Bucurestiul Cultural, nr. 4/2007

SAVIANA STANESCU

 

Intoarcerea

 

 

 

Revin la Bucuresti in fiecare an la sfarsit de mai, dupa ce anul universitar se incheie la New York University, unde predau. Imi las studentii, regizorii si producatorii care mi-au comandat o noua piesa - le pun pe "hold" - si iau drumul Europei, cu un amestec de regret si entuziasm, intr-o aventura care imi va schimba prioritatile si sistemul de valori pentru o vreme. O vacanta? Nu, mai degraba o incursiune intr-un trecut ascuns, intr-un prezent mereu proaspat si surprinzator, care ma tulbura si ma energizeaza totodata.

 

In fiecare an imi propun sa ma concentrez pe proiectele mele americane, dar inevitabil o parte dintre ele ajung sa fie legate de Romania. Imi promit incapatanata sa plec in Mexic, Brazilia sau Japonia, unde am invitatii care s-ar putea concretiza usor intr-un turneu, dar ceva se intampla si sfarsesc prin a intermedia si a ma implica intr-o aventura romano-americana.

 

Anul trecut am adus o delegatie a Teatrului Lark din New York, pe care l-am "cuplat" cu Teatrul Odeon din Bucuresti, fapt ce a declansat o serie de colaborari benefice pentru ambele parti. M-am bucurat sa o cunosc mai bine pe doamna Dorina Lazar, care a venit anul acesta la New York in calatoria de reciprocitate (impreuna cu Alina Moldovan si dramaturgul Alina Nelega), si sa descopar un manager cultural de anvergura internationala, dincolo de actrita mare care este.

 

Anul acesta am reusit sa aduc in Romania, gratie ajutorului financiar acordat de Trust for Mutual Understanding, productia de la Teatrul La MaMa a piesei mele Waxing West (Epiland spre Vest), in regia lui Benjamin Mosse, produsa de East Coast Artists cu sprijinul Institutului Cultural Roman din New York. S-a simtit puternic diferenta de la delegatia de 7 americani, de anul trecut, la cea de 14, incluzand actori si personal tehnic. Dar lucrurile au mers bine si atat reprezentatia de la Teatrul ACT, cat si cea de la Festivalul de la Sibiu au avut succes la un public de toate varstele.

 

In plus, ca si acum un an, redescopar, alaturi de americani, parfumul, farmecul si carciumile Bucurestiului. Ritmul infernal de lucru din New York si-a pus amprenta pe toti prietenii mei din metropola de peste ocean. Acolo alergam cu totii de la o intalnire de lucru la alta, de la un proiect la altul, aproape imuni la placerea conversatiei sau a unei mese tihnite. Acolo primeaza, chiar si in lumea artistica, dialogul "constructiv", "goal-oriented" (cu un scop clar in minte), separarea ferma a vietii private si profesionale, socializarea cu agenda precisa, relationarea in parteneriate generate de un efort comun cu tinta vizibila. Mai simplu spus, acolo stiu sigur unde sunt, ce fac, ce vreau sa fac si cu cine fac ce am de facut.

 

Odata revenita in orasul meu natal, Bucurestiul ma zapaceste si ma fascineaza neincetat, ca si pe colegii americani, dar intr-un mod mai profund si mai nuantat. Pe de o parte, recunosc si accept codurile de comportament si interactiune sociala, pe de alta, le refuz. Sunt momente in care tanjesc dupa vibratia senzuala a relatiilor umane de aici, dar si clipe in care suprematia fizicului, visceralului si a emotionalului ce impregneaza pana si intalnirile de afaceri imi repugna. Pe prietenii mei americani, din contra. Isi descopera trairi pe care nu le pot avea la New York. Se apuca de fumat si savureaza placerea "autodistructiva" a trecutului de la o tigara la alta. Se bucura de gustul rosiilor, al fripturii si al branzei si rad la glume departe de a fi "corecte politic". Se simt usori si vii, lasa garda jos si "savureaza viata". Ne invidiaza putin pentru cat de simplu e sa pleci la Paris pentru un weekend, de aici, din Bucuresti, si pentru o Europa in care orice calatorie cu avionul dureaza mai putin decat una New York-Los Angeles.

 

La randul lor, amicii romani sunt fascinati de amicii mei americani. Actorii simt ca o mica usa spre Broadway se poate deschide si la Bucuresti, scriitorii isi imagineaza textele traduse in engleza, succes, best-sellers, marile librarii si scene, turnee si bani, plus netezirea drumului spre Nobel.

 

Temperamentul latin, vitalitatea balcanica, melancolia slava si senzualitatea orientala - atat de seducator impregnate in personalitatea romanilor - se impaca bine cu pragmatismul echilibrat si rationalismul bine controlat al americanilor. Pe timp scurt, cel putin.

 

Dar a venit vremea ca trupa de la La MaMa sa plece si am mai ramas doar eu, in capitala cu nopti caniculare si parfum de tei, cu ciorbe de perisoare si zacusca, cu telefoane de la mama care imi reproseaza ca nu petrec destul timp cu ea, cu Green Hours si cafelele frapé, cu terasa de la MLR si aceiasi artisti in aceleasi scaune, ca acum 7 ani, doar ceva mai grasi si mai grizonati. Timpul, plasat pana acum pe "hold", se amuza tandru, jucandu-se cu memoria mea, flirtand cu ea pe balansoarul trecut-prezent. Joaca asta o sa dureze pana cand ma voi urca in avionul spre New York, via Paris. Apoi se va opri, inabusita de vartejul cotidian din Manhattan. Va reveni la anul, cand voi renunta iarasi la Mexico, Tokyo sau Rio pentru - guess what - Bucuresti.

 

 

 

 

 

Via Cultura

 

 

 

 Primaria Municipiului Bucuresti organizeaza pentru prima data in acest an prin ArCuB - Centrul de Proiecte Culturale, impreuna cu Directia Cultura si Administratia Monumentelor si Patrimoniului Turistic un schimb cultural romano-italian intre festivalul Zilele Bucurestiului (10-23 septembrie 2007) si Operaestate Festival Veneto, sub titulatura Via Cultura.

 

In lunile iulie-octombrie 2007, aceste doua evenimente culturale majore ale oraselor Bucuresti si Bassano se transforma intr-un un proiect de durata, ce va aduce odata cu trecerea anilor sanse noi de promovare a culturii nationale pe plan european.

 

Doua istorii. Un viitor comun.

 

Doua nationalitati. Acelasi temperament.

 

Doua limbi vorbite. O radacina comuna.

 

Doua orase. Un singur drum.

 

Doua festivaluri. Un pod intre culturi.

 

Traditia Via Cultura incepe in 2007.

 

 Comuniunea prin arta a doua  identitati culturale aduce in peisajul festivalurilor Operaestate Veneto si Zilele Bucurestiului evenimente de mare valoare.

 

 Spectacolele, expozitiile, happening-urile transforma cele doua orase intr-o imensa scena.

 

Actorii principali veti fi dumneavoastra, publicul italian si roman, fata in fata cu tot ce poate cultura sa ofere mai bun:

 

Teatru. Dans. Arta figurativa. Muzica.

 

Doua orase diferite ca importanta, istorie si dimensiuni in propriul context national sunt astfel unite de o dorinta comuna: aceea de a impartasi cetatenilor lor programe culturale specifice altor tari ale Uniunii Europene.

 

Bazandu-se pe radacini lingvistice si culturale comune si pe asemanarea dintre spiritul si temperamentul celor doua popoare - italian si roman -, comunicarea prin arta a propriei identitati culturale este un pod de legatura intre Bassano del Grappa si Bucuresti, capitala cu numeroase institutii de arta si spectacol.

 

 

 

Irina Halina Cornisteanu

 

 

 

 

 

Calendar bucurestean la Bassano

 

 

 

• Happening

 

 Instalatie - Carte: 13-24 iulie, Piata Garibaldi

 

 

 

• Dans

 

 Un Tango Mas: 24 iulie, Castello degli Ezzelini

 

Un spectacol de Razvan Mazilu. Directia de scena: Alexandru Dabija. Costume: Wilhelmina Arz

 

Cu: Razvan Mazilu, Monica Petrica si Clubul TangotangenT (Daniel Mandita - coordonator, Amalia Iscu, Anisia Popescu, Cristina Patru, Monica Surubariu, Lucian Stan, Gilbert Iscu, Laurentiu Lungianu)

 

Cu cat dansezi mai mult tango, cu atat iti vine mai greu sa il explici in cuvinte cuiva care nu l-a dansat niciodata. Din interior, tangoul este intim, personal si cald. Este suma tuturor emotiilor umane si, da, bineinteles, poate deveni si pasional, erotic...

 

Daniel Mandita

 

 

 

Intr-o cafenea din suburbia unui oras, un grup de dansatori de tango participa la o milonga. In mijlocul petrecerii, isi face aparitia un cuplu de dansatori excentrici. Prin intermediul tangoului, cei doi tineri isi spun povestea de dragoste si ura.

 

 " Un tango mas aduce o nota noua in peisajul coregrafic actual, largindu-si aria intr-o directie in care dansul scenic cult nu s-a exersat pana in prezent si, totodata, pune in valoare doua pretioase talente ale zilelor noastre - Razvan Mazilu si Monica Petrica".

 

 Liana Tugearu, Romania literara

 

 

 

• Expozitie

 

 Ioan Nemtoi: Septembrie - octombrie, Museo Civico

 

 

 

Prezente italiene la Bucuresti

 

 

 

• Dans

 

 Piega Canova: 12 si 13 septembrie, Sala Atelier a Teatrului National Bucuresti

 

Spectacolul coregrafic al lui Virgilio Sieni, coregraf de varf, personalitate a dansului contemporan pe plan international, apropie publicul roman de realitatea si spiritul italian contemporan. Acest spectacol isi gaseste radacinile in operele genialului pictor si sculptor neoclasic Antonio Canova (1757-1822), personalitate culturala marcanta a tinutului Veneto. Frumusetea statuilor antice grecesti, readusa la viata in stil neoclasic de catre Canova la sfarsitul secolului XVIII, prinde viata si acum, intr-un spectacol de coregrafie pe tema puritatii, frumusetii ideale si universale. Un exercitiu fizic a patru dansatori care se misca pe un fundal sonor live, abordand prin acest spectacol coregrafic limbajul avangardist al dansului contemporan.

 

Proiectul Piega Canova este gandit special pentru articularea unui spatiu expozitional compus din mai multe camere, in cautarea unei puternice identitati a corpului cu locul respectiv si prezenta subtila dar continua a operei lui Antonio Canova. Un omagiu adresat marelui artist, al carui patrimoniu artistic este strans legat de orasul Bassano, mai ales dupa extraordinarul succes al expozitiei monografice. Dansatorul nu il citeaza pe Canova, dar acest lucru se regaseste ascuns in ideea ca totul isi are originea intr-o "mangaiere de umbra si lumina".

 

 

 

• Teatru

 

 Se-Ducere Bucarest: 20-21 septembrie, Teatrul de Comedie

 

Arta teatrala va beneficia si ea de un loc binemeritat in cadrul schimbului cultural. S-a decis crearea unui work-shop condus de trei regizori italieni, cu finalitatea unui spectacol deosebit ce va avea loc la Teatrul de Comedie.

 

Timp de doua saptamani, laboratorul teatral pregatit de regizorii straini va pregati un eveniment artistic unic ce va avea ca tema istoria Capitalei noastre, celebrata astfel de Ziua Bucurestiului, pe 20 septembrie.

 

Doisprezece actori vor purta spectatorii, unul cate unul, in spatiul special pregatit pentru acest eveniment in incinta teatrului. Ei vor recompune atmosfera Bucurestiului de altadata si vor petrece 40 de minute cu fiecare spectator, purtandu-l prin diferitele spatii create, interactionand cu acesta.

 

 

 

• Spectacol de strada

 

 Arti per Via: 22 si 23 septembrie, Muzeul Municipiului Bucuresti

 

Grup folk, muzeu "ambulant", teatru de strada: Le Arti per Via este un amalgam reusit din toate acestea. Au in spate ani de experienta cu echipamentul, costumele si partea teatrala (gesturi, cantece etc.) si iata rezultatul.

 

Propunerea prezentata de Le Arti per Via este o perfecta reconstructie de epoca, un muzeu care traieste in mijlocul lumii si care in acelasi timp este un spectacol nou si distractiv. Pentru cultura italiana este un mod divers, original, mai popular de a se prezenta publicului international: un mesaj al culturii si al spectacolului, dar si al cercetarii prin intermediul lucrului manual, de a descoperi radacinile comune tuturor oamenilor.

 

 Arti per via, spectacol de strada care atrage atentia in mod special prin bogatia si originalitatea propunerii artistice. Evenimentul reuneste pe durata unei ore si jumatate un numar de 55 de mestesugari italieni. Pe un traseu de aproape un kilometru, alaturi de spectatori, acestia prezinta modul in care pe vremuri strazile prindeau viata odata cu zorii zilei, cand meseriasi de tot felul incercau sa-i convinga pe trecatori si alti targoveti de calitatea produselor lor. O imbinare a artei spectacolului cu realitatea strazilor bassaneze de acum peste 100 de ani este o alegere foarte potrivita in contextul reabilitarii centrului istoric al Bucurestiului. Aceasta reprezentatie va avea loc in doua randuri, in dupa-amiaza zilelor de 22 si 23 septembrie 2007 (sambata si duminica). Aflata in incheierea Zilelor Bucurestiului, aceasta sarbatoare stradala unica va avea cu siguranta un impact mare asupra privitorilor care, interactionand cu mestesugarii, vor intra ei insisi in atmosfera vremurilor de altadata. Acest muzeu animat va beneficia de o prezentare bilingva, pentru a spori interesul publicului, raportul direct cu acesta si succesul evenimentului.

 

 

 

• Expozitie

 

 Desenele lui Antonio Canova: 10-23 septembrie

 

Cu ocazia aniversarii a 250 de ani de la nasterea lui Antonio Canova, o parte dintre obiectele de arta ale colectiei al Museo Civico di Bassano, capodopere ale lui Canova, vor fi expuse timp de doua saptamani la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti (Palatul Sutu), valorificand delicatetea si importanta acestora. Continuitatea acestei formule de schimb cultural va fi realizata in septembrie-octombrie 2007, cand la Bassano del Grappa vor fi expuse creatiile sculptorului Ioan Nemtoi, personalitate reprezentativa pentru arta noastra contemporana.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Un "fabulospirit" dunarean

 

 

 

S-a vorbit mult, in ultima vreme, despre diferenta pe care "capodopera" recenta a lui Bogdan Popescu - un povestas ce reconditioneaza cu naturalete... baroca realismul magic in varianta sa dunareana - o face in raport cu artificiozitatea demonstrativa a postmodernilor. Prilej de jubilatie pentru adversarii optzecismului militant, bucurosi ca au tras cartea castigatoare la bursa actualitatii. A judeca insa un volum prin prisma adecvarii sau nonadecvarii sale la postmodernism (ca si cum asta ar fi o preconditie a valorii) sau a privi chioras un autor pe considerentul ca "e omul lui X" (in cazul de fata - al acad. E. Simion si al gruparii de la Literatorul/Caiete critice) sunt operatiuni sectare, straine de actul critic autentic: una e validarea estetica a unei carti si altceva incadrarea ei tipologica. Una e politica literara sau extraliterara a unei grupari, alta - calitatea membrilor sai. Nu sunt de acord decat in parte cu Daniel Cristea-Enache care deplange, in prefata, lipsa de receptivitate a cronicarilor fata de cartea de debut a autorului, Vremelnicia pierduta (2001). Mai fragmentarist decat Cine adoarme ultimul, dar decupat din acelasi univers rural fabulos de la Dunare, volumul in cauza a fost sustinut la aparitie doar de criticii Caietelor critice, premiat in 2001 de Academia Româna, in 2003 - de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si gratulat cu o pagina intreaga in DGLR. Numai ca o atare sustinere exclusiva nu poate echivala cu o consacrare. In ceea ce ma priveste, cred ca incremenirea in dihotomii literare de tipul pro- sau contra E. Simion (amintind polarizarea pro- sau contra FSN din 1990) ori postmodernism militant vs. restul duce intr-o fundatura trista, iar promovarea exagerata a "omului nostru" si ignorarea ignoranta a "omului lor" sunt operatiuni exclusiviste care merg mana in mana. Cea care pierde e, in ambele cazuri, literatura...

 

Compozitie masiva (peste 420 de pagini compacte), dar perfect lizibila, romanul Cine adoarme ultimul este o "monografie" fabuloasa, o "fresca" realist-magica si o epopee de tip Siberiada a unui tinut de la Dunare: Satul cu Sfinti, strabatut de vai intunecoase, cu plante si jivine malefice, incojurat de balti, canale, mlastini si paduri misterioase. O lume reconstituita in toate directiile, de la osul mamutului vanat de stramosii endogami si descoperit pe malul fluviului pana la vestigiile celui de-al doilea razboi mondial si reziduurile comunismului. Realitatea isi dezvaluie la tot pasul, firesc, fata ascunsa, nocturna, iar povestile prolifereaza nestavilit, bulimic: un imens ciorchine fabulatoriu.

 

Exista cel putin trei voci care se impletesc in aceste pagini: mai intai vocea detasata a unui narator fara nume. Apoi, cele sase scrisori confesive trimise de Ectoras, fiul Directorului scolii - vag alter ego auctorial, intelectual dezradacinat si "boieros", chinuit de atractia locurilor natale... - unui prieten de la oras. Si, nu in ultimul rand, cele sase prelegeri abracadabrante despre istoria satului pe care le tine unui auditoriu imaginar de elevi profesorul, poetul si pictorul ratat Marin Foiste, "maestru" ramas impotent de tanar si cazut in patima betiei. Un tip de "ratat alienat si inadaptat" este de altfel si suplinitorul sau, Ectoras, tanar introvertit, dar dornic de integrare comunitara, nevoit sa-si intrerupa studiile si poreclit, de aceea, Repetentul. Idealist solitar, traumatizat de experienta armatei (cand traieste o intensa si efemera poveste de dragoste), acesta are la activ mai multe incercari de sinucidere, iar scrisorile sale sunt interceptate de Foiste inainte de a ajunge la destinatie... Nu prea s-a observat insa ca exista si un al patrulea registru al cartii: cel "publicistic". La un moment dat, povestile satului sunt incorporate parodic in rubricile Gazetei de centru a satului din anii postcomunismului...

 

Personajele romanului, mai mult sau mai putin "sucite", bizare, sunt nenumarate, unele - memorabile. Bunaoara, Cap de Sobolan (un fel de Tugurlan anticomunist), adolescentul rudar Lica - nefericitul rebel si pur care se sinucide ostentativ la granita, prin inecare -, venerabilul colonel Socol, veteran al razboiului mondial, si fiul sau, posesor al unei motociclete fabuloase, folosita ca amuleta sexuala. Apoi Mihai Enin, baiatul fara porecla, arestat si ajuns la balamuc dupa ce ucisese doi rivali aspiranti la iubirea frumoasei Marianti, fiica unui versatil carciumar grec... Ireal de frumoasa, mandra si pura, cu stramosi stabiliti aici de pe vremea lui Mihai Viteazul si a edentatului Sinan, fata aprinde dorinta tuturor, inclusiv a lui Ectoras si a impotentului Foiste. Ultimii doi reusesc, prin puterea imaginatiei active, sa genereze moartea unei brute care o poseda, prin viclenie, pe grecoaica ramasa fata batrana. Prea tarziu insa, caci macularea fetei precipita sfarsitul lumii si propriul lor sfarsit...

 

Indiferent cui apartin, povestile amesteca "folcloric" realul si imaginarul, autenticitatea si contrafacerea, fabulatia, delirul si mitomania, deschizandu-se catre legenda si mit. Fapt subliniat si de numele unor personaje: Mitu Pacatosul, Gogoasa s.a. Evidente, elementele marqueziene (aparitia intempestiva a unei carute fara cai cu draci beti in decorul apocaliptic al incipit-ului, coada de guster care ii creste preotului, balaurul de pe Valea Putului, Sfanta cu puteri vrajitoresti de pe Vale si Tusa cu Ploconul, care creeaza din coca un mulaj al lumii, aripa de inger parlit care iese din pieptul muribundului Mitu Pacatosu - preluat din Vremelnicia... - dupa ce ani de zile acesta crescuse, din mila, un drac insotitor cu aspect de ied, caii care vorbesc, mortii intorsi printre vii, rasturnarea apocaliptica a lumii si reintrarea ei in matca etc. etc.) pot parea epigonice, desi motivate de "sacralitatea" locului numit Satul cu Sfinti. O sacralitate cu substrat pagan, dincolo de suprafata crestina, guvernata de prezenta unei misterioase divinitati: Cel ce Doarme in Codrul Vanat si tremurat de Apa Mortilor de la Miazanoapte. Referintelor livresti invocate de Daniel Cristea-Enache (Un veac de singuratate, Orbitor, proza lui Stefan Banulescu - pentru planul fabulos, Groapa si Marin Preda - pentru cel realist; in mod avenit, E. Simion il adauga, intr-un articol din Ziua, si pe Nicolae Velea) li s-ar putea atasa, oricand, trimiteri la proza lui Tudor Dumitru Savu si la o anumita directie a prozei ruse postbelice. Abstractie facand de cateva alunecari stilistice pasuniste (ex: "lui Mihai Enin ii cazuse sufletul in tarana") discursul este unul tacticos, elaborat, dens si mustind de concretete, alternand umorul colocvial, acid, cu ceremonialul evocator, sfatos, patetismul autenticist al confesiunii cu momente de virtuozitate (v., de pilda, splendida "declaratie" sarjata a lui Foiste - combinatie de raport administrativ si pastisa liturgica - despre obiectele pierdute din propria casa distrusa "apocaliptic" de masina fara frane a soldatului Catanuta). Exista la Bogdan Popescu - cunoscut si ca bun comentator de literatura - o voluptate rafinata a povestirii, a spunerii. Incalcite, dar captivante, firele naratiunii sunt descalcite in final, iar apele - adunate intr-o albie unica - se varsa in "mintea ce lucreaza singura, de nimeni strunita", adevarata Divinitate a locului. Povesti din istoria si preistoria satului, din prezentul postdecembrist, din copilaria comunista a lui Ectoras si din epoci mai vechi sau mai noi, istoriile deocheate, tragice sau comice ale satenilor si "veneticilor", se imbina cu istoriile din armata (printre cele mai acute), cu evocari savuroase ale obiceiurilor locale (v. razboiul parodic dintre becheri), cu aventurile/escapadele aferente si cu intruziunile pline de naturalete ale fantasticului, miraculosului si apocalipticului intr-o supranaratiune polifonica, o "delta" narativa in care cronologia si planurile realitatii se tulbura, inundate, pentru a se limpezi pe parcurs. Un eros polimorf, inepuizabil, foarte bine controlat estetic (ceva mai putin intens decat in Povestirile mameibatrane de Radu Tuculescu), bantuie aceasta lume dunareana colcaitoare si pitoreasca, de o diversitate deconcertanta, peste care s-au scurs toate popoarele, metisand-o, care a vazut toate ciudateniile istoriei si i-a rezistat prin poveste, evaziuni si viclenii de tot soiul. O lume in care fabulatia guverneaza si protejeaza totul ca o gogoasa de matase...

 

Imbinand nonsalant umorul vital cu un frison melancolic al trecerii spre moarte, observatia socio-morala acuta cu voluptatea poetica, eposul cu anecdota parsiva, realismul cu fantasticul, traditia orala cu (post)modernitatea scriptica, acest scriitor sudic exceleaza in evocarea spatiilor dunarene napadite de plante si lighioane stranii, in naratiunile "initiatice" si aventuroase, strabatute de mister, ale copilariei si adolescentei, in subtila miscare a realismului rural inspre vis, himera, nebunie si transfigurare. Desi utilizeaza cu subtilitate, in palimpsest, metafictiunea, romanul nu aluneca nici o clipa in livresc "postmodern", conservand pana la sfarsit autenticitatea, prospetimea senzuala si profunzimea enigmatica a lumii sale. Totodata, autorul stie sa evite incalceala patetica si tezista a unui D.R. Popescu si kitschul metaforico-liricoid à la Fanus Neagu. Departe de a fi epuizat, filonul realist-magic - in varianta "balcanica" - isi vadeste vitalitatea si, probabil, competitivitatea fictionala ca blazon al Sud-Estului european.

 

Disparuti in mod misterios pe malul fluviului, inspre Apa Mortilor, suplinitorul Ectoras-Repetentul si profesorul, "artistul", "omul de cultura" veleitar Marin Foiste ajung in final intr-o zona crepusculara a mortii, undeva sub urzicile unde sta "Cel ce Doarme" si viseaza povestile ce alcatuiesc aceasta carte: enigmatica entitate se vadeste a fi una colectiva, un sir neintrerupt de morti: visatorii satului, atenti la sminteala si la ciudateniile lumii. Ei sunt cei care, de-a lungul istoriei, tin in viata prin erezie vizionara si fabulatie acest univers, iar Repetentul si Foiste sunt ultimii sai mohicani. Atat povestile orale spuse de alienatul profesor (care, ne dam seama la sfarsit, isi improvizeaza fascinantele prelegeri hatru-"enciclopedice" in fata unei clase fara elevi), cat si scrisorile adresate de Repetentul unui prieten bucurestean nu ajung la destinatarul scontat. Cei doi "dumnezei zanatici" nu comunica, ci reintemeiaza lumea, o tin in viata si ii dau trup prin povestire. In momentul cand dispar, "povestile si intamplarile isi incetara invartejirea, iar contururile lor tari, ce puteau fi simtite cu trupul, se inmuiara si se topira usor". Reminiscenta magica din copilarie, jocul lor de-a "cine adoarme ultimul" este o competitie pentru statutul de creator al lumii satului prin fabulatie si vis: la vida es sueño...

 

Luxurianta, "totala", cartea nu e, cum s-a spus, o capodopera. Dincolo de amintitele déja-vu-uri (clisee ale realismului magic, cateva pasunisme lirico-metaforizante), finalul incearca, inutil, sa compenseze stufosenia anterioara prin exces de explicitare ("E un fel de moarte ce facem noi aicea, nu?"). In plus, furat de magia povestitului, autorul nu prea stie - precum masina soldatului - unde sa se opreasca, astfel romanul sau devine uneori redundant si aluvionar, amestecand povesti fascinante, de mare intensitate, cu relatari derizorii, parazitare. Aceasta supraincarcare putea fi evitata daca prozatorul ar fi renuntat la un sfert din materia epica. Oricum, dupa tatonarile promitatoare din Vremelnicia pierduta, Cine adoarme ultimul face un mare pas inainte. Cateva lucrari de regularizare a debitului narativ si foarte talentatul Bogdan Popescu va deveni, cu adevarat, un scriitor de calibru greu.

 

 

 

Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, prefata de Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Colectia "Ego.Proza", 432 p.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Sub pecetea decadentismului

 

 

 

Bibliografia comentariilor mateine s-a imbogatit de curand cu inca un titlu: Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, cartea de debut a lui Angelo Mitchievici, tanar universitar constantean avizat in materie de teorie a decadentismului, care pregateste sub conducerea lui Sorin Alexandrescu o teza de doctorat consacrata fenomenului. Cartea despre Mateiu Caragiale nu e, de altfel, "decat" un semnificativ decupaj din aceasta lucrare - se pare - ampla, stufoasa, acribioasa, din care am putut citi deja niste fragmente in Ex Ponto. Trebuie spus totodata ca autorul cocheteaza el insusi cu proza estetizanta, dupa cum o arata textele publicate in volumul colectiv Ferestre 98 sau in revista Interval, ca si partitura ambiguu-nostalgica din O lume disparuta. Din cate am aflat, urmeaza ca Angelo Mitchievici sa publice in scurta vreme un volum de povestiri "stranii si insolite" intitulat Cinema (intamplator sau nu, autorul in chestie semneaza de vreo jumatate de an cronica de film la Romania literara...).

 

Daca insist asupra preocuparilor de prozator ale autorului recentului op dedicat lui Mateiu Caragiale este pentru ca in cartea de fata ne intalnim nu numai cu cercetatorul si cu eseistul Angelo Mitchievici, ci si - pe cai ocolite - cu prozatorul din el. Ceea ce face ca autorul Crailor de Curtea-Veche sa ni se infatiseze aici ca un Personaj cu care nu arareori Mitchievici empatizeaza, indepartandu-se printr-o subiectivitate vibratila, apasat marcata, de perspectiva "rece", obiectiva a istoricului literar pur-sange si complacandu-se in subtile interpretari fictionalizante sau in reverii artiste brodate in marginea unor amanunte biografice si bibliografice precise. Afinitatile cu proza critica a Ioanei Parvulescu mi se par, in acest sens, evidente. Si pentru unul, si pentru celalalt istoria literara se dovedeste pana la urma un pretext pentru speculatia libera si pentru spectacolul propriei subiectivitati in expansiune; si unul, si celalalt dezvaluie un spirit nostalgic, o sensibilitate crepusculara, un ochi de estet. Cu diferentele de rigoare! O diferenta ar fi aceea ca Ioana Parvulescu isi asuma explicit optiunea pentru mixajul documentului cu fictiunea speculativa, in timp ce Angelo Mitchievici nu-si marturiseste, ci isi disimuleaza aceasta optiune, tradand-o insa aproape la fiecare pas. De aici decurge o alta diferenta: autoarea Intoarcerii in Bucurestiul interbelic pune ideile, autorii, cartile intr-o poveste, le narativizeaza, in vreme ce Mitchievici prefera portretul, tabloul, fresca, modalitati discursive statice, descriptive, mai aproape de discursul critic/istorico-literar traditional. Narativizarea implica succesiunea, y compris o expunere mai ordonata, mai riguroasa; portretul/tabloul implica simultaneitatea, deci o libertate a privirii de a porni de oriunde si de a sari capricios de la un detaliu fizionomic la altul. Poate de aceea cartea lui Angelo Mitchievici lasa impresia iregularului, a dispersiei, a dezordinii discursive.

 

Nu un studiu monografic compact este Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, ci un eseu fragmentat construit din sase capitole relativ autonome avand drept principal daca nu chiar unic element de legatura oferta de interpretare a biografiei si a operei lui Mateiu sub zodia decadentei si a decadentismului. Eticheta decadentismului aplicata legendarului plasmuitor al Crailor e, desigur, un loc comun al exegezei mateine. Dar un loc comun asupra caruia comentatorii s-au oprit pana acum in treacat, fara sa-si acorde ragazul unei analize sistematice, considerand decadentismul lui Mateiu mai degraba ca pe un lucru de la sine inteles. Ceea ce aduce nou cartea lui Angelo Mitchievici este analiza staruitoare, minutioasa a trasaturilor "fizionomice" decadentiste ale scriitorului si ale personajelor sale, analiza dublata de o atenta investigare a surselor decadentismului european. Atat a surselor primare ale curentului (Baudelaire, Max Nordau, Paul Bourget, Remy de Gourmont), cat si a celor de data mai recenta sau chiar foarte recenta: Mario Praz, Barbara Spackman, A.E. Carter, Bram Dijkstra, William Greenslade, Jean de Palacio, Kelly Hurley, Daniel Pick, Jean Pierrot, Shearer West, David Weird - autori rareori sau chiar deloc frecventati in spatiul romanesc. Mitchievici se misca firesc, cu lejeritate pe teritoriul teoriilor internationale asupra decadentismului (examineaza cu finete raportul dintre naturalism si decadentism, trece in revista teoriile alieniste si degenerationiste), le compara, le chestioneaza, speculeaza in marginea lor, inglobandu-le, acolo unde este cazul, analizei pe care i-o consacra "cazului" Mateiu Caragiale. Un fascinant "caz" de excentricitate, de atipicitate in cultura/literatura romana unde decadentismul este un imprumut, un fenomen exclusiv livresc, lipsit de organicitatea si de coerenta decadentismului european. O sugestie subtila a cartii lui Angelo Mitchievici este, daca nu cumva suprainterpretez, aceea ca decadentismul ar insemna, la nivelul literaturii romane, ceea ce inseamna fantasma aristocratismului la nivelul biografiei lui Mateiu: aspiratie bovarica, interesanta imitatie snoaba la limita periculoasa cu kitschul. Nu intamplator in ultimul capitol autorul isi prelungeste observatiile vizand fascinantul joc al mastilor, al simularii si al disimularii din opera si, in fond, din viata "craiului" Mateiu printr-o discutie mai generala asupra ethosului romanesc (discutie demna de interes daca, mult prea divaganta totusi, nu ar pierde legatura cu punctul de unde a pornit).

 

Psihopatia sexuala a personajelor mateine, analiza Crailor de Curtea-Veche ca roman de mistere si tablou de moravuri, urmarirea relatiei dintre Caragiale-tatal si Caragiale-fiul sau dintre Mateiu si Alexandru Bogdan-Pitesti, dubiosul mecena al artistilor romani din la belle époque, intinsele observatii despre pasiunea scriitorului pentru heraldica si genealogie sau despre problematica existenta a aristocratiei romanesti sunt temele cele mai semnificative ale eseului lui Angelo Mitchievici. In jurul lor autorul tese o fina panza de speculatii, jongland cu idei pe care uneori le dezvolta, iar alteori le lasa capricios in suspensie, glisand inteligent intre interogarea textului nonfictional (corespondenta cu N.A. Boicescu, paginile de jurnal sau adnotarile lui Mateiu pe marginea cartii lui Octav-George Leca, Familiile boieresti romane) si interpretarea prozei, intre exegeza literara si deschiderea comparatista catre zona artelor plastice, intre figura dandy-ului Mateiu Caragiale si figurile unor dandy ca Oscar Wilde sau Huysmans. Procedeul de care uzeaza pe larg Angelo Mitchievici este, cum spuneam, portretul. Gratie preferintei pentru acest procedeu, autorul dialogheaza in oglinda cu creatorul Crailor de Curtea-Veche, portretist exceptional si el insusi demn de un portret pe masura. De altfel, afirmand ca aceasta modalitate a portretului ar fi cea mai adecvata intelegerii personajului Mateiu Caragiale, Mitchievici pledeaza "parsiv" pro domo sua: "Viata sa nu-l recomanda prin evenimente pasibile de o transpunere romanesca. Personajul pare mai usor de extras dintr-un tablou decat dintr-o naratiune, «portretul» sau se articuleaza mai degraba pictural decat literar". Daca nu e adevarat (iar eu cred ca in legatura cu afirmatia citata s-ar mai putea discuta...), e, in orice caz, bine gasit...

 

Orice i s-ar putea reprosa autorului, numai ariditatea ideatica nu! I s-ar putea reprosa, de exemplu, ca isi imprastie ideile, ca nu le exploateaza intotdeauna pana la capat, ca nu le sistematizeaza sau ca, in unele momente, risca sa si le compromita prin mici pretiozitati ori printr-o anumita neglijenta stilistica. Dincolo insa de aceste deficiente, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente evidentiaza nu doar portretul unui "monstru sacru" - "craiul" Mateiu, "un Gatsby mai provincial", cum il numeste inspirat autorul cartii -, ci si profilul unui interpret cu personalitate: Angelo Mitchievici.

 

 

 

Angelo Mitchievici, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2007, 280 p.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Premiul Europa pentru teatru, Salonic 2007

 

 

 

Despre Prix Europa pentru teatru se vorbeste in ultima vreme cu tot mai mult interes, semn ca reluarea dupa o intrerupere de cativa ani a acestei prestigioase competitii internationale era necesara.

 

A debutat in 1986, este patronat si sustinut financiar de Uniunea Europeana, iar printre organizatori se afla: Uniunea Teatrelor din Europa, Conventia Teatrala Europeana, Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru, Institutul International de Teatru Mediteranean, Institutul International de Teatru - UNESCO.

 

 Premiul Europa pentru Teatru reprezinta un moment de evaluare anual, care incepe sa fie asteptat si sa conteze in breasla pentru ca, alaturi de maestrii, sunt premiati si tineri reprezentand Noile realitati teatrale.

 

Grecia, care a gazduit editia din acest an a Premiului Europa pentru Teatru la Salonic, intr-unul din cele mai importante teatre ale sale (Teatrul National de Nord), era normal sa starneasca mai multe emotii, referirile la originile teatrului fiind asociate amintirilor despre prima editie de la Teatrul grec din Taormina, cand juriul international a fost prezidat de Irene Papas, iar premiul special a fost conferit tot unei actrite de origine greaca, Melina Mercouri, ministru al Culturii in exercitiu al Greciei. In spiritul democratic ce a guvernat inca de la inceputuri manifestarea, in ciuda divizarii continentului si a Razboiului Rece, Arianne Mnouchkine, premiata atunci ca regizoare si mentor al unui teatru experimental celebru - Théatre du Soleil din Paris -, avea sa dedice premiul sau tarilor din Est, printr-un gest profetic, cum profetic avea sa fie si idealul acestui for paneuropean, militant pentru invingerea barierelor din Europa prin cultura.

 

Dupa ani multi in care Premiul Europa s-a impus si ca un for de dezbatere in teatrul contemporan atragandu-si noi si noi adepti, viziunea sa devine tot mai generoasa.

 

Printre marii maestrii omagiati s-au numarat de-a lungul anilor Giorgio Strehler, Peter Brook, Heiner Müller, Pina Bauch, Michelle Picolli, Luca Ronconi, Harold Pinter, Lev Dodin, dar si americanul Bob Wilson, iar in acest an Robert Lepage, venit din Québec. Pentru ca Europa nu este doar un loc pe glob, cum deseori am auzit spunandu-se de la microfoanele acestei reuniuni, ci mai cu seama o idee, o mentalitate, un set de valori, un spirit anume modelat de secole de civilizatie, prin crestinism si cultura.

 

Acest concept a guvernat evenimentul desfasurat la Salonic intre 26 si 29 mai cu un program dens, cuprinzand simpozioane, intalniri, colocvii, la care au participat creatori si comentatori de pe toate continentele.

 

Si daca reuniunea criticilor din AICT a pus in dezbatere insasi nevoia de premii, celelalte intalniri au fost firesc centrate pe numele si activitatea celor premiati.

 

 

 

Teatrul tanar si dreptul la replica

 

 

 

Artistii tineri din fostele tari comuniste domina de mai multa vreme lista premiantilor in Europa, impunand un drept la replica al teatrului in fata realitatilor lumii de azi. Prin atitudine mai intai, printr-o angajare a constiintelor ei, se pronunta pentru un teatru ofensiv, violent adesea in raport cu indiferenta factorilor de putere, a institutiilor statului si, de ce nu?, a cetatenilor la problemele cotidiene care framanta comunitatile. Limbajul lor scenic este, in consecinta, original si tot mai personal, provocand interesul opiniei publice cu solutii radicale, socante si tocmai de aceea eficiente.

 

 Dupa numele unor regizori ca Eimuntas Necrosius, Christian Lupa, Oscaras Korsunovas, Thomas Ostermaier, Premiul Noi realitati teatrale i-a revenit in acest an lui Alvis Hermanis care conduce Teatrul Nou din Riga. Boardul Premiului Europa pentru Teatru, avandu-l in frunte pe criticul si profesorul Georges Banu, presedinte onorific al AICT, a apreciat rezultatele novatoare ale cercetarii scenice pe care o intreprinde regizorul leton, metoda sa de lucru si, nu in ultimul rand, temele ultimelor sale spectacole referitoare la batrani si la relatia dintre generatii. Spectacolul Long life, mai cu seama, prezentat si la Bucuresti in cadrul B-FIT in interpretarea actorilor lituanieni, dar si Fathers, o alta productie a sa realizata la Zürich, surprind si impresioneaza printr-o creatie laborioasa in care e angajata trupa pentru a obtine compozitiile inedite si profund miscatoare din aceste spectacole. Pentru Long life, fiind vorba de actori tineri care joaca roluri de batrani, fara sa-si modifice prin machiaj infatisarea, regizorul a realizat numerose studii de improvizatie pe care ni le-a aratat filmate. Comportamentul scenic al actorilor, atat de bogat, expresiv si convingator, a putut fi apoi urmarit in timpul spectacolului, regizorul fiind foarte preocupat de nuante si detalii. Un teatru fara vorbe, fara text, in care sunt jucate situatii din viata indelung observate si redate cu maxima precizie, un sentiment de mare tandrete fata de aceasta lume a batranilor, categorie marginalizata in tarile sarace, imbibata de nostalgie, condamnata la singuratate, iata mesajul nou al spectacolelor lui Hermanis.

 

La aceeasi categorie a fost premiata autoarea Biljiana Srbljanovic, figura puternica a lumii teatrale contemporane, dramaturg ale carui piese sunt traduse si montate in peste o suta de teatre din lume. Traind intre Belgrad si Paris, scriitoarea de origine sarba este cunoscuta pentru vehementa cu care a acuzat si acuza realitatile politico-sociale din fosta Iugoslavie. Trilogie belgradeana, Povesti de familie, Caderea sunt adevarate texte-manifest care, de la tema exilului la aceea a manipularii si mutilarii psihice suportate de compatriotii sai, depun marturie despre atitudinea unui artist care se simte ranit de aceste realitati. In ultima vreme, in alte piese, ca Supermarket sau God save America, autoarea se pronunta si asupra altor teme importante pe agenda lumii.

 

Din marturiile personale, exegeze critice sau comentarii ale colaboratorilor sai, printre care s-a numarat si regizorul Thomas Ostermeier, Biljiana Srbljanovici a fost complet si adecvat portretizata. A fost remarcat timbrul special al teatrului pe care-l scrie, inteligenta si umorul, dar si poezia cotidianului pe care autoarea a marturisit ca o cauta in succesive prelucrari ale limbajului.

 

 Lacustele, piesa reprezentata cu ocazia decernarii premiului, in interpretarea Teatrului Dramatic din Belgrad, a ilustrat doar intr-o oarecare masura toate aceste calitati, pentru multi dintre noi existand in amintire alte spectacole de referinta. (Cel mai recent vazut de subsemnata fiind Povesti de familie in regia lui Mihai Fusu la Teatrul National din Chisinau, dar si mai vechea montare a Trilogiei belgradene de catre Cristian Theodor Popescu.) Potrivit declaratiei regizorului Dejan Mijac, piesa Lacustele "cere privitorului sa se angajeze intr-un proces introspectiv, sa-si aminteasca de el insusi in relatie cu situatiile observate". Iar acestea, am adauga noi, vin din aceeasi lume a realitatilor crude cu care se confrunta compatriotii autoarei. Si nu numai.

 

 

 

Robert Lepage revendicat de europeni

 

 

 

Un artist cu totul atipic, atat prin biografie, cat si prin opera - Robert Lepage - a bulversat grila traditionala a selectiei. Originar din Québec, dar exersandu-se cu dezinvoltura pe toate meridianele lumii ca actor, regizor, autor, artist vizual (categorie recent inventata pentru a acoperi creatiile din domeniul multimedia), originalul personaj este el insusi un spectacol.

 

Disponibilitatile multiple, pasiunea pentru jocul creator, imaginatia libera de orice canoane stau la baza unei opere scenice greu incadrabile. Lepage creeaza cu aceeasi stralucire spectacole de opera sau performance-uri in care tehnologiile moderne isi dezvaluie o poezie nebanuita. Gandeste simplu si se exprima asemenea. Are bucurie in tot ce face si o transmite si celorlalti. In compania sa privata Ex machina cu care cutreiera lumea, artistul vizionar proclama libertatea totala a creatiei, de unde si mereu surprinzatoarele sale realizari. Marile sale spectacole, Trilogia dragonului, Cele sapte brate ale raului Ota, l-au impus ca pe un adevarat magician al luminii si obiectelor. "Lepage poseda facultatea remarcabila de a face din trei cuvinte, doua gesturi si o imagine adevarate sinteze scenice" spun cei care-i cunosc creatiile. Este si un actor remarcabil, cum o dovedesc "solourile" Vinci, Project Andersen, Elseneur, Fata ascunsa a lunii, prezentate si la Salonic intr-o demonstratie de tip work in progress.

 

Am fi vrut, fireste, sa-i vedem macar una dintre creatiile de referinta pentru a intelege si mai bine miracolul pe care-l reprezinta in lumea de azi a teatrului acest artist. Pentru ca Lepage exprima un stil si o mitologie personala, e un artist pentru care scena e spatiul tuturor posibilitatilor, de la jocul cu marionete, la cinema, teatru cu obiecte si, in fine, experimente video datorate celor mai noi tehnologii. Enciclopedist modern, Robert Lepage a facut cu ocazia decernarii premiului cateva declaratii interesante pentru viziunea sa asupra artei si a lumii. A spus, de pilda, despre conditia sa ca este a unui om in trafic, atent la toate drumurile si apt sa le abordeze in orice clipa, ca are pasiunea de a initia jocuri si de a povesti prin orice mijloace, mai ales ca in tulburata lui biografie a fost de mai multe ori exclus din jocurile altora.

 

Aceasta frumoasa reteta terapeutica e patentul sau exclusiv, dar premiindu-i originalitatea nu-i mai putin adevarat ca obstea teatrala recunoaste aici si ceva din menirea teatrului adevarat.

 

 

 

Marele absent

 

 

 

 Premiul Europa pentru Teatru urma sa mearga in acest an si la Peter Zadek, regizorul german celebru pentru solida sa opera teatrala traversata de multe si importante revolutii. Provocator, nelinistit, chiar si la varsta respectabila pe care o are, Peter Zadek si stilul sau au marcat fundamental teatrul german, in spatiul caruia s-a exprimat cu predilectie, dar si scena lumii, pe care a influentat-o cu conceptiile sale despre marea dramaturgie si autorii fundamentali, despre munca cu actorul, despre sensul unor demersuri ale teatrului in politic. Exegezele scenice pe teme din Shakespeare sau Cehov, ca si majoritatea creatiilor sale scenice sunt azi obiect de studiu pentru scoala contemporana de teatru, in care Zadek reprezinta o voce aparte.

 

Neputand sa participe la ceremonia de decernare, premiul i-a fost retras. Asa scrie la statut. Am ramas insa cu bucuria de a putea vedea un mare spectacol sub semnatura sa, Peer Gynt cu Berliner Ensemble, adevaratul eveniment spectacular al manifestarii de la Salonic.

 

O trupa solida, o viziune proaspata, un limbaj modern ne-au adus aproape cautarile vizionarului celebru din piesa lui Ibsen, intr-un spectacol care a respins toate trucurile si iluziile de care e capabil teatrul, jucat fiind la lumina cruda a becurilor din sala. Un spectacol ce merita fara-ndoiala multe si ample comentarii.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Festivalul de la Sibiu la apogeu

 

 

 

Intr-un an crucial pentru existenta lui, cel In care orasul Sibiu este capitala culturala a Europei, Festivalul International de Teatru, initiat aici acum 14 ani, avea de facut o demonstratie. De anvergura, de valoare, de forta, de relevanta internationala, argument care a contat la desemnarea ambitiosului burg transilvan drept pol cultural important al continentului. Cine sta sa numere manifestarile anuntate sau sa caute nod In papura orarului din calendarul suprasaturat de evenimente, sa se planga de aparenta anarhica a programarilor sau de starea carosabilului pacatuieste, fara-ndoiala, prin rea-vointa sau, In cel mai bun caz, printr-o exigenta deplasata.

 

In fond, farmecul acestui festival - printre cele mai cunoscute In prezent pe mapamond - este tocmai acest aspect caleidoscopic, de lanterna magica prin care ne ameteste si ne vrajeste totodata cu lumini multicolore de mare spectacol, mereu mai aproape de sensurile originare ale fenomenului teatral.

 

Impresia de "grand guignol" a fost mult mai evidenta In acest an, cand Inca din conceptie festivalul a urmarit sa se integreze In situl vechii asezari, pentru a o pune mai bine In valoare prin spectacole de strada, concerte, happeninguri In spatii neconventionale de tot felul. Si chiar daca multi dintre noi sunt dependenti de sala de spectacol, atmosfera dezlantuita a unei asemenea "puneri In scena" a fost un bun prilej de a constata efectul provocator al artei spectacolului la nivelul ambientului citadin si uman al asezarii.

 

Cu acest punct forte al afisului, celebrul de acum director al FITS, Constantin Chiriac, se si lauda, pe buna dreptate, asigurandu-ne ca au fost invitate pe bani grei cele mai importante trupe de gen: Compania Carabosse din Franta, care a Inconjurat cu flacari zidurile Sibiului povestindu-l ca nimeni altcineva, Faber Teater din Italia, care si-a tinut festivalul sau jubiliar sub forma unei extraordinare festa, In acelasi timp poetica si legendara, sau Titanick si Antagon Theater Aktion din Germania, care In acest an a realizat o coproductie cu Teatrul Radu Stanca inspirata din miturile si legendele Sibiului. La acest capitol fara traditie la noi, vedeta din Romania ramane Un tramvai numit Popescu, In regia lui Gavriil Pinte, adaptat la Sibiu pe aceeasi canava a spectacolului conceput initial sub egida teatrului national radiofonic.

 

 Ora 23 la Pavilion  (imensul cort care a debutat la Gala UNITER) a fost seara de seara destinata Dansului. Un reper In program ce si-a castigat faima Incepand cu extraordinarul spectacol al trupei Vertigo, de o virtuozitate naucitoare, In coregrafia originala a lui Noa Wetheim si regia inteligenta plina de umor si sensibilitate a lui Adi Shaal. Pe aceeasi scena au stralucit si dansatorii Companiei Seo din Coreea, din spectacolul Fluid, cei ai doamnei Nicole Mossoux din Belgia sau vestitii "olandezi zburatori" de la Dance Works Rotterdam, pe care tot la Sibiu i-am cunoscut cu ani In urma. (De remarcat cum Festivalul Isi consolideaza relatiile si Isi sporeste prietenii.)

 

Pe scena proaspat renovatului Teatru Gong, realizare importanta a proiectului de restaurare urbanistica a Sibiului, din pacate Inca In santier, s-au putut vedea ca si la alte editii spectacole de studio. Intre acestea, personal am remarcat productia Teatrului National al Comunitatii Franceze din Belgia, cu piesa suedezului Lars Noren, Froid, o mostra de teatru angajat In problemele acute ale lumii contemporane, printre care intoleranta sovina despre care vorbeste spectacolul Intr-o Inclestare dramatica, sustinuta pana la paroxism de patru tineri actori daruiti. Introdusa In circuit la aceasta editie a Festivalului, Sala Sport a Casei de Cultura a Sindicatelor, cu toate dezagrementele datorate lipsei de aerisire, a gazduit si ea evenimente importante. Spectacolele de succes ale Teatrului Act, Creatorul si Capra sau Cine e Sylvia, ambele In regia lui Alexandru Dabija, dar si Sefele, de la Odeon, au adunat multe aplauze destinate, fireste, si distributiilor de exceptie ale acestora, care i-au cuprins pe Marcel Iures, Valeria Seciu, Coca Bloos, Dorina Lazar, Emilia Dobrin, Constantin Draganescu. Tot aici, Intr-o dupa-amiaza, ne-am Intalnit cu actorii japonezi din Kyoto jucand Unchiul Vanea de Cehov, minimalist, pe capacul unui pian, Intr-o statica proprie numai lor si cu surpriza monologului din final rostit In romaneste, pentru un captatio In plus. Desi nu mi-am Ingaduit In acest comentariu observatii de culoare, nu pot trece peste contributia Ambasadei Japoniei la festival, cea care si-a sustinut si cu prezenta participantii, In aceeasi tinuta impecabila dintotdeauna.

 

Candva odioasa, sala Casei de Cultura a Sindicatelor, constructie stalinista respingatoare, si-a castigat prin valoarea reprezentatiilor programate aici un vad de invidiat In Festival. Plina mai tot timpul, aceasta locatie generoasa (circa 800 de locuri) a gazduit reprezentatiile de succes cu Revizorul de la Teatrul de Comedie, regia Horatiu Malaele, spectacol pentru care George Mihaita s-a ras prospat In cap, si Visul unei nopti de vara, de la Teatrul Maria Filotti din Braila, creatie a cuplului Victor Ioan Frunza-Adriana Grand, debordand de energie, umor si inventivitate. Cu bine cunoscuta-i generozitate, Constantin Chiriac a primit In Festival si spectacole experimentale sau studentesti de toata mana, deschizand piata si catre aceasta zona, mai ales ca In acest an standurile bursei de spectacole au fost parca mai sarace.

 

Insa partea leului a revenit In acest an la FITS sibienilor, reprezentatiile Teatrului Radu Stanca dominand sectiunea "Mari spectacole". Cu Andrei Serban la deschidere si la Inchidere, dar si cu spectacolele lui Andryi Zholdak, Mihai Maniutiu, Radu Nica, trupa sibiana a fost seara de seara pe baricade, uimind prin performanta artistica si rezistenta. In Pescarusul, Othello - spectacol refacut dupa disparitia dureroasa a lui Virgil Flonda - Viata cu un idiot, Vremea dragostei si vremea mortii, Trilogia evreiasca, Bal sau Don Juan In Soho (coproductie cu Teatrul National din Cluj), cei 50 de actori ai trupei au facut proba talentului si maiestriei castigate printr-o munca dura adesea la scena, cu regizorii importanti mentionati. Ofelia Popii, Cristina Flutur, Catalin Patru, Florin Cosulet, Pali Vecsei, Adrian Matioc, Adrian Neacsu, Mariana Presecan, Diana Fufezan, Florentina Tilea sunt nume care se impun din ce In ce mai sigur Intr-un ansamblu care functioneaza omogen, adeseori briant.

 

Numai efortul de a prezenta Intr-un spectacol unic (circa 4 ore) constructia dificila a regizorului Mihai Maniutiu continand Experimentul Iov, Shoah si Ecleziastul, In conditiile de inconfort ale spatiului uzinelor dezafectate Simerom, si ar fi fost de ajuns pentru a Intelege angajarea totala a tinerilor si mai putin tinerilor actori ai Teatrului Radu Stanca, carora li s-a alaturat aici cu maxima devotiune Marian Ralea.

 

Conferinta exceptionala a lui George Banu despre Actorul european, care a prefatat un spectacol inedit cu actori din sapte tari, printre care si Ion Caramitru, rostind monologul A fi sau a nu fi din Hamlet, fiecare In limba lui s-a detasat ca semnificatie si importanta, consunand cu programul Sibiu - capitala culturala europeana. N-a fost numai o actiune de conjunctura. Datorita competentei si talentului oratoric al lui George Banu, cei prezenti au putut afla, Intre altele, cum e sa fii In asteptarea unui model european.

 

La una dintre conferintele de presa atat de vii si utile, moderate cu multa inteligenta si tact de teatrologul Octavian Saiu, venit pentru asta tocmai din Noua Zeelanda, regizorul Victor Ioan Frunza observa cu vadita ironie ca teatrul romanesc de azi e o colectie de ciudatenii. Dupa maratonul spectacular de la Sibiu, s-ar putea spune ca si la nivelul planetei asertiunea e valabila.

 

Si asta nici macar nu e atat de rau.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Tori Amos la Bucuresti

 

 

 

 Intr-o vara in care publicul bucurestean este asaltat de concerte ale unor vedete internationale de prima mana ( Rolling Stones, George Michael, Pink, Marilyn Manson, ca sa amintim doar cateva nume), pe 13 iulie, la Sala Polivalenta, va avea loc un spectacol deosebit: Tori Amos, una dintre cele mai apreciate soliste de pe scena alternativa a ultimilor 15 ani, canta pentru prima oara in Romania.

 

 

 

Se nastea in 1963, in SUA, in familia unui pastor. La 2 ani si jumatate, Myra Ellen Amos (adevaratul nume al lui Tori) canta deja la pian. La 5 ani compunea piese si era cea mai tanara persoana care castiga o bursa la Conservatorul Peabody din Baltimore. La 11 ani era data afara de la Conservator, fiindca interesul ei pentru rock era mai puternic decat partiturile de muzica clasica pe care, de altfel, nu le-a descifrat niciodata cu placere. Doi ani mai tarziu canta prin baruri si atragea atentia producatorilor din industria muzicala.

 

In 1985 isi infiinteaza propria formatie de muzica pop, Y Kant Tori Read - trimitere la faptul ca, la Conservator, Tori putea interpreta la pian orice piesa pe care o auzea, dar nu era capabila sa citeasca partiturile. Singurul album a fost primit cu raceala de critici si public, asa ca Tori a desfiintat trupa si si-a regandit stilul, intorcandu-se la pian. Insa sefii caselor de discuri nu prea doreau sa investeasca in ideea de "fata cu pianul" la inceputul anilor 90, cand stilurile grunge, rap si dance erau la mare cautare. Cu toate acestea, Tori i-a convins si, in 1992, a lansat primul sau album solo, Little Earthquakes, care s-a vandut in peste 5 milioane de exemplare. Reteta acestui succes? Un pop-alternative cu instrumentatie minimala, in care pianul si vocea lui Tori ies in evidenta, o interpretare emotionala si versuri care fac referire la religie, sex, cautarea identitatii. Piese precum Crucify, Winter, Tear in Your Hand sau Silent All These Years devin hituri si Tori se transforma dintr-o cantareata in baruri intr-un star apreciat atat de presa de specialitate, cat si de un public fidel din ce in ce mai numeros. Un loc aparte il ocupa melodia Me and a Gun, in care Tori Amos infrunta, prin muzica, una dintre cele mai teribile experiente din viata ei: in 1985 a fost abuzata sexual de un barbat pe care se oferise sa-l duca acasa cu masina. De altfel, din 1994, Tori Amos este co-fondatoare a RAINN (The Rape Abuse and Incest National Network), o linie telefonica gratuita pentru victimele abuzurilor sexuale din SUA.

 

Sound-ul urmatorului album, Under the Pink (1994), aduce pianul si mai in fata, iar Tori Amos scoate la iveala influentele datorate compozitorilor clasici pe care i-a studiat in copilarie. Alaturi de hitul Cornflake Girl, atrage atentia piesa de peste 9 minute Yes, Anastasia, care beneficiaza de orchestratii ample. Pentru inregistrarile la Boys for Pele (1996), artista merge intr-o biserica veche irlandeza, fapt care contribuie la crearea unei atmosfere mai intunecate, alaturi de o intreaga serie de elemente sonore noi: clavecin, cimpoi, coruri gospel, tobe electronice. Desi albumul este mai lung decat de obicei, complicat si oarecum opac, piesa Caught a Lite Sneeze se situeaza in topurile de popularitate. O noua schimbare de stil se face simtita pe albumul From the Choirgirl Hotel (1998), cu care Tori Amos cucereste un public mai larg prin intermediul unui sound modern, aproape dance. Piese precum Spark, Playboy Mommy sau Jackies Strength se preteaza foarte bine atat prestatiilor live, cat si discotecilor din SUA si din Europa.

 

Unul dintre elementele care definesc stilul lui Tori Amos sunt preluarile pe care artista le-a facut dupa piesele altor artisti celebri. Pe single-urile sale si mai ales in concerte, Tori i-a omagiat, printre altii, pe Nirvana, REM, Rolling Stones, Leonard Cohen, ale caror piese, in intepretarea sa, capata noi accente. Astfel incat, in 2001, cand a lansat albumul de coveruri Strange Little Girls, nimeni nu s-a aratat surprins. Alcatuit din "melodii scrise de barbati despre femei", Strange Little Girls ofera publicului, in viziunea lui Tori, piese semnate de Beatles, Depeche Mode, Tom Waits, Eminem(!), Slayer (!!) si altii. Urmatoarele doua albume, Scarlets Walk (2002) si The Beekeper (2005), imbina piesele moderne cu cele axate pe pian, consolidand statutul de muzician complex pe care Tori Amos l-a castigat de-a lungul carierei.

 

Pe 13 iulie, la orele 20, Tori Amos va sustine un concert extraordinar la Sala Polivalenta din Bucuresti. Evenimentul, produs de Fundatia Culturala Phoenix, face parte din turneul mondial de promovare al celui mai recent album de studio al artistei, American Doll Posse (2007). Concertele din acest turneu al lui Tori Amos sunt o experienta unica: dincolo de emotia degajata de muzica, publicul are parte de o regie care se schimba de fiecare data. Prima parte a concertului ii este rezervata uneia dintre cele patru personalitati/ alter ego-uri ale lui Tori Amos de pe actualul album - Clyde, Pip, Isabel sau Santa -, iar publicul nu stie niciodata care dintre ele va urca pe scena. Cea de-a doua parte a concertului ii apartine intotdeauna lui Tori, care va fi acompaniata de Matt Chamberlain (tobe), Jon Evans (bass) si Dan Phelps (chitara). Turneul a inceput in Italia la sfarsitul lunii mai, continua in Europa de Vest si atinge pentru prima data tari precum Ungaria, Slovenia sau Romania. Concertul din Romania va urma participarii artistei la celebrul Festival de Jazz de la Montreux si va fi premergator altor doua importante festivaluri - la Istanbul si Atena. Biletele pentru concertul de la Sala Polivalenta se gasesc la www.phoenix.ro, www.bilet.ro, www.bilete.ro si la librariile Carturesti.

 

 "Sunt atat de multe personalitati diferite in interiorul meu si, cu toate acestea, ma simt singura", declara Tori Amos intr-un interviu. Pe 13 iulie, la Sala Polivalenta, Tori Amos si multiplele sale personalitati vor sustine un concert de zile mari. Cu siguranta ca publicul romanesc o va face sa nu se simta singura.

 

 

 

 

 

LORENZO RENZI

 

Europa nu cere o armonizare a valorilor culturale

 

 

 

Lorenzo Renzi este profesor de lingvistica si filologie romanica la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Padova. In centrul preocuparilor sale s-a aflat studiul limbilor romanice - a publicat in 1973 lucrarea Introducere in filologia romanica, reeditata si completata de atunci in numeroase randuri si tradusa in limbile spaniola si germana. L. Renzi este unul dintre autorii volumului Grande grammatica italiana di consultazione, ajuns deja, in 2001, la a doua editie. In 1999 publica volumul Proust e Vermeer. Apologia dellimprecisione (Bologna, Il Mulino), studiu singular in preocuparile cercetatorului italian, care imbina abordarea de formatie clasica a filologului cu instrumentarul hermeneuticii critice. Anul acesta, Lorenzo Renzi a publicat studiul Le conseguenze di un bacio, dedicat episodului Francescai din Infernul lui Dante.

 

De mai bine de patruzeci de ani, Lorenzo Renzi si-a canalizat cercetarile si asupra limbii si culturii romane. In calitate de consultant stiintific al Editurii Mulino din Bologna, profesorul Renzi a facilitat publicarea unor autori romani de notorietate: Constantin Noica, Emil Cioran, Adrian Marino, Nicolae Steinhardt. A predat cursuri de limba si literatura romana la universitatile din Padova si din Trento si, paralel cu studiile de morfologie si sintaxa istorica si sincronica a limbii romane, pe care le-a publicat in cursul vremii, s-a aratat interesat de literatura populara romaneasca. A ingrijit, alaturi de D.O. Cepraga si L. Sperandio, volumul Le nozze del sole. Canti vecchi e colinde romene, Carocci Editore, Roma, 2004.

 

Din 2004, Lorenzo Renzi este presedinte al Asociatiei Italiene de Romanistica (AIR), grupare culturala care, prin prestanta membrilor sai, reputati cercetatori in domeniul romanisticii, si prin activitatile desfasurate - colocvii, publicatii stiintifice, traduceri -, este un veritabil mediator cultural cu rol fundamental in promovarea si difuzarea culturii romane.

 

 

 

Domnule profesor, care au fost ratiunile pentru care v-ati apropiat de cultura romana?

 

Intamplarea si necesitatea. Ca student al Facultatii de Litere, am intalnit, intre numerosii profesori care predau la Universitatea din Padova, un adevarat maestru, un mare invatat si un pasionat indrumator al tinerilor, Gianfranco Folena. Pentru a-l urma, am decis ca specializarea mea va fi filologia romanica. As fi putut sa ma dedic, ca multi dintre colegii mei romanisti, misterelor si manuscriselor Evului Mediu, ascunse in biblioteci. Dar, dat fiind ca eram atras si de modernitate, am profitat de o alta sansa pe care destinul mi-a oferit-o. La 24 de ani eram lector de limba italiana la Universitatea din Viena, unde l-am cunoscut pe Alexandru Niculescu, sub indrumarea caruia am inceput sa studiez limba romana. Era totusi un domeniu subsumat filologiei romanice. Am venit pentru prima oara in Romania in 1963 si am putut vedea atunci o lume aproape necunoscuta in Occident la vremea aceea. Ma opresc aici, povestea ar fi mult prea lunga si ar trebui sa vorbesc despre experienta mea politica (de observator atent si participant, dar nu activ: nu am aderat niciodata la nici un partid si nu am desfasurat vreo activitate politica), despre modul in care am ajuns sa cunosc o tara si o cultura noua, despre care abia auzisem vorbindu-se la modul aproximativ. Ar fi destul material pentru a scrie un roman, un roman de formare.

 

De altfel, inainte de a ajunge in Romania si dupa ce plecasem din Vicenza, cochetul orasel de provincie unde m-am nascut si unde am petrecut primii douazeci de ani ai vietii mele, am stat doi ani la Viena si, in 1970, am fost un an de zile la Edinburgh.

 

In Franta, mai ales la Paris, am calatorit de nenumarate ori, de cand eram copil. Prima data cand am fost in Spania era in timpul franchismului. Primele calatorii ale vietii mele au fost sustinute financiar de catre familia mea (o familie nici bogata, nici saraca, tatal meu era functionar) sau din banii castigati din lectiile private pe care le dadeam in cursul anului. Toate acestea inainte de a implini treizeci de ani.

 

Daca sunt cetatean european? Cred ca da, dar sunt, in acelasi timp, si venetian (chiar daca parintii mei proveneau din alte regiuni ale Italiei), italian, putin si roman, un laic care respecta si iubeste religiile, un literat si un lingvist, un profesor pedant, dar si filantropic, un progresist si cateodata (chiar daca ma simt stanjenit de asta) un nostalgic, un fin diplomat in postura de academic si un ingenuu care se lasa usor iluzionat si multe alte lucruri inca. Si, fiind toate la un loc, nu sunt, cred, deloc o exceptie. Fiecare dintre noi este putin din toate, cateodata contradictoriu, si poate ca e bine sa fie asa.

 

 

 

Cultura romana nu trebuie sa faca nimic pentru a se adapta sau conforma nici Europei, nici Americii

 

 

 

Cum se vede cultura romana actuala prin ochii unui cercetator cu experienta dumneavoastra in domeniul romanisticii? Corespunde recenta intrare a Romaniei in marea familie europeana unei sincronizari cu valorile europene sau suntem, inca, "la portile Europei"?

 

Nu cred ca Europa cere o armonizare a valorilor culturale, asa cum cere, in schimb, o sincronizare la nivel economic, monetar, juridic, universitar. Si, oricum, e vorba de armonizare, nu de uniformizare. Cultura romana a avut si are si astazi valori care o fac interesanta in ochii lumii intelectuale europene si nu numai. Nu trebuie sa faca nimic pentru a se adapta sau conforma nici Europei, nici Americii. In lumea culturala, Cultura, daca ar fi o zeita antica si ar putea vorbi, ar spune fiecarei tari si fiecarei comunitati: fii tu insati!

 

 In ultimii ani au aparut in italiana mai multe traduceri din autori romani. Seria de autori "canonici" publicati in Italia dupa 90 - Eminescu, Blaga, Arghezi, Nichita Stanescu, Sorescu, Noica, Steinhardt, Eliade, Cioran, Ionesco etc. - este completata, din 2000, de autori actuali care incep sa castige notorietate in spatiul editorial italian: Norman Manea este un autor cunoscut si premiat ( Premiul Nonino) in Italia, caruia i s-au tradus Il ritorno dellhuligano. Una vita in 2004 si La quinta impossibilità. Letteratura ed esilio, publicata in 2006, ambele aparute in ingrijirea lui Marco Cugno. Mircea Cartarescu, cunoscut publicului italian prin Travestì si Nostalgia, este prezent anul acesta in librariile italiene prin volumul Abbacinante (Lala sinistra), in traducerea lui Bruno Mazzoni. In 2004 apare in italiana Un tempo gli alberi avevano occhi de Ana Blandiana in traducerea Biancamariei Frabotta si a lui Bruno Mazzoni. Acestia sunt cativa dintre autorii romani contemporani prezenti in librariile din Italia. E mult, e putin? A castigat literatura romana in popularitate dupa 2000?

 

Bilantul pe care il trasati aici este unul cu siguranta pozitiv. In urma cu doi ani, la Castelgoffredo (Mantova), literatura romana a primit Premiul Acerbi, care se atribuie in fiecare an unei alte tari. Au fost premiati Mircea Cartarescu si Ana Blandiana, in ambele cazuri si datorita traducerii excelente a lui Bruno Mazzoni. Exista mai multe proiecte si, sper, unele deja in curs de realizare, cum ar fi traducerea lui Paul Goma cu Arta refugii. Sper ca vor fi duse la bun sfarsit in curand.

 

Totusi, nu se poate spune ca literatura romana e cu adevarat populara in Italia, in ciuda marilor sale valori si a eforturilor depuse. Intre modele care se succeda din cand in cand in lumea literara si care in trecutul recent au suscitat interesul in Italia - ca, de pilda, literatura sud-americana, ceha sau, de curand, literatura israeliana - nu a existat o "moda" a literaturii romane. E adevarat, pe de alta parte, ca si alte literaturi nationale foarte valoroase au fost sacrificate de acest sistem de valuri succesive in fata caruia noi, si nu numai noi, suntem neputinciosi.

 

 

 

Farmecul subtil al Bucurestiului si conferinta din primavara lui 2007

 

 

 

 Trebuie sa spunem, totusi, ca, in pofida modelor, Italia rezerva culturii romane un amplu spatiu de manifestare. Ne referim aici, pe de o parte, la numarul considerabil de universitati italiene unde se afla catedre si lectorate de limba romana (Roma, Padova, Napoli, Florenta, Pisa, Milano, Torino, Udine, Venezia, Trieste, Cosenza, Bari etc.), dar si la activitatea unei asociatii culturale cum e  AIR, care mediaza, in plan cultural, contactul intre spatiul romanesc si cel italian.

 

 Recent, sub egida  Asociatiei Italiene de Romanistica, a avut loc, in perioada 23-24 aprilie a.c., colocviul stiintific international Bucuresti - oras artistic si cultural, desfasurat la Padova si Venetia. Colocviul a reunit specialisti din domenii diverse - de la arhitectura si literatura la istorie si arta. Comunicarile stiintifice au fost completate de o expozitie de fotografie Bucarest, porto dEuropa si de o proiectie cinematografica intitulata 110 anni di cine-documentario romeno: limmagine di Bucarest. Ati incercat, prin urmare, in calitate de organizator al colocviului (impreuna cu alti membri AIR), restituirea unei perspective caleidoscopice asupra unui Bucuresti heteroclit...

 

Oh, farmecul subtil al Bucurestiului! Cat am ramas de incantat cand am ajuns pentru prima oara aici, in indepartatul 1963, pentru a ramane apoi, un an intreg, intre 1967-68!... chiar daca erau deja vizibile semnele unei lente degradari, datorate proastei intretineri a cladirilor. Curand dupa aceea am descoperit ca mare parte dintre colegii italieni care predau romana si alti prieteni care au stat la Bucuresti, pentru studiu, in timpul in care eram si eu acolo sau imediat dupa, erau "victimele" aceleiasi magii. Ca si mine, iubeau Bucurestiul. Ma refer la Bucurestiul vazut din perspectiva urbanistica si arhitectonica, dar si la Bucurestiul capitala teatrala si muzicala, la restaurantele-gradini, la saloanele fostei burghezii sau la cele ale intelectualitatii inflacarate... Si la Bucurestiul care aminteste de perioada turca si fanariota si chiar si la realitatea mahalalei care inconjura orasul, la tiganii cu vioare si la tigancile cu flori... iertati-mi caderea in estetism, dar eu veneam dintr-un oras gri si, pe atunci, sarac, chiar daca aici se aflau splendidele cladiri construite de celebrul arhitect renascentist Palladio.

 

Apoi, imensa rana a distrugerii unui sfert din Bucurestiul burghez in timpul ultimei perioade Ceausescu.

 

M-am intors la Bucuresti saptamana trecuta, dupa ani de absenta. Acea degradare care se insinua in climatul apatic al epocii socialiste continua sa existe astazi intr-un Bucuresti de altfel foarte variat: un oras ultradinamic, strabatut de la nord la sud, si in oricare alta directie, de un fluviu continuu de masini. E tranzitia, schimbarea radicala, e ceea ce ne-am dorit (si am dorit-o si eu pentru voi), dar e, si asta, o alta rana sangeranda. Sa speram ca ceea ce e bun in modernitate (pentru ca exista, sunt sigur de asta) sa gaseasca modul de a vindeca ceea ce e rau, pentru ca e mult rau.

 

In ceea ce priveste colocviul organizat de catre AIR, nu e nevoie, cred, sa spun de ce am ales Bucurestiul ca tema a dezbaterii. O decizie importanta a fost aceea de a alatura sectiunii de comunicari stiintifice doua ore de documentare despre Bucuresti (transformarile, imense, pe care le-a suferit orasul in cursul a o suta de ani, de la originile cinematografului pana aproape de zilele noastre), realizate de un bucurestean competent in materie de talia lui Bujor Rapeanu. A urmat apoi expozitia de fotografie despre Bucuresti, realizata de Giuseppe Cinà, de la Facultatea de Arhitectura a Universitatii din Genova, autor, de asemenea, al unei frumoase carti despre acelasi subiect.

 

Cum se vede Bucurestiul in Occident? Credeti ca Europa cunoaste acest Bucuresti teribil si fascinant despre care vorbiti?

 

Occidentul nu cunoaste Bucurestiul... dar ce cunoaste cu adevarat Occidentul? Cunoaste poate Atena sau Edinburgul, Sofia sau Tallinn? E ciudat ca televiziunea, urmarita in atatea case cel putin 12 ore pe zi (si adesea si noaptea) nu ne arata nimic, nici orasele noastre, nici razboaiele, nici genocidul, nici macar minunile moderniste si consumiste de azi: supermarketurile si noile aeroporturi... Nimic. Cine vrea sa vada trebuie sa se documenteze, sa cumpere carti si CD-uri, sa caute cu indarjire, calatorind. Se poate, din ce in ce mai multe persoane o fac. Numai ca, cel mai adesea, ghidati de agentiile turistice, devenim pasivi, privim totul si nu vedem nimic. Asediati de excesul atator lucruri, ramanem cu prea putin, aproape cu nimic...

 

Pentru a scapa de exces, suntem inclinati sa ne concentram asupra unor obiective reduse: o singura limba, engleza (e indispensabila, stiu), deja franceza e prea mult; doua orase pentru toata Europa, Londra si Parisul; in Italia, Florenta, Lucca e prea mult...

 

 Desigur, se poate reactiona si multi o fac. Ca multe orase, Bucurestiul e splendid si oribil, oras vechi si modern, inca rural si, deja, postindustrial. Invadat de cartierele marginase, cu ale lor blocuri, amintire probabil eterna a socialismului, unde traiesc sute de mii de oameni... Bucurestiul e realitatea, vie si necrutatoare.

 

 

 

Lumea romaneasca din Italia

 

 

 

E Romania un spatiu care invita calatorul la intoarcere, la popas, la nostalgie?

 

Am o regula intrutotul personala, aceea de a merge acolo unde mi se spune: vino, te asteptam! Si astfel, vin de ani si ani, in timpul comunismului (cu mult mai putin in ultimii ani ai regimului ceausist, in care nu era usor sa ti se spuna: vino!, de fapt era interzis sau era, oricum, un fapt exceptional) si dupa. N-am fost niciodata, de pilda, in Suedia sau in China, pentru ca nimeni nu mi-a spus vreodata: vino!, dar am fost in Norvegia, in Rusia si in multe alte tari si de multe, foarte multe ori in Romania. De fiecare data revin cu placere, dar si cu teama: cum merg lucrurile in Romania? Cum isi revine dupa teribila boala? O fi atins-o un nou morb? Se vindeca, se va vindeca? De fiecare data vin cu o certitudine: aceea de a fi primit cu afectiune si caldura... acum chiar si vamesii surad: ne vorbiti limba? Sunteti profesor de limba romana? Va dorim sedere placuta la noi! Cine si-ar fi imaginat ca s-ar putea intampla una ca asta...

 

Astazi exista o Romanie si in Italia. Multi romani nici nu vor sa auda de asa ceva, dar, in acelasi mod, a existat o Italie in afara Italiei - 60 de milioane de italieni, in mare parte analfabeti sau abia alfabetizati au plecat in America, in Australia, in Germania etc., de la sfarsitul secolului al XIX-lea pana in 1965, cand fluxul de migratie s-a oprit. Romanii din Italia au presa lor, lucreaza, mananca si dorm, invata limba italiana, dar raspandesc, in orasele italiene, anunturi adesea scrise in romaneste: caut o camera, vand o bicicleta, ingrijesc copii. In pietele din Italia se inalta scene si cine trece poate vedea o hora romaneasca... Si aceasta e o lume romaneasca, un motiv de interes pentru cei care, daca voiau odinioara sa vada un roman - si sa constate ca e intrutotul egal unui italian - erau nevoiti sa treaca granitele pazite de vamesi implacabili.

 

 

 

Roma, mai-iunie 2007

 

 

 

Interviu realizat si tradus din italiana de Irina Ungureanu (doctorand, bursier "Vasile Parvan" la Accademia di Romania in Roma)

 

 

 

 

 

ALINA PASCALE

 

Biblioteca Accademiei di Romania din Roma

 

 

 

Ajungand la inceput de octombrie 2006 in Roma, destinatia exacta Accademia di Romania, primul lucru pe care l-am facut a fost sa cercetez cladirea si imprejurimile. Tin sa precizez cititorilor acestui articol ca informatiile precise cu referire la istoricul si situatia actuala a bibliotecii se vor amesteca cu impresiile personale ale autoarei. Eram obisnuita cu bibliotecile din Romania, in care aparitiile recente sunt cartile de prin anii 60-70, cu facutul de fise - nu aveai voie sa ceri mai mult de trei carti, iar in biblioteci, cum ar fi Biblioteca Academiei Romane, intri doar cand esti student in ultimul an... Pe scurt, te lovesti de o birocratie absurda care iti limiteaza accesul la stiinta si cunoastere si care, in mod evident, are un back-ground stalinist. Fiind in Romania, din auzite, aflasem ca "in bibliotecile din afara" gasesti totul, asa ca nu pot descrie bucuria pe care o simteam cand primeam de la colegii plecati cu bursa in strainatate vreun xerox dupa o carte sau dupa vreun articol de care aveam atata nevoie. Daca ar fi sa caracterizez biblioteca noastra, as spune intr-o fraza: este un amestec de elemente interbelice cu elemente "recente", amestec lovit insa de comunism, cel mai sinistru lucru care i s-a putut intampla Romaniei.

 

Prima impresie pe care mi-a facut-o biblioteca a fost una pozitiva, as spune ca am fost puternic impresionata; ambientul cu iz interbelic, statuile lui Parvan si Iorga, care te supravegheaza daca si ce citesti, bunavointa doamnei bibliotecare Lucia Papahagi, faptul ca poti sa te duci singur in biblioteca si sa-ti iei ce carti doresti, fara sa trebuiasca sa faci fise sau sa astepti o ora sa-ti fie aduse cartile, toate acestea m-au facut sa ma simt mult mai libera. Am gasit aici carti foarte noi, aparute dupa anul 2000, de a caror existenta stiam doar accesand pe Internet LAnnée Philologique. Biblioteca Accademiei di Romania este cea mai mare dintre toate bibliotecile institutiilor romanesti de cultura din strainatate, avand un numar de 33.230 de volume, la care se adauga periodicele. Este structurata pe urmatoarele domenii: istorie, arheologie, arhitectura, istoria artei, literatura romana, literatura universala, muzica, carti de referinta - dictionare, enciclopedii. Periodicele sunt la randul lor din aceleasi domenii. Biblioteca noastra - am sa-i spun asa pentru faptul ca sunt unul dintre bursierii Parvan si ca mine mai sunt alti doisprezece tineri cercetatori - a fost prima pe care am vazut-o cand am ajuns in Cetatea Eterna. Au mai urmat si altele: cea a Universitatii "La Sapienza", cea de la Ecole Française, de la British School si Biblioteca Nationala din Roma... Si am ajuns la concluzia ca biblioteca noastra a avut un destin trist. Am identificat cateva motive ca sa-mi sustin afirmatia:

 

1. In anul 1947, regimul comunist din Romania a luat decizia de a inchide Accademia si implicit si biblioteca. Destinul cartilor ne este partial cunoscut: unele carti au fost depozitate in subsol, altele au fost trimise in Romania. Din pacate, conform unor marturii recente, multe carti purtand stampila bibliotecii au fost zarite prin anticariatele din Roma. Cand, cum si din vina cui au ajuns acolo? Greu de raspuns.

 

2. Accademia di Romania este redeschisa doar ca Institut Cultural in 1966 si din 1968 pana in 1972 a avut o serie de bursieri. In 1972 se reintorc din Romania un numar de 1.719 de volume, dupa cum reiese din cinci procese verbale pastrate in arhiva bibliotecii. Nu se stie insa cate carti au parasit biblioteca in 47.

 

3. O alta problema spinoasa este cea a fondurilor pentru achizitia de carte pe care o asteptam din tara, de la edituri si institutiile care ne patroneaza. Este laudabil faptul ca unii dintre colegi au reusit sa obtina, gratie generozitatii unor profesori si cercetatori din Romania, volume importante. Bibliotecii i-au fost facute si donatii de catre Dinu Adamesteanu, Mariano Baffi, Luisa Valmarin, Banca Nationala a Romaniei.

 

4. Spatiul de depozitare nu este tocmai unul adecvat; biblioteca a fost proiectata pentru cerintele interbelice, iar cartile care se vor achizitiona necesita un spatiu mai mare, sali si rafturi noi.

 

5. In momentul de fata se lucreaza la informatizarea bibliotecii; inregistrarea cartilor o face doamna bibliotecara si noi, bursierii Parvan, cand nu lucram la proiectele de cercetare. Nu exista o persoana specializata care sa faca acest lucru, dupa cum nu exista nici un informatician angajat in institutie. Fac o paranteza: la British School personalul este compus din 5 bibliotecari, iar bibliotecii i s-au mai adaugat recent, la subsol, alte doua sali.

 

6. Acum trei ani, Accademia a achizitionat o mica tipografie unde este editata prestigioasa revista Ephemeris Dacoromana, precum si brosurile si afisele care insotesc evenimentele organizate la Accademia di Romania.

 

Entuziasmul pe care l-am avut initial s-a transformat treptat, cred, in furie: avem o biblioteca buna, in care vin sa citeasca atat cercetatori romani, cat si straini, un fond de carte vechi si important. Doar cu bunavointa a doua-trei persoane, prea mare lucru nu se poate face. Cartile pierdute nu mai pot fi recuperate si nu mai putem da vina la infinit pe comunism. Biblioteca trebuie modernizata, informatizata, iar institutiile de care depinde Accademia trebuie sa se implice mai activ cu fonduri si resurse. Asa cum in perioada dintre cele doua razboaie mondiale biblioteca noastra era una dintre cele mai importante din Roma, asa ar trebui sa fie si acum. Avem cu ce sa ne remarcam - bursierii, traditia institutiei, biblioteca - trebuie doar sa constientizam acest lucru si sa actionam, si noi, si institutiile implicate ca atare.

 

 

 

 

 

CARMEN FIRAN

 

Sala de asteptare

 

 

 

 N. 29 noiembrie 1958 la Craiova. Din 2002 se stabileste la New York • membra a Uniunii Scriitorilor din România, membra a Societatii Poetilor Americani si a PEN American Center

 

• co-editor al revistei Interpoezia, New York • opera sa apare in traducere in reviste, antologii sau in volum in Franta, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia • editeaza impreuna cu Paul Doru Mugur antologia de poezie americana contemporana Locul Nimanui (Cartea Româneasca) si antologia de poezie româna moderna si contemporana Nascut in Utopia (Talisman Publishers) SUA, 2006

 

•  volume publicate in Romania: poezie - Iluzii pe cont propriu, Scrisul românesc, 1981; Paradis pentru ziua de luni, Albatros, 1983; Imblânzitor de vieti furate, Albatros, l984; Trepte sub mare, Cartea Româneasca, 1990; Negru pur, Albatros, 1995; Locuri de trait singur, Cartea Româneasca,1997; Candori pedepsite - editie bilingva româno-engleza, Univers enciclopedic, 2000; Vise clare cu oameni, Axa 2000, Botosani, 2000; Voci pe muchie de cutit, Exquisite corpse impreuna cu Adrian Sângeorzan, editie bilingva româno-engleza, Scrisul românesc, 2003; Cuceriri disperate, editie bilingva româno-engleza, traduceri de Julian Semilian, editura ICR, 2004

 

 proza - Tot mai aproape, roman, Albatros, 1991; Farsa, nuvele si povestiri, Univers enciclopedic, 2002; Caloriferistul si nevasta hermeneutului, Polirom, 2005

 

•  volume publicate in SUA: Dupa-amiaza cu inger, poeme, in Pamphlet series, Poetry New York, 2000; Prima secunda de dupa moarte, poeme, Writers Club Press, New York, 2000; Desavârsirea erorii, poeme, Spuyten Duyvil Press, New York, 2001; In cea mai frumoasa viata, poeme, Umbrage Editions, New York, 2002; Farsa, roman, Spuyten Duyvil Press, New York, 2002; A doua viata, nuvele, Columbia University Press, 2005

 

 

 

Sala de asteptare nu avea nici o fereastra. Privi peretele din fata pe care atarna putin stramb o reproducere de Monet. Din cusca tapetata de jur Imprejur cu dosare galbene si rosii, o secretara cu cearcane vinetii Isi zornaia bratarile vorbind necontenit la telefon. Avea o tristete instaurata, parea coplesita de ceva capital sau prinsa Intr-o situatie fara iesire. Numai daca te uitai la ea si te putea apuca depresia. Trasaturile fetei Ii curgeau resemnate In gulerul unei camasi de un verde statut cum poarta asistentele medicale vara prin metrouri ca sa-si faca publica autoritatea de cadru medical. Sau poate ies asa doar din neglijenta. Ceva usor, racoros, sport, sa se simta confortabil. Confortul a ajuns un ideal de masa si nu e niciunde mai bine atins decat In America.

 

Se gandi la maica-sa care purta ciorapi de matase si vara, "o doamna nu-si pune niciodata pantofii pe piciorul gol", la tinuta ei dreapta, cata delicatete, gratie si distinctie. Azi nu se mai pune pret pe Imbracaminte, feminitatea si eleganta dispar odata cu generatia veche. Femei supraponderale motaie In metrou cu picioarele usor departate, Incaltate In adidasi butucanosi ca sa poata mai bine tropai toata ziua Incoace si-ncolo. Moartea pasiunii. Ne Indreptam spre o era efeminata, In care diferenta Intre barbat si femeie tinde sa se stearga. Si atractia sexuala paleste, libidoul se subtiaza, barbatii sunt tot mai obositi si mai timorati, gata cu revolutiile, acum la moda sunt banii, stressul, uniformizarea mintilor. Cat despre ele, nu s-ar mira sa le vada In curand trase la xerox, cu un cip sub ureche si Imbracate In salopete lucioase, ca femeile cabaline cu piele de gheata din Star Treck. Unele, da, frumoase, Infricosatoare si frumoase.

 

Tot felul de zgomote si piuturi se roteau Intre cei patru pereti vopsiti Intr-un albastru spalacit ca marea stricata. Un mexican Isi gasise tocmai acum sa curete mocheta, si ea tot In nuante de albastru, doar ca lui Fred huruitul aspiratorului Ii desfacea capul felii. O fi o culoare linistitoare, se resemna Fred, ascunzandu-si tulburarea In paginile revistei Time deschisa pe masa de sticla Incercuita de scaune Imbracate In vinilin visiniu care dadeau salii de asteptare aerul unei sufragerii populate cu manechine. Durerile de cap Ii apareau din nimic.

 

Zbarnaiau toate liniile telefonice, apel dupa apel. Vocea secretarei se tanguia monotona, fals politicoasa, intonand cu o disperare controlata aceleasi propozitii: "Buna ziua. Cabinetul doctorului... Cu ce va pot ajuta?" Multi trebuie sa mai fie...

 

Faxul fasaia ca un sarpe tarandu-se prin frunzisul uscat. Din cand In cand, Intr-un colt bolborosea bidonul cu apa filtrata. Era o idee buna. I se uscase gatul de asteptare. Sau poate de emotie? Autoritatile Il intimidau. Ii era teama de verdicte. Ca si cum ar fi fost mereu vinovat. Ceva care se tragea probabil din copilarie. Sau poate era doar o forma de bun-simt, de civilitate. De la respect la frica nu e decat un pas de furnica. Cum s-ar putea altfel impune institutiile? Pe ce lume traim? Iar daca e sa vorbim de vina, oho, cine nu se simte vinovat de nimic sa ridice primul piatra.

 

Fred se ridica, trase un paharel de hartie, tac, apasa clapeta, bolboroselile se Intetira de parca pregateau eruptia lavei afara din crater, apa sarea nebuneste In containerul pe jumatate gol si In orice moment i-ar fi putut scuipa In pahar un broscoi odata cu jetul care Improsca stropi nervos. Apa dadu pe dinafara. La presiunea asta mai bine ar pune halbe.

 

Terminase de completat formularele, Isi pusese ochelarii Inapoi In toc, Isi mangaie barba, Isi pipai In buzunarul hainei pipa si trase cu ochiul la tanara de vis à vis care rodea constiincioasa un pix. Probabil ca Incepuse de mult operatiunea, altfel nu l-ar fi adus la un grad de distrugere atat de avansat. Invelisul de plastic era ferfenita, mai ramasese din el doar varful pe care fata Il sugea neatenta, bataind din capul prins Intre firele iPodului ca Intre doi electrozi. Se uita pentru o clipa la el, dar nu-l vazu, asa cum se uita tinerii, fara a Inregistra nimic In afara propriei lor realitati.

 

Aerul conditionat sufla vertiginos dintr-o gura cascata deasupra lui Monet si Ii batea drept In frunte. Se muta pe scaunul de alaturi, langa o femeie In varsta care zambea generic pierduta In gandurile ei, cu o revista ramasa nedeschisa pe genunchi. Migrenele i se iscau din nimic, dar aminte din crivatul ala Indreptat exact spre locul lui cel mai sensibil. Durerile cumplite de cap Ii erau urmate de fiecare data de imagini vizuale puternice. Uneori avea impresia ca din frunte Ii tasneau cuvinte, faceau cateva rotocoale luminoase In aer, ca niste pasari subtiri si albe, le privea cum se Imperecheau gratios si cum dispareau apoi dincolo de linia unui orizont banuit, undeva In dreptul zonei occipitale. O senzatie placuta, desi ramanea cumva contrariat ca nu reusea niciodata sa citeasca cuvintele acelea iesite ca niste masele de minte stralucitoare, forme materiale, carnoase, dar fara nici o coerenta.

 

Isi scoase din buzunarul hainei un carnetel cu coperti Intamplator albastre, da, culoare buna, nota ceva In graba si Il strecura la loc.

 

Tresarea la fiecare bipait urmat de scancetul prelung al usii pe care se fataiau continuu pacienti cu mers masurat, asistente de toate culorile tarandu-si papucii largi, tehnicieni Impingand masute ciudate, cate un doctor ratacit mergand grabit cu capul In jos de parca si-ar fi vazut pentru prima oara propriii pantofi. Un du-te vino ca la nebuni. Ce cauta el aici? Nu ar fi trebuit sa cedeze capriciului lui Mimi. Somnifere putea sa-i prescrie si medicul de familie. Ce mare lucru?! E adevarat ca nu-l suporta pe grasanul ala morocanos, abordand o lentoare placida de parca ar fi fost mereu proaspat sculat din somn, cu palme umede si moi de molusca, abia baguind cuvintele ca te apuca durerea de cap pana aflai ceva de la el. Dar, ma rog, cat sa-i scrie o reteta poate ca s-ar fi dus, daca Mimi n-ar fi fost atat de insistenta.

 

- Draga, asculta-ma pe mine, e mai bine asa. Stim noi de unde vin toate astea?

 

Curios, ea, care le stia pe toate, sa se dea batuta tocmai In fata unor simple insomnii. Si In fond jumatate din America e pe ambien, de ce sa-si faca atatea probleme. Obosit nu era, ba chiar ar putea spune ca Il Incerca o energie suspecta, iar capul Ii crapa de idei. Poate de la avalansa asta de idei care dadea zilnic buzna peste el sfredelindu-l sa i se fi tras si migrenele?

 

- Unii oameni pot functiona perfect si asa, unde scrie ca trebuie sa dormi sapte ore pe noapte? Pierdere de vreme.

 

- Da, draga, dar eu nu mai suport sa citesti langa mine cu lumina aprinsa pana dimineata la patru si sa te foiesti Intruna ca pestele pe uscat. Eu a doua zi ma duc la lucru, tie ce-ti pasa! Si daca te-ai alege cu ceva. Cartea aia blestemata tot n-ai s-o scrii vreodata. Sau macar daca eu as trage vreun folos, ceva, din insomniile astea... lasa Mimi sa-i scape cu voce moale, dar dispretuitoare, tragandu-si colturile gurii In jos si dand din cap ca o pendula care se pregateste sa bata ora exacta.

 

Cuvintele astea pe vremuri i s-ar fi Infipt In inima si ar fi sangerat cateva zile. Acum s-a multumit sa-si Indese tutunul In pipa evitandu-i privirea.

 

- Bine, sun maine si Imi iau ora la psihiatrul ala. Cum zici ca-l cheama?

 

- Scrie pe cartea lui de vizita. Si sa-i spui tot.

 

- Adica ce?

 

- Tot. Istoria, ca sa zic asa.

 

- Care istorie, Mimi?

 

- Istoria ta, Fred, a ta, ca doar nu a Egiptului antic.

 

- Nu stiu la ce te referi, mormai Fred si scapara de cateva ori bricheta In gol pana sa aprinda tutunul.

 

- Vezi ca-ti tremura mana?

 

- Nu-mi tremura nici o mana. Nu mai are gaz, zambi Fred aparent senin aratand spre bricheta de plastic transparent In care lichidul juca inegal prin doua tubulete portocalii.

 

- Nu fi Incapatanat, Fred. Inceteaza sa mai negi evidenta. Daca vrei, vin cu tine.

 

- Bine, Ii spun, nu e nevoie sa-ti pierzi si tu timpul.

 

Mimi deschisese larg fereastra si zanganitul perdelelor groase trase nervos acoperi ultimele cuvintele rostite de Fred:

 

- Oricum, nu e mare lucru de spus.

 

- Si sa ai grija cand tragi perdelele astea, poftim, galeria a iesit din zid si o sa se prabuseasca Intr-o zi.

 

- O sa ne prabusim cu totii, Mimi, ne vom umfla, vom exploda si ne vom Imprastia prin univers. Vom pluti In particule fine luate de vant si duse la Intamplare pana ce moleculele noastre vor Incolti In alte forme de viata, In alte spatii.

 

- Ce-ar fi sa opresti delirul asta verbal care nu mai emotioneaza pe nimeni, Isi scutura Mimi mainile delicate cu unghii proaspat vopsite. De ce nu le pui In carti sau, si mai bine, de ce nu pui mana pe un ciocan sa fixezi dracului galeria aia de perete?

 

- Stii ca nu ma pricep la asa ceva.

 

- Dar la ce te pricepi? Spune-mi si mie, stii sa faci ceva cu mainile alea?

 

- Mimi, nu Incepe iar. Cu mainile nu e mare lucru de facut.

 

- Oh, sigur, sigur, capul conteaza! Cunoastem! Ei, uite ca eu tot ce am facut am facut cu mainile mele. Si nici capul nu mi l-am pierdut.

 

Fred zambi Inghitindu-si replica. Zambetul acela care pe Mimi o scotea din minti. Cu orice putea lupta, doar cu zambetul lui, nu.

 

- Dispretul asta sa-l afisezi tu de-acum cu altii, nu cu mine care te-am dus In spate, se ratoi Mimi abordand adevarata ei natura care nesupravegheata iesea uneori la suprafata dandu-i fiori lui Fred, chiar si dupa 20 de ani casatorie. Continua sa fie nepriceput In a se apara de scenele ei de isterie amestecata cu vulgaritate sub pretentia de a fi neInteleasa, nedreptatita, obsedata ca, orice ar face, Fred nu o va ridica niciodata prea sus pe scara lui valorica In care tot ce conta erau lecturile, ideile, metafizica, prostii care strica mintea si din care nu se puteau face nici bani, dupa cum Fred a dovedit-o cu varf si Indesat.

 

- Iarta-ma, nu era nici un dispret, dimpotriva, sunt pur si simplu neajutorat. Altfel, am mare admiratie pentru oricine care... In fine...

 

- Rahat, Il Intrerupse Mimi, stiind ca privirea aceea a lui de miel timorat nu era decat cabotinism, superioritate ironica si lasitatea de a se eschiva In glume, citate, referinte culturale ori umilinta jucata, In loc sa o Infrunte barbateste. Ar fi sarit bucuroasa la o cearta dreapta cu urlete si Injuraturi. Fred nu era Insa In stare sa-i satisfaca nici macar aceasta nevoie naturala.

 

- Daca eu as disparea sau as crapa, ce te-ai face? Te-ai gandit cum ar fi daca ar trebui sa traiesti singur, sa te administrezi singur - stiu ca detesti cuvantul! -, sa-ti platesti bilurile, toate?

 

- Nu, nu ma gandesc la asta. Te vad nemuritoare, Mimi, olimpiana, de marmura.

 

- Rahat! striga mai tare Mimi rulandu-si ciorapii.

 

Fred Ii privi picioarele bronzate, e adevarat ca artificial, cu ultraviolete si creme, picioarele ei care au facut istorie. Si bani. Trecute de cincizeci de ani acum, si tot frumoase erau, drepte si muschiuloase, cu glezna fina de iapa de rasa, poate doar genunchii cam lati, dar totul se salva In coapsele rotunde si tari ca doua mere megalitice facute sa Infrunte timpul.

 

 - Voi scrie o oda picioarelor tale, zambi Fred excitat privind-o cum Isi ridica fusta chiar In fata lui si fixeaza elasticul tare al ciorapilor fosnitori peste chilotii de matase Victoria Secret, cu miscari sigure si nervoase.

 

- Da, scrie-le o oda, Ii suiera Mimi decisa sa loveasca In plin, e tot ce ti-a mai ramas. Desi ma tem ca si asta o sa schioapete.

 

Cand avea umor, fie si involuntar, aproape Ii ierta agresivitatea. Inteligenta si umorul Il provoaca mai mult decat un san dezvelit. Perversitate sau impotenta camuflata, ar fi spus Mimi Intr-una din zilele ei bune.

 

Cu un gest rapid si neasteptat, Fred o trase peste el In fotoliu. Ii ridica parul proaspat coafat si Incepu sa-i linga gatul lung, Ii musca lobul urechii, Ii ridica fusta stramta deasupra coapselor si Isi facu loc Intre picioarele ei legendare. Un timp Mimi se abandona surprinsa, mai mult ca sa-i verifice virilitatea - care In dimineata aceea, curios, parea la locul ei -, tasni apoi ca o pisica revoltata de mangaierile unui stapan abuziv:

 

- Acum te-ai gasit, cand sunt pe picior de plecare?! Si nu vezi ca-mi strici parul si-mi sifonezi fusta? turui Mimi flatata, acordandu-si vocea la furia indecisa si bine temperata pe care o juca admirabil In momentele In care se simtea dorita si importanta. Si fii atent ca scuturi scrumul pe covor.

 

Fred o privi detasat, oarecum eliberat, si lui Mimi i se paru ca Ii reaparuse acea stralucire ironica In ochi cu care o dominase toata viata.

 

 

 

(Fragment din romanul Umbre invizibile.)

 

 

 

 

 

RADU PAVEL GHEO

 

Vati Uta

 

 

 

 Autocarul se tari, paraind si fumegand, pana in parcare, unde pocni inca o data din teava de esapament si se opri. Soferul se ridica de pe scaun si se intoarse spre pasageri.

 

- Asta-i, fratilor, spuse el linistit, ca omul care a trecut prin multe. Trebuie reparat. Pana diseara nu mai plecam de-aici.

 

- Pai, si noi ce facem?... Trebuia sa ajung la intalnire cu... Eram sigur ca asa o sa se intample... Ma asteapta Irinuca... Nu se poate...

 

Vocile calatorilor se amestecau in aerul incins al zilei - instalatia de aer conditionat cedase inca de pe la Viena -, dar nu depaseau un volum decent. Se stie ca nu-i bine sa te certi cu soferul, mai ales cand de el depinde sa ajungi inapoi in tara. Totusi perspectiva intarzierii intr-un oras strain nu era nici ea tocmai floare la ureche dupa optsprezece ore de drum.

 

Ghidul excursiei - cel care ii aduna pe turisti de prin pietele din Europa dupa cateva luni de munca la negru - simti momentul de tensiune, ca de-aia era ghid, si se ridica de pe scaun.

 

- Ei, oameni buni, ce vreti sa facem acum? S-a intamplat, s-a intamplat. Bine ca am ajuns intr-un oras civilizat, cu magazine si toate alea. Si mai sunt doi pasi pana la granita. Asa ca nu va faceti griji. Mergeti si voi la o plimbare, vedeti un pic Budapesta... Aveti ce vedea! Fara nici o grija, ca nu lasam pe nimeni aici. Am venit impreuna, plecam impreuna. Duceti-va pe unde vreti, numai sa nu va indepartati prea mult. Ne intalnim in... cat zici ca dureaza, nea Florine?

 

 Nea Florin coborase deja din autocar, ca omul care are trea ba, si isi infundase capul sub capota deschisa a motorului.

 

- Vreo sapte-opt ceasuri, se auzi glasul lui infundat.

 

Pesemne avea auz bun.

 

- Ati auzit? Sapte-opt ore. Aveti vreme berechet. Deci ne vedem... pe la 7-8 seara. Tot raul spre bine - seara o sa trecem mai usor vama.

 

Usile autocarului se deschisera cu un fasait greoi si cei treizeci-patruzeci de oameni dinauntru incepura sa iasa incet, unul cate unul sau in perechi, pe asfaltul parcarii. Macar isi mai dezmorteau nitel oasele.

 

- Hai, mai Cornele, sa vedem si noi Budapesta asta, ca cine stie cand mai ajungem aici, zise vesel un barbat plinut, rosu in obraji si cu mainile ca lopetile.

 

Cel caruia i se adresase nu parea sa se grabeasca sa iasa din autocar. Se ridica si ramase asa, nehotarat, pe intervalul dintre scaune. La auzul vorbelor grasului, ofta usor.

 

- Hai, mai Cornele, ca doar nu te mananca ungurii! insista grasul.

 

Cornel, un barbat palid, inalt si slab, dar cu o burta rotunjoara, se intinse dupa o geanta din plasa de bagaje. Parca nici nu-l auzise pe tovarasul sau.

 

- Ei, vii sau nu vii? insista acesta.

 

- Vin, Geambazule, vin! se otari din senin Cornel. Stai sa-mi iau niste bani.

 

- Pai, hai.

 

Geambazu iesi din autobuz. Dupa vreo trei minute aparu si Cornel. Se opri in prag, intinzandu-se ostentativ, se uita lung in jur, ca un explorator ajuns intr-un teritoriu necucerit inca de om, apoi cobori cu grija.

 

- Incotro vrei sa mergi? intreba el.

 

- Mergem si noi sa bem o bere ungureasca, nu? ranji Geambazu.

 

- Si daca-i scumpa? se ingrijora Cornel.

 

- Nu te teme, ca n-are cum sa fie mai scumpa ca-n Stockholm.

 

- Tu mai fusesi pe-aici?

 

- Da, mai, fusei acu vreo trei ani. Am adus-o pe cumnata-mea sa-si ia Dacie, ca iesea mai ieftin.

 

Incurajat, Cornel calca pe asfaltul cald, apropiindu-se de Geambazu. Celalalt o lua repede la picior, urmat de lunganul cu pas saltat si umeri cocarjati.

 

- Trebuie sa luam niste forinti, explica Geambazu.

 

- De unde?

 

- Schimbam vreo zece euro. Ce mare lucru? Hai mai incolo, pe Vati Uta, ca au case de schimb cacalau. Si ce magazine-s acolo, mama-mama! Sa vezi si tu, Cornele, cum o duc ungurii!

 

- Da nu-s scumpe?

 

- Uaaiii! Is scumpe de mori! Dar nu cumparam noi nimic de-acilea. Bem o bere, te duc sa vezi Podul cu Lanturi, ne uitam un pic la lume si la case, sa nu murim prosti, zicem ca vazuram Budapesta si ne-ntoarcem.

 

Centrul pietonal era la vreo zece minute de parcarea unde isi daduse duhul autocarul. Cornel si Geambazu o pornira pe stradutele stramte, pietonale, flancate de cladiri inalte, masive si atinse usor de vreme. Multe din ele erau insa renovate, iar cei doi intorceau capul incolo si-ncoace sau isi suceau gatul uitandu-se in sus, la constructiile inalte, cu tot felul de firme luminoase la parter.

 

- Ba, tu-le muma-n-cur, da ce case-si facura bozgorii! exclama Gambazu. Vezi, Cornele?

 

- Vad, ca nu-s orb, raspunse usor repezit cel intrebat. Auzi, incepu el timid. Ce-i Vatiuta asta?

 

- Vati Uta! preciza celalalt. E centrul lor, asta cu cladiri mari si cu magazine de lux. Aici vin stabii din Ungaria sa-si faca cumparaturile.

 

Cornel se uita o clipa la rotofeiul de Geambazu, in ochi ii sclipi un fulger rautacios, apoi necheza:

 

- Ha-ha, Geambazule, da prost mai esti! Degeaba fusesi tu pe-aci! Ia uite colea sus!

 

Geambazu ridica privirea si vazu un indicator stradal: "VÁCZI UTCA".

 

- Asta-i strada Vati Uta, Geambazule!

 

- Ete, fleosc! pufni grasul. Si ce daca-i strada? Te facusi tu destept, Cornele?

 

- Ma facui, Geambazule, ma facui! Si uite colea si o casa de schimb.

 

Inviorat de proaspata lui victorie, Cornel porni cu pas saltat spre casa de schimb valutar, plasata strategic la un colt de strada si marcata cu o firma luminoasa de un galben fosforescent. Isi infipse mainile adanc in buzunare, se uita la cele doua panouri electronice, ce incadrau intrarea si afisau cursurile la zi cu un galben la fel de fosforescent, dupa care trecu printre panouri si se trezi in fata unui ghiseu.

 

- Vreau niste forinti! rosti el tare, apoi relua mai grijuliu: Forinti! Euro! In forinti!

 

Tanara de la ghiseu ii raspunse ceva ininteligibil, dar cu o voce extrem de amabila.

 

- Forinti! Bani! Manii! insista Cornel. Ceingi forinti euro...

 

Si omul isi freca insistent degetul mare al unei maini de aratator.

 

- Ceingi, aproba si fata dinauntrul ghiseului protejat cu zabrele si iar adauga ceva ininteligibil.

 

- Douazeci de euro! adauga Cornel cu o voce si mai puternica, pentru a se face inteles mai usor. Ajunge douazeci de euro, Geambazule?

 

Geambazu ramasese undeva mai in spate si studia si el cele doua panouri.

 

- Ajunge, sigur, zise el. Da stai, nu te repezi...

 

Cornel isi scosese deja portofelul si ii intinse fetei o bancnota de o suta de euro.

 

- Douazeci! tipa el, fluturand de doua ori prin fata ei degetele ambelor maini. Do-ua-zeci! Rest opt-zeci! Ceingi!

 

- Ceingi, dadu aprobatoare din cap tanara, apoi lua banii si ii intinse o chitanta si un pix, aratandu-i unde sa semneze.

 

Cornel semna si se trezi in mana cu un teanc de bancnote necunoscute, cu tot felul de barbosi pe ele.

 

- Restul! tipa iar el. Ceingi! Restul! Optzeci!

 

Flutura disperat degetele de opt ori.

 

- Ceingi, aproba iar fata si arata chitanta pe care o lasase langa el.

 

Pe ea se distingea, printre litere cu accente ciudate, "100 euro" si, in dreapta, o suma mult mai mare, cu "HUF" la sfarsit. Geambazu ajunse in sfarsit langa Cornel, se uita la bani, la chitanta, si se incrunta.

 

- Ce facusi? Pai, nu-ti spusei sa astepti, mai Cornele, mai? Acu schimbasi o suta de euro!

 

- Cum o suta, ca io-i aratai ca douazeci! Cum o suta?! se intoarse el catre tanara de la ghiseu.

 

- Ia sa vad, ii lua grasul chitanta si banii din mana.

 

Incepu sa numere.

 

- Zece, doispte, paispe, saispte... vreo optspte mii de forinti. Na, ce facusi?... Schimbasi in paguba. Ca trebuia sa fie vreo douascinci de mii.

 

Intre timp in spatiul ingust al ghiseului aparu discret un barbat masiv, cu o uniforma neagra, de agent de paza. Cornel si Geambazu iesira de-acolo si se uitara iar pe panourile mari, electronice, ce afisau cursul la zi.

 

- Of, Cornele! se vaita Geambazu. Te fripsera ungurii! Exact smecheria de-o face varu-mio Tilica in Craiova... ala cu casa de schimb si cu nevasta-sa cu alimentara din centru. Are si el doua panouri si-ntr-o parte scrie sus ca daca schimbi peste zece mii de euro iti da atat, si-n partea ailanta ca daca schimbi sub zece mii iti da atat, cu fun sfert mai putin. Bai, vere, da ce-ti facuraaa! Pierdusi fo douascinci de euro ca popa.

 

- Sa ma duc sa-mi dea banii inapoi... sopti Cornel.

 

 - Ce bani sa-ti dea-napoi? Ce, Tilica da la vreunu inapoi? Semnasi chitanta, nu? Pfui, vere... Vezi, daca ma asteptai...

 

Cornel nu era asa convins ca ar fi fost altfel, dar se gandi ca, daca astepta, poate ca ar fi schimbat Geambazu primul. Fir-ar al naibii cu graba lui cu tot! Furios pe fetiscana de la ghiseu, pe el insusi si pe toata Budapesta, o porni hotarat inainte.

 

 - Da-i in aia ma-sii, Geambazule! Ma fripsei, ma fripsei. Hai ca fac cinste. Nu mai arunca si tu banii pe degeaba.

 

 

 

Cornel si Geambazu se intoarsera la autocar spre seara, ametiti bine de tot. Geambazu era si mai rosu la fata decat de obicei si radea necontrolat, iar Cornel rostea vrute si nevrute pe un ton furios, fluturandu-si mainile lungi. Orice spunea, tovarasul lui izbucnea mereu intr-o cascada de hohote, de nici nu mai stiai daca furia lui Cornel era reala sau mimata, ca sa-si amuze amicul.

 

Ce-i drept, dupa intamplarea de la casa de schimb valutar, lui Cornel nu paruse sa-i mai placa nimic in mareata Budapesta.

 

- Tu-le muma-n cur de bozgori! rabufnea el, uitandu-se la cladirile vechi, la bisericile patratoase sau cu turle gotice, atintite spre cer, la un palat mare de pe un deal. Toate le facura grofii lor pe pielea românasilor nostri cat tinura Ardealul la ei!

 

Mergeau ce mergeau prin oras, apoi Cornel izbucnea iar:

 

- Bai vere, da ce-i cu-atatia blonzi pe-acilea? Astia nu trebuia sa fie negriciosi si cu mustati? Li s-o fi stricat rasa, tu-le rasa lor, cu Vati Uta cu tot!

 

Geambazu pufnea in ras si incerca sa-si mai calmeze tovarasul:

 

- Taci, Cornele, ca te-aude vreunu!

 

- Si ce daca m-aude? Ce, pricep bozgorii româneste?

 

- O mai pricepe. "Bozgor" s-ar putea sa stie si ei ce-i...

 

- Las sa stie, tu-i in cur pe ma-sa!

 

S-au oprit sa bea bere la o terasa, la doua, la trei. Cornel se indarjea sa cheltuie cat mai mult din forinti, dar tot ii ramasera o gramada.

 

- De ce nu-i schimbi inapoi in euro, Cornele? intreba Geambazu. De-acu bauram, mancaram, iar bauram... Nici nu ma lasasi sa-mi platesc partea.

 

- Neee! se impotrivi Cornel, ridicand un deget, pe care il balansa energic de la stanga la dreapta si inapoi. Sa ma fure iar vaca aia de pe Vati Uta, tu-le Vati Uta lor si pe cine-a inventat-o!

 

S-au oprit la o alta terasa. Cornel a intors privirea si a vazut o cladire impozanta de pe malul Dunarii.

 

- Aia ce-o fi, Geambazule?

 

- Ala-i Parlamentul lor, ii raspunse grasul, care retinuse vreo doua locuri din oras. Uite, fir-ar a dracului, de ce nu puturam sa facem si noi din astea?

 

- Pai, cum sa facem, ma, cum sa facem? Da ti-aduci aminte cum ne povestea noua profesorul de istorie la liceu, cum fura românii acilea cu armata in noua sute nouaspe? Ca ungurii vrura sa ne ia iar Ardealul si se facura comunisti. S-atunci venira ai nostri peste iei si i-a ras pe toti, cu tot cu Vati Uta lor! Si un românas de-al nostru se sui sus si puse o opinca chiar acolo, pe varfu Parlamentului lor. Adicatelea staturati voi calare pe noi, da de-acu stam noi calare pe voi.

 

- Da, atunci ii baturam rau, aproba Geambazu. Da ce folos? Ia uite ce cladiri! Uite ce curatenie! La noi de ce nu vezi asa ceva?

 

- Da ce, avuram noi vreme sa facem catedrale din astea? Noi, bietii de noi, ne tot baturam cu turcii si cu otomanii, si astia statea linistiti la fereala si n-avea nici o treaba.

 

Al doilea - sau al treilea - loc din Budapesta pe care il stia Geambazu era Podul cu Lanturi de peste Dunare. Cei doi l-au traversat, admirand Dunarea si barjele care curgeau la vale pe ea. Apoi Cornel ridica privirea si vazu tot felul de stegulete in culorile rosu, galben si albastru, ce fluturau sus, pe stalpii podului.

 

- Auzi, de ce pusera astia aci steagul nostru?

 

Geambazu rase, ametit bine, dupa care intelese intrebarea. Se uita si el.

 

- Ia uite-al dracu! Ce stiu eu? O fi ca vine vreunul de la noi la ei in vizita. Poate chiar presedintele...

 

Pe Cornel nu-l multumi raspunsul. Se uita mai bine si vazu ca pe steag era si o stema - alta decat cea a României. Exclama:

 

- Bai, si steagul ni-l furara bozgorii!

 

 

 

Cand cei doi ajunsera inapoi in parcare, autocarul era deja reparat. Soferul dormea pe scaunul lui, lasat mult pe spate, iar ghidul numara nerabdator, din trei in trei minute, pasagerii adunati. Dupa inca vreo doua ore plecara. Instalatia de aer conditionat tot nu functiona, dar acum nu mai conta - erau aproape de casa.

 

 Cornel si Geambazu adormira, rezemandu-si capetele in somn unul de altul. Rasuflarea le mirosea greu, iar lui Geambazu i se scursese un fir de saliva pana pe reverul hainei. La un moment dat ii trezi ghidul:

 

- Dati incoace pasapoartele. Si douazeci si cinci de euro.

 

- Douascinci de euro? Pentru ce? intreba Cornel, inca buimac.

 

- Pentru la noi, la vama româneasca, sa nu ne faca controlul. Ce, nu stii? se mira sincer ghidul.

 

Cornel se scotoci dupa portofel, oftand:

 

- Astia-s banii pe care mi-i furara bozgorii, tu-i in cur pe ma-sa cu Vati Uta lor cu tot! Da macar tot puseram opinca noastra pe Parlamentul ala al lor!

 

 

 

 

 

In memoriam

 

PETRE RADO

 

 

 

 "Cuvinte, cuvinte..." spune Hamlet indicand ironic continutul cartii pe care apoi o azvarle deceptionat. Cuvinte, cuvinte... usor de zis, dar cat de greu e sa le gasesti, cand, pentru prima oara vorbind de un prieten apropiat, trebuie sa le conjugi la trecut. Petre Rado era... insuportabil imperfect! "Trecutul creste-n urma mea, ma-ntunec", scria poetul, constient de obscuritatea care, cu moartea fiecarei fiinte apropiate, devine mai profunda si ne invaluie ca o umbra pe care o purtam cu noi. Cei care pleaca ne pregatesc pentru noaptea care vine. Ne pregatim de noapte pierzandu-i! Si pentru asta trebuie sa traim asemenea teribile incercari.

 

 Cu Petre Rado am petrecut ceasuri si zile: cu el mai mult am vorbit decat l-am citit. Era in primul rand un critic oral, concis si precis, dar si un partener de discutie. De o subtila inteligenta si mereu implicat afectiv, el adopta pozitia unui amator specialist. Nici diletant, nici pedant. Acest om destins, pudic si aparent detasat a traversat experiente care l-au zdruncinat, dar nu l-au schimbat. El a rezistat vietii, neacceptand nici caderea in tragic, nici apararea prin cinism. Imi amintesc diminetile cand, de mult, vorbeam pentru a gasi medicamente necesare primei sotii, dar si de caldura cu care mi-a acompaniat sotia, cand ea venit singura in tara, eu neputand, pe vremuri, sa o acompaniez. Si vocile noastre se confundau, ca acum cativa ani, cand i-am telefonat pentru a ne revedea la New York:

 

- Sa stii ca m-am ingrasat, l-am prevenit.

 

- Si eu, mi-a raspuns el.

 

Apoi, printr-un viscol epic, ne-am regasit in fata lui Metropolitan Museum si apoi am intrat intr-un restaurant grecesc unde, ca doi exilati, am vorbit ore in sir. I-am aflat accidentele si violenta probelor la care a fost supus, dar nepierzand niciodata relatia de ireductibila dependenta de arta si artisti: nimic nu ne separa, totul ne apropia. "Dupa douazeci de ani" - ca in romanul lui Dumas. Dar nu stiam atunci ca ne reintalneam pentru un asa scurt timp.

 

L-am revazut la Bucuresti, printre prieteni, la Cristina Corciovescu, fericit de reeditarea unei carti si mai ales de ne-uitarea celor din jur, care-l surprindea si emotiona. Nu, nu era un strain care revenea si bucuria acestei revelatii ii incalzea inima pe care n-o banuiam atat de obosita. Apoi, cu Delia Voicu, am fost impreuna la Muzeul Satului. Mi-l amintesc tinand in mana o iie cumparata pentru fata lui din America. Acolo, printre tarani, ne-am oprit si ultima imagine e accea a omului cu iia... cu darul adus din Romania. Petrica, omul a carui viata a constat in a fi pentru a impartasi. Nu un singuratic, ci un om fericit sa fie printre oameni... asa era el. Imperfect dureros.

 

Cuvinte, cuvinte... bulgari de pamant aruncati in noapte. (George Banu)

 

 

 

In 1998, la doar cateva luni dupa ce venisem la Centrul Cultural din New York, Gabriela Adamesteanu, invitata in America, mi-a telefonat si m-a chemat la ea in camera spunandu-mi: "Vreau neaparat sa cunosti pe cineva". Era Petre Rado, criticul de film pe care il citeam pe vremuri in Romania literara, fostul ei coleg de la Editura Enciclopedica, stabilit de multi ani la New York. Prin natura meseriei mele s-a facut sa intalnesc in ultimii ani zeci si sute de personalitati, unele importante. Pe unele le admiri, cu altele colaborezi sau ramai in legatura... Este extrem de rar si de greu sa-ti faci prieteni solizi la o varsta adulta, intr-o tara straina, de care nu te-au legat amintiri, nostalgii sau macar antipatii comune. Petre Rado a fost mai mult decat un foarte apropiat prieten, a fost ruda speciala pe care mi-am ales-o, reperul la care alergam sa iau sfaturi, sa-mi verific impresiile si perceptia lucrurilor si oamenilor, iar el era mereu delicat, discret, modest, inteligent, manuind limba romana cu subtilitate si nuante.

 

Cronicile de film ale lui Petre Rado publicate In ultimii ani la rubrica Din America a revistei Scrisul Romanesc sunt probabil printre cele mai profunde analize ale fenomenului cinematografic la noi, scrise cu Inteleapta tandrete si blanda detasare, cu perspectiva istorica si culturala a cronicarului atent la modele, rabdator la mode si fidel valorii In absolut. Petre nu facea concesii, dar stia sa vada cu acuratete locul si rolul creatorilor romani pe scena contemporana, urmarindu-i cu exigenta si echilibru, entuziast la reusite si nuantat comentator al Incercarilor tinerilor. Este si autorul unor excelente eseuri ale reIntoarcerii sale tarzii In tara, In vara lui 2006, dupa 23 de ani de absenta, scrise cu umor, caldura, temperata nostalgie si Intelegere pentru departare, distante si schimbari, credincios atat casei din Bucuresti, cat si celei din New York, cu toate bucuriile si traumele lor. Ar fi scris probabil mult mai mult si mai constant daca rupturile emigratiei nu i-ar fi impus un alt mod de viata, dar a ramas acelasi mare cititor si ganditor, Inconjurat de carti si avid de a face parte din miscarea de idei si lumea culturala. Petre si-a onorat ambele case cu discretie si inteligenta. Scrierile sale vor continua sa umple pentru noi, prieteni si colegi, golul ramas prin pierderea lui. Memoria mea afectiva Ii va tine totdeauna locul cald. (Carmen Firan)

 

 

 

...sa fie adevarat ca cei care sunt buni (deseori cei mai buni dintre noi) dispar pe neasteptate, delicat si misterios, plecand asa cum au trait, fara sa-si ia ramas bun, ca si cum ar vrea sa nu ne ingrijoreze, sa nu puna povara pe noi. Petrica Rado fost un astfel de om, a trait cu generozitate, nu ca sa-i fie bine lui, ci ca sa faca bine celuilalt. De cate ori a avut ocazia, a ales bucuros sa se puna  in serviciul altora, decat sa caute sa-si satisfaca propriul lui interes. Avea in el acea calitate ingereasca de a nu fi pentru el, ci pentru noi. S-a neglijat poate prea mult.

 

Socul mortii lui fulgeratoare ne-a umplut pe noi, prietenii, de o tristete inexprimabila, pentru ca ne-am dat seama cat il iubeam pe acest om exceptional de bun.

 

Pace sufletului Tau, prieten drag! (Andrei Serban)

 

 

 

L-am cunoscut mai indeaproape aici, pe meleaguri straine - iubindu-l imediat. O minte stralucita, o tinuta morala impecabila, un scriitor analist si comentator de mare tinuta, un interlocutor de zile mari - ce pierdere!

 

Ma simt sufleteste amputata de un masiv tesut afectiv, saracita, inconsolabila. Nimeni nu-l poate inlocui. (Nina Cassian)

 

 

 

Doar tacerea absoluta ar spune, poate, ceea ce simtim sub socul acestui trasnet. O prietena imi scria zilele acestea de la Bucuresti: "Petre a fost, cred, cel mai bun om pe care l-am cunoscut, calitate atat de rara la oamenii inteligenti si sensibili, si un prieten cum nici unul dintre noi nu cred ca va mai putea avea".

 

Pierdem pe unul dintre prietenii cei mai dragi, de neinlocuit tocmai pentru ca inteligenta si sensibilitatea sa convergeau in firescul bunatatii, in omenescul mereu generos cu care interpela si se lasa interpelat de contradictoriile apeluri ale cotidianului.

 

Cu sudoarea fruntii isi castiga Petre Rado existenta sa americana - cei care i-am fost apropiati stim prea bine ca nu este vorba de o metafora. Oricat de greu il apasa truda zilei, nu accepta izgonirea din paradisul cartilor si al prietenilor, la care revenea cu o indarjita persistenta si curiozitate, ca la adevarata izbavire.

 

 Ne-am cunoscut acum peste 30 ani in Romania. Lucian Raicu ne avertiza, candva, pe cativa prieteni: "Fiti atenti, nu spuneti prostii despre filme in prezenta lui Petrica. El stie tot si judeca drastic". Am corespondat dupa emigrarea sa in Israel, unde a luptat pe front, s-a casatorit si a invatat rapid ebraica. Am petrecut prima noapte in New York la finele anului 1986, in stramtul si ospitalierul sau apartament, unde i se nascuse atunci o fetita. Ne-am revazut, apoi, si am ramas aproape, in cei de 20 ani de cand mi-am inceput si eu aventura americana. Era printre foarte putinii fosti concetateni cu care aveam o relatie stransa si constanta. El a fost cel care m-a convins sa accept Meritul Cultural acordat de presedintele Basescu si tot el a initiat seara de celebrare. A fost ultima data cand ne-am vazut si mi-a ramas imaginea bucuriei si convivialitatii sale, caldura cu care ne-am imbratisat.

 

Ultima data am vorbit cu Petrica la telefon in chiar duminica fatala, dupa-amiaza, indeung, despre o relativ recenta emisiune culturala de televiziune bucuresteana. Desi mult mai revoltat decat mine de ceea ce auzise, Petrica gasea, din nou, ca in atatea alte imprejurari, in resemnarea ingaduitoare si nevoia de dialog, o cale spre toleranta, plina de intelegere si scepticism, fata de bietele imperfectiuni omenesti.

 

Biografia unui scriitor se afla, pana la urma, in fraza sa. Petrica ar fi vrut si ar fi trebuit sa scrie mai mult, desi suporta stoic si cu umor pedeapsa corvoadei zilnice. Ceea ce a apucat sa publice este temeinic, cu o vibratie personala inconfundabila si o inconfundabila dictie a ideilor. Superbul sau ultim text, Iarba verde de acasa, aparut in revista Bucurestiul cultural din orasul sau, cum numea Bucurestiul, spune multe despre scrisul articulat si nuantat, scolit, direct, esentializat al unui manuitor de elita al literelor romanesti. 

 

Daca moartea transforma viata in destin, ea a transformat pentru mine dupa-amiaza de duminica 8 aprilie 2007 in simbolul cernit si misterios al unei prietenii barbatesti si afectuoase, de lunga si prea scurta durata. Neuitata durata. (Norman Manea, New York, mai 2007)

 

 

 

 

 

Prietenul si fratele nostru Petre a murit

 

Petre Rado a sunat de la New York. Am vorbit mult, poate o ora, iar esenta conversatiei a fost tempus fugit, scrie, scrie, scrie! Nu doar jurnalism, a spus Petre. Era un ordin si l-am primit din inima, nu la modul trist, ci ca un moment impartasit cu un prieten - intotdeauna mai mare decat viata - care a reflectat ceva in timpul zilelor sale: doua imigrari si un lung hiatus in vocatia sa de critic in creuzetul Americii. Am simtit ca, pentru el, "sa nu scrii" e ca o rana, vindecandu-se acum, si a insistat bland, cu urgenta celui care a vazut miezul. Generos om. I-am trimis Gradina pierduta, eseul la care am scris vreme de un an - pentru comemorarea mortii tatalui meu. O saptamana nu s-a petrecut nimic. Apoi Petrica mi-a raspuns intr-un singur rand: asta vreau de la tine! Cateva zile mai tarziu, un e-mail zdruncinator: prietenul si fratele nostru Petre a murit. Bocetul a izbucnit cu un geamat.

 

Vai! Petre, numai cu un moment in urma, ca un tata, stateai alaturi de mine la nunta mea, tu, care ar fi trebuit sa dansezi la nuntile copiilor tai.

 

Altii vor scrie despre tineretea ta. Altii vor vorbi despre cartile tale. Mai bine sa spun ca ai avut o privire negativista asupra lumii, dar una luminoasa asupra sufletelor omenesti. De aceea aveam noi incredere in tine. E plina lumea de neaveniti mofturosi, dar tu erai mai mare decat viata si ai ajuns la statutul de magnet sau muza intr-un mod paradoxal: amestecand impuneri melancolice cu caldura. Am parasit candva cu strangere de inima orasul de suflet al tineretii mele si m-am intors, iata, carcotas. Sa fiu iertat.

 

Poate ca ai simtit ca urmeaza sa mori. Ultimul tau articol din Bucurestiul cultural, Iarba verde de-acasa, era presarat cu referiri la moarte. Titlul si-a luat numele dintr-un cantec american despre asteptarea executarii pedepsei cu moartea in propria celula, The green, green grass of home1. Il cantau Elvis si Tom Jones. La polul celalalt, cele trei datorii pe care Talmudul le impune unui barbat - sa planteze un copac, sa creasca un copil si sa scrie o carte - le-ai implinit pe toate in acest loc. Si apoi este acel citat din rondelul de ramas-bun al lui Edmond Haracourt: "Sa pleci inseamna sa mori putin". Nimic din toate astea nu ajunge la nivelul enuntului unei asteptari limpezi. Scriem in mod constient, dar altceva - mai mult - ne picura intotdeauna din stilou. Ne surprindem pe noi insine. Doar Dumnezeu stie daca ai avut o premonitie sau nu. Fie pace. Semn al unui suflet mare: sa mori in timpul Pessah-ului. (Jean Harris)

 

( Traducere din limba engleza de Constantin Virgil Banescu)

 

 

 

1. Vechiul oras ce mi-e acasa arata la fel,

 

Cum cobor din tren,

 

Unde ma intampina mama si tata

 

Privesc in lungul drumului si o vad alergand pe Mary

 

Par de aur si buze ca ciresele

 

E bine sa atingi iarba verde, verde de acasa...

 

Ziduri gri si reci ma inconjoara

 

 

 

 

 

Vestea plecarii lui Petre Rado dintre noi este de o coplesitoare tristete.

 

Asteptam sa primim noul lui volum de eseuri  Din America, pe care convenisem sa il publicam in luna septembrie, cand avea sa revina in Romania. A fost un colaborator de exceptie al revistei si Editurii Scrisul Romanesc; prin articolele si cartea publicata ne-a onorat si a ridicat prestigiul celor doua institutii. 

 

L-am descoperit si inteles mai bine in ultimii ani, un intelectual de rara finete, un om bun, de o generozitate discreta si autentica, un sfatuitor dedicat ideii de prietenie dincolo de orice frontiere. Este o mare pierdere. Petre va ramane vesnic in amintirea noastra. Dumnezeu sa-l odihneasca! (Florea Firan)

 

 

 

 

 

EUGÈN VAN ITTERBEEK*

 

Pe drumul... Sibiului

 

Intalnire cu un poet belgian "exilat" la Sibiu

 

 

 

Cand trei milioane de romani se expatriaza, ce-l poate face pe un autor belgian sa se stabileasca in Romania?

 

Prima data am venit in Romania in iunie 1991, invitat de Grete Tartler la al doilea Colocviu international al traducatorilor si editorilor de literatura romana. Un gest admirabil, pentru care ii sunt inca recunoscator, inspirat, cred, din faptul ca in anii 80 am deschis Festivalul European de Poezie de la Louvain si poetilor romani si din alte tari ale Europei de Est, intre care Marin Sorescu, Stefan Augustin Doinas, Ion Mircea, Ion Vartic, Liliana Ursu, Radu Carneci, Grete Tartler... Prin studiile mele de filologie romanica la Universitatea de la Louvain, facusem deja cunostinta cu limba si literatura romana datorita celebrului lingvist roman Sever Pop, pe atunci profesor de romana si de dialectologie generala la Louvain, care citea cu noi Eminescu si Bacovia. La sfarsitul Colocviului pentru traducatori, la initiativa lui Aurel Covaci, s-a hotarat crearea, pentru Europa de Sud-Est, a unui Centru partener al Asociatiei europene de poezie de la Louvain. La propunerea lui Ion Vartic, centrul a fost infiintat la Sibiu si intitulat Centrul European de Poezie si Dialog Cultural "Constantin Noica". Cu ocazia acestor vizite in Romania si la Sibiu, l-am cunoscut pe rectorul Dumitru Ciocoi-Pop, care m-a invitat sa predau franceza la tanara Universitate Lucian Blaga de la Sibiu. N-am venit deci in Romania ca un emigrant, ci dintr-un adevarat interes pentru tara si cultura sa, tara unde aveam deja prieteni, intre altii pe regretatul Aurel Cioran, fratele lui Emil, care locuia la Sibiu.

 

Intrebarea mea astepta acest raspuns: autorul  Jurnalului romanesc este, din contra, un scriitor care pare sa fi inteles sufletul nostru. Ce ati gasit aici atat de puternic, de diferit, incat sa va stabiliti definitiv?

 

Cum v-am spus, nu am venit in Romania pentru a castiga bani si nici ca un aventurier. Mai degraba decat marile idei ma intereseaza lucrurile marunte ale vietii de zi cu zi, originalitatea, poetic vorbind, florile, culorile, gustul mancarii, pe scurt, tot ce constituie viata, o tara. Asta imi place in Romania, spre deosebire de tara de unde vin, unde viata e mai standardizata, preocupata de confortul material, de ratiune, in detrimentul sufletului, al expresivitatii, al naturii, al emotiilor. In fostele tari din Est, in Romania, in Bulgaria, viata a pastrat ceea ce comunismul n-a reusit sa distruga - vivacitatea, o anume veselie, proprie mai curand vietii la tara -, chiar si in centrul oraselor. Cert, viata asa cum am cunoscut-o, in ciuda lipsurilor, a saraciei, a pastrat ceva natural, a carui ilustrare perfecta sunt pietele. Nu cunosc nici o alta cultura urbana in care misterul sa-si fi pastrat forta vitala, poezia, savoarea. Propavaduiesc oare o conceptie rousseauista a vietii? Nu stiu, oricum nu am intentia de a ma intoarce in Belgia. Fiul meu, care m-a vizitat de curand in casuta taraneasca de la Cisnadioara, m-a intrebat cum am putut renunta la confortul occidental de acasa. I-am raspuns, foarte repede, ca aici beneficiez de un lux pe care el nu-l are: linistea, lipsa stresului, timpul lecturii, placerea de a contempla, de a ma ruga...

 

 Spuneti, in  Jurnal, ca Romania a schimbat felul dumneavoastra de a privi lumea...

 

Da, Romania a schimbat privirea mea asupra lumii, chiar regret ca se occidentalizeaza, fara a cunoaste insa bunastarea. Risca sa piarda mai mult decat castiga cu nivelul de trai. Bunastarea materiala te inlantuie, nu te elibereaza. Pare paradoxal. Recunosc tot infernul vietii sub comunism, prin marturisirile pe care le-am primit, prin profundele rani mentale si teribilele privatiuni si suferinte pe care le-a cauzat si lasat vechiul regim, de care vorbesc filme inspirate, precum cel al lui Cristian Mungiu, premiate in festivalurile occidentale. Si totusi, spiritul romanesc a rezistat. Nu mi-a fost usor sa ma dezradacinez de la Louvain, orasul in care m-am nascut si pe care nu-l parasisem niciodata, si ma intreb si acum ce s-a intamplat, cum m-am eliberat. Imi amintesc socul pe care mi l-au provocat manastirile din Moldova, la prima mea vizita in Romania, in 1991, cultul mortilor, atat de profund in ortodoxie, la care am putut asista, maretia peisajului care te ameteste, linistea de la Paltinis, ma gandesc la toate aceste lucruri puternice care m-au ajutat sa redescopar sacralitatea, despre care incerc sa vorbesc in poemele mele. Daca ma gandesc bine, intotdeauna in astfel de momente puternice Dumnezeu s-a revelat umanitatii, Iisus a revenit printre oameni.

 

 Da, metaforele prin care sacrul coboara in profan le recunoastem in volumele dvs. de poezie:  Un hiver à Cisnadioara, Les noces des mots et des choses... Ati descoperit "maretia ametitoare a peisajelor" la Sibiu, uneori in compania lui Aurel Cioran. Aceasta intalnire a determinat crearea Centrului de Studii Emil Cioran?

 

Ar fi fost un vis frumos ca ideea crearii unui centru sa se nasca in urma unei plimbari in munte, in compania lui Aurel Cioran! Si totusi, e si ceva adevar in intrebarea dvs. In cartea Sandei Stolojan - corespondenta ei cu Constantin Noica - filosoful de la Paltinis vorbeste foarte des despre peisajele de la Rasinari, de Santa, de care Emil Cioran a fost asa de legat si unde a scris aproape toata opera sa in romana. A pastrat nostalgia locului pana la moarte. Chiar si Aurel ma suna adesea, uneori chiar in mijlocul saptamanii, pentru a merge impreuna in munte. Am fost cu el si la Santa, unde nu mai mersese. A fost foarte trist sa nu mai gaseasca nimic din casuta de lemn unde familia se regasea vara. In loc ramasese un camp pustiu, cu gunoaie, o amintire pierduta in ruine. Deseori, mi-a spus ca Emil ar fi fost foarte dezamagit de a regasi Romania. N-ar mai fi recunoscut taranii de odinioara, atat de cinstiti in raporturile sociale. Dupa unul dintre colocvii, parca cel din 1995, noaptea tarziu, ne intorceam acasa traversand Parcul Astra, rupti de oboseala, s-a oprit brusc si mi-a spus ca sunt nebun sa continui organizarea colocviului Cioran. Si totusi, cu cateva ore inaintea mortii, i-am promis sa continui munca aceasta, atat de ingrata si atat de reconfortanta. Cand vad amploarea internationala pe care a luat-o colocviul, nu regret nici un pic aceasta promisiune temerara. Abia dupa moartea lui Aurel, am hotarat sa creez Centrul de studii. Era nevoie de o structura pentru a oferi o anume stabilitate si o legitimitate pentru a ne continua munca.

 

Tocmai ati inchis al XIII-lea colocviu al Centrului, sunteti multumit?

 

Sunt foarte multumit de a fi avut curajul, uneori impotriva curentului, sa-mi urmaresc scopul. Cercul s-a largit mult, doua studente de la Sibiu, actualmente cadre didactice la Catedra de franceza, Mihaela Stanisor si Dumitra Baron, au reusit sa scrie o foarte buna lucrare de doctorat despre Emil Cioran sub conducerea Irinei Mavrodin, o duzina de cercetatori straini s-au adaugat grupului initial, chiar si din America Latina, Caietele Emil Cioran, pe care noi le publicam in fiecare an, contin deja mai mult de 2.000 de pagini, de o foarte buna calitate stiintifica. In mod special in Romania, opera lui Cioran continua sa stimuleze cercetari stiintifice, doctorate precum cele ale lui Constantin Zaharia, Simona Modreanu si Doina Constantinescu. Cel de al XIII-lea colocviu, care s-a tinut de la 7 la 13 mai 2007, a atras peste 40 de cercetatori romani si straini, provenind chiar din 4 continente. Aceste cifre demonstreaza stralucirea mondiala a operei lui Cioran. Sibiul si Rasinariul ii formeaza centrul. Candva, Noica a scris intr-una din scrisorile sale catre Sanda Stolojan ca, din triunghiul format de trioul parizian Ionescu, Eliade, Cioran, acesta din urma se situeaza in varful piramidei. Cartea deja amintita mi-a transmis ideea sa examinez in profunzime legatura dintre gandirea lui Noica si cea a lui Cioran. Cred ca ceea ce ii apropie este experienta limbajului. La terminarea actualului colocviu, membrii au lansat ideea de a consacra intalnirea din mai 2008 acestei teme.

 

 Observ ca nu va culcati pe lauri, veti organiza la toamna colocviul  Experienta Eu-lui in literatura contemporana, o intalnire Est-Vest. Ne puteti numi cativa scriitori care vor fi prezenti?

 

De fapt, tema colocviului, Experienta Eu-lui in literatura europeana din Est si din Vest, care va avea loc de la 21 septembrie la 10 noiembrie viitor, intruneste perfect caracteristica majora a gandirii lui Cioran. Ganditorul de la Rasinari a facut dubla experienta, respectiv in cultura romana si in cea franceza, a unui moment crucial al istoriei europene, incrucisarea a doua ideologii colective.

 

In fond, tema colocviului se leaga de ideea de fericire. Pana in prezent suntem siguri de prezenta unor importanti scriitori francofoni, belgieni, luxemburghezi, germani, austrieci, romani, polonezi, care ne-au confirmat participarea, printre care Peter Sloterdijk, Andrjez Stasiuk, Marek Bienczyk, Michal Pawel Markovski, Bernhard Schlink, Richard Wagner, Franzobel Robert Schindler, Dieter Schlesak, Franz Hodjak, Lambert Schlechter, Gabriela Adamesteanu, Smaranda Vultur, Liliana Ursu, Ana Blandiana, Joachim Wittstock, Ioana Ieronim, Eginald Schlattner, Anise Koltz, Jacques Sojcher, Jean-Pierre Verheggen, Jacques Le Rider, Adolf Muschg. Suntem in contact direct cu Norman Manea si Orhan Pamuk pentru a le organiza participarea. Programul prevede trei module: 21-23 septembrie, 23-27 septembrie si 6-10 noiembrie. Proiectul este organizat de Academia Evanghelica din Transilvania la Sibiu, Capitala culturii europene, 2007.

 

Mai gasiti inca timpul si tihna sa va scrieti versurile?

 

Trebuie sa marturisesc ca prin activitatile mele culturale in Belgia, mai ales prin organizarea Festivalurilor Europene de Poezie la Louvain, in colaborare cu Uniunea Europena, am dobandit o anumita experienta in acest domeniu. Este o pasiune bazata pe convingerea ca, acolo unde oamenii se strang in jurul unei probleme bine alese, noi idei tasnesc, noi experiente, scrieri care fac sa avanseze un pic gandirea omeneasca. Nu este vorba despre turism. Imi amintesc ceea ce poetul suedez Osten Sjostrand, membru al Comitetului Nobel, mi-a marturisit intr-o zi cu ocazia participarii la intalnirea Africa-Europa, pe care am organizat-o in 1983, ca simpla prezenta a scriitorilor din Africa si Pacific le-a permis sa cunoasca in cateva zile mari autori, pe care niciodata n-ar fi avut sansa sa-i cunoasca in timp asa de scurt si sa-si procure operele lor. A fost in epoca in care Whole Soynka a primit Premiul Nobel.

 

Mie aceste intalniri mi-au oferit ocazia sa-mi imbogatesc spiritul, sa trec dintr-o cultura in alta, sa-mi creez un orizont mondial. In fine, ele m-au stimulat sa-mi risc pasii catre creatia poetica, sa-mi inving timiditatea intr-un domeniu in care iti este asa de teama sa te exprimi. De fapt, Alain Bosquet m-a ajutat sa ies din cochilia mea. Imi trebuia acest stimulent exigent si hotarat. Pot deci sa afirm ca aceste intalniri m-au format. Am putut deci sa ma daruiesc creatiei poetice relative tarziu, dupa zeci de ani de publicatii critice si stiintifice. Abia in Romania vocatia mea poetica a putut sa infloreasca din plin, paradoxal in limba franceza, care nu e limba mea materna. De fapt, nu exista nici o incompatibilitate intre actiunea culturala si scris.

 

Deci despre viitoarea dumneavoastra carte...

 

Am terminat in linistea de la Cisnadioara doua volume de poezie care asteapta sa fie dactilografiate, corectate. Pregatirea materiala a unei carti, mai ales de poezie, cere grija, timp. Scriitorul este, practic, singur in rezolvarea acestei probleme. Este adevarat ca proiectele pe care le pun pe picioare, bineinteles cu ajutorul prietenilor si colegilor, imi fura timpul de care as avea nevoie pentru a face "sa iasa" cartile. Dincolo de scriitura creatoare, care necesita multa stapanire de sine, am munca la catedra si cea critica, de care am nevoie pentru a-mi tine spiritul in permanenta treaz.

 

 Multumesc pentru aceasta convorbire...  pe drumul... Sibiului.

 

 

 

* Eugene van Itterbeek este profesor de literatura franceza la Universitatea Lucian Blaga, conduce Centrul Emil Cioran si editeaza Caietele Cioran.

 

 

 

Interviu realizat de Aida Moreau

 

 

 

 

 

RUXANDRA CESEREANU

 

Stramosii filmului "mizerabilist"

 

despre "tati" si "fii" (sau "nepoti"?)

 

 

 

Este deja un loc comun ca filmul romanesc (neo)realist este marcat de grotesc (numesc acest film drept "mizerabilist", preluand un calificativ din poezia romaneasca actuala, practicata de autorii foarte tineri). Aceasta este, a fost, una din putinele sanse aflabile in comunism (dar si in postcomunism): grotescul, o categorie estetica (si chiar etica) aplicabila pentru a sublima realitatea greu ingurgitabila din timpul unei dictaturi, cu mostrele ei de teroare, dar si de absurd si ilaritate, cu birocratia ei kafkiana; si continuand sa sublimeze realitatea greu ingurgitabila, in postcomunism, a unei tari traumatizate, rascolite social si politic de frustrari si complexe. Iar referinta cea mai la indemana a fost intotdeauna Caragiale, factotum interpretativ (metaforic, simbolic) atunci cand nu e de gasit o formula à la roumaine... Termenul si calificativul "balcanic" este si el un factotum de circumstanta in lipsa de altceva... Nou val performant din cinematografia romaneasca, vrednic de laude si aplauze pe buna dreptate, nu s-a nascut, insa, din neant (fie acesta valah sau nu!). Maturul Nae Caranfil ori mai tinerii Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu (dau doar cateva nume) nu au inceput sa faca filme din nimic, ci avand, ca sa zic asa, o baza de date a grotescului romanesc in filmul realist. Nu tintesc vreo uniformizare a talentelor (dimpotriva, consider ca heterogeneitatea talentelor este cea binevenita si chiar polemicile intre generatii) si nici sa creez vreo falsa bresa (ori pista) oedipiana intre vechii si noi regizori. Dar Mungiu, Puiu, Porumboiu, Mitulescu, Nemescu, Caranfil insusi, sunt "fiii" adoptivi ai unor "tati" foarte talentati, precum Lucian Pintilie si Mircea Daneliuc (acestia doi mi se par cei mai importanti, la nivelul receptarii nefanate in timp si a manierei grotesti de sublimare si judecare a realitatii), indiferent daca acesti "tati" admirabili sunt recunoscuti sau nu de "fiii" lor la fel de talentati (si, spre norocul lor, mai recunoscuti international decat "tatii", odinioara)!

 

Ce vreau sa spun prin aceasta? Vad o legatura foarte limpede intre un film precum A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu (favoritul meu, deocamdata, pentru radiografia eseistica asupra obsedantei Romanii revolutionare si postrevolutionare) sau California dreamin de Cristian Nemescu (acesta fiind un film bun, nu din respect pentru moartea prematura a regizorului, ci intrucat chiar este un film bun) si Reconstituirea de Lucian Pintilie. Asa cum vad o legatura insidioasa directa si mostenita intre Moartea domnului Lazarescu de Cristi Puiu sau Filantropica de Nae Caranfil (dar si filmele lui Cristian Mungiu intra, partial, aici) si cele ale lui Daneliuc (ma refer la Proba de microfon si Croaziera, realizate in comunism, si mai ales la Patul conjugal - realizat in postcomunism), dar si cu Balanta lui Pintilie. In primul caz, Porumboiu via Pintilie (transez situatia, intr-o schema, poate, oarecum matematica), au fost preluate tocmai dezbaterea polemica asupra unei incizii (cu bisturiul discursiv) intr-o realitate (relativ) blamabila: grotescul se naste aici inclusiv din plictis, otios, confuzie, lene, pasivitate perfida. In al doilea caz, Caranfil, Puiu, Mungiu via Daneliuc (si Pintilie cu Balanta), grotescul se naste dintr-o incizie dura cu bisturiul in carne vie: nu mai exista neaparat discurs (decat sub forma de oralitate violenta), ci cotidian agresiv, felii de viata, nevroze incendiare. Filmele din primul caz, precum cel al lui Porumboiu, sunt marcate de discurs si dileme; filmele din al doilea caz sunt marcate de fapte traumatice (am mai glosat, de altfel, pe marginea acestei diferente intr-un articol intitulat 1989 si filmul romanesc, publicat in revista 22, in martie anul acesta). Desigur, filmele demne spre a fi pomenite pentru al lor racourci asupra timpurilor romanesti sunt mult mai multe si nu as vrea sa uit in nici un caz problematica tipologiei victime-calai din Dupa-amiaza unui tortionar (film, din pacate, ratat, cred, de Lucian Pintilie) sau din Binecuvantata fii, inchisoare! (in regia lui Nicolae Margineanu) - dar aceasta problematica nu este neaparat ingurgitata de publicul tanar. Or, miza si publicul tinta al filmelor lui Caranfil, Porumboiu, Mungiu, Puiu si Nemescu sunt tinerii, mai cu seama! Punct ochit, punct lovit!

 

O alta linie de mentionat la nivel de mostenire cinematografica este inegalabilul film De ce trag clopotele, Mitica?, regizat de acelasi Lucian Pintilie; si mentionez in mod aparte acest film, pentru ca el nu este despre timpurile lui Caragiale, ci despre vremurile comunismului, filtrate prin Caragiale. Caragiale si textul lui nu sunt aici decat un pretext. Pintilie face un film acut despre Romania ceausista, adaptandu-se partial la Caragiale, dar pliindu-l mai degraba pe Caragiale la stilul sau. Daneliuc insusi cred ca a fost influentat de acest film, chiar in Patul conjugal, iar cineastii romani tineri de astazi nu pot ignora nici ei, mi se pare, aceasta filiera a unui grotesc lumpenard (iertat fie acest barbarism!), dar foarte omenesc si acut in ultimul sau strat...

 

Ce va fi, insa, mai departe in si cu filmul romanesc, vom vedea...

 

 

 

 

 

GABRIELA ADAMESTEANU

 

Filmul viselor si frustrarilor noastre

 

California Dreamin

 

 

 

Nu am vazut inca filmul lui Cristian Mungiu, glorios la Cannes, alaturi de cel al lui Cristian Nemescu. Nici pe cel al lui Nae Caranfil, care si-a avut recent premiera la Sibiu, in zilele cand s-a desfasurat acolo TIFF. Dar oricat de mult imi vor placea, am indoieli ca voi iesi din sala de cinema cu aceeasi stare, cu totul speciala, de entuziasm si de uimire, ca de la California Dreamin.

 

Filmul atat de tanarului Nemescu raspunde cu arta si echilibru matur obsesiilor mele - obsesiilor noastre - despre identitati nationale, despre statutul nostru colectiv in lumea globalizata. Un film despre mentalitati si comportamente, vazute fara parti-pris-uri.

 

Frustrarile istorice ale unor generatii intregi au intrat in carnea personajelor: nu doar a sefului de gara Doiaru, a carui complexitate se dezvaluie abia spre sfarsitul filmului, ci si a celorlalti, cei care nu se afla pe latura confruntarii cu reprezentantii pe pamant ai celei mai mari puteri omenesti, ci a profitului, a utilizarii lor: fetele care asteapta sa fie duse in America, dupa o scurta aventura, masa derutata de someri si sefi sindicali care asteapta rezolvarea problemelor sociale prin exhibarea lor in fata ochiului vestic, primarul slugarnic si intrigant care viseaza investitori si ii foloseste pe americani pentru luptele lui locale, ministrul incompetent etc.

 

Este Romania bovarica, a carei capitala s-a aflat dintotdeauna in afara teritoriului sau, la Istanbul sau Viena, la Budapesta sau Paris, la Berlin sau Moscova, acum, indubitabil, la Washington sau Bruxelles. Si este strategia romaneasca standard de a cumpara puterea straina prin proxenetism si chefuri, prin petreceri colorate, in care arhaismul primitiv intalneste imitatia tot primitiva, stridenta a Occidentului. Un primitivism care tasneste, la prima ocazie, in explozia de violenta pe care istoria, mai veche si mai recenta, inclusiv mineriadele, ne obliga sa ne-o recunoastem: este (inca) a noastra.

 

Iar in fata Romaniei bovarice sta America pragmatica si atat de sigura de sine, incat cade in autism. Trenul american va pleca dupa ce capitanul Jones a epuizat toate solutiile pentru a invinge incapatanatul, paradoxalul respect al legii pe care il incarneaza seful de tren Doiaru: chemarea la ordine a autoritatilor romane, amenintarea, incercarea de mituire, complicitatea in intrigile locale, ascunsa sub discursul mesianic. Americanii vor pleca, fara macar sa vada ca au declansat violentele locale - exact cum au facut in Irak, vor spune adversarii adminsitratiei Bush.

 

Dar nu este doar un film de idei, ci unul concret, pastos si exact ca un film documentar, cu personaje care continua sa spuna altceva despre ei la destul timp dupa ce spectatorul a iesit din sala de cinema.

 

Nu am simtit nici o lungime, chiar daca regizorul se pregatea sa mai faca taieturi si am fost bucuroasa atunci cand Saviana Stanescu, un dramaturg puternic, cu stiinta decuparii severe a dialogurilor si scenelor, m-a confirmat: mi-a spus ca nu si-a dat seama cand trecusera cele trei ore.

 

Un film care nu seamana nici cu Kusturica, asa cum auzisem, nici cu Forman, nici cu nu stiu mai cine. Dar seamana cu filmele cele mai bune iesite din creuzetul romanesc si cred, ca si Ruxandra Cesereanu, ca este onorant sa iti vezi contextul, radacinile.