Pe aceeași temă
MAGDA CÂRNECI
Un popor de poeti
Eram pe estrada improvizata, in frigul naprasnic al noptii de iarna, inaintea multimii galagioase si agitate stranse in fata Teatrului National, si incercam sa ma hotarasc sa vorbesc. Stiam bine de ce venisem acolo, era un miting politic, unul dintre multele la care participasem in aceste zile teribile, nebune, haotice, de sfarsit de decembrie. Fusesem printre cei din multime care luasera cu asalt piete si institutii, fusesem printre organizatorii de manifestatii, asistasem la tot felul de reuniuni civice, sindicale, intelectuale, partinice, semnasem declaratii si petitii, scrisori de adeziune, manifeste. Intrasem chiar pe lista primului Front al Salvarii Nationale.
Ma pregatisem de mai multe ori sa tin discursuri politice, le schitasem pe hartie acasa, le repetasem in minte, le pronuntasem fara voce, cu buzele subtiate de tensiunea extraordinara a acelor zile iesite din matca. Ii ascultasem de multe ori pe altii vorbind, ii gasisem lamentabili pe cei mai multi, abili pe cativa, haruiti cu darul vorbirii pe unul sau doi. Dar de fiecare data cand trebuise sa iau cuvantul, se intampla ceva in ultima clipa si nu mai vorbeam. Discursul meu, cuvintele mele ramaneau inchise in mine, in cap, in laringe, in piept. E drept ca nici nu tineam cu orice pret sa ma dau in spectacol, nu smulgeam microfonul din mana altora, cum faceau atatia, impingandu-se, inghiontindu-se, vrand sa fie vazuti. Nici nu cautam sa indrept situatii usor penibile, in care, desi invitata, uitau pur si simplu sa ma cheme sa vorbesc si, intr-un fel, rasuflam usurata ca nu trebuie sa ma expun, probabil ca intr-un fel provocam asemenea finaluri tacute prin felul meu sters, discret, de a ma retrage in randul doi sau trei al manifestarii.
Atunci ce cautam pe estrada aceasta? Pai, mi se ceruse din nou sa vorbesc. Imi pregatisem din nou un mic discurs, concentrat si taios. Ba chiar si un poem politic, in caz de nevoie. De data asta eram hotarata sa ma exprim cu orice pret. Sa marturisesc ca de cand auzisem la Radio Europa Libera despre cadavrele de la Timisoara, de cand vazusem tancurile inaintand inspre noi in Piata Universitatii si strivind in viteza cativa tineri entuziasti, de cand urmarisem la televizor cum il impuscau pe „Piticul“ si sotia lui Elena langa un zid de cazarma, de cand privisem hipnotizata corpuri de soldati fara cap intinse in fata Ministerului Apararii, de cand numarasem sutele de morminte proaspete, aliniate fara greseala in noul Cimitir al Eroilor, de cand aflasem ca prietena mea Alina zacea si ea cuminte in acel nou cimitir, de cand auzeam zi si noapte salve de mitraliere in cele mai ciudate locuri din oras si un val de agresivitate, de isterie si teama se deversase peste strazi si case si familii si institutii, nu mai puteam sa dorm, pur si simplu nu mai puteam sa inchid ochii. Si trezia asta prea lunga ma facuse lucida si necrutatoare.
Era foarte frig, era o noapte rea de decembrie. Am urcat pe estrada alaturi de ceilalti vorbitori, m-am asezat in rand si am privit in tacere multimea. Multimea ne privea si ea, destul de tacuta, desi agitata. Vorbitorii se succedau fara oprire la microfon, intr-un fel de maraton care tinea oamenii din piata in priza. De cateva ori am fost intrebata: vorbesti ? Am tot amanat. I-am lasat pe toti sa vorbeasca: profesori, actori, muncitori, paranoici, adolescenti infierbantati, basarabeni timorati, mecanici stangaci, femei casnice balbaite, pensionari indignati, tati neconsolati, actrite iluminate si iar muncitori, ingineri, studenti, barbati indignati, femei isterice, tati, mame, adolescenti. Un smecher venit repede din Germania, care promitea solutii economice-minune. Un securist care acuza Securitatea. Un student care reprezenta Transilvania. Un fost activist care-si cerea iertare in public. O poeta nitel afumata care reprezenta boema literara si venise sa-si recite catrenele. Un muncitor care cerea sa se faca in fine dreptate poporului. Un filosof care vroia sa explice rational situatia. Un fost exilat care ne tinea o lectie de istorie. O alta poeta, care reprezenta Basarabia.
Mitingul se apropia de sfarsit. Era ingrozitor de frig, era deja noapte adanca. Am fost intrebata din nou daca vreau sa vorbesc. Cineva de langa estrada, un necunoscut din multime care ma zarise demult, imi striga sa zic naibii si eu niste cuvinte. Un altul ma intreaba ce dracu’ caut acolo sus pe estrada daca nu spun si eu doua fraze. In fine, cineva de langa mine, un fost disident, ma impinge destul de energic in fata, la microfon. Sunt cu microfonul in dreptul gurii, privesc in intuneric multimea. Nu pot spune nimic. Si doar am mai facut-o de atatea ori inainte de revolutie, si doar unii ziceau ca ma exprim nu tocmai rau. Tac si privesc cu intensitate multimea. Multimea la randul ei tace, priveste, parca contrariata, parca stupefiata. Incerc sa vorbesc, dar nu pot. Altadata nu eram muta. Incerc sa ma inteleg si nu reusesc. Sunt si eu stupefiata. Devin atenta la mine, parca abia acum ma trezesc. Ma trezesc dintr-un fel de hipnoza, dintr-un fel de torpoare a agitatiei. Pur si simplu e ceva in mine, un nod, care ma impiedica sa rostesc, ma opreste sa scot sunete articulate.
Deschid gura, dar nu iese nimic, nici un cuvant. Si brusc inteleg. De fapt, am venit ca sa ma conving de acest lucru. Ca, de fapt, nici nu vreau sa vorbesc, nu vreau sa spun nimic. Nimic. De aceea am urcat pe estrada. Privesc multimea care incepe sa se agite din nou, din ce in ce mai nervoasa, mai galagioasa, invaluita in intuneric si frig. Nu am nici o emotie, vederea marii de oameni agitati ma calmeaza brusc si ma indeparteaza parca de locul acela, pe care-l vad cumva de departe. Vociferarile lor, cuvintele scandate cu patima, lozincile repetate minute in sir ma lasa rece, ma simt detasata. Rational, stiu ca ar trebui totusi sa spun ceva, sa ma scuz, sa inventez o minciuna ca sa ies onorabil din aceasta situatie penibila. Sau sa recit un poem politic. Altfel, ce naiba caut acolo si de ce nu cobor de pe estrada? Ceva irational insa ma blocheaza pe loc, parca sunt paralizata, nu pot face nimic. Nici nu pot sa vorbesc, o forta fizica stranie, aproape palpabila, pe care o simt pentru prima data in mine, imi inchide gura ermetic. Dar nici nu pot sa ma misc de acolo, sa cobor, aceeasi forta de neinteles, care parca m-ar trage pe dinauntru de haine, de oase, de carne, imi tintuieste picioare pe estrada. Parca trebuie sa inteleg ceva anume, ceva important. Insa ce?
Abia intr-un tarziu, huiduielile din ce in ce mai intense ale manifestantilor m-au trezit din transa lucida si muta, am putut sa ma furisez de pe estrada, acoperita de intunericul noptii, si am plecat. Abia mai tarziu, pierduta intre oameni, oprindu-ma intr-un colt al pietei din fata Teatrului National, am inteles ceva din aceasta anestezie ciudata.
Vazusem cum multimea putea fi pacalita cu atat de putin. Laudarosul cutare. Mincinosul cutare. Entuziastul cutare. Fantastul cutare. Idealistul cutare. Sofistul cutare. Retorul cutare. Politicianul cutare. Scriitorul cutare. Poetul cutare. Ah, asta e. Poetul, poetul cu litera mare. Un fel de film cu poeti si poete s-a derulat rapid in mintea mea. Poetul Nichita cu nume de rus alb exilat, marele blond, genialul infantil si boem, care platise cateva monede calpe Cezarului cu aceeasi gratie cu care si-a trait intrarile in transa alcoolica, din care pescuise franturi de poezie presocratica, faramituri de intelepciune atemporala, inainte sa moara fara sa mai apuce sa traiasca si transa revolutionara. Poeta Ana cu nume de legenda intemeietoare de tara, cu frumusetea, eleganta, gratia ei „comme il faut“ care placusera atat de mult in anii ‘60 incat intrase in canon si in manuale, dar care la un moment dat se apucase sa scrie despre poporul roman ca o planta pasiva si adormita si despre un motan subversiv. Poetul Adrian, taurul de pe stadioane si de la televizor, cu lungile lui tirade rimate despre tara si popor si conducator si sinele lui care umplea toate ecranele. Poetul Mircea, derbedeu sublim-histrionic, cu urme de geniu popular si kitsch revolutionar-anarhist. Poeta boema Mariana, care-si inecase revolta in amor liber si vodca. Poetul Vadim, oratorul de curte, care vorbea numai in ode si dari de seama la saptamanalul partidului. Poetul Ioan, posedat de sfantul duh pana aproape de nebunie. Poeta Angela, care-si exploata masochist suferintele metafizice si abisul propriului sex. Celalalt poet Mircea, vizionarul nostru national, care ne imbolnavise de melancolie romantica si de psihanaliza celesta. Poetele Elena si Marta si Simona si Ioana si Denisa si Daniela si Magda si altele. Si cati alti poeti si cate alte nume, un popor de poeti.
In frigul rece al noptii, un film scurt mi se derula in minte, o recapitulare sintetica: poetul partinic; poetul harismatic; poeta nationala; poetul de curte; poetul securist; poetul de stadioane; poetul de sarbatori nationale; poeta boematica; poetul functionar; poeta constiinta morala; poetul apolitic; poetul apolinic; poetul de capitala si cel de provincie; poeta care se sinucide de trei ori pe luna; poetul disident cu voie de la politie; poeta nebuna; poetul fara opera; poetul mut; poetul ne-poet; etc., etc. Mai multi barbati decat femei, intre cei contestabili. Un popor de poeti.
Si iata-i acum pe poetii natiei prinsi de revolutie intr-o pozitie sau alta pe tabla sahului national, dandu-se peste cap, obligati sa devina peste noapte poeta vates – poetul revolutionar, poeta sibila, poetul romantic, poetul de baricade, cel care trezeste pasiunea multimilor, cel care gaseste metaforele cele mai imperioase, care scandeaza cel mai ritmat impulsurile plebei, cel sau cea care formuleaza simplu, memorabil racnetele, urletele, strigatele, plansul, balbaiturile celor multi si nenumarati. Iata-i umpland televizorul si ziarele infiintate recent, aruncandu-se in viata politica, preluand functii publice, creand partide politice si platforme civice, metamorfozandu-se peste noapte din serafici in luptatori, din metafizici in pragmatici, din ironici in vehementi, din nuantati in categorici, din angelici in luciferici si din luciferici in angelici.
Ce rol sa mai joci in interiorul unui mic popor de poeti din interiorul unui mare popor visator de poeti, picat nepregatit intr-o revolutie? Un popor de oameni pititi in apartamente mizere de bloc, de nostalgici ai codrului salbatec si des, de rataciti in modernitate, cu tarana inca proaspata de la tara urcand victorioasa pana in varful blocurilor cu zece etaje, un popor bautor amarnic de tuica, injurator feroce de mama si repede pupator de moaste si de maini de administratori si de sefi? Un popor cu mintea aiurea, jumatate pe lumea cealalta, jumatate scurmand in ograda, indelung rabdator de lucruri inacceptabile si repede indignat pentru prostii si nimicuri, cu capul ascuns sub poala grea a mai mult ca trecutului, deschizand doar din cand in cand cate un ochi inaintea viitorului ca in fata unei rele vedenii.
Un popor de mioritici si apolitici, pe care EI, EI, EI il incalecasera destul de usor si-l invatasera sa inghita orice, sa nu puna intrebari, sa taca mult, sa taca, sa taca. EI, sefii, EI il invatasera sa gandeasca pe ocolite, sa vorbeasca in dodii, sa se ascunda dupa deget, sa taca pana la moarte. EI ii inculcasera frica de cuvant, frica de gest, frica de gand, frica de frica. EI, stabii, il invatasera sa traiasca la foc mic, fad, cuminte, ii omorasera nervul reactiei, al revoltei.
Ingropata in aluatul acru al multimii, ocrotita de pasivitatea ei posaca, imensa, de tacerea ei incapatanata, geologica, invatasem poate prea bine si eu sa tac in fata tuturor si a Lor. EI, EI, EI. Casta mestecatorilor de idei moarte si a scuipatorilor de aberatii ideologice, a mancatorilor de lozinci, a vechililor de mase de oameni piperniciti pe dinauntru, diminuati, ghilda sefilor de intreprinderi gaunoase si paguboase, a administratorilor de cartiere de blocuri de locuinte confort trei si patru. EI ne golisera pe dinauntru. Ne ofilisera mandria. Ne ucisesera impulsul libertatii. Ne chircisera mintea. Ne taiasera limba. Limba noastra de foc si de spirit. Pana cand mamaliga, lutul, baliga, explodasera in cele din urma.
Dar poate, de fapt, nu era nici macar asta. Poate ca altceva ma retinuse, ma facuse tacuta dinaintea multimii, acolo sus, pe estrada, in gerul de decembrie si in intuneric. Poate ca intelesesem brusc ca eram pe cale sa pierd ceva esential, ceva pentru care nu mai ramanea loc in ziua severa care se presimtea la orizont, in timpul care urma sa vina ca o avalansa. Ceva ce fusese abia intrezarit inainte. Ceva ce eram pe cale sa uit. Poetul trebuie sa ramana obscur. Poezia nu e un aliment pentru mase. Nu e un ospat imbelsugat pentru congrese si revolutii, acolo ea doar se prostitueaza un pic. Istoria il scoate pe poet din oceanul uman anonim si-l pune sa fie pentru o clipa saltimbancul oracular al agitatiei continue a lumii, al miscarii browniene a multimii. Dar instinctul lui abisal, cel de dupa instinctul supravietuirii si fricii, cel de dupa entuziasmul momentului, il trage pe poet inapoi in ascundere, in adanc, in sine, de acolo de unde el poate simti mult mai bine sensul psihismului general, portia de necunoscut emotional din noi ce urmeaza sa fie palpata si aproximata in vorbe, atat cat poate mintea noastra actuala sa cuprinda din geometria vibranta a bulei enorme care ne inconjoara si care pluteste in univers. Din ascunderea asta interioara, din sinele lui intensificat si largit, poate el, poetul, urca prin magie verbala pana la nivelele mai fine, mai intense si vizionare, ale fiintei noastre necunoscute si neterminate. Si de acolo poate el sa livreze o armonie mai cuprinzatoare, care sa ne impace cu lumea noastra launtrica si cu cea planetara si sa ne uneasca cu astrele.
Daca nu-si asculta instinctul cel mai profund, poetul sa se lase de meserie. Sa se faca politician. Sau sa accepte sa taca.
RUXANDRA GAROFEANU
„La fiecare vernisaj, am o mare bucurie“
In calitate de consilier al primarului Sectorului 2, cea mai importanta activitate a dvs. este deschiderea Galeriei „Dialog“, al carei curator sunteti de aproape 4 ani. Va rog sa o prezentati.
Galeria „Dialog“ fiinteaza din septembrie 2005 si am avut pana acum aproape 30 de manifestari. Expozitiile gazduite de galeria noastra sunt structurate pe 4 sectiuni importante: Mari nume ale artei romanesti, Recuperari, Fise pentru un Muzeu de arta contemporana, Artisti romani din diaspora. Voi da doar cateva exemple.
Sub auspiciile primei sectiuni, Gheorghe Iacob si-a deschis o parte din ampla personala, la varsta de 83 de ani, in alternanta cu alte doua distinse spatii, Sala Dalles si Palatul Mogosoaia, ceea ce e imens pentru noi.
Din sectiunea Recuperari, as mentiona doua expozitii foarte importante. Una este Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei – Sighet. Pentru ca putini oameni ajung acolo, noi am adus aici, in colaborare cu Fundatia „Academia Civica“, exponate esentiale. Piesa centrala a fost lucrarea emblematica a lui Aurel Vlad, Cortegiul sacrificatilor, un grup statuar din lemn, asa cum a fost conceput initial (la Sighet, exista varianta turnata in bronz): 18 personaje incarcate de dramatism. Cealalta a fost inchinata sculptorului Ion Vlad, care in 1964 a plecat din tara. In treacat fie spus, aceasta expozitie trebuia facuta de statul roman, prin MNAR, nu de catre o primarie. Pentru a marca inceputurile extrem de promitatoare ale lui Ion Vlad, am imprumutat 6 lucrari de la MNAR si restul au fost aduse, in premiera, din Franta. Expozitia s-a bucurat de mare succes si din partea publicului si a criticilor. Multi cred ca sculptorul ar fi facut in Romania o cariera stralucita, pe cand in Franta i-a fost foarte greu sa se impuna la locu-i meritat.
In cadrul ultimei sectiuni, au expus pictura, sculptura si grafica Geo Goidaci (stabilit in Germania), Anca Seel Constantin (din Elvetia), Mihaela Munteanu-Ramnic (tot din Germania) si Margarita Iuca (Franta).
Tot aici, la Galeria „Dialog“, am lansat si carti ale Fundatiei „Academia Civica“, ale editurilor Masina de Scris, Vremea etc. In afara de sala de la parter, conceputa initial ca un spatiu de trecere si care acum a devenit galerie de arta, Primaria mai are si sali de conferinte foarte bine dotate. Acolo au loc intalnirile culturale importante, cu scriitori, cu artisti plastici, cu oameni de teatru, cu muzicieni...
Ce ne puteti spune despre licitatia din decembrie 2008, organizata in spatiul Galeriei „Dialog“?
Banii obtinuti in plus fata de suma de pornire a licitatiei ii oferim unor creatori (5) din diverse domenii ale artei. Pavel Susara si Casa de Licitatie „Pogany“ s-au ocupat de desfasurarea evenimentului. Primaria a facut doar actul de curtoazie, a gazduit licitatia, s-a ocupat de invitatii si de catalog. Din pacate, licitatia nu a iesit asa cum ne propusesem, pentru ca, in decembrie, lumea are alte preocupari, de esenta culinara si nu numai; apoi au mai fost reverberatiile alegerilor, agitatiile politice adiacente, schimbarea guvernului, lucruri care au distras atentia potentialilor cumparatori.
Oricum, ne propunem ca si la anul sa facem astfel de expozitii cu licitatie, avand drept tinta ajutorarea unor creatori. Pensiile nu le ajung sa traiasca modest si atunci ne-am gandit sa le facem un mic cadou, cu ocazia sarbatorilor. S-au vandut putine lucrari si dintre cele ieftine, evident. Insa merita sa perseveram pentru ca vrem sa fie una din numeroasele fapte bune pe care le face Primaria Sectorului 2.
Ce alte activitati culturale mai are in vedere aceasta institutie?
Ultima lucrare a regretatului Vasile Gorduz este Mircea Eliade si ne-am ambitionat ca noi sa fim autorii morali si financiari ai monumentului pe care sa-l plasam undeva, in zona Mantuleasa. Gorduz e un nume mare al sculpturii secolului XX. Mai avem Monumentul lui Petre Tutea, facut tot de el, amplasat in acelasi Sector 2.
Apoi, organizam Targul Anticarilor, extrem de cautat. Am ajuns sa instalam 100 de corturi, ceea ce inseamna foarte mult. Totul supravegheat indeaproape. E greu, dar ne si bucura. Sunt in acest targ produse pentru toate buzunarele si pentru toate gusturile. Pana acum, a fost bianual, insa in 2009 s-ar putea sa-l tinem de trei ori. Este o actiune care ii intereseaza pe multi oameni si Primaria simte ca isi exercita plenar functia sociala, obsteasca.
Revenind la Galerie, pot spune ca, de la un timp, toata lumea vrea sa expuna aici. Ne e foarte greu sa facem fata cererilor.
Imi amintesc de profesorul meu, Eugen Schileru, posesorul unei biblioteci cu carti rare in vremea studentiei mele, la care jinduiam cu totii. Intalnirea recenta cu fiul sau, Cristian, mi-a dat ideea de „construi“ o expozitie pornind de la conceptul de biblioteca. Vom vedea ce va iesi. Oricum, merita incercat.
Apoi, in primavara lui 2009, Gabriela Melinescu, o extraordinara scriitoare si inzestrata desenatoare, va avea primul ei vernisaj in Romania. Dar vrem sa pastram si surprize.
O ultima initiativa: in fiecare an, vrem ca Primaria sa fie impodobita, de sus pana jos, cu lucrarile unui mare artist. In 2009, este gazda lui Gheorghe Iacob.
E singura primarie de sector cu o activitate atat de intensa?
In domeniul artistic, s-ar parea ca da. La noi, primarul Neculai Ontanu si cei din jurul meu au manifestat o receptivitate extraordinara fata de propunerile culturale.
In arta, daca reusesti sa intri unde trebuie, pe o orbita, inseamna ca te-a iubit Dumnezeu. La fiecare vernisaj, cand vad atata lume, atatea nume importante in juru-mi, ma umplu de bucurie. Desigur ca, in intentiile noastre, pe primul plan stau artistii din sectorul 2, dar galeria nu impune granite, acestea sunt bune doar pentru Uniunea Artistilor Plastici.
Care mai este statutul unui plastician astazi?
Este cel pe care ni-l facem fiecare, nu ne investeste nimeni cu un statut. De exemplu, a fi membru UAP azi nu mai inseamna nimic, in afara de plata unei cotizatii. Multe spatii au fost pierdute, fie din incapacitatea UAP de a le pastra, fie prin efectul legii proprietatii (au fost retrocedate). Si asta nu doar in Bucuresti, ci si in tara. Depinde foarte mult de cel care conduce filiala UAP.
Ce se intampla, de fapt, cu valorile reale din arta plastica?
O parte pleaca in strainatate si e bine sa circule, sa fie vazute, stiute, achizitionate. Nu mai vorbesc de critici: ei trebuie sa cunoasca fenomenul in profunzime, sa fie prezenti la toate marile evenimente. Dar la noi critica de arta, acolo unde mai exista spatii de exercitare a ei, se face si dupa ureche: se pare ca avem vocatie de lautari. O alta parte a valorilor se exprima doar aici, in patria-muma, si multe sfarsesc prin a se pierde.
Eu sunt dintre cei ce sustin ca arta este destinata unei elite. In interiorul castei, exista impartiri, vase comunicante.
E o ruptura intre generatiile de plasticieni?
Da. Tinerii si maturii. O jonctiune intre generatii e greu de facut si nu stiu daca n-ar fi falsa.
Cum situati nivelul scolii de arta de la noi?
In facultate, se dau doar niste indicatii. Studentul ar trebui sa plece de acolo cu o baza serioasa. Sunt unii care neaga rolul invatamantului din Universitatea Nationala de Arte, de pilda. Argumentul este ca profesorul ingradeste personalitatea studentului, ca-i poceste talentul.
Printr-o amprentare?
Da. Eu ii datorez enorm lui Eugen Schileru fara a carui indrumare nu as fi ajuns ce sunt azi. A stiut sa ma calauzeasca spre sursele esentiale, evitand hatisurile. Nu stiu daca mai exista astazi astfel de dascali. Sper ca da.
Va rog sa ne spuneti cateva lucruri despre activitatea dvs. anterioara celei de la Primarie.
Am lucrat in televiziune si in radio. Adunati, anii ajung vreo 38. Am muncit cu placere, dar intotdeauna mi-am dorit nu numai sa filmez, ci sa si fac o expozitie, sa fiu curator si visul mi s-a implinit. Chiar daca m-am departat de studiouri, am ramas in legatura cu colegii mei din televiziune; cei de la Jurnalul Cultural, de pilda, raspund intotdeauna chemarilor noastre.
Sunt extrem de onorata ca v-ati gandit la Galeria „Dialog“ si la mine. As vrea sa adaug in final ca Galeria nu foloseste din banul public nimic, se autosustine. Cum? E un secret. O sa-l divulg cu alta ocazie.
Ce asteptati de la 2009?
Astept minunea. Pentru ca eu sunt intotdeauna nemultumita de aproape tot ce fac.
Interviu realizat de Alina Boboc
PETRE BARBU
Marul
Sora mea s a nascut intr o primavara secetoasa. Piata era saraca in fructe si zarzavaturi. Pe atunci, mama gatea si spala mai putin pentru ca tata era foarte tanar si de abia plecase sa faca Revolutia. Nu singur. Plecase cu Dan Dugan, prietenul sau din copilarie. Plecasera si altii sa i ajute. Toamna se intorcea acasa, fuma cateva tigari in gradina, isi schimba ciorapii si camasa, ii spunea mamei ca trebuie sa faca Revolutia (mama il credea, n avea incotro!) si pleca.
Apoi m am nascut si eu. Revolutia m a ajutat sa ma nasc. Pe un calendar ortodox, lipit deasupra lampii cu petrol, mama numarase zilele si anii cat tata facuse Revolutia. Si tata a facut o. Nu singur. Cu Dan Dugan si cu ceilalti. S a intors tot intr o toamna („toamna rosie“ – cum a scris un romancier contemporan) si i a spus mamei ca a facut Revolutia si ca nu mai pleaca niciodata. Mama a fost multumita fara dovezi. Alta in locul ei cine stie ce ar fi crezut!
Chiar cand incepusem sa ma laud la vecinii de pe strada ca tata a facut Revolutia, iar ei ma ascultau fara sa ma intrebe ce este o Revolutie, atunci, in galagia unui aprilie timid, ne am mutat la bloc, la etajul doi, intr un cartier abia construit. Aveam bucatarie, gaze la aragaz si baie faiantata. Mama a lipit calendarul deasupra aragazului si tot la doua saptamani ma trimitea la Alimentara sa i cumpar sapun, soda sau ceva ieftin de spalat. Nu aveam masina de spalat si nici telefon. Vecinul de deasupra avea. In acel an aparusera primele tipuri de masini cu motoare romanesti. „Mainile si ligheanul sunt sfinte“ – zicea tata si arunca salopeta neagra de pacura sub aragaz. Muncea cinstit, doar facuse Revolutia, sambata seara juca o tabla in bucatarie cu prietenul sau Dan Dugan. Tata nu stia sah, Dan Dugan stia. Amandoi stiau dame si tintar, dar preferau tablele, joc de frizeri – zicea sora mea. Fumau, comentau ziarele citite in timpul saptamanii si vorbeau despre trenurile lor si despre Revolutia facuta cu ceilalti. Mama spala in bucatarie, la lighean. Il iubea pe tata. Si noi il iubeam: eu (baiatul!) care la doua saptamani o luam de mana pe Manuela sa cumparam sapun, soda sau ceva ieftin de spalat si sora mea, contabila la o intreprindere de tricotaje, nemaritata, care si socotea zilele pana la leafa pe calendarul ortodox, nu o lasa inima sa dea bani pe un maculator. La pranz, mancam in bucatarie. De Revelion, insa, mancam in sufragerie cu tacamurile promise de zestre sora mi, fiecare la locul sau si eram multumiti. Tata se imbata repede si se culca, sora mea pleca la niste prieteni sa danseze, eu si cu mama ascultam programele de la radio.
Intr un an a plouat torential de Revelion. Mama a rupt calendarul si l a aruncat. Nimeni n a intrebat o de ce. Probabil visase urat sau fusese sfatuita de vecinul de la trei. Nici astazi n ar marturisi motivul. Tata n a observat renuntarea la amintire sau a observat o, dar a tacut. Sambata seara juca table cu Dan Dugan. Vorbeau despre trenurile lor si despre Revolutia facuta cu ceilalti. Eu cu Manuela cautam sapun, soda sau ceva ieftin de spalat, sora mea socotea banii si zilele pana la salariu pe dreptunghiul de var neatins de aburi, iar mama spala, gatea, ne punea ciorba in farfurii si privea fereastra alba, inundata de cifrele scrise cu creionul chimic. Uneori radea singura si repede dadea din cap, semn ca ce vedea acolo nu era adevarat. Adevarul l am aflat intr o zi.
Amestecase zarzavaturile si bulionul. Tocana de cartofi trebuia sa fiarba, dar n a avut rabdare. A luat cratita de pe foc si a pus o sub robinet, sa curga apa calda, rece, numai apa sa curga. A inchis toate ferestrele, a tras perdelele, a sters praful in sufragerie, incet, cu sortul pe servanta, ar fi trebuit sa mai dea cu matura pe covoare, dar a inchis toate usile si pe cea de la intrare. In oglinda patrata din bucatarie descoperi o femeie la cincizeci de ani. Or s o creada? Or s o creada nebuna! Se lipi de perete, dupa aragaz si privi cifrele frumos caligrafiate. Numai de nu l ar scapa. La intrare se auzi soneria, obraznica, nerabdatoare. Or sa intre cu forta si or s o ameninte urat: „De ce nu ti vezi de treaba, femeie? Sa speli, sa gatesti, sa ai grija de ala micu’, un golan care umbla toata ziua cu una din aia... De ce vrei sa rascolesti Revolutia?“. Altii or s o injure. Merita sa l piarda? Dintr un salt ajunse cu genunchii pe aragaz, basmaua ii cazu pe ochi, nu l vazuse, dar il prinse si l trase cu toata puterea. Strigase „Vasile!“ si apa curgea, calda si rece. Daduse peste buza chiuvetei.
Pe tata il chema Vasile. Orice femeie isi striga barbatul la primejdie. Manuela m a convins. Radea ca o bleaga:
– Matusa mea, profesoara de franceza, maritata din dragoste cu un ginecolog, unchiul Petrica, n a avut o nastere mai usoara decat altele maritate cu altii. (Manuela are o inaltime de unusaisopt, joaca baschet, a incercat de trei ori la medicina, nu fumeaza si e o fata buna.) Incepusera durerile. Si stii cum sunt. Adica n ai de unde... Ptiu! (Mama Manuelei este o femeie buna. Si tatal Manuelei este un om bun.) Moasa, langa ea. Unchiul Petrica, langa ea. Era primul lor nascut si nu venea. „Hai, femeie, odata, mama lui de plod!“ – injurase unchiul si a iesit din sala, ca nevasta sa nu era singura in noaptea aia. (I am cerut Manuelei sa ma prezinte parintilor ei, dar Manuela m a refuzat.) Matusa mea, crescuta cu lectii de pian, cand s a vazut singura, pune te pe urlat: Pier, in sus, Pier, in jos, Pier, unde esti?, Pier, nicaieri, moasa alba la fata, fuga la doctor, veniti repede ca piere doamna! Si n a pierit. (Tatal Manuelei n a facut Revolutia si nici nu l a interesat.)
La inceput crezusem ca e o sarma iesita din perete, neglijenta a constructorilor, apoi mama m a lasat s o ating si tata a zis: „Asta i prima inundatie de cand ne am mutat“. Peste doua zile au mai aparut din perete inca trei patru, la fel de mari, si sora mea s a speriat si a zis ca nu i lucru curat. Ce putea sa zica un cap de contabil. Tata a asteptat doua saptamani si s a pronuntat definitiv: „Este o radacina de mar!“. Mama i a dat dreptate. A spalat toate covoarele din casa si a gatit alta tocana de cartofi. Pana atunci nu vazusem o radacina de mar. Tata o recunoscuse, probabil o stia din timpul Revolutiei, mama doar ii numarase zilele si anii. Nu l am contrazis, am invatat.
Dan Dugan s a prins cu tata, pe un pachet de tigari, ca ce trasese mama din perete nu e o radacina de mar, ca, daca ar fi, tulpina si coroana ar fi pe undeva pe la vecini si oameni ca ei s ar lauda in piata. Tata, banuitor, si mama, prinsa de ipoteza, s au dus la fiecare vecin in parte, au cautat pe sub paturi, in sifoniere, au rascolit parchetul si camarile, doar doar au sa gaseasca o frunza de mar. Au gasit, totusi, mere in castroane si cosuri si tata i a intrebat de unde le aveti, nu cumva din marul nostru? Nu, nu le aveau din marul nostru, vecinii le cumparasera de la aprozar, ca era sezonul merelor. Si tata si a amintit ca e toamna si s a lasat pagubas, dar nu si a pierdut convingerea. Dan Dugan si a cerut pachetul de tigari, dar tata l a refuzat: „Daca tu ai facut Revolutia, asta nu inseamna sa ne omori trecutul. Nu ti dau nici o tigara, rama tembela ce esti!“. Dan Dugan a spus ca crengile sunt niste porcarii, mai mult, sunt niste falsuri, ca mama, ramasa singura, ca sa si bata joc de noi, de Revolutie si de oamenii care au facut o, le a lipit de perete cu prenandez (mama palise, apoi a plans) si ca ar trebui neaparat puse pe foc, sa nu le vada si altii si sa li se suceasca mintile cu astfel de minciuni. Tata l a intrebat pe Dan Dugan: „Si de ce crezi tu ca nevasta mea a vrut sa si bata joc de Revolutie, asa, de florile marului?“.
Dan Dugan i a raspuns: „Pentru ca e nebuna, pentru ca tu si Revolutia ta ati innebunit o. D aia ai facut Revolutia, mai Vasile? Sa adune nevasta ta gandacii cu farasul?“ – a trantit usa si n a mai venit la noi doi ani.
Radacina crestea zilnic. Acoperise chiuveta, aragazul, ligheanul smaltuit, in bucatarie mirosea a pamant, invatasem si mirosul pamantului. Astfel, am fost obligati sa mancam in sufragerie, tata isi arunca salopeta in sufragerie si mama a continuat sa spele la lighean si sa adune in faras (vorba lui Dan Dugan) fel de fel de gandaci, larve, ganganii nemaivazute. Le strangea dimineata si le arunca pe fereastra. Radacina marului atinsese peretele dinspre sufragerie, motiv pentru care l am daramat fara ezitare. Mama a vrut sa vorbim si cu vecinul de deasupra, sa facem o gaura in tavan, nu prea mare, ca pe acolo sa poata iesi cateva ramuri, dar tata a zis sa mai asteptam.
Dupa doi ani, Dan Dugan a sunat la usa noastra si tata mi a spus sa i deschid si sa i spun ca el este pe patul de moarte si ultimele cuvinte ale lui sunt: „Ai trait ca o rama tembela, mai Dugane!“. Am deschis usa si i am spus. Cuvintele lui Dugan au fost: „Spune i lu’ taica tu, ca daca nu face o tabla cu mine, o sa i scot un ochi“. Tata a zis: „Putin imi pasa, eu pe lumea cealalta ma multumesc cu unul si cand vei veni acolo, am sa ti scot si eu un ochi!“. Atunci Dan Dugan a scos din buzunar un pachet de tigari si tata s a gandit ca prost ar fi sa piarda acum un ochi, de vreme ce in Revolutie nu fusese ranit nici macar la un deget si, cine stie, poate dincolo va face inca o revolutie si va avea nevoie de un ochi. Dan Dugan a intrat in casa, iar eu am facut prezentarile: „Tata, ti l prezint pe domnul Dan Dugan! Domnule Dan Dugan, dansul este tatal meu, Vasile!“. Si au strans mainile barbateste si s au asezat pe doua taburete in sufragerie. Tata nu stia sah, Dan Dugan stia. Amandoi stiau dame si tintar, dar au preferat tablele. Fumau, comentau ziarele citite in ultimii doi ani si din vorba in vorba au ajuns sa vorbeasca despre trenurile lor (tata avea un tren si Dan Dugan avea unul) si despre Revolutia facuta cu ceilalti. Pe unii revolutia ii castiga, pe altii ii desparte inexplicabil si definitiv. Mama spala si cineva a sunat la usa.
Era Manuela, cu ochii plansi. Am sarutat o pe tampla si parul ei mirosea a mere. Am dus o la mama: „Mama, parul Manuelei miroase a mere!“. Si mama avea degetele mancate de soda. Celor doi tablagii le am spus: „Tata, domnule Dan Dugan, parul Manuelei miroase a mere!“ si ei m au crezut, pentru ca nu puteau sa ma verifice, fumau tot timpul. Si sora mea m a crezut. Mi a dat niste bani pentru o pizza — altceva ce putea sa mi dea? Am urcat la vecinul de la trei si la telefon le am spus prietenilor, rudelor si dusmanilor mei ca parul Manuelei miroase a mere. Si ei m au crezut. Apoi i am soptit la ureche: „Manuela, parul tau miroase a mere!“. Si Manuela s a inseninat: „M am spalat cu sampon frantuzesc, am sa ti l dau si tie“.
Mama a intins masa in sufragerie cu tacamurile promise sora mii de zestre, iar tata m a chemat in camera mea:
– Bine, ma, nu ti e rusine, sa vina fata la noi si tu sa nu ma anunti dinainte.
– E insarcinata, am reusit sa i raspund si ne am asezat la masa, fiecare la locul sau.
Pe sub talpile noastre crestea radacina marului. Dan Dugan a plecat si noi am ramas multumiti. Multumiti, nu fericiti.
