Bucurestiul Cultural nr. 4, 8-14 martie 2005

Bucurestiul are o oferta culturala enorma fata de iasi, oras care, cu cateva exceptii, dospeste intr-o caldicenie paguboasa. Scriitorul ori artistul iesean autentic e condamnat sa ramana parca un vesnic nostalgic dupa o viata artistica vie, cum este cea a Capitalei. Si apoi, e clar pentru toata lumea ca provincialul, fie el scriitor, actor, plastician etc., are putine sanse de afirmare pe plan national daca nu intra in vederile Bucurestiului; in schimb, are toate sansele de deprofesionalizare, daca nu merge nu in lume, dar macar la centru. Or, Bucurestiul ramane, pentru cei cu mijloace financiare modeste, un punct pe harta aproape inaccesibil, fie si pentru un voiaj de cateva zile, in care poti sa te pui la curent cat de cat cu miscarea artistica de aici. Nu vreau sa idealizez, stiu ca si pe plan cultural, nu doar in cel social sau urban, exista, cu o formula a lui Mihai Zamfir dintr-un numar trecut al revistei 22, "mai multi Bucuresti". Ca un mare procent din oferta culturala a Capitalei sta, fatalmente, sub semnul "culturii de masa". insa, oricum ar fi, ramane suficient pentru a putea vorbi despre Bucuresti, fara protocronica emfaza, ca despre o capitala - totusi - europeana.
Densitatea evenimentelor culturale din Bucuresti e suficient de mare pentru ca un sejur de cateva zile aici sa insemne pentru cineva venit din provincii o adevarata iesire din timp. Aceasta a fost senzatia mea, dupa trei zile petrecute in Capitala, in saptamana 14-20 februarie a.c. Am participat la cateva manifestari, un esantion, cred eu, reprezentativ pentru multiplele fatete ale Bucurestiului cultural, fatete care merg de la evenimentele cu staif pana la cele din zona culturii de masa. Ce mi-a atras atentia a fost diversitatea spatiilor in care se desfasurau aceste evenimente.
A fost mai intai spatiul baroc, cufundat in plusuri grele si lumini pale, al Casei Monteoru, in care a avut loc Adunarea generala a PEN-Club. Colegi pe care-i vad foarte rar, proiecte atractive si inevitabila discutie despre bani - cuvantul prezent in toate intalnirile de acest gen. A fost apoi spatiul virtual al expozitiei interactive multimedia EuroLiteraTur, gratie careia te poti documenta rapid, prin intermediul fotografiilor, al fragmentelor de texte si al inregistrarilor audio-video, despre viata si opera celor mai importanti scriitori ai Europei. in spatiul "informal" al clubului Prometheus, am asistat la o dezbatere pe tema Presa culturala scrisa - presa sau cultura?, organizata de institutul Cervantes, Ministerul Culturii din Spania si Fundatia "Anonimul". Moderata de Simona Sora, dezbaterea i-a avut ca protagonisti pe cativa reprezentanti ai culturii spaniole si romane si, ca "trasee", diferenta dintre culturile mici si cele mari (acestea din urma mai amenintate de pericolul globalizarii), ideea marginalizarii culturii critice de catre cultura de masa, in plina expansiune in ambele tari, si nu doar, a ingerintelor cenzurii din regimurile totalitare si repercusiunile ei asupra culturii post-totalitare s.a. in spatiul net al zidurilor de piatra din fostul Palat Regal, Muzeul National de Arta, cu concursul lui British Council, a gazduit extraordinara expozitie de sculptura britanica De la Moore la Hirst. Aici, forme din piatra polisate pana la esentializare, vizibil influentate de Brancusi (Moore si Barbara Hepworth), stau cu tot firescul langa altele, socante prin insolitul lor (amintesc doar Diana ca motor a lui A. Caro), ori langa fragmente de obiecte vechi, dar botezate cu nume noi, cum ar fi Cratima in balans, a lui Paul Neagu. Si, la finele sejurului, am vazut O zi din viata lui Nicolae Ceausescu, la Teatrul Mic. Reputatul regizor Alexandru Tocilescu si doi actori foarte bine cotati - Florin Calinescu si, mai ales, o Coca Bloos capabila sa confere stil si expresivitate pana si unui simplu "buna ziua!" - au facut probabil tot ce se putea face din acest text al lui Th. Denis Dinulescu. Dar spectacolul ramane unul cu destule derapari spre kitsch si parodie grosiera, ceea ce nu-l va impiedica sa faca multe sali pline.
Aici spatiul scenic se prelungea in sala, invadase sala. Simbolic sau nu, un asemenea lucru nu facea decat sa confirme ceea ce se spusese la Prometheus: cultura de masa e in plina expansiune, invadeaza "sala".

Mariana Codrut

Sigla Ministerului Culturii si Cultelor

in alt context observam in trecere ca sigla Ministerului Culturii si (al) Cultelor este inadecvata. Seamana mai degraba cu o fantezie heraldica mateina si e de nefolosit, printre altele si fiindca, tiparita la dimensiuni mici, "se ineaca". Nu stim in ce imprejurari a fost creata si pusa in uz, nici daca face totusi obiectul unui ghid de aplicare, dar pare rezultatul unei comenzi vagi date unui neprofesionist de catre vreun functionar cu familie numeroasa. Cineva din MCC a observat in sfarsit defectiunea la aparatul ministerial de comunicare vizuala si a decis sa o repare. E o idee foarte buna, dar reparatia e cu defect. La adresa http://www.cultura.ro/concurs_sigla.htm apare un anunt oarecum bizar; comentam fraza cu fraza:
"Ministerul Culturii si Cultelor initiaza un concurs pentru realizarea siglei institutiei". Prezentarea vizuala a unei institutii e un proiect care depaseste "realizarea" unei sigle. Mai exact, "realizarea" unei sigle depaseste conceperea semnului grafic. Ghidul de identitate vizuala al oricarei institutii sau firme prevede toate aplicatiile posibile si este un proiect care trebuie supervizat permanent. Felul in care arata sigla ministerului ne face sa credem ca nu exista un oficiu specializat de comunicare vizuala.
"intentia noastra este de a stimula tanara initiativa si de a promova ideile noii generatii." "intentia" este meritorie. Ca "ideile noii generatii" s-ar exprima plenar si s-ar lasa stimulate printr-un simbol guvernamental si ca "tanara initiativa" are sa ridice doua degete la solicitarea deloc dezinteresata, in schimb condescendenta, a ministerului ni se pare cel putin naiva. Si apoi, care este limita de varsta a "noii generatii" cu "tanara initiativa"? Si, daca "intentia" nu a vrut sa stabileasca limita, la ce bun discriminarea? Aceasta invitatie la participare trebuie adresata profesionistilor, nu unei categorii vagi de artisti.
"Cel mai bun proiect va fi utilizat pe site-ul institutiei si pe documentele oficiale ale MCC."
Propunere de sigla sau proiect de imagine, substanta temei e neprecizata, aplicatiile amintite nu acopera spectrul real de utilizare. Dincolo de implicatiile juridice ale acestei precizari inexacte, problema de design si comunicare vizuala e ceva mai complexa decat un abtibild care se aplica dupa plac pe orice. Pentru lamuriri pe aceasta tema ar fi de folos consultarea unui tratat de identitate vizuala.
"Numele realizatorului siglei care va fi selectata, precum si CV-ul sau artistic vor fi prezentate pe site-ul Ministerului."
Ministerul nu ofera nici premiu, nici remuneratie, dar are aroganta de a crede ca, pentru un tanar ambitios, munca voluntara, gratuita, si expunerea la panoul de onoare reprezinta un castig de prestigiu. De asemeni, se confirma iarasi faptul ca initiatorul concursului confunda statutul de artist cu profesiunea de designer.
"Termenul limita al concursului este 1 aprilie 2005."
Banuim ca anuntul a aparut candva in februarie. Termenul de predare (daca asta inseamna "termen limita") e scurt. Ministerul pare nu numai sa creada ca un proiect de acest fel se poate face in cel mult doua luni, dar si ca participantii vor dedica acest timp exclusiv si, fireste, pro bono, proiectului: lucru absolut necesar, mai ales in lipsa materialului informativ suplimentar (nu intram in detalii, in orice tratat de identitate vizuala exista un capitol despre "Briefing").
"Proiectele vor fi evaluate de o comisie de artisti ai aceleiasi generatii, care va fi anuntata pe site inainte de incheierea concursului."
Care generatie? Si ce fel de artisti? "Artistii" nu sunt nici grupul-tinta, nici experti in tehnica relatiilor publice, nici cei mai in masura sa evalueze o strategie de comunicare vizuala (concept care ar fi fost necesar in prezentarea chemarii la participare). Apoi, ministerului i se pare firesc sa anunte componenta juriului dupa deschiderea concursului. Este de fapt o derogare de la uzantele oricarui concurs. in plus, numai calitatea juriului poate conferi prestigiul pe care organizatorul il ofera ca moneda (usor meschina) de plata pentru lucrarea "tinerei initiative".
"Dosarul trebuie sa contina o prezentare grafica pe hartie, una in format electronic, CV-ul autorului si datele de contact ale acestuia."
O "prezentare grafica". Prima informatie practica (chiar usor tautologica). Din pacate incompleta. in ce format? Care e protocolul de prezentare? Cum e cu semnarea si secretizarea participarilor? Pe ce adresa se trimit? Ar mai fi cateva intrebari! "Cei interesati pot cere mai multe informatii pe adresa ioana.manolescu@cultura.ro sau andreea.nastase@cultura.ro"
Din anunt lipsesc atat functia, cat si numerele de telefon ale celor doua persoane responsabile. in jurul datei de 22 februarie, cele doua adrese de e-mail au fost si inlocuite cu: siglaMCC@cultura.ro. Nu e greu de presupus de ce! Oricum, la trei e-mailuri trimise in aproape doua saptamani nu am primit nici un raspuns. Ce-i de facut? Speram ca publicarea textului de fata sa corespunda intentiei afisate a ministerului de a face public concursul.
"Nota: Conform art. 9 din Legea nr. 8/1996, sigla MCC nu poate beneficia de protectia legala a dreptului de autor (nota de subsol)."
in aceasta nota, plasata cu corp mai mic sub anunt, citarea legii este incompleta, dar trimite, banuim, la art. 9, alin. c: "Nu pot beneficia de protectia legala a dreptului de autor (!) simbolurile oficiale ale statului, ale autoritatilor publice si ale organizatiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul si medalia". Nu intelegem daca ministerul informeaza ca lucrarile vor beneficia de drepturi de autor, cata vreme nu vor fi fost acceptate ca insemn oficial (pentru a putea fi acceptata, o lucrare ar trebui si remunerata cumva - asa este legal, si apoi, cum altfel sa incurajam initiativa tanara etc.?). Sau daca ministerul vrea sa comunice contrariul, si anume ca, fiind vorba de simboluri oficiale, participantii nu se pot astepta la protejarea, necum onorarea drepturilor de autor (ceea ce, cata vreme o lucrare nu a fost acceptata ca insemn oficial, ar fi nu doar neonest si probabil ilegal, ci este si un nonsens).
Ministerul se pune in situatia comica de a organiza o competitie ale carei reguli nu sunt anuntate, pe o tema pe care pare sa nu o fi examinat cu atentie si despre care nu da amanunte. Ele nici nu pot fi aflate, caci organizatorul isi ascunde coordonatele (numele au disparut, functia, biroul, telefonul, adresa si orele de contact lipsesc; la e-mail-uri n-am primit raspuns). Apoi, ministerul pare sa creada ca rezolva tema de imagine si de comunicare vizuala prin obtinerea gratuita a unui abtibild universal. in fine, concursul se adreseaza unei categorii de participanti pe care nu o identifica pertinent, iar juriul nu este inca numit la data anuntarii concursului. Si, culmea, castigatorul nu numai ca nu va lua nici un premiu, dar lucrarea lui nu se va bucura de drepturi de autor, iar el insusi va mai fi si expus public la un fel de avizier ministerial in internet.
Un concurs are nevoie de reguli clare si detaliate de participare, la fel de clare ca un contract: de la conditiile de inscriere la modul de prezentare, de jurizare, de publicare si, fireste, de intrebuintare a rezultatului. Tema concursului trebuie precizata, iar participantilor trebuie sa li se puna la dispozitie material informativ, atat privind conditiile concursului, cat si substanta temei.
Acest anunt nu este o simpla eroare de comunicare. Tinuta lui este, de la gramatica sumara si exprimarile improprii pana la substratul profesional, inacceptabila. De neinteles este aparenta seninatate a initiatoarelor: nu par sa fi avut vreo indoiala cu privire la propriul demers si, daca vor fi simtit nevoia sa consulte vreun specialist sau vreo sursa de informare, au facut-o fara discernamant. Rezultatul, greu de scuzat, este ca transforma propria lor idee, laudabila, intr-o improvizatie; ar fi pacat ca o astfel de initiativa sa dea gres din neseriozitate. Ar insemna si o risipa de bani publici si un prilej pierdut de a schimba ceva in bine.

Vlad A. Arghir

ii multumesc d-lui Vlad A. Arghir ca imi da prilejul sa clarific public cateva lucruri. in ce priveste obiectiile autorului articolului de mai sus, ele se bazeaza in esenta pe prejudecata ca singura forma de a stimula si rasplati munca intelectuala, de catre o institutie publica precum MCC, este aceea pecuniara. Ceea ce denota din partea domniei sale o mentalitate de asistat. MCC a inteles sa foloseasca ocazia crearii unui nou site pentru a apela la interesul si initiativa unor tineri (de regula din Facultatea de Arte Plastice, dar nu numai), care isi vor vedea, in cazul castigarii concursului, numele asociat cu sigla unei importante institutii. Exista, de altfel, in practica economiei de piata, raporturi intre institutii ale statului si firme private sau creatori care se construiesc si pe alte tipuri de recompensa: publicitate, vizibilitate si onorabilitate. Aspectul educativ nu este nici el indiferent, cata vreme oferta se adreseaza tinerilor.
in ce priveste comentariile, fraza cu fraza, ale d-lui Arghir, trebuie sa spunem ca ele depasesc cu mult ceea ce MCC si-a propus sa faca. MCC doreste sa initieze un concurs pentru realizarea unei sigle, nicidecum "o prezentare vizuala" a institutiei, cu intreaga ei identitate imagistica.
Fiind vorba de noua generatie careia propunerea MCC i se adreseaza, ea este, asa cum speram ca si d-l Arghir sa fi inteles, compusa din studenti si cei care sunt in faza incipienta a constructiei portofoliului propriu, precizare pe care am adaugat-o, de altfel, anuntului nostru pe site-ul ministerului.
Proiectul care va fi acceptat va reprezenta sigla MCC si se va aplica pe documentele lui oficiale. Nu intelegem de ce ar trebui precizari suplimentare si despre ce implicatii juridice poate fi vorba. Faptul ca acela care va castiga concursul va aparea cu numele si CV-ul sau pe site-ul ministerului nu inseamna munca voluntara si constituie in sine un premiu de mare prestigiu.
La nevoie si la solicitarea celor carora le este adresat concursul, termenul limita poate fi extins.
Juriul va fi anuntat, cum se procedeaza de obicei, inainte de inchiderea concursului si nu vedem ce uzanta ne pretinde nominalizarea membrilor lui de pe acum.
Asa cum d-l Arghir a gasit noua adresa de e-mail o vor gasi si cei interesati sa stie detalii tehnice legate de proiect.
Ne miram ca d-l Arghir sustine ca n-a primit raspuns la mesajele trimise de domnia sa. i-am expediat aceste raspunsuri pe adresa postei sale electronice, dand "reply", si ne-au fost reexpediate cu "user unknown" (sau, vorba lui Caragiale, "andrisantul necunoscut"). Coordonatele noastre nu sunt secrete, cum insinueaza domnia sa, ele pot fi accesate pe site-ul MCC la "Contact".
in aceste circumstante, nu MCC se pune in situatie comica, ci d-l Arghir, care se face ca nu intelege niste lucruri foarte clare "si nu e greu de presupus de ce".

ioana Manolescu, Consilier personal al ministrului Culturii si Cultelor pentru transparenta, acces la informatie si relatia cu societatea civila

Despre Exil, conspiratia trecutului si "domesticirea" lui
Ca si ion Vianu, Toma Pavel debuteaza ca romancier dupa implinirea varstei de 60 de ani. Altminteri, mirajul fictional a coexistat de la inceput, in cazul reputatului universitar romano-american, cu "mirajul lingvistic". Literatura inclasabila din Fragmente despre cuvinte, prima sa carte si singura aparuta inainte de expatriere (1968), topografierea teoretica din Lumi fictionale si, mai ales, volumul de povestiri "filozofice" Le miroir persan indica o veche pasiune si o spiritualitate din care se alimenteaza, cumva, si cvasi-ignoratul, pana acum, de catre critica romaneasca, A sasea lumina. Un roman surprinzator de "romanesc", aproape clasic, de o limpezime sofisticata, cu o intriga stufoasa condusa cu mana sigura catre "deznodamantul" final; un paienjenis de povesti captivante ce converg intr-o retea semnificativa. Citindu-l, intelegi mai bine si preocuparile mai noi ale autorului care a dat, in 1996, un studiu de finete despre neoclasicismul francez. Un domn politicos si amabil, cu un zambet jucaus in coltul gurii se stravede din aceste pagini in care rafinamentul retro fuzioneaza cu simplitatea eficienta a prozei americane.
Tradusa in romaneste la un an dupa aparitia pariziana initiala (Fayard, 2003), cartea isi invaluie abil cititorul evocand pince sans rire, prin ochiurile unor intrigi sentimentale juvenile, mediile fostei burghezii intelectuale (cu precadere cele evreiesti) din Bucurestiul comunizat al anilor 50-60; il conduce apoi prin subteranele istoriei postbelice a totalitarismului (marele furt de la Banca Nationala a Romaniei) si a diasporei in cautarea unui mister politic cu un nume trimitand la mistica hasidica; il atrage in capcanele unor istorii in care misterele emigratiei intra in conexiune cu diverse medii (de afaceri, teologice etc.), pentru a sfarsi in conformismul ambiguu al unui univers american casnic, mic-burghez si tihnit din era post-hippie. intr-o scurta prefata la editia romaneasca autorul isi cere, bonom, scuze pentru "numeroasele inexactitati istorice" - dar, desigur, nu avem de-a face cu o fictiune istorica sau memorialistica.
Mediile bucurestene "decadente" pe care principalul protagonist le-a frecventat in prima tinerete amintesc pe undeva evocarile acelorasi medii din scrierile lui ion Vianu sau Matei Calinescu. Fata de arheologia din Caietele lui Ozias (de pilda), A sasea lumina evolueaza insa pe coordonate diferite. Nevoia recuperarii trecutului personal se asociaza aici cu nevoia imblanzirii acestuia, cu o fuga de propriile umbre. Romanul de "mistere" devine treptat un roman "de familie" a lamericaine, in raspar fata de ceea ce parea sa anunte.
in deschidere, este insiruita pe doua pagini distributia, ca intr-o piesa de teatru - "lista personajelor", cu indicarea legaturilor dintre ele si, uneori, a ocupatiei. Apoi cateva "repere cronologice" referitoare la adevaratii protagonisti: Ludovic Veghe si sotia sa, Barbara Young (poreclita "Miez de Paine"), Gloss, Steve Ferris si sotia sa, Joanne Banks (avocata Fundatiei pentru Emigrare si Ajutorare). O "declaratie" a celui dintai ca "martor la proces" exprima comoditatea sa structurata, teama de riscurile marturisirii adevarului: "Hotarasem sa fiu martor. La naiba cu indoielile, cu reticentele mele, cu dorinta nebuna de a intoarce spatele amintirilor (...) Afacerea era limpede, transparenta, cristalina.
Fundatia avea sa castige, cauza era buna, nu tu risc, nu tu necazuri, o singura calatorie la New York, o singura declaratie scrisa sub juramant erau de ajuns". Depozitia care urmeaza este biografia evreului bucurestean Ludovic Veghe (Nachtigal, inainte de convertirea la crestinism a parintilor, si Louis, dupa emigrare). Bibliotecar obscur, sortator de manuscrise manastiresti confiscate de regimul comunist din Romania si depozitate intr-o arhiva subterana, evoluand somnambulic, printre prieteni din vechea aristocratie locala sau cazuti in dizgratia sistemului, intr-o existenta plina de pericole potentiale, acesta isi schimba viata casatorindu-se cu o bibliotecara mic-burgheza, echilibrata si practica, dupa ce emigreaza in Canada. O fuga din fata amenintarii totalitarismului catre o viata banala, dar confortabila si fara probleme. in urma raman mama, tatal disparut in mod bizar de acasa, cateva iubite (Tania, Mimi, Cristina Brancoveanu, Mira, Edith Blum) si cateva enigme. Studentul frivol si cam nauc din Romania devine un american asezat, cumsecade, cu doi copii. Treptat, viata sa devine o plasa de corespondente in care se lasa prins ca intr-o conspiratie a destinului. Trecutul vine peste el prin intermediul lui Gloss, prietenul din studentie care, impreuna cu capitanul de militie Boboc, il determinasera sa plece din tara avertizandu-l asupra "strangerii surubului" comunist. Reapar peste ani, direct sau indirect, fostele iubite maritate acum in strainatate, vechi amici si, mai ales, fosta sotie a lui Gloss, Mihaela, devenita intre timp vaduva fiului unui regizor francez, Perrin, impreuna cu care initiase la Paris Fundatia pentru Emigratie si Ajutorare. Amintirea vechilor "instigari la emigrare" adresate de Gloss prietenilor sai evrei din Romania trimite catre povestea rabinului Nathan Traurig din Breslau, deghizat strategic in ofiter nazist sub numele de Heinz Arianul. Lider al unei organizatii secrete de intrajutorare a evreilor persecutati, acesta va fi arestat dupa razboi de comunistii romani.
Moartea suspecta la frontiera spaniola, in 1942, a regizorului francez René Perrin, care primise de la "Arian" doua gravuri, Consiliul inteleptilor si A sasea lumina, ultima insotita de textul unei parabole hasidice (parola a amintitei organizatii ce va actiona si in Estul postbelic), apoi moartea altfel suspecta a lui Michel (fiul sau si al unei frumoase evreice) par sa lumineze zone tenebroase dintr-un trecut plin de umbre. intr-un fel, FEA continua la vedere programul organizatiei secrete "a sasea lumina". Relatate direct sau prin intermediari, aventurile erotice intortocheate ale studentului Veghe; istoria functionarului sau Hannes Reuter, un "alchimist" subversiv in subteranele Bancii Nationale din preajma hold-up-ului; vietile paralele austere ale celor doi teologi americani, Farquhar si Bromley, "uniti" printr-o legatura homosexuala in tinerete; ascensiunea discipolului lor, tanarul predicator "iluminat" Steve Ferris, casatorit din veleitarism religios cu simpluta Muriel, apoi - in timpul revolutiei sexuale - cu seducatoarea adolescenta Anne, fiica lui Farquhar, si in final cu pragmatica avocata Joanne, sunt mici romane existentiale in care fiecare personaj are ceva de ascuns sau de abandonat. Cu totii isi schimba intr-un fel sau altul existenta. Cea a "digresivului" Veghe va fi "orientata pozitiv" de practica sa sotie canadiana din oraselul cu nume shakespearian Windsor si, mai ales, de eficienta persuasiva a cuplului Ferris, obisnuit sa mearga "drept la tinta" si sa descurce toate itele. De itele Fundatiei se leaga, de fapt, insusi destinul lui Louis. Biografia romaneasca a lui Veghe, cea franceza a cineastului Perrin, incursiunile, pe urmele lui Steve Ferris, in mediile teologice protestante americane sunt episoade memorabile, mult mai pregnante estetic in ambiguitatea lor enigmatica decat insipidul roman burghez al sotilor Veghe (cu vagi ecouri din iarna vrajbei noastre a lui Steinbeck). Scrisorile disperate catre un posibil amant ale aparent ireprosabilei Barbara (scrisori pe care fidelul Louis le descopera inainte de a fi distruse), tacerea "inteleapta" a membrilor cuplului asupra propriilor secrete pun intr-o lumina amar-ironica "armonia" aceste casnicii burgheze mediocre, naiv idilizate, intemeiate pe salvarea aparentelor. Cei doi raman de fapt straini unul de celalalt, happy end-ul e doar o iluzie consolatoare...
"Sunetul straniu" al relatarilor legate de enigmatica organizatie contrasteaza cu sunetul anost al existentei emigrantului asimilat care incearca sa-si ingroape "taina" si "rana" trecutului domesticind-o prin marturisire: "Voiam sa-mi amintesc si mai cu seama voiam sa inteleg (...) sa-i povestesc cuiva daca nu ceea ce trebuia sa ramana ingropat in uitare, macar restul, tineretea mea, indoielile mele, sa reiau povestirile lui Gloss, pe ale lui Perrin, pentru ca sub povara acestor dale multicolore, ornate cu mozaicuri, taina mea sa odihneasca si mai linistita". Scurta povestire hasidica pe care Gloss, mesagerul din Romania, i-o inmaneaza lui Louis - Lumina stinsa, extrasa din Cartea mahnirii si a bucuriei - da, printr-o mise en abime, sensul intregului roman: o parabola a exilului ca infirmitate spirituala. Sfesnicul cu sapte lumanari, primele cinci inchipuind simturile omului, iar a saptea - intelepciunea divina - aprinsa in fiecare an in amintirea Templului si a reintoarcerii de catre rabinul Yekiel Mikhal (cvasiomonim al lui Michel si al Mihaelei!) pentru discipolii sai aflati in Exil. Cea de-a sasea lumina, care ramane mereu neaprinsa, este semnul "duhului omenesc" prin care ajunge "focul dumnezeiesc si Cartea Sfanta care il povesteste":
"Spune-mi, cati oare din cei care vietuiesc in exil si indurerare cuteaza a crede ca au auzit si vazut adevarul, cati l-au meditat cum se cuvine, cati l-au cinstit pe drept? Vai si amar! Nici unul.
iata de ce in ziua asta se cade sa lasam a sasea lumina pentru a ne aduce aminte ca duhul ne este indaratnic, ca ramane orb la intelepciune si ca din aceasta pricina Reintoarcerea va fi nesfarsit de anevoioasa si plina de durere".
De fapt, "a sasea lumina" este chiar sufletul nelinistit al acestei carti, partial ocultat prin metamorfozele domestice ale lui Veghe: miezul tare al unei identitati refulate care cauta sa iasa la lumina. Un roman oricum remarcabil, care ar fi putut fi, poate, mult mai mult decat atat.

Paul Cernat


JOAQUiN GARRiGOS
Daca vreti ca literatura romana sa treaca Dunarea...

in ce perioada si in ce imprejurare ai intalnit cultura romana?
Primul meu contact cu cultura romana a fost in 1980. Tocmai terminasem Facultatea de Filologie si doream sa ma specializez in lingvistica romanica, iar limba romana era singura limba a familiei romanice pe care n-o cunosteam. in anul 80 am facut o scurta calatorie in Romania, am gasit o gramatica pentru straini in franceza, am cumparat-o si m-am apucat sa invat limba. Pe urma, am venit la cursurile de vara, care se tineau in caminul Grozavesti, din Bucuresti.
Era foarte diferita Romania de tot ce ai vazut inainte? Da, da. Veneam din Ungaria (unde petrecusem aproape o luna), dar Romania era cu totul altfel. Prima mea impresie a fost groaznica. Era o inchisoare. Si saracia, si lipsa de libertate erau cu totul altfel decat in Ungaria pe vremea aceea; si vorbim de Ungaria, care era tot o tara comunista.
Dar cum arata Romania fata de o tara sud-americana? Depinde, in America de Sud sunt tari cu totul diferite unele de altele. Nu-i acelasi lucru Costa Rica, sau Nicaragua, sau Argentina. Nu cred ca le putem compara.
Deci putem zice ca Romania era o exceptie europeana?
Da, din toate punctele de vedere, da. Pentru ca mai ales aici am observat ca oamenilor le era frica sa vorbeasca cu un prieten. in primul an am venit cu masina din Spania. Eu aveam prieteni aici, pe care-i cunoscusem doar prin corespondenta si aici ne-am intalnit personal. Ma sfatuiau, de exemplu, sa nu parchez masina in dreptul blocului lor, ci in dreptul altuia. Sau, cand stateam de vorba, ei scoteau telefonul din camera sau puneau o perna pe telefon. imi dadeam seama ca asta era o societate careia ii era frica.
Ti-era frica si tie?
Nu, nu, pentru ca eu eram strain si noi aveam un alt statut.
Ai cunoscut mai multi lingvisti in perioada aceea?
Da, pentru ca interesul meu pe vremea aia era un interes stiintific: am cunoscut, daca putem spune asa, lingvisti (intre ei, pe iorgu iordan, al carui manual de Lingvistica romanica il studiasem la facultate) si hispanisti.
Dar de tradus literatura romana, cand ai inceput sa traduci?
in deceniul trecut. Prima mea traducere a fost publicata in anul 1994. Am facut-o in 93, cand am descoperit proza fantastica a lui Mircea Eliade. in anul 91 am venit in Romania, prima mea vizita dupa revolutie, si am cumparat cele 5 volume de proza fantastica publicate de Fundatia Culturala Romana. Apoi, acasa, am inceput sa le citesc si mi-au placut foarte mult.
in acel moment, era cunoscut Eliade in Spania?
Era cunoscut, dar ca om de stiinta, nu ca scriitor, prozator. i se publicase, cred ca in 83, Pe strada Mantuleasa, iar in 81 o carte cu doua povestiri, Secretul doctorului Honigberger si Nopti la Serampor, dar traduse din franceza. Atat. in Argentina se publicase in anul 51 Maitreyi, tot tradus din franceza.
Practic l-ai tradus pentru prima data din romana in spaniola pe Eliade. Si, cu foarte putine exceptii, aproape toata opera literara.
Dintre romanele mari, cred ca lipseste numai intoarcerea din rai si unele povestiri fantastice, atat.
Este citit Eliade mai mult ca scriitor sau ca om de stiinta?
Eliade nu face bestseller-uri, asta trebuie sa recunoastem. E un scriitor pentru un cititor avizat, dar cartile sale au avut mereu o critica foarte buna. Unele (Domnisoara Christina, Maitreyi, india si Santier) chiar s-au retiparit.
Exista si discutii despre trecutul lui Eliade in Spania?
Or exista, dar nu la nivelul Frantei sau Statelor Unite. Dar au existat, mai ales cand s-a publicat Jurnalul portughez. S-a publicat tradus din limba romana. L-am tradus eu, direct din manuscrisele lui Eliade. Eu am avut manuscrisele microfilmate, nu caietul. Si am putut constata ca nu e manipulat, e intreg si nemanipulat. in 2001 a aparut editia integrala.
Este o carte interesanta?
Bineinteles, mai ales ca sa-l cunosti pe Eliade ca om. Jurnalul portughez are o singularitate fata de celelalte jurnale, si anume ca in celelalte jurnale Eliade a ales ceea ce voia sa publice. Celelalte jurnale nu sunt integrale. Eliade a scos, a selectat ce a vrut. iar Jurnalul portughez Eliade n-a vrut sa-l publice cat a mai fost in viata. Nu stiu cate caiete sunt. Dar Eliade n-a vrut sa-l publice cat a trait si nici Cristinel nu a vrut. Cristinel a murit in 98 si jurnalul s-a publicat in 2001 in Spania. Deocamdata e singura tara in care s-a tradus. Am aflat ca acum se traduce si in Portugalia.
Mi se pare foarte ciudat ca nu apare in Romania, mai ales ca stiu de la Florin Turcanu si Mihai Zamfir, prefatatorii editiei, ca e in lucru de vreo doi ani.
O a doua caracteristica a Jurnalului portughez este ca a fost publicat in intregime, pe cand celelalte jurnale sunt fragmente publicate cu voia lui Eliade.
Ca sa ies din subiectul Eliade, ce alti autori romani ai mai tradus?
Am tradus volume de Vasile Voiculescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran si Norman Manea.
Cu exceptia lui Norman Manea, sunt interbelici. Ce carti ale lui Cioran ai tradus? Amurgul gandurilor, Cartea amagirilor si indreptar patimas.
Deduc ca te-a interesat perioada interbelica.
Mi se pare perioada cea mai rodnica a literaturii romane, marii scriitori romani sunt la nivelul scriitorilor europeni din epoca respectiva, comparabili cu ei. Eu cred ca, daca unii scriitori romani (Camil Petrescu sau Gib Mihaescu) ar fi fost in librariile Parisului pe vremea aceea, ar fi putut castiga Premiul Nobel. Sau, daca ar fi scris in franceza, ar fi castigat Premiul Goncourt.
Faptul ca apar atat de tarziu acum le mai da vreo sansa (nu pentru Goncourt sau pentru Nobel) pentru a fi "integrati"? Sau trebuie sa te integrezi in timpul vietii?
Eu cred ca nu le mai da aceasta sansa. Cred ca un scriitor trebuie publicat in timp ce traieste si in timp ce publica. Daca o carte a fost scrisa in anii 30, sa fie publicata in 30-40, dar nu in 90, asa cum s-a intamplat cu Eliade. Eliade a publicat in anii 80. Era in viata..., este alta literatura, un alt fel de scriere.
Literatura romana are un deficit de integrare, nu?
Da, bineinteles. Din cauza limbii, cred.
Din cauza limbii, dar si din cauza ca n-au fost tradusi.
N-au fost tradusi din cauza limbii. Nu-i acelasi lucru sa ai traducator din franceza sau din germana, sau din rusa, fata de un traducator din finlandeza, din bulgara sau din sarba. O limba de mare circulatie, evident, este cunoscuta de mai multi oameni. Cioran spunea ca Eminescu nu e valorizat suficient pentru ca nu sunt bune traducerile in limbile de circulatie.

Literatura romana nu poate patrunde fara traducatori

Ai avut ocazia sa intalnesti traducatori de literatura romana in intalniri organizate de oficialitatile noastre?
Am participat la doua intalniri de traducatori straini din literatura romana, la Neptun, in anul 98 si in anul 2000. Am vorbit despre aceasta problema. Cei mai multi traducatori erau romani stabiliti in strainatate.
Nu e cea mai buna solutie ca traducatorul sa fie roman, nu-i asa?
Nu, eu cred ca nu. Cred ca e preferabil un bun traducator nativ.
Ca sa nu traduca acea carte de literatura intr-o limba artificiala.
E foarte clar. Un bun traducator nativ e preferabil oricarui traducator a carui limba materna nu este limba tinta. Si, pe de alta parte, mi s-a parut ingrijorator ca cei mai multi traducatori depaseau 50 de ani.
Deci erau niste oameni care ar fi trebuit sa aiba pe langa ei pe altii de 20 de ani, carora sa le transmita experienta lor.
Bineinteles, o generatie mai noua. intalnirile erau organizate de Uniunea Scriitorilor, era Laurentiu Ulici in viata. Si eu am propus ca Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, autoritatile culturale romanesti sa intocmeasca un program de pregatire de traducatori de romana. Cred ca aici s-ar putea gasi interesati printre lectorii de limbi straine aflati in Romania. Fara traducatori, bineinteles, literatura romana nu va putea patrunde in Occident. Sau in alta tara.
Asta este prima conditie si una dintre cele mai grele. Mai exista si problema editurilor si a banilor. Cititorul occidental trebuie "adus" sa se intereseze de literatura romana. Deci autoritatile romane ar trebui sa faca un efort ca sa sprijine nu doar prima parte (traducatorul), ci si a doua, marketingul (aparitia cartii), din acest program.
Da, asa fac si cehii, si maghiarii, mi s-a spus ca si polonezii. Cred ca literatura romana nu e mai proasta, nici mai buna decat literatura maghiara sau decat alte literaturi din lumea occidentala. E doar o literatura necunoscuta. La noi, un editor risca mult daca scoate un autor necunoscut, care n-a avut succes la Paris. Daca a avut succes, e cu totul altceva. La noi, mai ales Paris. Sau Londra, sau Statele Unite, bineinteles. Daca la Paris are succes, evident poate fi cunoscut si la noi. Romania are, fata de celelalte tari rasaritene, o particularitate. Aici n-a existat niciodata un Milan Kundera, un ismail Kadare, adica un mare disident care sa fie si un scriitor de mare calitate.
Poate in Spania exista un interes fata de experienta tarilor comuniste, pentru ca Spania a cunoscut si ea o dictatura?
in momentul de fata cred ca nici in Spania, nici in alta tara apuseana nu intereseaza lagarul comunist. Ca tema literara, e depasit.
Experienta din Europa de Est nu-i intereseaza.
Mie mi se pare ca nu. Cred ca nu. De cand s-a terminat Razboiul Rece, mi se pare ca nu mai intereseaza. Scriitorii de felul lui Kadare sau Kundera s-au mentinut pentru ca sunt foarte buni. Kadare e publicat la noi, dar pentru ca e un scriitor foarte bun. Mie-mi place foarte mult Kadare. S-au mentinut prin calitatile lor literare, nu din motive politice. Poate la inceput au fost publicati din motive politice, dar au o mare calitate literara si de aceea s-au mentinut dupa anul 91.
Totusi ai tradus carti foarte bune din literatura romana. Ultima carte?
Ultima carte a fost intoarcerea huliganului de Norman Manea, dar nu s-a publicat inca. Am definitivat traducerea acum doua luni. Am mai tradus si o alta carte a lui Norman Manea, Plicul negru, in anul 2000. Cred ca editura a contractat cartea dat fiind ca a avut un succes foarte mare in Germania. Presupun ca editorul a citit-o, a vazut ca este o carte buna (eu cred ca este) si de aceea s-a hotarat s-o publice. Mie-mi place foarte mult memorialistica. Am citit si alte carti de memorialistica romaneasca si pot afirma ca volumul lui Manea, din punctul meu de vedere (care sunt strain si deasupra problemelor nationale romanesti), e o carte foarte bine scrisa, intr-o limba literara foarte buna si cred ca atinge subiecte interesante. Manea combina, amesteca un fel de jurnal cu un roman, pentru ca unele personaje sunt cu totul personaje de roman. De pilda, mama. Mama e un personaj literar superb, extraordinar; si tata, dar mai ales mama. Mama lui Manea e un personaj de literatura care te prinde, te cucereste.
Cum crezi ca ne-am putea descurca pe piata literara straina? Daca institutul Cultural Roman, de pilda, ar face intalniri cu traducatorii, poate anuale?
Aceste intalniri se faceau pe vremea cand Laurentiu Ulici era inca in viata. Pe urma, n-au mai fost, nu stiu de ce. Si, in lumea hispanica, eu sunt singurul traducator pentru Spania si America. De pilda, din Anglia n-a venit nimeni, niciodata.
Exista cel putin un foarte bun traducator, cum este Patrick Camiller, care mi-a tradus admirabil doua capitole din Dimineata pierduta, unul publicat in revista on-line Words Without Borders. A tradus si un roman de Norman Manea, din cate stiu. Dar, din pacate, autoritatile culturale romanesti nu au cultivat relatia cu traducatorii de literatura romana.
Pregatirea traducatorilor trebuie sprijinita, sponsorizata. Autoritatile culturale ar trebui sa sprijine si figura agentului literar. Pentru ca in Occident asa se munceste. Poti sa fii un bun scriitor, daca n-ai un agent literar, cum te descurci? Agentii literari citesc cartea si incearca s-o vanda. Cu scriitorii romani, eu sunt silit sa fiu si agent literar, desi nu sunt decat un traducator. Eu cumpar cartea, o citesc, imi fac rost de o traducere in franceza pe banii mei, o fotocopiez, ii trimit editorului cartea in franceza fotocopiata, tot pe banii mei, si o fac cu placere. Dar asa nu se poate, intelegi?
Si pierzi vremea si cu corespondenta…
Da, si fac si rezumatul cartii. Gratuit. Romania trebuie sa se modernizeze si in ce priveste literatura. Daca vreti ca literatura romana sa treaca Dunarea, trebuie sa puneti bani pe masa. Fara doar si poate.
Si Cartarescu este tradus in spaniola. Da, a fost tradus din franceza. Pe vremea aceea eu nu traduceam. El a aparut mi se pare in 93.
Ce parere ai despre traducerile intermediare, trecute prin inca o limba?
Daca nu se poate traduce din limba originala, mai bine o traducere prin filiera franceza decat nici o traducere. Dar daca exista posibilitatea unei traduceri directe, e de neinlocuit. Un traducator cunoaste cartea si autorul "pe dinauntru" extraordinar de bine. El ii vede toate slabiciunile si calitatile textului. Autorul nu se poate "apara" de traducator, nu?
Asa e. De asta mi-am dat seama cand l-am tradus pe Eliade. Eliade nu e prea bun ca stilist. Mai ales Eliade din deceniul al patrulea nu era un bun stilist al limbii romane.
A si recunoscut asta intr-un jurnal. A spus ca se grabea mereu, avea nevoie de bani. El se casatorise cu Nina, cumpara mobila, apartament, avea rate, scria foarte repede si foarte mult.
Da, el recunoaste ca a invatat limba in exil. Si e adevarat, pentru ca povestirile fantastice din deceniul al optulea sau al saptelea sunt mai bine scrise decat cele ale lui Culianu. La Culianu am vazut cateva greseli de sintaxa de necrezut.
Se citeste literatura in Spania? Exista emisiuni literare? Exista o sustinere pentru literatura straina?
Nu, la noi nu e nici o subventie. Erau pe vremuri subventii la traduceri, pentru opere necomerciale, dar opere de mare valoare, fie literara, fie stiintifica. Dar aceste subventii au disparut de cativa ani. in Spania nu se citeste prea mult. Limba spaniola are 400 de milioane de vorbitori, dar nu de cititori. in Romania lumea crede ca, dat fiind ca avem o limba cu multi vorbitori, tirajele cartilor sunt foarte mari. Si nu-i deloc asa. Un scriitor de felul lui Eliade sau Mihail Sebastian are 3.000 de exemplare. Pentru Gabriel Garcia Marquez e cu totul altceva. Din Mihail Sebastian am tradus Jurnalul si Accidentul, care mi-au placut foarte mult. Sebastian e un mare scriitor, un mare stilist al limbii.
Este un mare scriitor redescoperit acum, nu?
Aici, in Romania?
Nu, in lume.
Nu redescoperit, descoperit. in Spania, nimeni nu stia nimic de Sebastian. Cand a fost recenzat Jurnalul, tradus de mine, un critic literar scria cu stupoare ca a descoperit unul dintre cele mai mari jurnale ale secolului scrise in Europa. Criticile literare au fost toate, in mod unanim, foarte bune. Si in Spania, si in Mexic. Prietenii mei critici literari din Mexic au recenzat cartea. Nu stiu daca s-a vandut acolo. Hispano-americanii insa nu traduc, pentru ca n-au traducatori. in Mexic sau in Peru nu sunt oameni care sa stie alte limbi straine, in afara de engleza. Si, pe de alta parte, Peru sau Columbia sau Paraguay nu pot concura cu Spania in ceea ce priveste industria editoriala. Deci cele mai multe carti literare de autori europeni sunt importate din Spania.
Noi ne imaginam ca un autor tradus in spaniola cucereste America Latina. Nu-i adevarat?
Unii cuceresc, altii nu. Dar luati in seama faptul ca eu nu traduc bestseller-urile. Din fericire, pentru ca un bestseller inseamna ca din punct de vedere literar nu e o carte prea buna. Un bestseller e un produs comercial pur si simplu.
Va fi inecata literatura buna de literatura comerciala si televiziune?
La noi este o politica comerciala care se uita mai ales la rezultatul contabil. Timpurile nu sunt foarte bune pentru literatura buna. in afara de asta, mai exista un fenomen de concentrare editoriala, o mare editura inghite editurile mici. La noi, editurile cele mai bune sunt editurile mici si mijlocii, care supravietuiesc cu greu. Scot literatura buna, dar si incearca sa scoata un bestseller din cand in cand. Pe de alta parte, unele sunt edituri foarte prestigioase si lumea care citeste cumpara cartile pentru marca editurii.
Cu ce proiecte marturisite pleci? Pentru ca exista si proiecte pe care probabil nu le vei spune.
Mi-ar placea foarte mult sa traduc opera lui Max Blecher si mai ales o carte care mi se pare deosebita, jurnalul lui Pericle Martinescu. Dupa parerea mea, aceasta carte ar trebui sa fie studiata obligatoriu la scoala aici, in Romania, pentru ca tanara generatie sa afle ce s-a intamplat aici. Dupa parerea mea, dupa Jurnalul lui Sebastian, 7 ani cat 70, jurnalul lui Pericle Martinescu, e cel mai bun jurnal scris in Romania.

decembrie 2004, Bucuresti

interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

Teatrul alternativ din Bucuresti si Cluj

Teatrul se face mereu altundeva. Cand esti in provincie, teatrul se face la Bucuresti, cand esti la Bucuresti, teatrul se face in orice alta capitala, de preferinta occidentala. ipostaza sa concreta - spectacolul de teatru - e totdeauna marginala: chiar daca iti da pe moment sentimentul de preaplin, te lasa apoi prada mult mai perfidei si staruitoarei nostalgii a inradacinarii in actualitate. O cauza poate fi, asa cum se semnaleaza uneori in presa, pierderea in vitalitate a teatrului românesc postdecembrist, dupa "explozia" de creativitate din prima jumatate a deceniului trecut. Sau sensibilitatea noastra balcanic-postmoderna, bantuita de fantomele unor lumi alternative, neaparat mai bune. Or, pur si simplu, de vina e derizoriul in care ne zbatem zilnic si de care nu scapa nici initiativele noastre culturale cele mai laudabile, precum nu sunt sfintii lipsiti de aura. De aceea, teatrul se vede amenintat in ceea ce unii teoreticieni considera a fi insasi esenta sa: prezenta vie, imediata, intalnirea "aici si acum" intre om si om, actor si spectator. Nostalgia prezentului se rasfrange asupra actului spectacular si erodeaza sentimentul de comuniune umana care il vertebreaza. Cine stie daca nu tocmai in aceasta actiune eroziva zac germenii unui altfel de teatru? in contraofensiva, teatrul e tentat sa se insurubeze tot mai decis in concret, sa atace, dintr-o perspectiva sociologic-meliorista sau dezabuzata, problemele cotidiene, cu precadere ale unor insi marginalizati sau cu vocatia marginalitatii, in care actorului ii vine usor sa se recunoasca. (Paradoxul e ca, pe aceasta cale, marginalitatea e cumva recuperata si are sansa sa devina exemplara.) Teatrul renunta la discursul scrobit si la croiala vestmantului, coborand in cafenele si baruri. Teatrul vorbeste limba strazii. Teatrul adopta tonul confesiv, actorul infatisandu-se in fata publicului cu texte mai mult sau mai putin improvizate, autofictionale. Teatrul preia formulele divertismentului facil, accesibil oricarui tip de public, dar le si submineaza. La polul opus, supravietuind asalturilor lansate din zona underground, care iese parca tot mai mult la suprafata, incercand si uneori chiar reusind sa si-o aproprie, teatrul cel "vechi", gazduit mai cu seama de scenele nationalelor, mizeaza, in limitele bugetului alocat de stat, pe teatralitate, grandoare, lux, ostentatie baroca. intre un pol si celalalt incap, fireste, o mie si una de nuante.
Si totusi, intr-un oras de provincie precum Clujul, care nu putea fi in nici un chip ocolit de complexul "teatrul e in alta parte", ce se integreaza aici perfect alaturi de alte vechi si vaste complexe, aproape consubstantiale cu spiritul locului, nuantele se pierd, polarizarea devine mult mai evidenta decat in Capitala. Superbia Teatrului National din Cluj (director general: ion Vartic), inaugurat in 1919, e pusa azi sub semnul intrebarii de catre membrii Teatrului imposibil (director: m.chris.nedeea), deschis in februarie 2003. Ca teatru de format mic, de buzunar, ce-si desfasoara activitatea in principal in barurile din centrul urbei, putand fi considerat omologul clujean al Teatrului Luni de la Green Hours din Bucuresti, Teatrul imposibil reuseste sa-i atraga de partea sa pe tinerii actori angajati la National si sa capteze atentia publicului traditional al acestuia: studentimea si elevii de liceu (restul populatiei fiind mai degraba atrasa de spectacolele venite din Capitala). Pana nu demult, singurul "rival" pe plan local al Nationalului era doar Teatrul Maghiar de Stat, o institutie complezenta, cand nu indiferenta cu "fratele" sau român, care are un public-tinta destul de bine delimitat pe criterii etnice, in ciuda eforturilor "transgresive" ale directorului Tompa Gábor si ale echipei sale absolut remarcabile de actori. Lucrurile au luat insa o turnura "dramatica" de la lansarea, in martie 2003, a revistei Man.in.Fest, "foaie de atitudine teatrala editata de teatrul imposibil - cluj". in scris, infruntarea era la inceput chiar mai dramatica decat in practica, desi sagetile erau unidirectionate: dinspre redactia Man.in.Fest-ului inspre National, care nu poate sa raspunda cu aceeasi moneda, doarece nu are o revista proprie. De curand insa batalia pare sa se fi incins si la scena deschisa. La Colocviul National de Critica Teatrala, desfasurat la Cluj intre 25 si 26 septembrie 2004, Andreea iacob, redactor la Man.in.Fest, le-a comunicat participantilor (Marina Constantinescu, Cristina Modreanu, ion Parhon, Ludmila Patlanjoglu, Florica ichim, Doina Modola, Dan C. Mihailescu, Miruna Runcan, Magdalena Boiangiu, Mircea Morariu s.a.) intentia sa de a organiza un alt colocviu, mai "bun", care sa implice in primul rand generatia tanara a oamenilor de teatru. intamplare sau nu, la scurta vreme dupa cele povestite, in 5 octombrie 2004, TNC lansa un program de spectacole-lectura in studioul Euphorion, de tipul celor derulate cu cateva luni in avans de Teatrul imposibil in Diesel Club. "Replica" Teatrului imposibil a venit in 18-21 noiembrie, cu ocazia "editiei 0" a Festivalului experimental de teatru organizat de acesta in colaborare cu Fundatia Tranzit, la care au participat, din Bucuresti, Compania DAYA, Teatrul Luni de la Green Hours si La Scena (alaturi de Teatrul Miscat din Tg. Mures, studenti ai Facultatii de Teatru din Cluj s.a.m.d.).
in cadrul manifestarii a avut loc si lansarea, printr-un spectacol-lectura, a volumului bilingv de dramaturgie Waxing West/Sa epilam spre Vest semnat de Saviana Stanescu. Un "moment Saviana Stanescu" similar avea sa figureze, cateva luni mai tarziu, in cadrul altui program initiat de membrii si simpatizantii Teatrului imposibil in colaborare cu Facultatea de Teatru din Cluj: Seminarul interuniversitar cu tema Limba vorbita si scena de teatru, derulat la Cluj in perioada 4-6 februarie a.c. intalnirea scolilor de teatru din Bucuresti si Cluj a facut posibila "jonctiunea" si, intr-un fel, "oficializarea" relatiei dintre reprezentantii Teatrului imposibil si cei ai miscarii analoage din Capitala, DramAcum (Alexandru Berceanu, Radu Apostol, Vera ion etc.).
Generalizarile din prima parte a acestui articol mi-au fost inspirate de festivalul pomenit, caruia dezbaterile ulterioare din timpul Seminarului i-au fost o neasteptat de fina cutie de rezonanta. Desi mi-au lasat o impresie buna (chiar foarte buna, datorita unor spectacole precum Ghimp-Netotu, dupa i.B. Singer si J.P. Carriere, regia Cristian Juncu, Kinky ZoOne de Radu Afrim sau a textelor citite de Vera ion in cadrul Seminarului, ori a ideilor vehiculate aici de unii si altii), manifestarile invocate nu au reusit sa-mi risipeasca credinta ca polii opusi se resping decisiv doar la nivel retoric si ca subtilitatea vietii si a teatrului e de surprins undeva la mijloc, de nu cumva ea se afla acolo unde si trebuie, in pozitia idealului intangibil, in alta parte, mereu in alta parte.

Anca Hatiegan