Bucurestiul Cultural, nr. 3/2007

RAZVAN BRAILEANU

 

Noul val sparge sistemul

 

 

 

 "Nu vreau sa fac filme la kilogram, doar ca sa ridic onorarii de scenariu si regie", declara Cristian Mungiu in 2003, intr-un interviu acordat revistei 22. Nu mai putin de 5 ani i-au trebuit cineastului pentru a lansa al doilea lungmetraj, dupa excelentul Occident din 2002. 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, fresca dureros de realista a comunismului autohton tarziu, a convins criticii si, mai ales, juriul de la Cannes, care l-a distins, in premiera pentru Romania, cu Palme dOr. Alaturi de California Dreamin (nesfarsit) al regretatului Cristian Nemescu (castigator ovationat indelung al sectiunii Un Certain Regard), pelicula lui Mungiu a deschis larg ochii lumii asupra cinematografiei din Romania. La concurenta cu nume care se gasesc oricand intr-un top cinefil (Wong Kar Wai, fratii Coen, David Fincher, Quentin Tarantino sau Gus Van Sant), Mungiu a demonstrat ca "nu e nevoie de multi bani sau de mari vedete pentru a castiga un Palme dOr", dupa cum declara la festivitatea de premiere. Intr-adevar, nu e nevoie de multi bani, insa...

 

La concursul de finantare organizat de Centrul National al Cinematografiei in decembrie 2006, proiectul filmului lui Mungiu s-a clasat pe a patra pozitie, primind o parte din bugetul necesar. Pe primul loc, eternul Sergiu Nicolaescu, care-l reinvie (pentru a cata oara?) pe comisarul Moldovan, de data aceasta in interpretarea, fara indoiala "memorabila", a lui Mircea Badea. Aici se duc banii mei si ai dumneavoastra... La momentul respectiv, Mungiu si alti tineri regizori au protestat impotriva criteriilor de acordare a subventiilor pentru film, insa replica atotputernicilor oficiali nu s-a lasat asteptata: "d-l Mungiu si altii trebuie sa recunoasca meritul CNC in a selecta acest proiect la concursul secretizat din decembrie 2006 si in a-l finanta apoi".

 

In momentul in care un film romanesc e distins cu Palme dOr, in vreme ce in tara se claseaza doar pe locul patru intr-un concurs de proiecte, inseamna ca e ceva in neregula la CNC, fie cu juriul care a acordat notele, fie cu regulamentul concursului. Partea hilara este ca, dupa ce l-au clasat pe Mungiu dupa Sergiu Nicolaescu, oficialii cu pricina se inghesuie sa salute triumful filmului romanesc la Cannes! Mai mult, afirma ca succesul este atat al creatorului, cat si al CNC, care a contribuit la finantarea proiectului. E drept, proiectul lui Mungiu a primit cati bani a cerut, dar asta nu scuza carentele unui regulament si ale unui juriu care merge pe mana comisarului Moldovan mai degraba decat pe cea a lui Mungiu...

 

Si ca absurdul sa capete adevaratele proportii romanesti, dupa premierea filmului a aparut un domn cu niste absurde acuze de plagiat la adresa lui Mungiu, care s-ar fi inspirat dintr-un scenariu declarat castigator la un concurs pe care il jurizase. De data asta, nu ne mai intereseaza capra vecinului, ci e musai sa asasinam gasca de aur! Intre timp, dupa ce a aruncat piatra, domnul respectiv si-a retras acuzele de plagiat, spunand ca Mungiu doar si-a insusit tema...

 

 4 luni, 3 saptamani si 2 zile face parte dintr-un proiect mai amplu al lui Mungiu, intitulat Amintiri din Epoca de Aur. Inca un prilej de a li se reprosa tinerilor cineasti aflati pe val ca prea se opresc asupra comunismului, pe care-l redau in filmele lor in culori intunecate. Ca publicul e saturat, sa terminam o data cu "Epoca de Aur"! Ei bine, intr-o tara in care o buna parte a populatiei regreta patologic comunismul, astfel de filme nu sunt decat dusuri reci de trezire din nostalgia rosie.

 

Mungiu, Nemescu, Puiu, Porumboiu, Muntean, Mitulescu sunt cele mai sonore nume dintr-o noua generatie de cineasti romani. Desi eterogeni ca stil si mesaj, toti au pedigree pe drept recunoscut in festivaluri de marca. Cand au intrat la facultatea de film, probabil se gandeau ca vor fi noii Scorsese sau Mihalkov. Cand au terminat facultatea, viitorul lor ca regizori de film parea, in cel mai bun caz, incert. Au dus lupte de uzura cu sistemul, care a cedat partial si le-a permis sa faca filme pe care acum el, sistemul, le afiseaza ca rod al marinimiei lui. Premiile pe care le obtin nu fac altceva decat sa erodeze viciatul algoritm de finantare si sa creeze brese prin care vor tasni alte talente, care altfel n-ar fi avut nici o sansa. Succesele lui Mungiu si Nemescu la Cannes arata ca, pornit in urma cu aproximativ 6 ani, tavalugul tinerei generatii de regizori romani a atins proportii de fenomen.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Examen de maturitate in orizontul lui I.D. Sirbu

 

 

 

Desi a publicat pana acum cinci carti: doua culegeri masive de cronici literare (multipremiatul Concert de deschidere, 2001 si Bucuresti Far-Est. Secevnte de literatura romana contemporana, 2006), o remarcabila, dar nepremiata carte de convorbiri cu Ileana Malancioiu (Recursul la memorie..., 2003) si un volum de interviuri cu scriitori si critici mai mult sau mai putin afini (Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie, 2005), fara a mai pune la socoteala cei 12 ani de cronica literara, Daniel Cristea-Enache isi da adevaratul examen de maturitate abia odata cu publicarea tezei sale de doctorat despre Ion D. Sirbu. "Studiul monografic" Un om din Est nu contine in titlu numele "obiectului", a carui fotografie aspra, colturoasa, de senectute se invecineaza pe coperta cu cea micsorata - dar tot cu... cravata ! - a inca tanarului critic, in prezent lector la Literele bucurestene. Oricum, promisiunea era veche: in finalul volumului de debut absolut, Concert de deschidere, exista un amplu eseu despre I.D. Sirbu, cel care debuta la randu-i - in 1956, intr-un moment de respiro al stalinismului - cu un volum intitulat Concert...

 

Avem de a face, acum, cu un debut editorial in istoria literara, iar caracterul sau aparent traditional (o "simpla" monografie) isi are talcul lui ironic. In fond - dupa cum tine sa sublinieze in prefata si Dumitru Micu, coordonatorul tezei - "Fascinati de orientarile si metodologiile moderne, cei mai multi dintre tinerii dornici a se realiza in istoria sau chiar numai in critica literara gasesc nimerit sa debuteze (...) cu lucrari menite sa impresioneze prin abordari cat mai sofisticate, prin adoptarea de metodologii si perspective intimidante (...) semn sigur, la unii, al lipsei de vocatie (...) Asemenea aventurari ale unora in metacritica, inainte de a-si dovedi posibilitatea de utilizare a instrumentelor critice primordiale, indispensabile, invedereaza sau naivitate, sau infatuare. Daniel Cristea-Enache a ales modestia. Evident, nu din calcul (...) ci din luciditate". Intr-adevar: ceea ce se cuvine remarcat inainte de orice este supunerea la obiect, seriozitatea si responsabilitatea fiecarui rand asternut pe hartie.

 

Ca si E. Simion, ale carui teme critice ("intoarcerea autorului", predilectia pentru "genurile biograficului", elogiul figurii Tatalui si, implicit, al traditiei recuperate intr-o epoca a tuturor paricidelor moderne, pledoaria pentru reumanizarea prozei, inclusiv optiunea pentru linia ilustrata de Marin Preda si I.D. Sirbu: est-etica, moral-existentiala, pornita din miezul fabulos al realului) transpar in optiunile monografului, Daniel Cristea-Enache prefera mai degraba sa inchida o discutie decat sa o deschida. Prefera mai degraba sa se inscrie in albia unei traditii si sa o imbogateasca decat sa isi asume conditia colonizatorului de teritorii virgine. Caci, departe de a fi un refuzat al monografiilor, Sirbu a fost - in ultimii opt ani - un rasfatat al lor: din 1999 incoace au aparut nu mai putin de sapte, semnate in ordine cronologica de Toma Grigorie, Ioan Lascu, Lelia Nicolescu, Sorina Sorescu, Elvira Sorohan, Nicolae Oprea si Antonio Patras. E drept: nu intalnim printre ei nici un critic "de autoritate"... Capitolul despre Cercul literar de la Sibiu - grupare careia Sirbu i-a fost membru excentric si atipic - are si el "in spate" cinci bune monografii. Avantajul de a beneficia de pe urma achizitiilor precedente si de a avea, astfel, o perspectiva asupra meritelor si neajunsurilor din demersurile predecesorilor (cel mai documentat: Nicolae Oprea, cel mai subtil: Antonio Patras) are drept revers obligatia de a completa eventualele lacune de informatie si de a fixa intr-un tipar expresiv, convingator "figura spiritului" si destinul simbolic al scriitorului, legitimandu-le critic. Fapt este ca Sirbu - principalul erou al literaturii de sertar autohtone - nu figureaza nici pe "lista lui Manolescu", nici in pomelnicele postmodernilor militanti (cu al caror experimentalism de laborator nu s-a impacat), nici in compania vreunei generatii "canonice" (a fost in conflict deschis cu dogmaticii anilor 50, iar cu "saizecistii" alaturi de care a (re)intrat in literatura nu a avut relatii prea bune...). Optiunea pentru el are semnificatia unei optiuni pentru un reper deopotriva literar, moral si uman (ca si in cartea cu Ileana Malancioiu), iar demersul capata, in subsidiar, coerenta unui sistem personal de valori: "desenul din covor" al cartii...

 

Nici ierarhia axiologica a operei reevaluate de Daniel Cristea-Enache nu aduce mari noutati fata de ceea ce se stia: in prim-plan - Jurnalul... (titlul ii apartine nu tocmai prietenului Marin Sorescu), corespondenta si "voltairianul" Adio, Europa! (situat, totusi, "la pragul estetic cel mai inalt"!), apoi Lupul si Catedrala, povestirile crude din Soarecele B., inegalul roman Dansul ursului, piesa "cu probleme" Sovrom-Carbune (devenita Frunze care ard) si Arca bunei sperante etc., restul teatrului ocupand nivelul de jos ("nu foarte ridicat, dar onorabil") alaturi de Povestiri petrilene, De ce plange mama? si, mai ales, de Concert. Fara a contine doar capodopere, sertarul acestui scriitor este cel care il relanseaza, postum, si il "canonizeaza" critic la varf ca revelatie postdecembrista. Exacte, probe, analizele consolideaza insa opinia critica si pun accentele evaluative acolo unde trebuie. Iar ampla reconstituire a biografiei nu-si refuza spiritul de aventura: de la romanul senzational de copilarie si adolescenta "gorkiana" al cosmopolitului fiu de miner (cu un frate vitreg german stabilit in Brazilia!), trecand prin brutala deziluzionare din studentie a ilegalistului comunist dezertat din razboiul lui Antonescu, prin avatarurile de picaro Don Juan si sportiv ale tineretii cerchiste, prin atentia acordata inceputurilor publicistului si prin examinarea formatiei sale "in salturi", culminand cu teza de licenta (pierduta) despre "functia epistemologica a metaforei" si cu cariera filozofica franta de noul regim (autorul polemizeaza impecabil aici cu Sorina Sorescu, care-i refuza lui Sirbu calitatea de filozof), trecand, apoi, prin sinusoida dramatica a confruntarii cu dogmatismul stalinist si prin bolgiile detentiei, tradat deseori de prieteni, dar netradandu-i niciodata. Suprapunerea dintre istoria individuala a omului din Est si delirurile succesive ale "istoriei mari", ca si modul in care tineretea risipita, zvapaiata si agresata a scriitorului se domoleste, sub semnul legii morale, intr-o batranete demna, ireprosabila: rezistenta discreta, dar radicala a marginalizatului social, "exilat" intr-un apartament mizer din capitala rosie a Olteniei si mort de cancer cu trei luni inaintea prabusirii regimului. De la fronda din paginile revistei Teatrul, care i-a adus punerea la zid din partea echipei dogmatice Baleanu-Zalis-Alterescu et. Co, scriitorul esueaza in "libertatea" Romaniei ceausiste ca secretar literar al Nationalului craiovean, zdrobit, dar nu invins, dezamagit de "tradarea" Europei post-umaniste, dar neresemnat - precum Noica - la modul defetist. S-ar spune ca, intr-un regim al mastilor duplicitare, tocmai teatrul nu prea i-a reusit lui I.D. Sirbu, piesele sale - partial datate - "cazand" intr-adevar intre doua etape ale dramaturgiei postbelice, iar denivelarea valorica dintre antume si postume masoara diferenta dintre publicabil si nepublicabil, dintre concesia relativa si lipsa radicala de concesii, dintre libertatea de creatie cu inlocuitori si libertatea interioara reala. In tot cazul, revansa celui care a scris, in ultimii sai ani, pentru sertar si postumitate are, pentru monograf, o semnificatie aparte: aceea de morala a unui destin plin de tulburatoare "metafore". O revansa a umanului si a esteticului crescute din verticalitate etica si autenticitate existentiala.

 

Modelul real pentru eroul din Cel mai iubit dintre pamanteni, Victor Petrini, a fost - se stie - fostul detinut politic din Petrila, Ion D(ezideriu). Sirbu, pe numele sau adevarat: Sarb Desideriu. Sub acest aspect - si nu doar! - lectura in palimpsest e mai mult decat indicata... In mod vadit, Daniel Cristea-Enache a dat "ce era mai bun" in el scriind aceasta monografie solid documentata fara a fi arida. Am citit-o cu placerea cu care citesti un roman palpitant, riguros construit, de o limpezime clasica. Fata de stilul laborios si greoi din urma cu cativa ani, evolutia e vizibila: pastrand rabdarea in a avansa meticulos, cu cantarirea tuturor ipotezelor, confruntari ale probelor si evaluari indelung meditate, autorul a capatat pregnanta expresiva. In plus, cel care la finele anilor 90 se razboia - vorbit de altii sau nu - cu "est-etica" Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca elogiaza acum est-etica lui I.D. Sirbu si sanctioneaza echilibrat, dar ferm pacatele scriitorilor care au gresit fata de el: de la demisiile oportuniste ale atator cerchisti pana la delatiunile infame ale tanarului A.E. Baconsky (cel care, printr-un sinistru joc al destinului, il va "salva" la cutremurul din 77) si la "scheletul din dulap" al fostului amic Doinas, de la inchizitorii ideologici la mizeriile "rezistentei prin cultura". Simbolic, omisiunea de denunt a lui Sirbu in cazul Blaga se regaseste in acelasi plan moral cu omisiunea de denunt a lui Steinhardt din procesul Noica-Pillat. Criticul cauta pretutindeni desenul intern al omului, structura morala si graficul destinului sau, le calculeaza meticulos geometria, identifica pretutindeni "abateri" de la axele istoriei, masoara "unghiuri de refractie" intre biografie si opera... Ramane, totodata, critic, in marginea adevarului: nu-si mitizeaza "eroul", desi ii elogiaza sobru exemplaritatea.

 

Se observa imediat, in arhitectura cartii, discrepanta intre sectiunea dedicata biografiei (De la Petrila la Petrini. Viata lui Ion D. Sirbu: peste 160 de pagini, inclusiv bogatul aparat de note) si cea dedicata activitatii literare propriu-zise (patru capitole: Cvadratura Cercului Literar, Teatrul, un capitol omogen, Sinusoida prozei, "Scrisori catre bunul Dumnezeu" insumand, cu tot cu note, putin peste 120 de pagini). A-i reprosa acest dezechilibru compozitional ar fi, totusi, nedrept: inainte de orice, demersul trebuie judecat prin raportare la ce isi propune sa realizeze. Iar titlul si intreg filigranul prezentului volum au drept referinta omul: omul ca "materie" a marii proze dintotdeauna, "omul/europeanul din Est" care a fost Ion D. Sarbu, dar si "omul din Est", in numele caruia acesta a scris si care a suportat, vreme de cinci decenii, tavalugul istoriei si al totalitarismelor dezumanizante, de dreapta sau/si de stanga.

 

Desi nu ma numar printre "apropiatii" lui Daniel Cristea-Enache (avem background-uri intelectuale foarte diferite), nu pot decat sa il apreciez obiectiv-colegial si sa indemn la lectura fara parti-pris-uri ideologice a acestei carti in care rigoarea academica si acribia documentarii se imbina fericit cu echilibrul critic, cu vibratia implicarii personale si, nu in ultimul rand, cu o scriitura placuta. Putem regreta, dupa caz, atentia mai redusa acordata unui segment sau altuia al operei sau al biografiei, faptul ca autorul nu straluceste in speculatia hermeneutica (preferand sa fie doar credibil), dar niciodata faptul ca ar rata, in vreun fel, "esentialul". Pentru a-si duce pana la capat monografia "definitiva" despre Ion D. Sirbu, Daniel Cristea-Enache va trebui sa isi extinda cercetarea, atat pe latura de analiza a operei, cat si - mai ales - pe cea biografica, prin explorarea arhivelor CNSAS. Premisele sunt convingatoare, criticul a trecut cu brio examenul de maturitate...

 

 

 

Daniel Cristea-Enache, Un om din Est, Editura Curtea Veche, 2006

 

 

 

 

 

ROMEO POP

 

B-FIT, un nou festival in Capitala

 

 

 

In perioada 20 aprilie-20 mai a.c., a avut loc la Bucuresti, in cadrul Primaverii culturale bucurestene, prima editie a Festivalului International de Teatru B-FIT organizat de Primaria Capitalei prin Centrul de proiecte ArCuB.

 

 Sectiunea principala a propus o suita de spectacole de prima mana, cele mai multe dintre ele fiind apreciate ca atare la nivelul Europei. Astfel, au figurat pe afis Drumul spre Damasc de August Strindberg, in regia lituanianului Oscaras Korsunovas, laureat in 2006 al premiului Europa pentru Teatru, Viata lunga cu Teatrul din Riga, in regia tanarului Alvis Hermanis, premiatul din acest an al aceluiasi prestigios premiu, Nodul de Yael Ronen, in interpretarea Teatrului Cameri din Tel Aviv, dar si productiile romanesti de rasunet international Pescarusul, in regia lui Andrei Serban, si Medeeea, in regia lui Yannis Paraskevopoulos. La aceeasi sectiune dedicata Marilor spectacole a figurat cu doua productii si Teatrul-laborator Sfumato din Sofia, semnate fiind de regizori cunoscuti ca Ivan Dobcev si Margarita Mladenova. De la Londra a venit o productie clasica, Hedda Gabler, adaptata de cunoscutul om de teatru John Elsom, nu demult in fruntea AICT-ului. Au fost incluse sub palaria B-FIT si cele doua spectacole ale Teatrului National Habima din Israel, aflat intr-un schimb cu Teatrul Bulandra, in cadrul Uniunii Teatrelor din Europa, Razboi si Oskar sau matusa Rose.

 

La sectiunea Teatru Independent, gazduita de noul teatru Metropolis, condus de impatimitul George Ivascu, au participat companii din Anglia, Franta, Italia, SUA, Grecia, Argentina si, bineinteles, Romania, sugerand cate ceva din peisajul dinamic al experimentului teatral din lumea larga.

 

 

 

Domnule Romeo Pop, stim ce tinte generoase ati urmarit sa realizati cu acest festival: o sarbatoare a teatrului in Capitala. S-ar putea spune ca intuitia dvs. a fost corecta din punct de vedere al asteptarii bucurestenilor?

 

Cred ca a fost o manifestare de succes. Cei care au urmarit-o pot confirma. Si, in plus, nici nu ne-a costat mult. S-au putut vedea la Bucuresti o serie de teatre straine importante cu spectacole si creatori premiati in Europa, dar si companii independente cu teatrul lor relativ simplu, cu decor mic si personaje putine. Acest fel de spectacole se poarta azi in lume. Ele pun mai putin accent pe partea tehnica si mai mult pe talentul si creativitatea realizatorilor. Consider ca am realizat un festival important, un eveniment care s-a bucurat de o organizare buna, ma refer la primirea si cazarea trupelor. Conditiile tehnice in care s-a jucat, traducerea spectacolelor au fost impecabile. A fost un mare volum de munca, am invitat peste patruzeci de spectacole, dar totul a mers. Oaspetii s-au simtit bine, ne-au transmis felicitari. Le-a placut Romania, le-au placut oamenii si au plecat cu impresii bune. Englezii, americanii, francezii, toti.

 

A umplut acest festival cumva un gol in viata teatrala a Capitalei, avand in vedere ca in ultima vreme s-a discutat destul de controversat despre oferta teatrelor bucurestene? Sau a fost doar o actiune de imagine, sigur, necesara si ea?

 

In Bucuresti mai avem, e adevarat, un festival de teatru de anvergura, Festivalul National, care are loc toamna. Organizat de Ministerul Culturii si Cultelor si UNITER, acest festival se desfasoara in salile Teatrului National si in salile unor teatre ale municipalitatii (Bulandra, Odeon, Comedia, Nottara). De asemenea, Primaria cofinanteaza acest festival. La B-FIT, (organizat si finantat integral de Primaria Municipiului Bucuresti), ne-am gandit ca la un festival international de primavara, care sa completeze oferta. Un festival international primavara si unul national toamna mi s-ar parea ideal pentru acest oras. Dar, din pacate, se incearca transformarea Festivalului National de Teatru in festival international, ceea ce ar insemna doua festivaluri internationale pe an in Bucuresti. Mult si inutil. Dar ce mi se pare si mai grav pentru teatrul romanesc ar fi desfiintarea, prin aceste decizii ale MCC si ale UNITER, a Festivalului National de Teatru, unde pot fi vazute cele mai bune spectacole romanesti ale unei stagiuni. Acest festival este de mare interes pentru spectatorii bucuresteni. Stiti cat de multi spectatori au urmarit spectacolele din Festivalul National in ultimii ani. Ce cerere de bilete a fost. Noi nu suntem de acord cu acest lucru.

 

Dar v-a intrebat cineva?

 

Pe noi nu ne intreaba nimeni. Dar, sunt sigur, Ministerul Culturii si Cultelor si UNITER vor fi obligate pana la urma sa stea de vorba cu administratia locala de la Bucuresti. Parerea mea e ca Festivalul National trebuie sa ramana ca atare. Am propus organizatorilor actuali sa facem in acest festival chiar o prezentare a selectiei UNITER pentru Gale, pentru a putea fi vazute acele spectacole la Bucuresti. Si poate si alte spectacole care se simt nedreptatite de prima selectie, la propunerea teatrelor, ar putea fi vazute de comisia finala la Bucuresti. Putem prezenta 30-35 de spectacole intr-un sistem concurential. Eu inteleg UNITER-ul. E foarte greu sa faci selectia pentru premiile anuale, sa gasesti specialisti de top pentru jurii, dispusi si care sa aiba si timpul necesar sa bantuie tara ca sa vada zeci si zeci de spectacole. Este un efort mare. De ce sa nu aducem noi aceste spectacole la Bucuresti in Festivalul National, dupa o prima selectie a criticilor? Putem, calendaristic, sa procedam si invers. Festivalul de primavara sa fie cel national, pentru ca sa se coordoneze si cu data Galelor, iar cel de toamna sa fie international. Ar trebui sa ajungem la o concluzie.

 

 Pentru ca sunteti de meserie si ati vizionat multe spectacole in calitate si de selectioner al acestui  Festival International, in afara tarii mai ales, ce puteti spune despre aceste festivaluri si preocuparile din domeniu din acest moment? Vin ele in asteptarea publicului sau sunt cumva manifestari cu caracter inchis, destinate mai curand oamenilor de teatru?

 

Adevarul e pe undeva la mijloc. Libertatea de creatie a artistului e practic nelimitata. Dar ea se verifica in fata publicului. Sunt lucruri valoroase ca noutate, dar cu mai putina priza la spectator, cum e, de pilda, Elisaveta Bam de la Teatrul Bulandra, la care eu tin foarte mult. Poate n-a avut acel succes de public pe care-l merita.

 

Teatrul e, pana la urma, o arta pentru elite? Sigur ca elitele se pot si forma.

 

Teatrul trebuie sa fie pentru mai multe categorii. Teatrul Bulandra, ca teatru de arta de pilda, isi are publicul lui. De aceea cred ca e bine ca teatrele bucurestene sunt, intr-un fel, profilate. Prin traditie, Teatrul de Comedie e destinat cu precadere genului comic, Teatrul Nottara, teatrului bulevardier, Teatrul Odeon e un fel de Bulandra ceva mai comercial, dar cu o stacheta foarte ridicata. Teatrul C. Tanase e teatru de revista, noul teatru Metropolis, ca teatru de proiecte, se adreseaza cu precadere tinerilor. Mai sunt si teatrele pentru copii. Noi trebuie sa acoperim mai multe tipuri de asteptari ale unor categorii diferite de spectatori. Cred ca aici intram intr-o alta discutie, care priveste forma de organizare. Dupa cum se stie, in Bucuresti majoritatea teatrelor sunt de repertoriu. Am creat acum primul teatru de proiecte din Romania, Metropolis, care nu are o trupa permanenta de actori angajati si acum repeta acolo cca 200 de tineri. Ar trebui sa existe si teatrele gazda, ca gazde ale productiilor independente ale tinerilor, si nu numai ale lor. Ale tuturor companiilor. Aici am putea sa gazduim si teatru, dar si spectacole independente de balet, muzica etc. Dupa ultima modificare, proasta, a Legii institutiilor de spectacol, aceasta categorie a disparut din lege. Dar ce sa vorbim despre dezastrul de la Ministerul Culturii si Cultelor? Ministrul se ocupa de politica, nicidecum de politica culturala. Nu avem legi bune pentru teatre, muzee, biblioteci etc. Sunt bani multi acum pentru cultura care se cheltuiesc aiurea. Si asta in timp ce specialistii din cultura, artistii au salarii de subzistenta. Poate vorbim alta data despre toate acestea. Sunt multe de spus. Revenind la teatre, noi vom continua sa sustinem teatrele noastre de repertoriu. Acestea ofera conditii foarte bune de lucru, creeaza o unitate de stil, o trupa care da personalitate teatrului. Germania are aceasta organizare. Si in Italia s-au infiintat acest tip de teatre de repertoriu. Cred ca acest fel de teatru, chiar daca e mai clasic, creeaza premisele unor spectacole mari, importante.

 

Dar cuvantul "clasic" nu inseamna neaparat ceva academic, inchistat si, in orice caz, nu e o notiune peiorativa. E mai degraba echivalentul termenului "traditional".

 

Nu trebuie sa afectam teatrele de repertoriu. Trebuie sa le adaugam mai multe teatre de proiecte si teatre gazda, sa amenajam mai multe sali de spectacol. Imi doresc asemenea sali care sa aiba ca angajati doar tehnicieni de scena. Acolo pot avea loc si spectacolele underground, proiectele inovatoare ale independentilor. Ambitia mea e sa facem o sala de genul acesta.

 

Asta ar ajuta mult la dezvoltarea productiilor independente.

 

 Acesta ar trebui sa fie un program al MCC, care, in parteneriat in primul rand cu orasele mari care au scoli de teatru, sa amenajeze asemenea spatii pe care sa le puna la dispozitia creatorilor independenti. Ce fac absolventii din acele scoli? Ar fi si o alternativa necesara la teatrele de repertoriu, subventionate, pe care le avem. S-ar naste si ar fi si o concurenta benefica. Am crea acea piata de spectacole despre care tot vorbim.

 

Constat ca va puneti mereu alte stachete din punct de vedere al bazei materiale la dispozitia artistilor. Deja va puteti mandri cu realizari importante in Bucuresti in domeniul teatrului, din acest punct de vedere. Ce se poate spune insa despre continutul, valoarea acestor proiecte, despre calitatea actului artistic in general?

 

Noi trebuie sa cream conditiile pentru ca artistul sa-si desfasoare activitatea. Calitatea actului artistic nu o putem controla, dar eu sunt convins ca oferta este si va fi generoasa. In clipa de fata, sunt destul de multi bani in cultura, la nivelul MCC, al ICR, al Ministerului de Externe, al Primariei Bucuresti.

 

 Vorbiti de bani publici. Si, in acest sens, as vrea sa spun ca la Salonic, cu ocazia decernarii  Premiului Europa pentru Teatru, directorul Uniunii Teatrelor din Europa, d-l Eli Malka, a vorbit foarte apasat despre necesitatea atragerii banilor publici in cultura, scutindu-i pe artisti sa-si ocupe timpul cu "cersitul" pe la sponsori.

 

Ma bucura sa aud lucrul asta. Afirmatia aceasta a fost facuta, sigur, si sub influenta Bucuresiului. D-l Malka a fost de multe ori in Romania, am discutat cu dansul, e o voce de aici, cunoaste sistemul nostru, finantarea noastra si le apreciaza. Il si recomanda altora, cum vedeti. Asa este, banul public trebuie dat corespunzator si la cultura. Cultura inseamna informatie, educatie. Teatrul, biblioteca, sala de muzeu, alaturi de scoala, ajuta si formeaza oamenii, formeaza caractere, alta atitudine fata de societate. Sunt si efecte economice in ultima instanta. Si nici nu costa atat de mult. Trebuie doar sa fii bine intentionat. Sa doresti sa faci ceva si pentru cultura. Traian Basescu cand era primar a spus, la deschidere, ca renovarea Teatrului Bulandra a costat cat repararea unui km de drum. In momentul de fata sunt bani destui. Noi in 2000 am reconsiderat bugetul Capitalei pentru cultura si l-am triplat, iar astazi, in 2007, am ajuns la 50 de milioane de euro finantare pe cultura. Ca raspuns a venit si ministerul cu o finantare si mai buna. Prin concurenta asta castiga cultura. Astazi in Romania se pune insa alta problema, eficienta cheltuirii banului public si programele care sunt finantate. Aici, intr-adevar, trebuie sa fim mai atenti.

 

Succes!

 

Va multumesc!

 

 

 

Interviu realizat de Doina Papp

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Despre plictiseala si alti demoni

 

 

 

Printre debuturile pe care nu am apucat sa le consemnez in 2006 se numara carticica agreabila, cocheta a Oanei Pughineanu, Plictiseala. Ratare. Prostie (biobibliografie selectiva), bavardaj inteligent pe teme la moda in lumea noastra intelectuala, amestec "postmodern" de eseu, proza si articol de ziar. Volumul a aparut spre sfarsitul anului trecut la Editura Casa Cartii de Stiinta din Cluj, in colectia Biblioteca tanarului scriitor, si a fost premiat la Concursul de debut al Uniunii Scriitorilor - Filiala Cluj. Absolventa a Facultatii de Filosofie (1999), doctoranda in Literatura Comparata, Oana Pughineanu si-a exersat condeiul in numeroase publicatii culturale transilvanene (Tribuna, Apostrof, Steaua, Vatra, Caietele Echinox, Balkon/Idea) si bucurestene (Bucurestiul Cultural, Dilema Veche, Contemporanul, Cultura). Scrie de cativa ani buni cronica literara, dar este - chiar si in cronica - nu atat un critic, cat o eseista care are in vizor mai cu seama "carti si personaje consangvine". Asta nu pentru ca i-ar lipsi consecventa ori rigoarea, ci pentru ca natura sa sceptica, jemanfisista, narcisiaca, iubitoare de divagatii nu se pliaza prea usor imperativelor genului (obiectivitate, interes pentru selectie, pentru valorizare, pentru diagnoza s.a.). Eseista Oana Pughineanu este un spirit liber, jucaus, in ciuda unor mici semne de conformism academic (unul de tip "postmodern"...), manifesta inclinatii atat fata de speculatia sprintara, cat si fata de excursul interpretativ de adancime. Textele sale, situate la granita dintre eseul filosofic, teoria artei si eseul literar, atrag atentia, dincolo de aerul de badinerie rasfatata, prin implicarea in problemele pe care autoarea le discuta.

 

Eseurile din Plictiseala. Ratare. Prostie contin interogatiile vii, nelinistite ale unei tinere intelectuale care se cauta pe sine insasi in marasmul lumii postmoderne, globalizate. Adoptand atitudinea/poza unei moraliste (in pofida unui air de rien) si unghiul de perceptie al unei estete (fie ea si a cotidianului), Oana Pughineanu radiografiaza, odata cu propriile-i obsesii, obsesiile existentiale si epistemologice ale contemporaneitatii. "Plictiseala", "ratarea" si "prostia" sunt deopotriva titluri de sectuni si teme pe care autoarea nu se sfieste sa le asume si sa le lanseze in excursuri libere prin istoria culturala (ex. Socrate si Emma Bovary. Plictiseala ca ironie). Oana Pughineanu isi personalizeza discursul pana la colocvialismul debutonat, incercand sa transforme problemele grave ale modernitatii tarzii: "moartea artei", proliferarea simulacrelor, isteria mediatica s.cl. intr-o sueta simpatica, pe gustul cititorului presupus relaxat al zilelor noastre. Scrie cu egala dezinvoltura despre Kafka si Marius Babias, despre Aurel Codoban si Radu Cosasu, despre Georges Perec si Boris Groys, Vilem Flusser si Thierry de Duve, o pondere importanta avand-o, dupa cum se vede, autorii publicati in ultimii ani la Editura Idea din Cluj. Pana aici, Oana Pughineanu se desfasoara cu precadere in spatiul dintre literatura, filosofie si teoriile contemporane ale artei (sau teoria artelor contemporane), iar conexiunile aiuritoare pe care le face au ceva de bungee-jumping eseistic. Cultura urbana, underground-ul, statutul contradictoriu al intelectualilor romani, relatiile interumane in societatea de consum sunt probleme atacate din varii unghiuri, ai zice dupa bunul plac.

 

O secventa consistenta, in care spiritul ludic al autoarei se elibereaza si de ultimele constrangeri, este cea intitulata Pastile pentru Romania mea. Reunind textele din cadrul rubricii subcooltura pe care Oana Pughineanu o tine la revista Tribuna, secventa in cauza isi propune sa ofere "o mostra de prostie aplicata la spatiul nostru mioritic" pe baza unor ingrediente desprinse din experienta directa, cotidiana, condimentate din belsug cu elemente pitoresti sau doar enervante, culese din balciul tranzitiei postcomuniste. Textul lasa, pe alocuri, senzatia unei sampanii excesiv de spumoase, prea acidulate: pozand in spirit cool sau subcool, eseista este vizibil fascinata - si furata - de spectacolul propriei exuberante...

 

Doua bucati prozastice plasate la finalul volumasului - Staniol si Psihodama burgheza - prelungesc, in chip de desert, reflectiile eseistice despre plictiseala, ratare, prostie, despre inconsistenta vietii in era simulacrelor, despre greata sartriana devenita senzatie de fiecare zi etc. etc. De fapt, si in proza - sau, mai bine zis, in incercarile sale de a scrie proza - Oana Pughineanu ramane tot o eseista; tentativele de fictionalizare sunt sublime, dar... cu desavarsire ratate. Autoarea nu lucreaza cu instrumentele si materialul prozatorului, ci inseileaza cu destoinicie consideratii eseistice pe temele numite, in stilul ei sprintar si ironic ce amesteca ludicul cu dezabuzarea: "Se zvoneste ca nu-ti e permis sa stai ca in puf in patul procustian al lipsei de scop, care e totuna cu lipsa de generozitate, fara de care eu, una, auzisem ca nu exista mari iubiri si nici macar cea mai mica urma de «caldura omeneasca». M-au fascinat mereu teoriile astea. Le savuram ca pe-un roman bun, dar in care nu mi-as fi dorit sa traiesc. Eram saraca, cu gustul format pentru firimituri. Unicitatea era ceva straniu, ca un televizor pornit in pustietatea desertului. Eu nu-mi doream decat ratia de pe cartela. Era prea complicat sa ma dresez, redresez pentru vise frumoase... Totusi, cineva ma considerase un fel de «fuking Jesus»". Atitudinea definitorie pentru personajul-narator (un soi de alter-ego al autoarei - n-am inteles daca "proza" inserata in acest volum bate spre autofictiune) este fronda nevrotica, prin care denunta absenta zeilor si mizeria cotidianului, iar maniera de a vorbi a revoltatului (revoltatei!) e determinata de preferinta sa pentru paradox, artificiu retoric, joc de cuvinte. Din nefericire, jocurile de cuvinte sunt pe alocuri hazardate, de nu chiar de un gust indoielnic: "Sunt un argument ont-olog incarnat (de)asupra existentei"; "Acum stiu insa ca Kant si Dumnezeu sunt pentru oamenii batrani. Sunt ca niste scutece pentru incontinenta mintii. Universalul si omnipotenta... oriunde te-ai scapa, e imposibil sa fi scapat" (subl. a). Pacat, pentru ca in felul acesta autoarea isi bate joc de scene care altminteri tocmai prindeau sa se aseze frumos in pagina; de pilda, pasajul cacofonic despre Kant si Dumnezeu ca "scutece pentru incontinenta mintii" intrerupe brutal relatarea unui vis care ar fi meritat sa fie dezvoltat altfel: "Odata, chiar am visat ca singurul lucru galben din lume era coperta de la prolegomenele lui Kant. «Se facea ca eram» cu o prietena de-a mea si ne scaldam in Dunare. Totul era gri si cineva aparut din senin voia sa ne inece. Pana la urma, am scapat si am ajuns pe strada bunicii mele, unde un vanzator ambulant vindea carti de anticariat pe o masa plianta, alaturi de hainele mele din copilarie".

 

Am impresia ca Oana Pughineanu este, cel putin deocamdata, prea grabita pentru a putea scrie o proza daca nu incheiata la toti nasturii, macar la vreo doi-trei. Stiinta constructiei este, oricat de experimentala ar fi maniera prozastica abordata, un ingredient absolut indispensabil. Pe care autoarea Staniolului si a Psihodamei burgheze nu-l detine inca. E adevarat ca nu-i timpul trecut... Eseista Oana Pughineanu merita in schimb apreciata asa cum se cuvine.

 

 

 

Oana Pughineanu, Plictiseala. Ratare. Prostie (biobibliografie selectiva), Editura Casa Cartii de Stiinta, 2006, Cluj

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Capalnita Dreamin

 

 

 

 In noaptea de 24 spre 25 august 2006, in Bucuresti, un taxi care circula corect era lovit de o masina de teren care trecuse pe rosu. Aflati in taxi, regizorul Cristian Nemescu si sunetistul Andrei Toncu isi pierdeau viata in urma accidentului. Cei doi se intorceau de la montajul filmului  California Dreamin, care, desi "nesfarsit", avea sa ia premiul sectiunii Un Certain Regard la Cannes in 2007.

 

 

 

Este anul 1999. In plin bombardament NATO asupra Serbiei, un tren militar care transporta echipament ultrasecret traverseaza Romania. Incarcatura este pazita de cativa soldati americani, condusi de capitanul Jones (Armand Assante). Desi trenul are libera trecere de la guvern, el este oprit la Capalnita de un marunt sef de gara, Doiaru (Razvan Vasilescu), care il trece pe o linie moarta, ii confisca locomotiva si se incapataneaza sa "respecte legea", el, care in viata de zi cu zi fura tot ce poate din trenurile de marfa. Profitand de faptul ca americanii nu pot sa plece, primarul comunei (Ion Sapdaru) angajeaza populatia in reorganizarea "Zilelor Capalnitei", ca sa-i primeasca asa cum se cuvine pe "oaspetii de peste Ocean". Fetele romance flirteaza cu soldatii americani, iar fata lui Doiaru, Maria (Maria Dinulescu) il seduce pe David (Jamie Elman), pentru ca vrea sa fuga din sat.

 

Romanii incearca sa profite de pe urma prezentei americanilor: primarul vrea sa-i atraga ca investitori, muncitorii de la fabrica falimentara fac greva ca sa-i vada "Occidentul", fetele vor sa plece din sat catre "The American Dream". Numai Doiaru, prin gestul sau, se razbuna pe americani, pe care i-a asteptat mai bine de 50 de ani sa vina si sa ne scape de rusi. Regizorul a introdus cateva flashback-uri din copilaria sefului de gara, filmate alb-negru, printre care si un bombardament american in al doilea razboi mondial, cu o fabuloasa scena a unei bombe ce se rostogoleste in casa scarilor unui imobil cu mai multe etaje.

 

Filmul lui Nemescu reuseste ceea ce Senatorul melcilor al lui Daneliuc si Ajutoare umanitare al lui Hanno Hofer incercasera, cu un succes moderat: sa ne arate Romania prin ochii strainilor, dezvaluindu-ne noua, romanilor, o serie intreaga de adevaruri dureroase si situatii aberante din tara noastra, cu care, altfel, ne-am obisnuit si le-am integrat in "normalitatea" cotidiana. Cirezi de vaci in mijlocul strazii, lipsa apei curente la sat, greva spontana intr-o fabrica in care nu se mai lucreaza de ani de zile, neglijenta functionarilor publici si pasarea unei responsabilitati de la un minister la altul sunt doar cateva dintre tarele romanesti pe care Nemescu ni le arata, iar faptul ca le vedem "de fata cu americanii" le face sa fie scoase din subconstientul lui "merge si asa" in care le ingropasem. In aceasta categorie intra si tratamentul "ospitalier" de care au parte soldatii americani: o chermeza sateasca, cu lautari, primar, popa, mici si bere, apoi o vizita la Turnul Eiffel si la conacul Dallas de la Slobozia (una dintre scenele memorabile ale filmului, in care americanii au parte de un sexy-show, Misterele lui Dracula, patronat de un vampir patetic). Filmul se petrece in urma cu 8 ani si, e drept, unele lucruri s-au schimbat intre timp. Insa problemele principale au ramas, ceea ce face ca filmul lui Nemescu sa fie o vivisectie a mentalitatilor si a realitatilor rurale romanesti.

 

Armand Assante este excelent in rolul ofiterului american, care isi vede misiunea compromisa de seful unei gari situate "unde se indoaie harta". Capitanul Jones trece de la aroganta nationalitatii si a uniformei la perplexitate, apoi la furie, resemnare si, in sfarsit, la actiune. Vazandu-si soldatii, altfel disciplinati, cum cedeaza avansurilor romancelor si simtindu-si autoritatea amenintata in fata lor, Jones incearca mai intai sa-l mituiasca pe Doiaru, apoi sa-l convinga cu argumente omenesti. Cum nici una dintre metode nu reuseste, ofiterul tine un discurs perfect american la caminul cultural si ii indeamna pe sateni la revolta contra sefului de gara. Scena "revolutiei", o incaierare la rascruce, in centru satului, este filmata de Nemescu cu o mana de mare regizor. Razvan Vasilescu a intrat perfect in pielea dictatorului local, cu accese nationaliste si blazare dusa la extrem. Ion Sapdaru, Andi Vasluianu si Gabriel Spahiu fac roluri colorate, care asigura doza de umor sanatos a filmului.

 

Nemescu intentiona sa taie la montaj 30 de minute, reducand durata filmului la 2 ore, insa nu a mai apucat. Dupa moartea lui, producatorii au hotarat sa nu intervina în montajul initial al regizorului si sa redea filmul asa cum l-a lasat el. Cand juriul sectiunii Un Certain Regard de la Cannes a aflat ca filmul lui Nemescu nu este terminat, a vrut sa nu-l ia in calcul pentru concurs. Insa dupa vizionarea lui, membrii juriului au cazut de acord ca acesta este de departe cel mai bun film din competitie si i-au acordat trofeul. La ceremonia de decernare, unde aplauzele au durat mai bine de 5 minute, regretatul Cristian Nemescu privea zambind de pe un ecran. Desi nesfarsit, visul sau se implinise...

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Trupul femeii, ca un camp de lupta...

 

 

 

 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, filmul ce i-a adus regizorului Cristian Mungiu trofeul Palme dOr la Cannes, a fost proiectat in premiera pe tara in deschiderea celei de-a sasea editii a Festivalului International de Film Transilvania (TIFF), care a avut loc vineri, 1 iunie, la cinematograful clujean Republica, intr-o sala pe cat de aglomerata, pe atat de entuziasta. Intre TIFF si Cristian Mungiu exista, de altfel, o legatura speciala, regizorul fiind castigatorul marelui trofeu la prima editie a festivalului, organizata in 2002, cu intaiul sau lungmetraj, mult aplaudatul Occident. Dar nu acesta cred ca a fost motivul principal al entuziasmului salii - in opinia mea perfect justificat, desi, dupa primele schimburi de impresii cu prietenii, am temeiuri sa presupun ca pelicula lui Mungiu va starni destule controverse la noi, ceea ce, de altfel, nici nu e atat de rau.

 

Asadar, anii 80, Romania. Gabita si Otilia, studente si colege de camin, inchiriaza, cu mari eforturi pecuniare, o camera de hotel. Motivul: Gabita a ramas insarcinata si trebuie sa avorteze in conditii de clandestinitate, intrucat intreruperea sarcinii este considerata o practica ilegala in ceausism. Cea care se zbate din rasputeri pentru succesul operatiunii, infruntand, printre altele, sicanele birocratice specifice locului si timpului, este Otilia. Cu toate acestea, operatiunea risca sa esueze inca de la debut, deoarece Domnu Bebe, individul solicitat sa provoace avortul, reclama o serie de "disfunctionalitati" aparute pe parcursul desfasurarii sale (masuri de precautie incalcate, neintelegeri privitoare la suma ce i se cuvine). Isi va oferi serviciile cu o conditie: plata in natura. Iar tinerele, terorizate si exasperate, accepta targul. Dar calvarul nu se termina aici. Urmeaza cina in familia prietenului sau, a carui mama isi serbeaza ziua, indurata cu stoicism de Otilia pana la un punct, apoi incercarea ei disperata de a indeparta urmele avortului, savarsit aparent fara complicatii exterioare, dar cu efecte ravasitoare in interior, de catre Gabi. Tarziu in noapte, fetele se regasesc la o masa incropita din resturile de la o nunta si incheie un pact al tacerii despre "asta". Savant orchestrata impletire, aparent hazardata, dintre o aniversara, o casatorie si curmarea prematura a unui ciclu de viata, dupa numai "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", alcatuieste un tablou rascolitor al deplorabilei si demnei de compatimire conditii umane. Cam acesta ar fi subiectul filmului lui Mungiu, care le da actorilor Anamaria Marinca (Otilia), Luiza Vasiliu (Gabita) si Vlad Ivanov (Domnu Bebe) sansa de a crea niste roluri absolut memorabile, fara ca restul distributiei sa ramana neremarcata - si neremarcabila - in fundal.

 

Filmul mai are o virtute fundamentala: investigand lumea feminitatii, ceea ce e deja mai mult decat a repune femeia "in drepturi" (observatia ca "femeile din filmele noastre sunt de cele mai multe ori niste figurante", facuta pe vremuri de Gina Patrichi intr-un interviu din revista Cinema, nemaifiind, din fericire, de mult de actualitate), el scoate la iveala resorturile profunde ale solidaritatii feminine. Iar solidaritatea aceasta este, la randul ei, mai mult decat complicitatea adolescentina, confuza identitar, care facea obiectul altfel fermecatoarei pelicule a lui Tudor Giurgiu, Legaturi bolnavicioase. Ea se bazeaza pe "mizeria" fiziologiei, etalata uneori intr-o lumina crud-farmaceutica de catre regizor, dar sublimata tocmai de sentimentul impartasit de femei, intre ele, al situarii, in comparatie cu barbatul, intr-un raport mult mai direct cu viata si cu moartea - gazduita temporar si apoi expulzata (tot temporar...) din propriul trup. In virtutea acestui sentiment poate Otilia nu numai sa ii ierte Gabitei lasitatile, reale, ceea ce e mai putin probabil ca va face cu metehnele banuite sau doar presupuse ale iubitului ei (relatie pusa in criza de maturizarea precoce, petrecuta in nici 12 ore, a fetei), dar si sa se sacrifice pentru prietena sa intr-un mod care pesemne va aparea multora drept nerezonabil. Sigur ca la o asemenea solutie nu se ajunge dintr-o data, ci dupa o escaladare a tensiunilor negative, induse cu meticulozitate diabolica victimelor sale de catre Domnu Bebe, pana peste pragul suportabilitatii. Crisparea, suferinta, combustia launtrica sunt surprinse pe figurile protagonistelor in niste imagini de prim-plan ce evoca portretele feminine realizate de  Ingmar Bergman.

 

Dar, in primul rand, cum era firesc, filmul lui Cristian Mungiu starneste analogiile cu peliculele colegilor sai de generatie, din "noul val" al cinematografiei romanesti, pe care le leaga un aer de familie atasant si usor recognoscibil - ce nu e in nici un caz totuna cu senzatia de déjà-vu. Astfel, felul in care nareaza povestea omului din perspectiva problematicii corpurilor umile, suferinde, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile nu poate sa nu te duca cu gandul la Moartea domnului Lazarescu, in regia lui Cristi Puiu. Iar prin tema dilemelor legate de aducerea pe lume a unui copil, abordata dintr-un  unghi de vedere existential, fara nici o nuanta tezista, filmul lui Mungiu se inrudeste cu mediumetrajul Visul lui Liviu al lui Corneliu Porumboiu. La un alt nivel, mai de adancime, cele trei pelicule au inca un numitor comun: apararea unui punct de vedere al individului impotriva sistemului (surprins, in tuse "pointiliste", in plin proces de "rinocerizare" dupa tipic mai degraba levantin), de pe pozitia unui umanism "compasionat", neangajat politic, cat, asa cum sugeram inainte, existential. Iata alt argument, pe langa cel estetic, care ma indreptateste sa cred ca "Amintirile din Epoca de Aur" ale lui Cristian Mungiu - cum se subintituleaza filmul sau -  au toate sansele sa dainuie peste timp si ca amintiri ale noastre.

 

 

 

 

 

ALINA SKULTETY

 

Arta cartii

 

 

 

Desi abordeaza o tema intens abordata in sinteze si studii de specialitate, cartea Anei Andreescu, Arta cartii. Cartea romaneasca veche 1508-1700, este rezultatul unei intense activitati de cercetare a autoarei in domeniul cartii vechi si al bibliofiliei si o propunere de analizare a cartii atat ca produs tehnologic, cat si ca obiect de arta. Este, dupa cum observa Razvan Theodorescu in prefata sa, "o carte despre arta cartii scrisa de o specialista in istoria cartii". Pornind de la arta scrierii si ajungand la arta cartii, o astfel de analiza a evolutiei stilistice a tipariturilor romanesti si a incadrarii lor intre creatiile europene era necesara.

 

Scrierea a aparut dintr-o necesitate fireasca si naturala a fiintei umane de a comunica cu semenii sai prin intermediul unui limbaj coerent si universal, de a-si permanentiza calitatile si de a transgresa toate obstacolele spatiale si temporale prin intermediul creatiei si a continuat prin a deveni o forma de arta. Capacitatile omului de a crea un limbaj articulat, de a abstractiza si de a sintetiza datele unei realitati exterioare prin intermediul gandirii - imaginatiei si sensibilitatii - a pregatit aparitia primelor semne, ca expresii ale perceptiilor sale si ca premise ale discursului literar. Semnul devine astfel un simbol al esentelor lumii exterioare si scrierea o forma de existenta, iar gestul inscriptionarii se confunda cu actul creatiei si are ca scop crearea unei opere de arta. Astfel, putem vorbi despre scriere ca despre o arta supusa unei continue evolutii a tehnicii si materialelor folosite (piatra, lemn, papirus, lut si hartie).

 

Un factor decisiv pentru istoria culturii si civilizatiei occidentale si pentru aparitia artei cartii a fost inventarea tiparului si a primei prese de mana de Johann Gutenberg. In spatiul romanesc, introducerea tiparului s-a facut cu o intarziere de un secol - la inceputul secolului al XVI-lea - din cauza deosebirilor de limba: in Occident limba oficiala era latina, iar in Orientul european era slavona. Devenind un important instrument de coeziune spirituala si nationala, cartea era firesc sa imbratiseze in contextul general al culturii medievale unica ideologie viabila, cea religioasa, si sa cunoasca o evolutie deosebita ca obiect de arta. Cartea, prin calitatea sa de instrument de alfabetizare si de raspandire a informatiei, a inceput prin a fi un produs mestesugaresc, pentru ca ulterior sa devina unul artistic, prin nivelul inalt atins de artele sale adiacente: arta legaturii, a gravurii si a imprimeriei.

 

Incepand cu secolul al XVI-lea si continuand cu secolul al XVII-lea, arta cartii coaguleaza influentele Renasterii tarzii si ale Barocului intr-un cumul de ornamente - frontispicii, vignete, unduiri vegetale - care creeaza diversitatea si unicitatea operelor din epocile lui Macarie, Coresi, Matei Basarab, Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu. Dupa ce atinge apogeul in perioada lui Matei Basarab si Vasile Lupu, arta cartii decade pentru scurt timp si face loc renasterii culturale din timpul cantacuzinilor si al brancovenilor. Revirimentul cultural a facut parte din programul politic si cultural al domnilor romani si, in acest sens, putem folosi expresia "Bizant dupa Bizant", pentru a defini acest orizont spiritual greco-slav, bantuit de nostalgii imperialiste.

 

Lucrarea de fata isi propune sa faca o succinta prezentare a cartii vechi romanesti din perspectiva ornamenticii si ilustratiei, care permit autoarei sa dateze cartea, sa-i stabileasca apartenenta la o anumita tiparnita, precum si filiatia. Rigoarea informatiei si acribia cercetatoarei, care a parcurs aproape in integralitate literatura romaneasca si straina de specialitate, ne permit refacerea unui capitol important din istoria culturii romanesti: de la geneza tiparului cu caractere chirilice pana la realizarile epocii introducerii limbii nationale in biserica si cultura. Noutatea demersului autoarei consta in analiza comparativa a taieturii literelor, a ilustratiilor si ornamentelor cartilor si in explicarea fenomenului de renuntare la traditie, fapt ce a impulsionat investigatiile recente ale istoricilor culturii si civilizatiei.

 

 

 

Ana Andreescu, Arta cartii. Cartea romaneasca veche 1508 - 1700, Editura Capitel, 2006

 

 

 

 

 

GRIGORE ARSENE, presedinte AER

 

Bookfestul - o piata de carte europeana

 

 

 

N. 1943 in Stoisesti-Vaslui • studii: Colegiul National "Gh. Rosca Codreanu", Barlad; Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti, specialitatea Analiza matematica • activitate: asistent universitar la Facultatea de Matematica; cercetator principal II la Institutul de Matematica al Academiei Romane; • a publicat peste 25 de lucrari de specialitate (teoria operatorilor si aplicatii) in reviste bine cotate din lume; a tinut cursuri la Facultatea de Matematica; a tradus din engleza si rusa carti de interes matematic general si de specialitate; s-a aflat printre editorii lucrarilor a zece conferinte internationale tinute in tara, lucrari publicate la editurile Springer, Birkhauser, Pitman etc.; a lucrat inca de la infiintare, din 1979, la prima revista stiintifica internationala romana, Journal of Operator Theory, care a asigurat legatura matematicii romanesti cu comunitatea internationala din domeniu; dupa 1990, a organizat

 

in firma Adisan una dintre primele echipe pentru tehnoredactarea pe calculator a cartilor; intre 1994-1999 s-a ocupat de productia editurii Humanitas; in prezent este directorul editurii Curtea Veche Publ., unde s-au publicat circa 800 de titluri, incepand cu domeniul psihologiei aplicate si abordand apoi mai toate genurile de fiction si nonfiction; cartile editurii Curtea Veche au fost premiate la targuri nationale, de Romania literara, de Uniunea Scriitorilor din Bucuresti; din septembrie 2006 este presedintele AER si membru in Consiliul Director; membru in mai multe fundatii si asociatii cu caracter cultural.

 

 

 

 Sa vorbim despre editia din acest an a  Bookfestului.

 

 Targul de Carte Bookfest este urmasul gloriosului Bookarest, care s-a tinut la Teatrul National timp de 15 ani. Acolo am invatat ce inseamna targ de carte si acolo a crescut intreaga industrie editoriala. Am putut vedea febra inceputurilor in anii 90, am putut vedea crescand editurile, dezvoltarea, consolidarea acestora. Istoria Bookarest-ului este istoria devenirii pietei de carte, de la o zona predominant etatista, la o piata de carte europeana. La un moment dat, nu s-a mai putut, din diverse motive, face la Teatrul National si anul trecut ne-am mutat la Romexpo. A fost prima data cand editorii organizau in totalitate un targ de carte, pentru ca pana atunci fusesera organizate de altii. Asta are avantaje si dezavanjate.

 

Altii, de fapt, era numai d-l Mihai Oroveanu.

 

Si Radioul, care facea Gaudeamus.

 

Deci era o initiativa particulara si una de stat. Cea a Radioului a ramas.

 

Avantajul acum e ca stim ce vrem, iar dezavantajul ca experienta manageriala este mai mica si discutiile sunt mai mari intre editori. Anul trecut, AER a organizat singura acest targ. A avut, dupa mine, un succes fulminant. A avut si un spatiu foarte bun la Romexpo.

 

Fulminant inseamna mai bun decat inainte?

 

A fost un targ foarte bun din toate punctele de vedere.

 

 

 

Editurile straine vor veni cand vom fi interesanti pentru ele

 

 

 

Totusi cu mai putine edituri straine?

 

Sa nu ne aruncam mai sus decat putem. Deocamdata acestia suntem. Cand vom ajunge interesanti pentru editurile straine, acestea vor veni. Pana atunci, sa-l desfasuram intre noi si sa fie bine. Anul trecut am avut si o locatie buna, am avut si cativa parteneri generosi si a iesit foarte bine, desi multi au fost nemultumiti din motive pe care nu le mentionez aici. Unul singur il voi mentiona, anume ca nu s-a realizat o colaborare cu Ministerul Culturii. In toamna trecuta au fost alegeri la AER, eu am devenit presedintele, cam fara sa prevad asa ceva. Va trebui, cred eu, sa trecem in statut ca presedintele si comitetul director sa vina cu niste proiecte la alegeri. Deci s-a schimbat conducerea, desigur nu radical, comitetul director a ramas acelasi. Echipa executiva a plecat, echipa noua are putina experienta organizatorica in materie de targuri de carte. N-am gasit mare ecou in lumea afacerilor pentru parteneriate, asta si din cauza noastra, pentru ca am intarziat foarte mult pachetele de sponsorizare si au invadat tot felul de alte evenimente grandioase, formatii celebre care ne viziteaza tara si care trebuie sponsorizate. Suntem in momentul de fata intr-o zona gri, aproape sa nu putem acoperi cheltuielile. Desi am reusit un lucru care anul trecut nu s-a realizat, si anume ca 8 asociatii de editori au putut sa stea la aceeasi masa, sa discute civilizat si sa inainteze o hartie catre MCC prin care solicita sprijinul in organizarea targului. Hartia a fost aprobata si a si avut efect. Este vorba de 47.000 euro.

 

Si cat va costa intreg targul?

 

Peste 230.000 euro, deoarece am incercat sa facem un targ cu oameni profesionisti. Am angajat Leo Burnett, o companie de publicitate cotata foarte bine. Ea se ocupa de partea de promotie si partea de organizare a evenimentului, decorare, PR.

 

Anul trecut, practic, de unde au venit banii?

 

De la Vodafone si Volvo, dar parteneriatul nu s-a repetat si anul acesta. In 2007, Oriflame a raspuns favorabil si mai exista cateva sponsorizari mai mici. Gazda noastra, Romexpo, a fost deosebit de receptiva la problemele industriei de carte. Ne-a oferit un spatiu expozitional scump la preturi suportabile pentru noi si chiar ni s-a alaturat ca partener, reducand si mai mult efortul nostru financiar.

 

Deci un targ de carte este costisitor.

 

Da, anul trecut s-a inregistrat o pierdere de 7.000 de euro, desi au existat sponsorizari substantiale. Un targ de carte este foarte costisitor, pentru ca nu poti cere taxe aberante participantilor. Atunci cand ne-am intalnit cele 8 asociatii de editori din tara pentru a stabili ce se intampla la targ, am pus mai multe lucruri la punct: intai, cererea catre minister, apoi un bruion de regulament, modalitatea de impartire a spatiilor — problema cea mai complicata —, daca va fi sau nu bilet de intrare si tot felul de alte lucruri. Spatiile s-au impartit dupa suprafata. Am primit zeci de telefoane de la edituri: "eu sunt o editura mica, dar extraordinar de importanta, il public pe X de nu stiu unde, vreau 6 metri, la parter, in zona centrala". Lucru imposibil de realizat, pentru ca la parter in zona centrala sunt in total 1.000 m.p., iar solicitarile insumeaza 4.000 m.p. Si, atunci, este nevoie de un criteriu. Acesta este poate aberant, aritmetic: cine solicita o suprafata mai mare are prioritate in alegere. Si, evident, la parter sunt numai spatii mari, de peste 100 m.p. Ca sa evitam aceasta busculada, am stabilit ca intre cel mai bun loc si cel mai prost loc, teoretic vorbind, sa fie raportul de 3/1 la pret. Astfel se evita problemele anterioare cand pentru 1 m.p. exista acelasi tarif oriunde era plasat standul. In al doilea rand, daca inchiriezi peste 150 m.p., atunci suprafata care depaseste 150 m.p. trebuie platita cu 30% mai mult pentru a descuraja astfel editurile care vor sa acapareze toata intrarea. Acest sistem a fost acceptat, dar mai sunt totusi probleme cu edituri care solicita 6-8 m.p. Si nu li se poate acorda, deoarece la parter nu are nimeni mai putin de 80 m.p. Asteptam ca Romexpo sa construiasca un spatiu adecvat unui targ de carte, un spatiu care sa fie o hala dreptunghiulara, in care pozitionarea sa aiba mai putina importanta si in care fantezia arhitectului care aranjeaza standul sa fie importanta. Iar batalia sa nu fie ca acum, pentru spatiul cel mai apropiat de intrare.

 

 

 

Partenerii media

 

 

 

Si mediatizarea?

 

Partenerul media este Realitatea - Catavencu, care acopera toata zona. Realitatea TV va avea transmisii in direct, ca si anul trecut. Vor avea un studio deschis, vor fi prezente personalitati din cadrul postului. Realitatea a promis ca va incerca sa coopteze si Romantica TV si Money Chanel, precum si toata presa care apartine de trustul Catavencu.

 

 Banuiesc ca si televiziunea publica,  TVR Cultural...

 

 Realitatea TV, prin contract, are exclusivitate pentru transmisiile in direct. Celelalte televiziuni pot face reportaje. Am vorbit cu TVR Cultural si le-am spus ca m-am luptat pentru a asigura si prezenta lor in cadrul targului, cu reportaje pe care sa le difuzeze la sfarsitul zilei; intre targuri, postul lor este cel care se preocupa constant de piata de carte, fiind dificil de exemplu sa intri pe Realitatea cu o lansare de carte; in schimb, la TVR Cultural intotdeauna gasesti o usa deschisa si mi se pare anormal ca la targul de carte ei sa nu poata avea acces. Si celelalte televiziuni vor fi prezente, in masura in care au interes, dar nu in direct. Sloganul inventat de Leo Burnett este sloganul unor tineri inteligenti, nostalgici dupa lectura, care nu mai au timp sa citeasca si isi aduc aminte de copilarie, cand aveau acest ragaz. Au gasit urmatoarea fraza: "Daca nu sunt citite, povestile nu se intampla". Ilustrarea pe care au gasit-o, desigur, e foarte comerciala si foarte la indemana. Initial, voiau sa faca un clip cu Lolita, cu prof. Humbert Humbert care bate la usa si mama ii spune ca de fapt camera este inchiriata, iar povestea nu se mai intampla. Pana la urma vor face un clip cu Cenusareasa, despre care stie toata lumea, un clip in care pantoful se potriveste fetei urate. Deci, povestea nu se intampla.

 

E destul de sofisticat.

 

Da. Imi pare bine ca spuneti asta. Ei erau foarte incantati de cat e de frumos si eu le spuneam: omul trebuie sa inteleaga repede, ca sa vina la targ. Suna OK, sa vedem daca e si eficient.

 

 In orice caz, va fi un targ la care se vor vinde carti. Se vand si la  Salon du livre din Franta, din cate am vazut.

 

Ei, nu, acolo se vand drepturi de autor. Dar noi nu prea avem ce vinde in afara de carte. Daca am sta sa vindem drepturi, ar trebui sa avem 2-3 agenti. Nu avem inca o industrie care permite un export. Poate nu avem nici materie. Aici dvs. stiti mai bine.

 

Dvs., ca sunteti editorul.

 

Eu am experiente foarte complicate cu autorii romani. La targ vor fi foarte multe lansari. Exista un spatiu principal numit Agora, iar pe inele sunt si alte spatii destinate copiilor, cartilor audio, cartilor electronice, exista o Camera a linistii, unde te poti retrage pentru lectura, o alta numita Culinaria, cu nume evocator. Cei de la Leo Burnett au inventat aceste cateva studiouri, unele sunt inspirate de experienta anului trecut. Aceste spatii vor fi marcate inteligent, pentru a fi identificabile de la intrarea in pavilion.

 

 

 

Despre asociatiile de editori

 

 

 

Spuneati ca sunt opt asociatii de editori. Cum s-a ajuns la un numar atat de mare?

 

Exista taxa pe copia privata, o taxa europeana, care se practica si la noi de aproape 10 ani: pentru orice masina de copiat care este importata se plateste o taxa. Prin masina de copiat se intelegeau la inceput "xeroxurile", dar legea s-a modificat si acum sunt foarte multe aparate care intra sub titulatura "masina de copiat". Acesti bani sunt colectati de catre Copyro, o institutie specializata, aflata in subordinea Oficiului Roman pentru Drepturi de Autor. Din acesti bani, o parte le revine lor, pentru diverse cheltuieli, procesele pe care le au pe rol, iar ce ramane se imparte intre autori si editori, cred ca jumatate-jumatate. Prin autori inteleg USR, care gestioneaza acesti bani si banuiesc ca dvs stiti cum sunt folositi, pentru ca eu nu stiu.

 

Stiu ca se plateste timbru literar. Acesta este?

 

Este vorba despre altceva. Sa spunem ca raman niste bani pentru edituri. Acestia trebuie impartiti, si editurile se aduna intr-un fel de conclav pentru a decide asupra criteriilor. Ultima data criteriul a fost numarul de titluri. Banii adunati in 2006 s-au impartit in functie de numarul de titluri aparute in 2005 si in felul acesta am luat si eu cunostinta de toate asociatiile de editori si de procentul lor in piata.

 

E o suma de...?

 

Aproape 10 miliarde de lei vechi in 2006 pentru editori. Asociatia Editorilor din Romania (AER) avea cota cea mai mare, cam 34% din titluri. Urma Uniunea Editorilor din Romania (UER), care este denumirea actuala a asociatiei editurilor pentru manuale scolare si care acum include si editori de carte obisnuita, unii foarte importanti, precum All si Teora. Deci UER avea o cota putin mai mica ca AER, aprox. 31-32%. Dupa aceea urmeaza Societatea Editorilor din Romania (SER), condusa de dl Ioan Enescu. Lider si Orizonturi sunt printre membrii acesteia. Urmeaza APLER, o asociatie care numara foarte multi editori de reviste literare, condusa de dl Ioan Tomescu. Apoi este Asociatia de Carte scolara (ACS), condusa de dl Sorin Penes, cu editura Aramis si altele grupate in jurul ei; de asemenea, Ariel, o asociatie de editori de pe langa Uniunea Scriitorilor, formata, cred, la initiativa lui dlui Nicolae Manolescu, care cuprinde si unele reviste literare. In fine, Asociatia Difuzorilor si Editorilor Patronat al Cartii (ADEPC), care include editura Vox si inca altele, condusa de dna Ovezea. A opta este Agora, o asociatie preponderent de difuzori, condusa de dl Petru Radu.

 

Dar e bine ca sunt atat de multe?

 

Istoric vorbind, Mircea Martin este cel care a creat AER la inceputul anilor 90 si la scurt timp dupa aceea a aparut AECS. La inceput nu s-au situat pe pozitii opuse, apoi au fost cateva tentative de unificare, dar au avut loc mai multe dezmembrari decat unificari, iar la inceputul anilor 2000 o parte dintre editori a parasit AER. S-au format diverse asociatii, iar editorii de reviste literare s-au organizat si ei la randul lor. Oricum, discutiile mele cu ceilalti colegi au fost deosebit de interesante si cred ca se pot face proiecte comune, ne putem sprijini reciproc. N-au fost momente incordate.

 

Ce colaborare exista cu alte institutii culturale?

 

 Despre MCC v-am vorbit. USR, din intamplare, organizeaza in acelasi timp la Neptun intalnirea lor. D-l Manolescu m-a sunat la vreo 2-3 saptamani dupa ce noi fixasem data targului cu Romexpo spunandu-mi ca ei stabilisera aceeasi data inca mai demult. E neplacut pentru noi, banuiesc ca si pentru USR.

 

Cu ICR avem relatii foarte bune, am avut o discutie pentru eventuala organizare in comun a unor standuri romanesti la targuri internationale. Din punct de vedere organizatoric, ICR si-a impartit cu MCC targurile internationale.

 

E putin complicat.

 

Foarte complicat.

 

 

 

Targurile de carte din strainatate

 

 

 

Dar la Salonul de la Paris din acest an de ce nu a participat nici o asociatie de editori? Nu vi s-a mai sponsorizat calatoria?

 

Nu este vorba de sponsorizare, nu stam asa de prost cu banii, desi ne plangem cu totii. Problema e ca inainte de Paris a avut loc Targul de la Ierusalim si MCC spusese: OK, Targul de la Ierusalim il vom organiza in colaborare cu APLER, iar pe cel de la Paris in colaborare cu AER. Am fost de acord. Si dupa ce APLER s-a pregatit, de la minister s-a comunicat ca ministerul organizeaza singur targul, iar daca editurile vor sa participe, atunci sa o faca pe banii lor. Lucruri care pot fi de inteles, dar era bine sa se comunice acest lucru inainte sa se porneasca tot efortul de organizare. Din fericire pentru AER, noi nu demarasem inca organizarea pentru Paris si, primind acelasi raspuns de la minister, am stat linistiti. Am trimis cartile care ni s-au solicitat si atat. Sigur ca ministerul nu poate sa vanda carte acolo.

 

Aceasta este mereu o problema. De ce nu se rezolva odata?

 

Daca ar fi mers drept co-organizator o asociatie, acest lucru se putea rezolva. Daca intram insa in domeniul legislatiei romanesti pe industria de carte, atacam un subiect foarte trist.

 

Puteti sa-mi spuneti cate ceva despre acest domeniu?

 

 Legea cartii adoptata acum cativa ani e un exemplu de lege minunata care nu se aplica. Eu asta am inteles greu, pana cand juristii si ceilalti m-au convins ca exista legi care nu se pot aplica. De exemplu: in Legea cartii se spune ca pentru toate expedierile de carti si alte materiale tiparite, in tara si strainatate, Posta trebuie sa acorde o reducere de 50% din cel mai mic pret. Posta nu numai ca nu face asta, dar mareste constant preturile, isi face politica ei. Vanzarea de carte pe Internet este astfel serios afectata. Si in momentul in care noi, ca asociatie, am inceput sa discutam cu ei: uitati ce scrie in lege, de ce nu o aplicati?, ne-au raspuns zambind: da, scrie in lege, dar in Legea bugetului noi nu avem prevazuta vreo suma pentru asa ceva si atunci e legal sa nu o punem in aplicare. Poti sa dai o lege, dar daca in buget nu sunt prevazuti bani pentru a se aplica legea respectiva, ea nu se aplica. La fel si problema TVA, a rabatului, probleme tehnice de finante, care nu sunt foarte favorabile cartii. Dar acum suntem in UE, sa speram ca lucrurile se schimba. Primesc la editura mea — si stiu ca si alti editori spun la fel — zeci si zeci de scrisori din Spania si din alte locuri unde sunt comunitati mari de romani care doresc carte in romaneste. Cum? Ar trebui sa existe o preocupare a statului roman pentru a facilita deschiderea de librarii de carte romaneasca. Cred ca aici USR ar avea ceva de spus si noi am putea sa fim alaturi. In Spania tot ce am reusit a fost sa iau legatura cu angrosisti spanioli, care mi-au scris in engleza: carte romaneasca de tipul cutare aveti? Si am raspuns "da" si atunci mi-au comandat. De exemplu, am vandut, printre altele, sute de exemplare dintr-o editie bilingva romano-spaniola a operelor lui Eminescu. Dar exista si cerere pentru carti de dezvoltare personala, unde editura mea, Curtea Veche Publishing, este lider de piata. Este un tip de literatura careia i se simte lipsa, si acesti cititori, necunoscand bine limba din tara respectiva, prefera sa citeasca aceste carti in romaneste. Le gasesc pe Internet si le comanda.

 

 Ne intoarcem la discutia despre  Bookfest. As vrea sa-mi spuneti ceva despre echipa cu care lucrati si despre taxa de intrare.

 

Am vorbit de faza pregatitoare, cand m-am intalnit cu mai multi colegi de la edituri importante, s-a facut un fel de sfat al editorilor, in care am stabilit liniile principale care au fost agreate de toate asociatiile. Misiunea ingrata a revenit apoi micului staf care exista la AER, directorului executiv Cristian Juncu si adjunctei lui Mirela Cara. Nu va exista taxa de intrare, aceasta a fost una dintre deciziile strategice. Dar una cu doua taisuri. S-a ajuns la referendum, ca de obicei la romani. Si, ca de obicei, 80% au spus "nu". Nu vor taxa de intrare, ca sa nu indepartam cumparatorul. Cei care sustineau ideea unei taxe de intrare mi se pareau mai rationali. Intai, pentru ca orice lucru gratuit nu are pret. Pretul era totusi modic, aproximativ 20-30 lei. Anul trecut a fost 40 lei. Exista tot felul de personaje care vin la sindrofiile culturale, pentru a lua un fursec si un pahar...

 

 Cum se face totusi ca la  Bookarest-ul domnului Oroveanu veneau edituri straine?

 

D-l Oroveanu era in asociatia organizatorilor de targuri internationale din Europa si cred ca este in continuare. E o pozitie importanta si pentru ca acolo se stabilesc anumite legaturi. Dansul era in relatii foarte bune cu d-l Peter Weidhaas, care timp de 20 si ceva de ani a fost directorul Targului de la Frankfurt, iar in prezent este presedintele Organizatiei Internationale a Targului de Carte. (Apropo, d-l Weidhaas va fi oaspetele Bookfest, la invitatia MCC.) Deci atunci existau anumite relatii, care acum au fost pierdute. Vom incerca la anul, daca va fi un spatiu de expozitie civilizat, sa oferim editurilor straine lucruri care sa fie compatibile cu modul in care vad ele un targ de carte. Altfel, ce sa le oferim aici? Aceasta librarie uriasa, 10.000 si ceva de m.p., dintre care 4.000 ocupati efectiv?

 

Ce premii se vor da?

 

N-am stabilit nimic anul acesta. Ma gandesc la un proiect mai ambitios pentru anul viitor, legat de premii, si il voi face public la toamna, daca gasesc un sponsor. Cred ca va fi o mica bucurie si pentru autorii romani, nu numai pentru editori. E complicat de dat premii si atunci trebuie bine pregatite si facut ceva inteligent.

 

Dar ideea de cartea cea mai vanduta, cum s-a facut la alte editii ?

 

Cuantificarea e foarte complicata. Trebuie sa te bazezi pe ce spun editorii. Eu am cativa colegi care spun ca: ori de cate ori un anume coleg spune ceva, tu imparte cifra la 2 si vei afla realitatea.

 

Din cate imi amintesc eu, cand cumparai carti, pana acum nu primeai bon, factura etc... Dar atunci nu ai posibilitatea sa probezi cat ai lucru vandut.

 

Nu poti sa intri in bucataria fiecarei edituri sa controlezi, e complicat. Trebuie gasite alte idei de premii. Publicul sa voteze pur si simplu, iar in rest trebuie jurii care sa faca ceva. Altfel, sa stai la impresii...

 

 Cum v-ati impartit targurile de carte straine cu  ICR si cu MCC?

 

Ei sunt proprietarii acestui business, eu sunt sau nu afiliat, daca ma solicita. Asociatia in sine este o mare virtualitate, lucrurile concrete sunt editurile. Va pot da de exemplu ce s-a intamplat la Targul de carte de la Varsovia. Mi-a scris directorul ICR de acolo ca este interesat sa faca o campanie pentru cartea romaneasca, sa faca un catalog etc.

 

Am vazut.

 

Si atunci eu am raspuns afirmativ, am distribuit informatia tuturor editurilor, iar cele interesate puteau sa contacteze ICR-ul. Si asa s-a si intamplat. Reprezentanti de la Polirom si de la Humanitas au fost acolo. Deci asociatiile sunt o modalitate de a distribui informatia catre toate editurile. Eu le voi mai spune la sedinta viitoare a ICR sa ia in consideratie faptul ca ideile mari pot sa apara si la editurile mici. Este un trend care vine de mult si care acum se manifesta si in economie. Trebuie privita si la acest nivel piata editoriala. Daca totdeauna ne vom concentra asupra editurilor mari, cu siguranta vom pierde idei care provin de la editurile mici.

 

Cum apreciati piata de carte in acest moment?

 

Industria de carte s-a dezvoltat rapid in piata libera. Au disparut editurile de stat, concurenta neloiala. Au mai ramas insa  simptome de concurenta neloiala, din pacate. Printre acestea se numara si subventiile acordate de MCC, care nu au un regim foarte clar si atunci pot fi considerate concurenta neloiala.

 

Subventionare exista si in alte tari.

 

Da, dar aceasta trebuie sa se conduca dupa niste reguli foarte limpezi. Aici avem de a face cu o serie de reguli ramase de nu stiu cand, prin care nu ai voie sa castigi. Daca iau o subventie, sunt obligat prin contract sa pierd cel putin 15% din valoarea afacerii respective. Asa este contractul. Incerc sa explic acest lucru de un numar de ani.

 

Pai, asta duce la faliment.

 

Nu. Cumva se "descurca"... Dar sa revenim. Aspectele pozitive ale pietei de carte: ea s-a dezvoltat ca o piata libera, unde se pot vedea toate lucrurile bune, care folosesc dezvoltarii. Trebuie sa fii foarte pe faza, sa gasesti lucrurile care in alte tari se vand bine, repede, sa le simti. Noi am ajuns aproape sincroni in anumite cazuri cu carti foarte importante...

 

Ce se vinde bine in strainatate neaparat se vinde bine si aici?

 

Nu intotdeauna. Lucrurile rele se refera mai ales la impactul la public. Toata piata de carte la noi ca cifra de afaceri este mai mica decat cifra de afaceri a unei companii medii de cosmetice.

 

Toata piata?

 

Cam asa suntem: cumparam multe smacuri si mai putine carti. Preturile noastre aproape au ajuns din urma preturile vestice. Imediat ce am intrat in UE, agentii literari din Vest au marit avansul pentru drepturile de autor. Inainte cumparai drepturile cu un avans de 500 euro, in mod obisnuit, iar acum sub 1.000 euro nu mai discuta nimeni. Deci preturile le-au ajuns pe cele vestice. Dar mai este ceva: sistemul de librarii a fost distrus in anii 90. Se formeaza greu altul, exista tendinte de monopol foarte neplacute. Numarul de libarii pe cap de locuitor este aproape de 8 ori mai mic in Romania decat in Germania. Suma cheltuita pe cap de locuitor pentru carte este de 4 ori mai mica decat in Ungaria. Comparatiile sunt zdrobitoare. Dezvoltarea economica are si efectul pervers de a manca timpul omului si deci pofta de lectura. Sistemul educational este intr-o degringolada care se reflecta si in piata de carte, se citeste putin, tinerii nu citesc. Si, la fel, s-a stabilit greu echilibrul intre fictiune si nonfictiune. A fost o perioada dupa 90 in care a trebuit sa recuperam tot ce nu s-a publicat, o multime de texte de nonfictiune, de stiinte sociale, politice care nu au putut fi publicate inainte si se parea ca beletristica a disparut. Dupa 2000, lucrurile s-au echilibrat.

 

 Fundatia "Noi citim" asta vrea sa faca, sa gaseasca metode de a stimula lectura. Si una dintre metodele pe care le vom experimenta la targ este de a vinde carti la jumatate de pret, dar cu mica obligatie de a te inregistra intr-un sistem in care sa aduci si tu pe altul care sa faca acelasi lucru, sa cumpere carti foarte bune la jumatate de pret etc. E un sistem care s-a inspirat din cluburile de carti occidentale.

 

Vorbiti-mi despre fundatie.

 

 Fundatia "Noi citim" aduna oameni de afaceri, editori si formatori de opinie intr-un grup care exact asta doreste - sa stimuleze lectura, sa o incurajeze, sa organizeze concursuri, sa acorde finantari pentru diverse proiecte literare. Este condusa de Monica Tatoiu si cuprinde editurile Niculescu, Trei, Curtea Veche, precum si oameni de afaceri si formatori de opinii; poate se vor alatura si altii.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

SILVIU LUPESCU, directorul editurii Polirom

 

E doar o problema de timp, de promovare si perseverenta, pana cand literatura romana va ajunge la cota europeana meritata

 

 

 

 Ce noutati va prezenta editura  Polirom la Bookfest? Dar Cartea Romaneasca? Care este diferenta intre cele doua edituri? Cum colaborati cu Uniunea Scriitorilor?

 

 Cartea Romaneasca are programul sau editorial, un comitet director propriu de selectie a titlurilor publicate, editeaza volume de poezie, de teatru, de critica si istorie literara, domenii pe care Polirom nu le-a abordat. Chiar si în cazul prozei, Cartea Romaneasca are autori "de casa" - sa-i amintesc pe Radu Aldulescu, Constantin Toiu, Eugen Uricaru, Florina Ilis, desi numarul lor e mai mare -, dar si-a deschis portile si catre proza tinerilor, organizeaza un concurs de debut si a publicat multi prozatori si poeti din noua generatie. Un alt concurs de manuscrise este organizat împreuna cu Uniunea Scriitorilor. Recent, a inaugurat o colectie dedicata tinerilor critici (Cristina Chevelesean, Bogdan Cretu, Paul Cernat si Ovidiu Patras fiind primii autori publicati). Cartea Romaneasca este, fara îndoiala, un brand ce trebuie administrat ca atare. La Bookfest vom avea un stand comun cu noutatile anului 2007, circa 200 de titluri, cele mai recente fiind romanele lui Alexandru Vakulowski, Ioan Lacusta, Gabriela Gavril, Horia Ursu, Stelian Turlea, Adrian Fratila, o editie în doua volume cu piese de Matei Visniec, primul volum din jurnalul lui Carol I, cartea "vietii" lui Eugen Istodor, un volum din colectia Culianu semnat de Andrei Oisteanu, volume de publicistica... Sunt si multe traduceri din literatura universala, în Biblioteca Polirom, o colectie reprezentativa coordonata de criticul Bogdan Alexandru Stanescu: Pasolini, Ballard, Bellow, Will Self, Amy Tan, Ha Jin, Christopher Moore, John Cheever, Haruki Murakami, Weyergans, Philippe Claudel s.a.

 

Ce strategie aveti pentru fidelizarea publicului cititor?

 

Mare parte din succesul editurii se bazeaza pe cititorii fideli. Pe partea, sa-i spunem, comerciala, e clubul de carte cu oferte saptamanale si discounturi substantiale. Ar fi fost nerealist sa nu utilizam cat mai eficient marketingul virtual, adica Internetul si posta electronica, mai ales ca publicul nostru tinta include multi tineri. Din punct de vedere editorial, fidelizarea înseamna sa oferi titlurile pe care cititorul le asteapta si cu o tinuta grafica superioara. Suntem în plin proces de schimbare, primele rezultate se vad chiar la aceasta editie a Bookfestului. Am facut un nou pas spre ceea ce înseamna cartea asa cum o vedem în librariile din Occident. In fine, sunt colectiile mai vechi si mai noi, care si-au castigat cititorii lor. Ego.Proza a iscat multe controverse, a facut valuri, cum se spune, persoanele cu morga au strambat din nas, dar în cele din urma colectia "s-a scos" - a propus nume noi sau a consacrat altele. A vinde 3-4.000 de exemplare dintr-un autor roman contemporan cvasi-necunoscut publicului larg e o performanta greu de conceput cu cativa ani în urma. In acest caz, publicul a trebuit creat, iar un asemenea proces are sorti de izbanda în masura în care editorul da dovada de multa flexibilitate. Un sablon raspandit spune ca poezia nu se citeste. Fals: tirajul multor carti de poezie editate de Cartea Romaneasca este de 1.000 de exemplare, uneori chiar mai mare, fapt uimitor pentru orice editor din strainatate. Deci este foarte important sa-ti creezi un public al tau, caruia sa-i castigi încrederea. Probabil ca nu întamplator sloganul Polirom este "Ne veti citi si maine".

 

 

 

Editorul care nu e inventiv, care doar imprumuta idei de la altii risca sa piarda in competitie

 

 

 

Ce vi se pare deosebit în 2007, daca aruncati o privire asupra pietei de carte si a profesionistilor ei la aceasta ora? Ce se vinde cel mai bine?

 

Pe de o parte, fata de acum 5 ani, de exemplu, avem mai multe traduceri, exista o oferta substantiala si o concurenta benefica pentru cititor. Anul 2007 a continuat, în egala masura, si trendul interesului pentru literatura autohtona, dupa ce, în 2006, au fost editate multe romane notabile. Lucrurile au început sa se profesionalizeze într-un ritm mai alert, au aparut chiar si primele fantasy romanesti, primele mistery - Aparatorii de Radu Ciubotea si Codul lui Alexandru, de Gelu Negrea. Din pacate, reteaua de distribuitori a ramas în urma, iar daca anul acesta vom depasi 10.000 de titluri noi publicate, ceea ce este sigur, nu toate vor ajunge în librarii - în conditiile în care asa-zisele lanturi de tip mall practica un comert de "toneta", axat doar pe best-seller-uri si noutati. E pacat ca în Romania dispare traditia librarului, ca aceasta meserie se deprofesionalizeaza. A vinde carti cu mult peste pretul stablit de editor sau a solicita rabaturi de 50% pentru servicii îndoielnice au devenit practici ale unor lanturi comerciale cu "staif", în conditiile în care, în Franta, de exemplu, rabatul mediu practicat de librari este de cca 30%. Salvarea va veni, probabil, tot din e-commerce si din capacitatea de inovare... Ca în orice domeniu, si editorul e obligat sa fie inventiv. Nu poti miza la nesfarsit pe aceiasi autori... Editorul care nu e inventiv, care doar împrumuta idei de la altii risca sa piarda în competitie. Pot pierde si editurile care cedeaza excesiv factorului comercial în dauna valorii literare, un fenomen vizibil în ultimul timp pana si la casele mari. Chiar daca problemele financiare sunt adeseori cele presante, a mentine un echilibru, adica a nu înclina balanta spre comercial mai mult decat e cazul, este datoria oricarui editor care se respecta. Nu alcatuiesti un plan editorial doar dupa criteriul "ce se vinde cel mai bine", e necesara si o coerenta, un spirit critic, o viziune... Altminteri, vom ajunge sa publicam cu totii istorii cu templieri, mistere cu iz pseudo-religios sau romane de amor pentru doamnele frustrate.

 

Dupa unele opinii, targurile de carte romanesti sunt librarii mai mari, care vand carti cu reducere.

 

Intr-un fel, targurile de carte compenseaza astazi o distributie cu multe lacune, disparitia unor librarii si spatiul insuficient de expunere al altora. Targurile noastre de carte arata cam la fel ca librariile, si ma gandesc chiar si la o unitate reprezentativa aflata în kilometrul zero al Capitalei, care e o aglomerare oarecare de carti. Sondajele spun totusi ca, într-o proportie covarsitoare, lumea vine la targ ca sa cumpere.

 

E bine? Ar putea fi si altfel? Ce s-a pastrat, ce ar mai fi de facut?

 

Candva, spuneam ca e o minune ca aceste targuri exista. Ganditi-va ca doar cateva edituri puternice îsi tiparesc cataloage cu programul editorial, pentru multe chiar si participarea la targuri înseamna un efort financiar. Veniturile în industria cartii sunt de circa 50 milioane de euro, mult mai mici decat media europeana. Or, pentru a avea spatii generoase, pentru a "face evenimente", e nevoie de resurse. Anul trecut s-a încercat oarecum, iar rezultatul a fost un deficit suportat de organizator, de AER. In primul rand, ar trebui facut ceva ca Bookfestul sa castige un statut international. Ma gandesc la un statut cultural, în genul targului de la Leipzig, transpus pentru spatiul sud-est european. E nevoie însa de resurse si de mult profesionalism. Si de solidaritate de breasla, ceea ce, deocamdata, uneori lipseste. Principalul obiectiv comun ar trebui sa fie dezvoltarea pietei autohtone de carte, si nu declaratiile lipsite de un elementar bun-simt facute de cate un editor sau o editoare la adresa altora. Altminteri, agresivitatea mesajelor politice risca sa cuprinda si lumea editoriala, si ar fi pacat...

 

 Organizatorul unui eveniment literar în Franta, anul viitor, se mira ca 80% dintre scriitorii pe care îi va invita publica la  Polirom si Cartea Romaneasca. Cum ati reusit sa atrageti scriitorii, cum reusiti sa îi tineti?

 

Reteta ar fi simpla la prima vedere: alcatuirea unui program editorial dedicat literaturii romane, perseverenta, alocarea unor resurse financiare si umane corespunzatoare (nu te poti bizui pe sponsorizari, chiar daca mai toti afirma ca ii sprijina pe autorii tineri, în realitate nu se face mai nimic pentru ei!), promovare sustinuta, distributia adecvata, selectia riguroasa... Cam asta se face la Polirom si la Cartea Romaneasca de circa 3 ani. E nevoie de fler, de seriozitate, de pricepere, de respect pentru autorul autohton. Trebuie sa fii generos, multe probleme apar atunci cand editorul este el însusi scriitor si se situeaza pe sine în prim-plan, pe sine sau grupul din care face parte. Trebuie sa încerci sa fii obiectiv, ceea ce e dificil într-un domeniu sensibil cum e literatura. Am recurs la referenti independenti, le asiguram confidentialitatea pentru a-i feri de presiuni (sunt si presiuni la care trebuie sa rezisti!). Efortul e destul de mare, tot mai multe manuscrise trec prin "mainile" noastre si doar 10-15 % primesc unda verde. Unii autori ajung la Polirom dupa ce cartile lor au zacut prin sertarele cine stie carei edituri. Altii considera ca promovarea pe care Polirom o face cartilor va avea impact, ca nu vor fi tratati la capitolul "si altii", nu vor fi lasati în umbra autorilor "de casa". Iar daca am reusit în ultimii 3 ani sa impunem niste nume înseamna ca si strategia aleasa de noi (spun noi pentru ca e vorba de o echipa, sa-l mentionez aici pe Lucian Dan Teodorovici, coordonatorul colectiei Ego.Proza, el însusi scriitor si scenarist) a fost una buna.

 

Sa vorbim si despre colectiile dedicate altor domenii decat literatura - sociologie, politologie, psihologie...    

 

Sunt cateva domenii noi pe care le-am initiat: politici publice si integrare europeana, o colectie cu doi coordonatori, profesorii Adrian Miroiu si Iordan Gheorghe Barbulescu, relatii internationale, colectie coordonata de Lucian Dardala si Andrei Miroiu, o colectie specializata pe psihologie clinica si psihoterapie, coordonata de profesorul Ion Dafinoiu, colectia Traditia crestina, îngrijita de Ioan Florin Florescu si Adrian Muraru, adica si în directia nonfiction avem o reala diversificare. In acelasi timp, mentinem în back-list o serie de lucrari care s-au vandut pana astazi în zeci de mii de exemplare. Problema e ca si cartile îmbatranesc, unele devin caduce, altele trebuie aduse la zi permanent, apar editii noi, ceea ce iarasi implica efort. E vorba de cartile universitare în special. In ce priveste cartile nonfiction de un interes mai general, printre succesele din acest an as mentiona: Coruptia si formele sale, de Michael Johnston, Inteligenta esuata, de Jose Antonio Marina, Fericirea paradoxala, eseu asupra societatii de hiperconsum, de Lipovetsky, Pamantul este plat, de Thomas L. Friedman, Scrieri corsare, de Paolo Pasolini, dar si doua carti semnate de autori romani - Gramatica ortodoxiei de Mihail Neamtu si Intelectualii în campul puterii de Mihai Dinu Gheorghiu.

 

 

 

Daca editezi lucrari de orientalistica sau despre cyber-cultura, semnate de un autor cvasi-necunoscut, nu-ti poti adauga nici un cal putere la bolidul personal

 

 

 

 În ce fel sprijina  Polirom/Cartea Romaneasca traducerea în strainatate a autorilor sai? Care sunt rezultatele?

 

Daca as face un inventar al prioritatilor din ultima vreme, cred ca traducerea autorilor romani a fost obiectivul nostru numarul unu. Aproape nu îmi vine sa cred ca, dupa un debut "în snop" al unei tinere generatii - cum spunea cam acru cineva -, astazi avem si "un snop" de autori ce au fost sau urmeaza sa fie tradusi, de la Florina Ilis si Filip Florian, la Dan Lungu, T.O. Bobe, Cecilia Stefanescu, Cezar-Paul Badescu, Florin Lazarescu, Matei Florian, Doina Rusti, Vasile Ernu (ca sa nu mai amintesc nume consacrate ca Gabriela Adamesteanu, Nora Iuga, Simona Popescu) s.a. In urma cu 3-4 ani ar fi fost de neconceput sa avem atatia autori tradusi în spatiile francez si german, astazi a devenit o realitate. Prestigiosul premiu Medicis Etrangers a fost atribuit unui prozator roman, lui Norman Manea. Ar fi multe de spus despre ce si cum e de facut. In primul rand, sa oferi mostre realizate de cei mai buni traducatori. Apoi, sa ai cataloage, contacte cu editurile si agentii straini, sa participi la targurile internationale, la turneele de lecturi. E un efort fara beneficii financiare directe, pe care ni l-am asumat, pentru ca nu stii niciodata de unde "sare iepurele". Am fost contrariat sa constat cu prilejul participarii noastre la targul de la Basel, sprijinita de Pro Helvetia, ca agentii literari elvetieni - printre cei mai tari din lume - sunt astazi mai interesati de autorii romani, de Stefan Agopian, de Simona Popescu, Mariana Codrut. Dar si de literatura generatiei mai tinere. Exista o curiozitate fireasca, s-a creat un oarecare interes fata de niste proaspeti "veniti" în UE. Si activitatea "ambasadorului" Polirom la targul de carte de la Londra, din primavara acestui an, nu a ramas fara ecouri. Eu chiar cred în destinul european al literaturii care se scrie astazi în Romania, cred ca e doar o problema de timp, de strategii de promovare si perseverenta, pana cand literatura romana va ajunge la cota europeana pe care o merita. Am început sa sprijinim formarea unei noi generatii de traducatori, exista deja un program coerent de suport financiar pentru editurile din strainatate care traduc autori romani, coordonat de Institutul Cultural Roman, editurile încep sa învete si aceasta meserie - de agent literar care îsi promoveaza autorii, autorii însisi învata cum sa-si promoveze propria imagine, toate acestea cu certitudine ca vor avea urmarile pe care le asteptam.

 

Care sunt rezultatele concursului Ioan Petru Culianu? Aveti si alte initiative de acest gen?

 

Suntem deja la a treia editie, în curand vor aparea în librarii cartile celor doua autoare premiate la editia precedenta. Intentia a fost de a pune sub semnul regretatului Ioan Petru Culianu un concurs national de debut în stiinte socio-umane care sa devina traditie. Pe de alta parte, si în acest caz, am vrut sa cream un cadru stimulativ pentru tinerii autori nonfiction care, si ei, ajung destul de greu sa fie publicati. In vacarmul general dominat de vocile emitente de profetii moralizatoare cu aprehensiune pentru show-urile televizate, cine mai are timp sa vada astazi care e situtia tinerilor cercetatori, ce gandesc, cum traiesc ei - asta în cazul cand nu au avut curajul sa plece la vreme din tara? Daca editezi lucrari de orientalistica sau despre cyber-cultura, semnate de un autor cvasi-necunoscut, nu-ti poti adauga nici un cal putere la bolidul personal. E bine, e foarte bine ca aflam din presa ce masini conduc oamenii nostri de cultura, e goana fireasca a ziaristilor dupa senzational. Dar ar fi la fel de interesant sa aflam cum gandeste un tanar nevoit sa-si dea salariul pe chirie si, eventual, daca îi mai ramane ceva, sa-si procure cateva carti. Iata macar unul dintre motivele pentru care cred ca asemenea concursuri sunt necesare. Dept care am instituit si bursele Polirom pentru autorii tineri. Din pacate, nu stiu ca vreo societate comerciala sa ne fi urmat exemplul. Poate vor fi mai multe burse de creatie acordate la urmatoarea editie a Bookfestului.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu si Gabriela Zafiu

 

 

 

 

 

SILVIA COLFESCU, director editura Vremea

 

 Brandul  Vremea - antologii de documente din procesele comuniste

 

 

 

Cu ce proiecte editoriale ati inceput si cat de diferite sunt ele de cele de azi?

 

 Cu ce colectii noi a venit editura  Vremea pe piata de carte romaneasca?

 

Privind inapoi, am impresia ca Vremea s-a nascut acum o mie de ani. In anul 1990, care mi se pare acum indepartat si straniu, am inceput cu carti pentru copii. Publicasem deja la edituri de stat texte si ilustratii pentru copii, asa ca am tiparit pur si simplu una dintre propriile carti. A avut succes. Astazi mi se pare ca visez atunci cand imi aduc aminte ca, in vreo trei luni, s-au vandut o suta de mii de exemplare dintr-o carticica. Pe acelasi considerent, al succesului de public, de neevitat atunci cand pornesti de la zero, am tradus apoi din clasicii literaturii politiste. Astfel, am adunat un mic fond, cu care am putut demara un proiect la care ne gandeam inca de la infiintarea editurii: cel al publicarii unor antologii de documente ale marilor procese din perioada comunista. Despre aceste procese se stia, se vorbea, dar, in afara de cateva carti aparute in strainatate si apartinand in principal memorialisticii, informatia scrisa lipsea. Astfel a luat nastere colectia FID - Fapte, Idei, Documente, care, intr-un fel, a devenit brand-ul editurii Vremea. Era pentru prima oara cand se publicau documente ce dezvaluiau functionarea masinariei de teroare comunista, iar reactiile celor care le-au citit au fost variate si intense. Istoria aparitiei acestor carti ar merita poate sa fie povestita intr-o buna zi. Colectia FID s-a imbogatit, de-a lungul anilor, cu lucrari semnate de Pandrea, Zinoviev, Ernest Bernea, Ioana-Raluca Voicu-Arnautoiu, A. Finkielkraut, Sergiu Grossu, Vl. Bukovski, Dinu C. Giurescu etc.

 

Raspunsul la intrebare: proiectele editoriale cu care am inceput sunt tot atat de diferite de cele de astazi pe cat este de diferit copilul de adultul in care s-a transformat, cu trecerea anilor. Reversul medaliei - in structura adultului, trasaturile indepartatei sale copilarii se pastreaza de-a pururi.

 

Contributia esentiala a editurii Vremea la piata romaneasca de carte este, de buna seama, colectia FID. Pe langa ea, se cuvine a fi mentionata si colectia de succes In jurul lumii - ghiduri turistice cu preturi accesibile, care cuprind in special informatii culturale si istorice, dar si sfaturi practice si harti. Editam si alte colectii, dar cred ca acestea doua sunt colectiile originale, care identifica Vremea din noianul de edituri active in prezent pe piata de carte din tara noastra.

 

Este greu sa rezisti pe piata 17 ani?

 

Nu. Este un joc fascinant, in care, ca sa castigi, esti obligat sa cresti. Trebuie sa tii in fiecare clipa echilibrul intre elemente diferite ca importanta, care pot genera cresterea, dar a caror greutate poate sa impinga in neant stradania unor ani intregi.

 

Desigur, ideal pentru un editor ar fi sa publice numai carti de mare valoare, pe care publicul sa le aprecieze asa cum se cuvine. Si sa le cumpere. Numai ca deseori nu se intampla asa. Incercam, in limita posibilitatilor, sa ne apropiem de acest ideal, tinand seama nu numai de gusturile si de criteriile noastre de valoare, ci si de nevoile publicului. Efortul de adaptare, concurenta, succesele si chiar esecurile fac ca viata sa fie interesanta. Nu mi se pare greu sa rezisti.

 

Mai este inca publicul roman un impatimit al cartii tiparite?

 

In ciuda Casandrelor care prevestesc de ani de zile pieirea cartii in favoarea computerului si a televizorului, romanul citeste. Un prim argument in sprijinul acestor afirmatii este insasi existenta a vreo doua sute de edituri active, mari si mici. Poate ca nu as folosi totusi termenul "impatimit". Publicul era astfel la inceputul anilor 90. Gustul pentru carte a scazut la sfarsitul deceniului si a reinceput sa creasca, incet dar sigur, la inceputul noului mileniu.

 

 Ce titluri recomandati cititorilor pentru  Bookfest?

 

Cititorilor impatimiti le recomand Din Bucurestii trasurilor cu cai. Povestiri desuete de Paul Emil Miclescu. Arhitect, iubitor al Bucurestilor si boier de vita, Paul Emil Miclescu este un povestitor plin de farmec. Cei care pleaca in vacanta vor gasi in colectia In jurul lumii un ghid care sa-i informeze ce trebuie sa vada acolo unde se duc. Copiii vor gasi la stand Fratii Inima-de-Leu, de Astrid Lindgren; anul acesta se sarbatoresc 100 de ani de la nasterea scriitoarei suedeze. Celor interesati de istorie li se adreseaza cartile din colectia FID. La Bookfest vor fi prezentate ultimele carti ce poarta aceasta sigla, intre care Insula canibalilor, un studiu (intemeiat pe documente) al cercetatorului francez Nicolas Werth despre Gulagul sovietic si despre antropofagia practicata de deportati, Drumul la si de la Auschwitz de Hédi Fried, marturie impresionanta a unei victime a deportarilor din timpul ocupatiei ungare a Transilvaniei de Nord, studiul lui Ilarion Tiu Miscarea legionara dupa Corneliu Codreanu. Dictatura regala (februarie 1938 - septembrie 1940). Mecanismele schimbului de generatie.

 

 

 

 

 

LAURA ALBULESCU, redactor-sef editura Art

 

Publicul nostru este unul cultivat

 

 

 

 Care sunt principalele colectii ale editurii  Art?

 

Inainte de orice, as dori sa va spun ca, in formula ei actuala, editura Art este o editura noua. Grupul Editorial Art, care s-a impus in ultimii ani in domeniul scolar si parascolar, a decis sa abordeze acum atat literatura romana, cat si literatura universala. In plus, campul stiintelor socio-umane a intrat si el in atentia noastra.

 

Drept urmare, colectiile noastre arata astfel: o colectie destinata literaturii romane contemporane, in care, pentru inceput, prezentam trei autori importanti - Constantin Toiu, Dumitru Tepeneag si Gheorghe Craciun -, o colectie destinata literaturii straine moderne si contemporane (Desenul din covor), in care propunem cititorilor doua romane de Jarry (Superfemeia si Suprabarbatul), Leviathan-ul lui Julien Green, Unchiul meu Ulise de Jirí Marek si volumul Cum sa traiesti cu o sotie necredincioasa al lui Alberto Moravia.

 

Tot in domeniul larg al literaturii universale se inscrie si o alta noua colectie a noastra pe care am botezat-o Laur pentru ca e dedicata in exclusivitate unor carti si unor autori care au primit mari premii internationale. Aici venim cu Alegerea Sofiei, celebrul roman al lui William Styron, cu nu mai putin celebrul Tarm al Syrtelor de Julien Gracq, cu Albine de sticla de Ernst Jünger si cu Toate pisicile sunt negre de Carlos Fuentes, marele scriitor mexican, laureat al Premiului Cervantes.

 

Colectia Carti cardinale isi propune sa reuneasca titluri care au intrat nu numai in bibliografia universitara obligatorie, dar si in memoria culturala a lumii. Incepem cu Minima moralia de Theodor W. Adorno si Canonul occidental de Harold Bloom. O colectie care, sunt sigura, va avea succes indeosebi la cititorii tineri este Demonul teoriei. Aici vom publica eseuri de ultima ora si de succes pe cele mai diverse teme ale actualitatii. Primele aparitii: Hans Magnus Enzensberger, Cei care aduc groaza. Eseu despre perdantul radical, Despre televiziune de Pierre Bourdieu si Cea mai frumoasa istorie a fericirii, carte semnata de André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge.

 

In fine, o colectie numita Ocheanul intors va cuprinde jurnale, memorii, scrisori ale unor autori celebri. Scrisorilor Doamnei de Sévigné, "divina marchiza", li se va adauga teribila marturie a lui Styron, purtand titlul Bezna vizibila. Amintiri despre nebunie.

 

Ce urmariti prin participarea la targurile de carte?

 

In cazul nostru, mult mai important decat obiectivul comercial este actul insusi de prezenta. Dorim ca publicul sa ia nota de faptul ca existam si ca oferta noastra merita atentie - nu numai prin titlurile propuse, ci si prin calitatea grafica a cartilor si, nu in ultimul rand, prin preturile lor decente.

 

Care este publicul-tinta?

 

Publicul nostru este divers, dar, in esenta, ramane unul cultivat. Mizam pe interesul tinerilor studiosi, dar si pe acela al iubitorilor de literatura buna. Colectia noastra de literatura romana poarta titlul Fictiune si artilerie, ca proba ca vrem sa credem in succesul ei la marele public.

 

Intreaga identitate vizuala a editurii a fost conceputa, de altfel, avand permanent in vedere publicul-tinta caruia vrem sa i ne adresam si pe care, vrem, fireste, sa-l "seducem". Am incercat ca grafica fiecarei colectii sa aiba in spate un profil relativ bine conturat al cititorului. De pilda, pentru colectia de fictiune contemporana, Desenul din covor, am mizat pe un public activ si preponderent tanar, optand astfel pentru o fotografie pleine page, eleganta sobra a Cartilor cardinale intra intr-o rezonanta izomorfica odata cu insusi continutul acestor volume, apoi cu profilul celor care le vor citi, in timp ce - sa zicem - o colectie de Crime fiction, pe care o vom lansa in toamna, va aborda un stil manga, in voga acum in randul publicului foarte tanar etc.

 

Aveti colaborari cu edituri din Europa? Cat de mult va ajuta acest lucru?

 

Fireste, e inevitabil cand ai un departament de traduceri. Colaboram cu edituri din Europa si America. Deocamdata asta ne ajuta mai putin decat ii ajuta pe alti colegi de-ai nostri mai vechi si mai cunoscuti. Dar speram sa ne impunem si in fata editorilor straini. Si s-o facem cat mai repede si cat mai convingator.

 

 

 

Interviuri realizate de Gabriela Zafiu