Bucurestiul Cultural, nr. 4/2008

MARIANA CELAC

 

Urban fitness

 

 

 

Cum ar trebui sa fie un oras durabil? S-ar crede ca stim. Acum câteva luni un ministru bucurestean a semnat Carta de la Leipzig pentru orase europene durabile. E un document UE al statelor membre, care "pune bazele unor principii si strategii comune pentru politica de dezvoltare urbana".

 

Semnarea Cartei a urmat unei analize stufoase despre "dezvoltarea urbana integrata, conditie pentru succesul dezvoltarii durabile a oraselor" si de studii despre strategii pentru imbunatatirea mediului fizic, altele despre dezvoltarea economiei locale si a politicilor legate de piata muncii in zone urbane defavorizate, despre educatie proactiva si educatia copiilor si tinerilor din zone urbane defavorizate.

 

Noua Carta nu e singurul document european despre locurile vietuirii noastre si despre cum sa le facem durabile. Dupa Angajamentele de la Arlborg (1977) si Strategia de dezvoltare durabila a UE (Goethenburg, 2001), dosarul oraselor a produs efecte "in aval" prin Strategia de la Lisabona (2000), Programul de la Lille (2004), Acquis-ul Urban de la Rotterdam (2004) si Acordul de la Bristol (2005). Cuvintele cheie sunt: comunitati durabile, spatiu urban, oras, participare, cetateni. Se vorbeste acum, mai mult decât alta data, de zonele excluse, de segregare si conditii urbane inadecvate, de saracia si saracirea locului public si peisajului, de excludere si degradare urbana ca amenintari prime pentru durabilul urban: orasele frumoase sunt orasele organice, coerente, vii.

 

Carta de la Leipzig spune, in esenta, ca orasele pot fi durabile daca eforturile "actionarilor" vietuirii pastreaza dialogul viu, daca infrastructura orasului se modernizeaza pentru a folosi cu cap energia, daca exista o educatie (proactiva) - spune Carta - in materie de energie si resurse. Si daca orasul reuseste sa se solidarizeze in jurul unor programe de echilibrare, de munca, de antiexcluziune si de antisegregare economica in zonele lui defavorizate.

 

Cam cât din Bucuresti, ca intindere, isi duce viata in defavorizare? Cam doua treimi, daca nu mai mult, dupa o privire rapida pe harta. Partea Bucurestiului despre care se tot vorbeste este partea lui favorizata - o portiune mica, un sâmbure central in mijlocul unui conglomerat subdezvoltat. Subdezvoltare e in cartierele de blocuri in deriva, cu declaratiile patriotismelor de cartier pe peretii jupuiti. Subdezvoltate sunt mahalalele cu strazi dese fara pavaj, si gropile apocaliptice de gunoi, cu cartiere pe haldele de resturi, si strazile cu cismele si curtile inguste de teren cu case joase, inghesuite una in calcanul celeilalte, din clasa "d" cum se spune in jargon profesional, adica facute cu materiale care nu sunt nici beton, nici caramida. Iar de la margine, bidonville-slums-favella-gecekondu-shantytowns autohtone, noi, in crestere. Si tot subdezvoltare flagranta - in noile cartiere bogate, cu condominiumuri protejate de garduri opace. In "parcurile" cu paznici la poarta, metrul patrat de podea din marmuri exotice costa foarte multe mii, dar pâna la geamul vecinului ai un metru si jumatate, pe aleile prost dimensionate si trasate aiurea doua masini nu pot trece una pe lânga alta. Iar peisajul fara nici un arbore este cel mai adesea sufocant.

 

Leipzig se afla in Germania si "partea germana" a fost cea care a pregatit rapoartele de cercetare, analizele si documentele pentru Carta, in timpul presedintiei germane a UE. Lumea edililor comunitari, noi printre ei, va trebui sa. E nevoie de Baukultur - spun rapoartele confratilor germani - pentru a face ca orasele europene sa fie durabile. Baukultur trebuie inteleasa ca suma a preocuparilor pentru aspectele culturale, economice, tehnologice, sociale si ecologice care influenteaza calitatea si procesul de planificare si constructie in orase. Fara spatii publice valabile nu exista Baukultur. Reusita proiectelor inseamna Baukultur, fara participarea cetatenilor, Baukultur e iluzorie, critica lucida tine Baukultur in functie, Baukultur trebuie sa aiba presa, administratia, scoala, protectia naturii. Guvernanta care gestioneaza o subdezvoltare urbana flagranta, cu o veche traditie, cum e cazul Bucurestiului, nu ar putea, in principiu, sa functioneze in afara lui Baukultur.

 

Dar la Bucuresti, dupa repetate experiente esuate, e greu sa iti faci iluzii. Baukultur-a locala va fi deturnata spre aceleasi rationamente emotionate, aceleasi vaicareli trunchiate si incomplete despre parcarea automobilelor, grozavia traficului la ora de vârf, despre "colosii de sticla si otel" care confisca identitatea sau despre amploaiatul de la primarie care trebuie sa vina si sa dea jos turturii de pe stresini. Intre timp, slums-urile de condominiumuri si slums-urile de saraci si slums-urile de birouri cu hoteluri se vor intinde inghitind peisajele valabile, ultimele locuri publice, ultimii arbori, ultimele locuri memorabile.

 

Baukultur este o conditie necesara pentru iesirea din subdezvoltarea cronica a Bucurestiului. Dar un Baukultur impartasit de "actionari" (asa sunt numiti participantii de toate categoriile la viata urbana) nu se face fara fitness urban: daca nu practici zi de zi - degeaba incerci când si când sa prinzi forma perfecta din urma. Nu foloseste la nimic.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Sinteza critica a lui Marin Mincu

 

 

 

Dupa ce si-a reincarcat o serie de propuneri conceptuale mai vechi, dar de actualitate, Marin Mincu incearca acum marea lovitura. O lovitura grea, apta sa incununeze o cariera prodigioasa de critic si de teoretician al poeziei romanesti. Sigur, a veni cu inca o antologie poetica poate parea inutil, dupa ce, in ultimul deceniu, am inregistrat o puzderie de asemenea demersuri: antologii ale intregii poezii romanesti (Laurentiu Ulici, tandemul Dumitru Chioaru-Ioan Radu Vacarescu s.a.), antologii de poezie postbelica (Ilie Constantin, C. Abaluta), antologii generationiste (Al. Musina) la antologii tematice (Ruxandra Cesereanu, Petru Romosan)... Insusi Marin Mincu, vechi specialist al antologiilor "modelizante", de la cele despre avangarda la cele despre generatia 2000, a iesit pe piata acum aproape un deceniu cu masiva Poezia romana actuala (antologie comentata, de la Leonid Dimov la Adela Greceanu). Numai ca O panorama critica a poeziei romanesti din secolul al XX-lea e in acelasi timp o istorie literara a poeticitatii autohtone (nu a formelor literare) si o antologie critica - intr-un anume sens, orice istorie literara conceputa pe baze estetice e o antologie, ca "o antologie e un act de interpretare si de evaluare critica si cine nu are intuitia clara a valorilor nu poate sa se angajeze intr-o aventura atit de riscanta". Last but not least, acest masiv volum contine si o sinteza adusa la zi a textelor teoretice "la tema": cele din Avangarda…, cele din Eseu despre textul poetic II, Poeticitate romaneasca postbelica etc. Scriam altadata ca Mincu distorsioneaza abuziv conceptul de textualism, plasand sub semnul lui intreaga poezie postbelica, recte "actuala". Trebuie sa ma revizuiesc. A devenit foarte clar acum faptul ca optiunile si criteriile de evaluare poetica ale lui Marin Mincu au fost, adeseori, gresit intelese si ca, in timp, s-au dovedit productive. Ele au fost testate in Ion Barbu - eseu despre textualizarea poetica (1981) si Avangarda literara romaneasca (1983) si s-au cristalizat in timp, stimulate de polemica deja "traditionala" cu Nicolae Manolescu. In eseul despre Barbu a fost elaborata metoda - si e de observat ca, pentru Mincu, textualizarea acopera un continut semantic vitalist, "scriptural-visceralizant", diferit de cel hiperformalist si anarhist al tel quel-ismului de exemplu. Iar polemicile au servit drept prilej reactiv pentru expunerea unei istorii a modelelor poeticitatii autohtone: mai intai, triada "poezie traditionala-poezie moderna-poezie postmoderna", apoi filiera marilor figuri inaugurale: Heliade-Eminescu-Macedonski-Arghezi-Barbu-Blaga-Bacovia-avangarda istorica-Nichita Stanescu-Marin Sorescu-Ion Gheorghe-Mircea Ivanescu and beyond, criteriul poeticitatii fiind ilustrat de forta modelizanta in planul discursului si de statutul ontologic al eului poetic. Lucru esential: textualismul nu e, pentru Mincu, un criteriu descriptiv-tipologizant, ci un operator axiologic, un instrument de masura a valorii si autenticitatii poetice.

 

Autorul reexamineaza si reevalueaza oportun conceptul de generatie (care nu mai inseamna acelasi lucru ca pe vremea lui Thibaudet), relativizand oportun prejudecati si spulberand cateva clisee. Pornind de la ideea de bun-simt ca, "in legatura cu poezia, nimic nu poate fi decis definitiv" si ca nici poetii primei jumatati de secol, nici poetii celei de a doua nu pot exemplifica numai un tip de discurs (Blaga e considerat cand traditionalist, cand modernist, Bacovia - cand simbolist, cand modernist, Nichita Stanescu - trece de la neomodernism la postmodernism s.a.m.d.), pentru a decela poeticitatea primei jumatati de secol autorul a apelat mai ales la criteriul structural-estetic, iar pentru cea de-a doua - la criteriul generational. Totusi (din fericire!), ultimul criteriu nu se prea vede, cei 94 de poeti fiind situati dupa cum urmeaza: Simbolisti (de la Macedonski la D. Iacobescu), Traditionalisti (de la O. Goga la V. Voiculescu), Modernisti (bornele fiind Topirceanu la... Beniuc!), Avangardisti (de la Tzara la Virgil Teodorescu), Antimetafizici. Apocaliptici. Boemi ("generatia razboiului", de la Geo Dumitrescu la Alexandru Lungu), Baladisti. Mitizanti (Radu Stanca, Doinas), Poetica prozaicului si a cotidianului ("stelistii", de la Baconsky la Petre Stoica), Neomodernisti. Neoexpresionisti. Experimentalisti (de la N. Labis la Vasile Vlad), Manieristi. Textualizanti (de la Brumaru la Foarta), Textualisti. Postmoderni (de la Petru Romosan la George Vulturescu), Autenticisti. Schizoizi (de la Paul Daian la Cristian Popescu), ordinea fiind, in majoritatea cazurilor - cu exceptia lui Arghezi si Vinea - cea a debutului editorial.

 

Putem regreta anumite absente interbelice (Adrian Maniu) sau postbelice (de la Ana Blandiana si Mircea Dinescu la Romulus Bucur, Octavian Soviany s.a.), ultimele - plasate, probabil, in categoria versificatorilor talentati, dar exterior-mimetici, buni de lasat pe dinafara intr-o antologie cu alte criterii valorice. Ceea ce mi se pare esential e faptul ca marea majoritate a prezentelor sunt inatacabile sau greu contestabile. Dar valorizarile? Un lucru apare evident: Marin Mincu depreciaza linia poetilor "decorativi", "exteriori", si nu e de mirare ca "forma hieratica exterioara, inaderenta subiectului" de la Adrian Maniu e refuzata, baladistii Cercului de la Sibiu sunt taxati, in calitate de neoclasicizanti, ca "inautentici", cu toate meritele lor, Dimov - "intepat" pentru redundanta pitoresca, iar Cartarescu - acceptat doar pe linia "minora" a "discursului amoros" din Poeme de amor. Refuzul antologarii poemelor "balcanice" ale lui Ion Barbu si a poemelor "realist-prozaizante" bacoviene, o anumita raceala fata de arghezianism tradeaza, cred, o atitudine polemica fata de liderii Cenaclului de Luni. Dar nu cumva si aceste modele au contribuit masiv la "avansarea poeticitatii" postbelice? Cuvantul-cheie, indaratul caruia putem ghici figura spiritului creator a lui Marin Mincu, e avansarea, capacitatea de schimbare inaugurala a discursului din interior. Autorul isi marcheaza apotropaic un teritoriu privilegiat, care vine dinspre vizionarismul impetuos al lui Heliade, trece prin "revolutia" estetica a lui Macedonski, prin "textualizarea" si fervoarea vital-intelectuala a lui Ion Barbu, apoi prin Avangarda, traversand experimentalismele postbelice catre "autenticismul" visceral propriu celor mai recente promotii. Nu intamplator, intre optzecisti - unii dintre ei taxati grabit drept textieri - Mincu ii valorizeaza pe cei din afara sferei de influenta Manolescu-Simion, adica pe Ion Muresan, Mariana Marin, Petru Romosan, Matei Visniec, nu pe Cartarescu, nu pe Cosovei-Iaru-Stratan (absenti), nici macar pe Musina, care se salveaza ca anticartarescian... Dupa cum nu intamplator ii valorizeaza superlativ (ca si un C. Abaluta de altfel) pe Virgil Mazilescu, George Almosnino, Vasile Vlad. Cat despre critici... of! Sa spunem ca autorul respinge la Manolescu un anume gust frivol pentru farmecul suprafetelor, pentru exterioritate, iar la Simion - centrarea poeticitatii pe lirism. Criticul favorit al lui Marin Mincu e de altfel un eretic: Ion Negoitescu. De la el imprumuta si cateva observatii relevante, cum ar fi cea privind modelul Mistretului cu colti de argint in poemul Solii pacii al lui Stefan Petica. Aceasta afinitate explica de ce atatea observatii valabile se refera la "baladistii" Cercului sibian (de exemplu: D. Iacobescu si Radu Gyr, valorizati in capitole remarcabile, "anticipa baladismul cerchistilor").

 

Spre deosebire de criticii care, de dragul consecventei, incremenesc in proiecte, capriciosul (dar nu inconsecventul!) Marin Mincu vadeste o vitala capacitate de a se autorevizui. El tinde, bunaoara, sa-l supraliciteze pe Sorescu, afirmand ca inainte vreme a fost prea dur cu poezia lui. Uneori, spiritul de geometrie al poeticianului triumfa asupra spiritului de finete al criticului, alteori - viceversa, corectandu-se reciproc. Spre exemplu, Arghezi si Dimov, taxati (probabil in contul lunedistilor...) in chapeau-urile critice, sunt valorizati ca mari modele poetice in panorama introductiva. Mi-ar lua prea mult sa enumar capitolele, analizele si situarile convingatoare ale acestui volum. Fapt e ca autorul aproape m-a convins de valoarea controversatului Ion Gheorghe si de "priza la real" a "neotraditionalistului" Gh. Pitut...

 

Prin exercitiul sporit al nuantei, atat plasticitatea discursului (in care, dincolo de unele pretiozitati emfatice, spiritul teoretizant si cel artist se imbina fericit), cat si tipologizarile poetice castiga in complexitate. Nu intotdeauna si in valabilitate: este Beniuc un modernist (cum afirma Marin Mincu) sau un "traditionalist" precum Cotrus (ultimul fiind, in fapt, mult mai modernist prin componenta expresionista si "priza la real")? Este estetul Ion Pillat in primul rand un traditionalist (cum apare aici) sau un modernist cu nostalgii clasicizante? Ce cauta "experimentalistii" anilor 60 in aceeasi serie cu neomodernistii si neoexpresionistii? Nu cumva ar trebui sa vedem in traditionalism/traditionalisme o forma de poezie moderna, dar nu modernista? (Preluata intre altii si de N. Manolescu, ideea calinesciana din Istorie... potrivit careia traditionalismul e un fel de modernism e nuantata avenit de Marin Mincu: in unele cazuri, modernismul romanesc a trebuit sa se "travesteasca in forme traditionaliste"...)

 

Nu pot decat sa salut faptul ca, in sfarsit - fie si calcandu-si pe inima -, criticul l-a inclus si pe "oniristul" Leonid Dimov in randul "formulelor modelizante ale poeziei postbelice", alaturi de "inauguratorii" Nicolae Labis (mai mult important decat valoros), Nichita Stanescu (definit prin "metapoezie"), Marin Sorescu (prin "discursul parodic"), Ion Gheorghe (prin "proba Logosului") si Mircea Ivanescu (prin "reveria livresca"). Sigur, coordonatele indicate in privinta poeticitatii romanesti din secolul XX nu sunt dogmatice, ci orientative si complementare altor propuneri. Ma intreb insa daca nu are sens sa cautam si in randurile "optzecistilor" ceva modele paradigmatice. Sa nu fi fost ei in stare sa ofere nici o personalitate modelizanta, macar de impactul unor Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop? Daca pornim de la ideea ca Petru Romosan, Mariana Marin si Ion Muresan ar fi "cei mai originali optzecisti", dar au ramas "la statutul de promisiune", atunci da, lucrurile asa stau. Dar daca Mincu nu are dreptate si personalitatile poetice de varf sunt si altele? Bunaoara - Mircea Cartarescu, Alexandru Musina sau Nichita Danilov (stiu ca autorul nu-l prea are la inima pe cel dintai, poate si pentru ca a fost omologat, zice-se, de N. Manolescu si E. Simion. Cine poate garanta infailibilitatea criteriilor de poeticitate ale lui Marin Mincu, cel atat de umoral-egocentric? Nu stiu de unde a dedus criticul ca optzecistii ar refuza orice traditie interna si ca i-ar ignora pe "precursorii" din "generatia razboiului" (albatrosistii, cerchistii s.cl.) sau pe cei de la revista Steaua (Baconsky, Petre Stoica). Poate din... folclor, pentru ca mai toate sintezele despre poezie ale optzecistilor marturisesc contrariul.

 

Ceea ce mi se pare meritoriu in demersul acestui critic este ambitia de a vertebra prin criterii teoretice si axiologice un domeniu atat de gingas. Nu stiu daca aceasta Panorama... impresionanta, personala si provocatoare, cu prea multe aspecte controversabile, va deveni, in privinta poeticitatii romanesti din secolul trecut, un reper comparabil cu antologiile aceluiasi Mincu din zona avangardei istorice. Pot spune doar ca ea il acrediteaza pe autor drept unul dintre cei mai importanti critici romani ai poeziei (iar nu "de poezie") din ultimele decenii.

 

 

 

Marin Mincu, O panorama critica a poeziei romanesti din secolul al XX-lea (de la Al. Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica, Constanta, 2007, 184 p.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Bucurestiul are doar trei teatre pentru copii

 

 

 

Destul de putin bagat in seama de critici, de jurnalisti in general, teatrul pentru copii sufera in tacere si-si deplânge, când are ocazia, conditia de Cenusareasa. N-am inteles si in ultima vreme am incetat sa ma mai intreb de unde i se trage acest destin, câta vreme chiar si de la distanta se vede ca genul ca atare e unul foarte special si dificil. In breasla, din contra, a scrie pentru copii, a face spectacole pentru cei mici e o conditie marginala si, doar când n-ai ce face sau ai nevoie de un ban, merita sa decazi de la pozitia de creator serios. Nici macar cele câteva nume, putine ce-i drept, de artisti care s-au consacrat si confundat cu institutia prin nemarginita lor daruire n-au determinat o schimbare de optica in lumea oamenilor de teatru. Ion Lucian, Alexandrina Halic, cândva Danilea Anencov n-au produs un prozelitism eficace prin zona tinerilor unde visele de glorie se leaga de cu totul alte nume de staruri. (E adevarat, când au fost premiati la UNITER, au ridicat sala in picioare.) Nici scriitorii pentru copii nu dau navala si de aceea, cu siguranta, avem atâta penurie de texte destinate celor mici de azi, când trec de la Cenusareasa la jocurile pe calculator. Sigur, ar fi multe diferentieri de facut, daca ne-am fi propus aici un studiu al fenomenului, mai intâi intre teatrul de papusi, de marionete si cel cu actori, fiindca situatia e cu mult mai clara in primul caz si in continuare confuza in cel de al doilea. Nu ma incumet la o analiza prea aplicata, pentru simplul motiv ca si subsemnata, ca si confratii de critica, a calcat destul de rar pe la teatrul de copii si, când a fost vorba sa aleaga, a preferat genul "adult". In ultima vreme, unele intrebari se pun totusi si fara sa fii doct in materie. Iar solutiile se cer cautate. Si cea mai evidenta e observatia din titlul acestui articol - Bucurestiul are doar trei teatre pentru copii. Trebuie imediat sa adaugam ca sunt si acestea intr-o situatie critica in ultima vreme, fiind in prag de retrocedare a cladirilor catre fostii proprietari. Teatrul Tandarica, batrâna vedeta a marionetelor românesti, lider european si chiar mondial de pe vremea Margaretei Niculescu, a ramas fara o sala (cea din Calea Victoriei) si e pe cale s-o piarda si pe cealalta din Lahovary, daca Primaria nu-i va sari in ajutor. Aici, directorul Calin Mocanu a creat un ambient de invidiat, unde se inghesuie zilnic (de duminici sa nu mai vorbim) sute si mii de tânci pentru care teatrul are mereu o haina de sarbatoare. Are si un repertoriu bogat, divers, artisti talentati si cel putin un regizor care a facut scoala in arta marionetei, Cristian Pepino. Gradul de ocupare e uneori si de trei ori capacitatea salii, asa incât vizionarea unui spectacol devine aproape o problema de securitate. Am avut ocazia sa fiu intr-o dimineata de duminica obisnuita spectator la Tandarica si le-am plâns de mila bietilor bunici si sarmanelor mamici care, vrând sa-si scoata copilul in lume, s-au ales cu o buluceala de neuitat. Cu siguranta, copiii acestia merita mai mult, chiar daca unii sociologi culturali care ne vorbesc de public tinta si raiting socotesc poate teatrul demodat si prefera sa tina copilul in fata televizorului la desene animate. Nimic nu poate inlocui insa emotia vie, larma batutului din palme, replicile in cor pe care o sala de copii le dau actorilor de pe scena, acolo unde, la sfârsit, multi urca sa le dea flori si sa-si arate hainutele de ocazie. Cei care inteleg si simt acest lucru sunt rasplatiti infinit.

 

La Teatrul Creanga, care a trecut si el printr-o substantiala renovare, lucrurile sunt diferite. Spectacolele pure pentru copii alterneaza cu altele pentru scolarii mici si, uneori, daca programul din ziare uita sa mentioneze, de pilda, ca nu e vorba de Scufita Rosie cea din batrâni, ci de o alta, modernizata (De-as fi Scufita Rosie), risti surprize nebanuite. De fapt, mania aceasta a adaptarii, a slutirii povestilor clasice bântuie prin repertoriul de gen si poti fi fericit când un regizor serios, si l-am numit aici pe Cornel Todea, "risca" sa le arate copiilor pe scena un Harap Alb sau o Alba ca Zapada ca la carte. Mai e si problema repertoriului contemporan, unde, din lipsa de preopinenti autohtoni si a unor traducatori avizati, criza e cvasitotala. Uneori, chiar când se avânta unii dinspre zona grava, rezultatele sunt din pacate mai mult decât discutabile, poate din lipsa de adecvare la obiect. (Asa s-a intâmplat cu o recenta premiera de la Creanga, Suntem patru facem teatru, pe mâna unor grei ca Scoradet si Teo Herghelegiu, care s-au jucat insa pâna la penibil cu mijloacele genului, in ciuda unei idei interesante de pornire.) Si acest teatru situat in Piata Amzei are probleme locative. Despre Excelsior ce sa mai vorbim! El viaza in prezent in gazda la Palatul Copiilor, in asteptarea terminarii cladirii pentru care maestrul Ion Lucian si tot ASITEJ (Asociatia Internationala a Teatrelor pentru Copii si Tineret) de pe mapamond au depus eforturi de convingere majore. Tot de cartier e si mai putin vizibila, dar atât de pretioasa activitate a Teatrului Masca, unde ocazional mai vedem si reprezentatii pentru copii. Putin, prea putin totusi, intr-o capitala cu multi copii, care, dupa ce ca n-au gradinite, au tot mai putin loc si in teatre.

 

Ca sa sporeasca interesul si sa se alinieze unui trend, sus-numitele institutii de profil organizeaza festivaluri internationale, de marionete la Tandarica, de copii la Creanga. Dar oare sa fie asta solutia? Nu cumva e nevoie cel putin de inca un teatru, fie si de proiecte, pentru a sustine activitatea unor trupe independente care acum isi poarta recuzita in valize si ofera servicii la domiciliu? Eu am vazut una, se numea Omide si chiar era buna.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Bucurestii de-acum un veac si mai bine

 

 

 

De curand, Editura Vremea a reeditat - in colectia "Planeta Bucuresti" - un volum captivant de "povestiri desuete": Din Bucurestii trasurilor cu cai. Autorul este arhitectul Paul Emil Miclescu, nascut la 1901 si disparut dintre noi pe la mijlocul anilor 90. O prima editie, din 1985, ingrijita de Radu Albala, s-a bucurat de un impresionant succes de librarie, 3.000 de exemplare ale cartii epuizandu-se in doar cateva zile. Succesul se va fi datorat in buna masura nevoii de evaziune pe care le-o imprima oamenilor cenusiul cotidian al ultimilor ani de comunism. Sa citesti in 1985 amintirile lui Paul Emil Miclescu va fi insemnat implicit un gest (foarte) discret de fronda: sa opui imaginii unui Bucuresti care tocmai traia teroarea demolarilor si a "resistematizarilor", supus unei operatiuni de amputare a trecutului, sa opui deci acestei imagini filmul vechi, reconfortant al unui oras ce "traia" firesc in vremea ultimelor trasuri cu cai si a primelor tramvaie electrice... Dar cartea ar fi placut oricum, in orice context, pentru ca e scrisa cu talent, cu un acut simt al concretului, al atmosferei, al pitorescului si cu o vadita intuitie a expresiei adecvate. Si totodata pentru ca, gratie acestor calitati, ea reuseste sa puna in miscare motorul omenestii, preaomenestii nostalgii. Citind azi Din Bucurestii trasurilor cu cai masori cu o stupoare vecina cu starea de reverie distanta enorma dintre orasul de demult si orasul actual, invadat de cladiri standard, unele mostenire a epocii comuniste, altele, achizitie recenta a stilului arhitectural "postmodern", cu linii austere si inhibanti pereti de sticla...

 

Periplul memorialistic al lui Paul Emil Miclescu (descendent al unor vechi familii boieresti ca acelea ale Miclestilor si Grecienilor, stranepot, pe linie materna, al lui Pavel Kiseleff) incepe - cum altfel?! - din casa copilariei, de pe Strada Primaverii, actuala strada Mendeleev, pe langa Piata Amzei. O casa boiereasca, incarcata de obiecte ce conserva istoria familiei, casa in care, cu putin inainte de declararea mobilizarii generale din 1916, se petrece un straniu "eveniment" premonitoriu: oglinda centenara din salonul mare, adusa de un bunic (istoricul genealog heraldist Stefan D. Grecianu) tocmai din Franta, de la Saint-Gobain, se sparge in mii de bucati... Familia Miclescu se invecineaza cu pensionul de domnisoare al doamnei Delavrancea (sotia lui Barbu Stefanescu Delavrancea), de unde razbat stangace acorduri de pian, si cu modesta casuta in care a trait o vreme Stefan Luchian ("zugravul de peste drum"). De amintirile copilariei se leaga si imaginea casei somptuoase a bunicului Stefan Grecianu ("Tata-Mosu") din mahalaua Mandritu (undeva prin zona Soselei Stefan cel Mare); casa, cu fastul ei occidental, se "integreaza" intr-un mod foarte ciudat in mahalaua "murdara si insalubra, puturoasa ca o hazna", dar care primavara intra in sarbatoarea gradinilor inflorite. De aici si pana in inima Bucurestiului distanta parea, la inceputul secolului XX, considerabila: e foarte frumos pasajul in care memorialistul descrie un drum obisnuit al lui "Tata-Mosu", la vreme de iarna, cu sania, din nametii Mandritului pana in oras - "Atunci, in sunet de zurgalai si coplesit de blanuri, cu Toader vizitiul pe capra, incotosmanat si el de parca ar fi scapat amandoi de-a dreptul din imparatia lui Gerila, se intampla sa-l vezi aparand pe Calea Victoriei, cu talpile saniei haraind si scrasnind pe caldaramul de mult curatat de zapada. Atata le trebuia glumetilor ca sa spuna: «Vezi, coane Stefane, ce se intampla daca te mutasi atat de departe? Pleci iarna din mahalaua dumitale si pana sa ajungi in inima orasului se face primavara». Tata-Mosu, departe de a se jigni de asemenea vorbe, zambea, dimpotriva, fericit". Un adevarat personaj acest bunic al memorialistului! - "avea un fel de a privi lumea, de a surade, de a vorbi cu fiecare si de porunci care-l inalta deasupra tuturor"; personaj contradictoriu, hatru, capricios, curios, de o mare deschidere umana si intelectuala. Autorul il infatiseaza in cadrul unor mici scene de un comic savuros.

 

Un loc central ocupa in aceasta carte figura de exceptie a mamei, Alexandrina Miclescu, fiica lui Stefan Grecianu si a Elenei Pavlovna Grecianu, aceasta din urma fiind unul dintre cele sase vlastare ale unui romantic, celebru cuplu al secolului al XIX-lea: principesa rusa Alexandra Bagration si contele Pavel Dimitrievici Kiseleff (presedinte plenipotentiar al divanurilor Moldovei si Tarii Românesti intre 1828 si 1834, in vremea administratiei ruse), despre care Martha Bibescu ar fi vrut la un moment dat sa scrie un roman: "Ma petite Marthe, tenez-vous tranquille... Respecta somnul de veci al mortilor si lasa-i sa doarma in pace fara a mai rascoli penibila lor poveste, care i-a chinuit o viata intreaga...", o tempereaza discreta Alexandrina Miclescu, la care scriitoarea a venit ca sa ceara amanunte, ca sa asculte povesti. Alexandrina Miclescu s-a nascut in 1859, chiar in ziua inscaunarii lui Cuza, si s-a stins cu putin inainte de sarbatorirea a o suta de ani de la Unirea Principatelor. Fiul o descrie, cu infinita iubire, ca pe un inepuizabil depozit de povesti adevarate despre oameni insemnati sau despre fideli slujitori ai familiei, cu biografii interesante. O parte dintre relatarile ei trec firesc in paginile memorialistice ale fiului. Se perinda prin fata ochilor nostri, redesteptati de aceste pagini la o noua viata, Sasa Odobescu (si ea tot fiica a lui Pavel Kiseleff si a principesei ruse), Elencuta Vacarescu, rude mai apropiate sau mai indepartate, Grecieni, Miclesti, prieteni din familii precum Cantacuzino, Baleanu, Lahovary, Bals, Rosetti, Carp, dar si oameni fara rang (insa de isprava), ca transfugul transilvanean Nicolae (aciuat in casa de pe Strada Primaverii), a carui poveste reprezinta, in sine, un mic roman...

 

Paul Emil Miclescu are talentul remarcabil de a-i transforma pe oamenii pe care i-a cunoscut, cu umor si uneori cu o ironie tandra, in personaje ale unui foarte bun roman de atmosfera; si, pe aceasta latura, comparatia cu Troica amintirilor a lui Gh. Jurgea-Negrilesti se impune ca o evidenta. Atmosfera din Bucurestii trasurilor cu cai a mai fost comparata cu aceea din Craii de Curtea-Veche sau din - mutatis mutandis - Ghepardul ori din cartea lui Jean dOrmesson, Au plaisir de Dieu; s-au facut de asemenea trimiteri la Scrisorile lui Ion Ghica. Iar Serban Cioculescu vedea, acum 20 de ani, in aceasta carte de amintiri scrisa simplu, natural si atat de percutant un "trimf al anticalofiliei", in sensul dorit de Camil Petrescu.

 

Din Bucurestii trasurilor cu cai prilejuieste o calatorie de neuitat in epoca primelor automobile bucurestene si a discutiilor pasionate despre Cometa Halley...

 

 

 

Paul Emil Miclescu, Din Bucurestii trasurilor cu cai. Povestiri desuete, Editia a II-a, ingrijita de Sandu Miclescu, Editura Vremea, Colectia "Planeta Bucuresti", Bucuresti, 2007, 280 p.

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Bucuresti, orasul cu povesti

 

 

 

"Doamne, nu inteleg ce iti poate placea asa la Bucuresti! E murdar, aglomerat si oricand poate sa vina un cutremur!". Cam asa se lamenteaza bunica ori de cate ori fac greseala sa imi trambitez in familie intentia de a mai evada o data din Clujul natal si de a apuca drumul Capitalei. Nu mai spun de grjile legate de bani: "Sa ai grija unde ii tii, mai ales in masina"... Aici familia biologica se intalneste cu "familia" prietenilor bucuresteni, la fel de terorizata de hotii din mijloacele de transport ca si cei de acasa. (Pana acum mi s-a furat portofelul de doua ori in viata mea - ambele evenimente s-au petrecut in Cluj.)

 

Bunicul, auzind de cutremur, se infioara. De fiecare data cand revin nevatamata la vatra, se bucura ca de o minune. Iar am scapat! Si iar, si iar imi fortez norocul... "Pentru ca ma emotioneaza. Gandul ca totul s-ar pierde maine la un cutremur ma face sa-l iubesc si mai tare", am raspuns odata la nedumerirea bunicii. Sigur ca uneori, la o plimbare pe Lipscani, de pilda, te mai bantuie intrebarea daca e nevoie intr-adevar de un cutremur sau de un Ceausescu, ca ce are Bucurestiul mai frumos sa fie ras de pe fata pamantului - sau neglijenta colosala a edililor Capitalei si a cetatenilor sai e tot parte din mostenirea regimului "de trista amintire"? Nu stiu - daca asta mai are vreo importanta, fata cu proportiile dezastrului. (Deunazi umblam insa pe strada Eremia Grigorescu din Cluj, pe care nu o mai batusem la pas de mult, si m-a izbit aceeasi neglijenta si mai ales gustul pentru kitsch al contemporanilor.)

 

Prima oara am calatorit la Bucuresti prin clasa a saptea sau a opta, in drum spre (sau venind de la?!) mare. Mai mult decat splendorile arhitecturale, mi-au retinut atentia constructiile faraonice din vremea nu de mult apusei dictaturi, probabil sub influenta atmosferei suprapolitizate a acelor ani, postdecembristi. Mi s-a fixat in memorie mai cu seama imaginea fantanilor de pe Bulevardul Unirii (Victoria Socialismului...) - fara apa! Abia in al doilea sau in al treilea rand imi revine in minte silueta sediului de atunci al Parlamentului, Palatul Patriarhiei - dupa cea a blocurilor imense, intesate cu reclame luminoase de niste dimensiuni care depaseau tot ce stiam din Cluj. O calatorie invaluita intr-o aura de melancolie: am ratat intalnirea cu un unchi de-al meu, pe care nu il vazusem si care nu ma vazuse niciodata in carne si oase. S-a si prapadit la scurt timp dupa aceea. A ramas dupa el doar o poveste de viata extraordinara, care se tot imbogateste cu amanunte, pe masura ce fiica lui isi dezleaga limba. Nu-i vine usor. Tatal ei a fost detinut politic in perioada dejista. La cativa ani de la incarcerare, familia era instiintata despre decesul sau. "Dosarul" apasa insa in continuare greu. Parterul casei din Vatra Luminoasa a fost ocupat abuziv de alti locatari - ca sa nu piarda si din spatiul de la etaj, rudele mele au daramat intr-o noapte zidul care despartea cele doua camere de la acest nivel. Taras-grapis, au dus-o cumva, s-au descurcat si, dupa inca o bucata de vreme, matusa s-a recasatorit. In 64 "mortul" a iesit insa din inchisoare... A inteles imediat situatia si nu a formulat nici un repros. A ramas bun amic atat cu fosta nevasta, cat si cu noul ei sot, pana cand doamna cu coasa i-a luat, rand pe rand, pe toti trei. De departe insa preferatul meu este episodul intoarcerii detinutului acasa, cu mama, ramasa fara vedere la batranete, recunoscandu-l dupa pasi si nesperiindu-se deloc cand i-a sarit gardul de la curte, caci poarta era inchisa. Fara sa se mire de aparitia "spectrului", batrana l-a intampinat cu vorbele: "Bine ca ai venit, sa pot muri si eu!". Pare o scena desprinsa dintr-un film, nu? Ca si secventa in care Mamina, cu trupul ei mic, se lupta sa smulga dintr-o gramada de cadavre puse una peste alta la morga pe unicul ei fiu, impuscat la Revolutie in preajma kilometrului 0. (Mamina: vecina de 97 de ani a verisoarei mele, o babuta simpatica, dar cam tare de urechi, care se avanta in fiecare vara in mare pana dincolo de balize si se bosumfla cand nu e lasata sa danseze, si care pe intai al fiecarei luni inchina un paharel impreuna cu locatara casei de alaturi, bucurandu-se ca a mai apucat sa sara un hop in timp.)

 

Poate pentru ca intaia oara cand am descoperit Bucurestiul pe cont propriu (eram deja la liceu) mi s-a povestit in trenul care ma aducea incoace Steaua fara nume a lui Sebastian, orasul are pentru mine ceva de domeniul intangibilului? Alta secventa: ma aflu in cartierul Militari, intr-o seara, in drum spre o gazda temporara, care are un caine pasionat la nebunie de jocul cu umbrele - sare si latra la orice umbra proiectata de mana omului pe un perete. Am senzatia dintr-o data ca blocurile din jur, la lumina stranie a becurilor stradale, sunt doar un imens decor de teatru si ca sunt ca acel caine, Gogu, halucinata de un joc de umbre. Pentru ca aici urmele se sterg cu repeziciune, Bucurestiul e cladit mai mult din povesti.

 

 

 

 

 

MIREL BANICA

 

Bucuresti, orele 15.42-15.47

 

 

 

Barbat ce cara pe cap una bucata fotoliu uzat, Tuareg-ul cu patron ce nu respecta culoarea rosie a semaforului. Drapel romanesc rupt de vant atarnand moale in fata unei baraci de tabla. "Una mica la Georgica" - cârciuma de cartier. Magazine de credite cu vitrine stralucitoare, contrastand cu mizeria ambienta a strazii. Toate (sau aproape toate) parterele sunt transformate in magazine de nimicuri, farmacii, legume-fructe, cabinete medicale - inclusiv articole mortuare. Cosciugele sunt expuse oblic-inclinat pe trotuar. Trecatorii ocazionali privesc astfel cu resemnare balcanica moartea in ochi în fiecare zi. Mici insule de zapada murdara ramase de la marea ninsoare din ianuarie topindu-se incet sub soarele anemic de primavara (prea) timpurie. Fitness-Studio, plus salon de cosmetica. Pe vitrina de sticla scrie cu litere mari fosforescente "Determinam calitatea tenului cu laser". Progresele uimitoare ale tehnologiei de vârf sunt puse in valoare de o taranca cu ghiocei, intr-un palton uzat de atata purtare. Vanzatori ambulanti de ziare ce se strecoara cu agilitate de pisica printre masinile oprite la stop. Pensionari ce se plimba agale cu sacose flasce, decolorate. Cabinet stomatologic cu "laborator propriu", la fel ca si cofetariile din anii 80. Iar tot din anii 80, niste litere frumos decupate pe care scrie "Croitorie-mercerie", ramase deasupra unui magazin ce vinde haine uzate din Anglia. Litere pe care nu le va "salva" nimeni ca marturie a unei epoci care a fost. Vor disparea odata cu viitoarea schimbare de proprietar. Din magazin de vechituri în gogoserie. Sau banca. Sau "aprozar" de fructe importate din Spania. Sau magazin de jocuri electronice "Master of Game", cu geamuri albastre-fumurii, din care nu intra si nu iese nimeni, niciodata. "Bragadiru Lake project" (sic!) sta scris pe o reclama uriasa, spanzurata pe un bloc obosit mancat de varicela zidurilor, de pe care curge tencuiala ca matreata. Iar lacul Bragadiru, plin de sticle si arcuri vechi de saltele (Bragadiru Lake, ma scuzati!) este infatisat ca un paradis, un echivalent al cartierelor de aur de pe malul lacului Leman din Geneva. Mincinoasa publicitate, de ce te iubim? Cum de te suportam, mincinoasa otrava? Afise lipite in graba pe stalpi propun citirea Bibliei pe etape, rezultate miracol garantate, born again - iarasi, suntem anglofoni, alaturi de nelipsitele, inevitabile, inclasabile, peste tot colabilele "Sap puturi de mica si mare adancime, tel. 0723....". Putul de mica si mare adancime - iata imaginea orasului Bucuresti, brandul pe care ni-l dorim cu disperare. Santuri, santuri, santuri. Adanci, late, mici, mari, cu apa, fara apa, cu pietris, cu gunoaie, curate, colmatate sau proaspat sapate, ca niste morminte urbane larg deschise. Consultatii cu dioptron, rame de ochelari Italia. Pizza la foc de lemn, cuptorul este plasat intr-un bloc comunist, la parter. Mult galben, verde si rosu tipator in copertinele dughenelor si magazinelor, impresie generala de bordel balcanic plin de veselie. Trista veselie. Balkancar - de data aceasta un "dealer" de motostivuitoare, dar si de nelipsite ATV-uri ieftine, din China. Reparatii calculatoare. Magazin de scule diverse, iar pe vitrina sta scris "MESTERUL- pentru orice treaba!". Scule de pescuit intr-un oras ce nu mai are lacuri demne de acest nume. Florarii, dughene ce par a fi crescut direct din trotuar, ca niste uriase ciuperci de tabla ondulata. Alarme auto, alarme locuinte, alarme colective! In fine, sunt acasa, în orasul Bucuresti, primele cinci minute dupa cinci saptamani de absenta petrecute in Normalia occidentala. Intrarea dinspre autostrada Pitesti-Bucuresti. Textul a fost scris in timp ce am privit pe geamul autocarului cinci minute, doar cinci minute, strada. Oamenii. Orasul Bucuresti. Balkanii. Viata, tout court. Si o intrebare la care stiu ca nu exista raspuns: Bucuresti, de ce te iubesc cu o ura atat de grea?

 

 

 

19 februarie 2008

 

 

 

 

 

DARIA GHIU

 

Harta si teritoriul

 

Fenomenul bienalelor de arta contemporana (I)

 

 

 

Bienala ca forma "penultima" a artei

 

 

 

"Exista aproape doua sute de bienale in intreaga lume, care abordeaza probleme similare, prezentand practicile artistice diferite care constituie teritoriile limbajului vizual actual" (Ivo Mesquita, curatorul celei de-a 28-a editii a Bienalei de arta contemporana de la São Paulo, care va avea loc in toamna acestui an). Fiind una dintre cele mai vechi bienale din lume, a doua dupa cea de la Venetia, Mesquita decide sa faca pentru aceasta editie o evaluare a fenomenului cultural de amploare al bienalelor, propagat in asa-numitele zone de periferie ale lumii sau in acele regiuni tensionate din punct de vedere politic si cultural. Care este rolul unei bienale in era globalizarii?, se intreaba el. Ce pozitie ocupa o bienala in industria culturala si in cea a turismului?

 

Gandita ca o reflectie critica asupra numarului mare de bienale din intreaga lume, venita dintr-o tara ca Brazilia, a contrastelor puternice, tema bienalei de la São Paulo deschide discutii recente despre globalizarea artei si ne pune fata in fata cu o realitate: daca facem o harta partiala a bienalelor acestui an, vom vedea ca exista cel putin una in fiecare colt al lumii. São Paulo Biennial, Whitney Biennial in New York, Liverpool Biennial, berlinbiennale5, Manifesta 7, in Trentino Alto Agide (nordul Italiei), Moscow Biennale, Shanghai si Singapore Biennale, DakArt, bienala de arta africana in Senegal, bienala din Sydney. In Romania, Periferic 8, la Iasi, Bucharest Biennale 3 si Bienala Tinerilor Artisti, tot editia a treia, in Bucuresti. Inflatie sau puls normal al artei?

 

Plasate in locuri strategice in era globalizarii, bienalele sunt subiect de critica pentru teoreticianul german, de origine romana, Marius Babias, atat in Subiectivitatea-marfa, cat si in Recucerirea politicului. Economia culturii in societatea capitalista1. "Locuri de disciplinare a artei mondiale (...) unde «altul» si «strainul» au fost animati pentru coming-out, pentru a se alatura economiei culturale printr-un gest de afirmare de sine si pentru a face marfa cosumabila." Aparenta egalitate intre Lumea intai si Lumea a Treia pe care o ofera bienalele face loc, de fapt, oglindirii diferentelor si marcarii relatiei de subordonare.

 

 Problema bienalelor este tratata si intr-o interesanta culegere de texte, The Manifesta Decade2, editata in 2006 de catre Elena Filipovic (una dintre curatoarele bienalei de la Berlin de anul acesta) si Barbara Vanderlinden. Cartea porneste de la cazul Manifesta 6 din Cipru, editie care a fost inchisa de autoritatile cipriote cu cateva luni inainte de deschidere (curatorii intentionau sa deschida o scoala de arta experimentala in Nicosia, singura capitala cultural si politic divizata din lume), si traseaza harta politica si culturala a Europei de dupa caderea Zidului, precum si modul in care artistii contemporani si curatorii (delimitarea este din ce in ce mai dificila, pentru ca acum vorbim mai degraba de "multiple authorship", concept teoretizat de Boris Groys) se raporteaza la noul spatiu mondial.

 

In unele parti ale lumii, bienalele devin in ultimii ani locuri ale autochestionarii cu privire la rolul pe care il au in societatea prezenta. Vorbesc foarte mult despre rolul artei, despre educatia prin arta, de importanta medierii artei si de plasarea si includerea acesteia in social. Teoretizand arta pe care o produc si teoretizand prin arta, nu doar expunand si aratandu-se (si atat), ele definesc si vorbesc indirect despre crizele si problemele zonei in care se plaseaza. Nu intamplator, aceste autochestionari critice apar in São Paulo, Cipru, Tirana sau Romania. Incet, incet, ele pregatesc terenul unor viitoare reactii de rezistenta.

 

Fenomenul mondial al bienalelor de arta contemporana, al bienalelor nu numai ca forma globala de expunere a artei vii, ci si ca incercare de inserare, de resorbtie definitiva a artei in habitusurile contemporane pare a ilustra o stationare intermediara, penultima, o ezitare a artei la iesirea din muzeu si din galerie (depasite istoric), dar inaintea pasului ultim, decisiv, poate imposibil sau fatal, de intrare efectiva in realitate, unde arta, integrandu-se, ar putea risca, in acelasi timp, sa dispara, sa devina invizibila, devenind imanenta societatii insesi. Prin bienale, arta sta inca "intre" transcendenta ei traditionala ca "harta" a lumii si imanenta coborarii in "teritorialitate".

 

 

 

Anul bienalelor. Bucharest Biennale, Bienala Tinerilor Artisti si Periferic 8 Iasi

 

 

 

Sa vedem, in urmatoarele randuri (ceea ce vom face si in numarul viitor al revistei), ce se intampla in spatiul romanesc, locul a nu mai putin trei bienale de arta contemporana. Anul acesta il putem considera, artistic vorbind, anul bienalelor de arta. Toate cele trei existente in Romania au loc acum, in 2008.

 

Sa ne oprim asupra modului in care acestea se definesc si asupra conceptului in jurul caruia se contureaza fiecare dintre aceste editii. Aceasta privire asupra bienalelor romanesti vine ca urmare a cercetarii documentelor publicate de catre organizatori si a conferintelor de presa ce au avut loc in ultimele saptamani (http://www.bucharestbiennale.org, http://www.metacult.ro/meta/, http://periferic.org/). Acestei faze preliminare a analizei lor - mai mult o privire de ansamblu - ii va urma analiza propriu-zisa, in urmatoarele luni ale anului, atunci cand fiecare dintre ele se va deschide.

 

 

 

Bucharest Biennale 3. BB3. "Fiind aici. Topografiind contemporaneitatea"

 

 

 

Cea de-a treia editie de Bucharest Biennale, organizata de revista de arta si cultura contemporana Pavilion, si deci de Razvan Ion si Eugen Radescu, va avea loc curand, intre 23 mai si 21 iunie. Este important modul in care bienala Bucurestiului se autodefineste: "punere in scena" a artelor contemporane, "actiune" locala si globala, "implicare comunitara" si "imbogatire a resurselor culturale ale Bucurestiului". Organizatorii mizeaza mult in aceasta editie pe Bucuresti ca spatiu al arhitecturii si urbanisticii eclectice, ca loc al "straturilor de arhitectura", al invelisurilor secolelor trecute.

 

Tema, aleasa de curatorii Jan-Erik Lundström si Johan Sjöström (primul, director al BildMuseet din UmeA, muzeu de arta contemporana si cultura vizuala din Suedia, al doilea, curator la acelasi muzeu) pune in discutie cartografierea spatiului in care traim, re-definirea lui continua, re-demarcarea lui, in conditiile in care noi suntem subiectele acestor miscari continue (ne deplasam constant, suntem fiinte mobile, traim nomadic, cei mai multi dintre noi migram, nu mai stam intr-un loc fix) sau devenim obiectul lor: spatiul isi pierde granitele initiale, apar unele noi, cad ziduri, se inalta altele. Adica, in mic, exact ceea ce traim zilele acestea pe scena politicii mondiale. O tema deci foarte actuala si sensibila deopotriva.

 

"Topografia contemporaneitatii" si, implicit, cartografierea noilor practici artistice, prin fortarea vizitatorului bucurestean sa strabata un drum anume, sa umble cu harta in mana (aceasta chiar va exista, traseul locatiilor bienalei), intr-o zi de primavara bucuresteana 2008. Intr-un anumit sens, ideea trasarii unui itinerar prin Capitala readuce in actualitate punctul culminant, care a avut loc in toamna trecuta, in cadrul proiectului Spatiul Public Bucuresti/Public Art Bucharest 2007. Acolo, ca si aici, proiectul insemna o cartografiere artistica a spatiului, o incercare de inserare in spatiu. Lucrarile de arta erau strict conectate la spatiul in care se desfasurau, nu puteau exista decat acolo, in acel loc, erau concepute pentru acel loc. In cazul Bucharest Biennale, locatiile alese spun fiecare cate un fragment de istorie a Bucurestiului: e vorba de un traseu complicat compus din Muzeul de Geologie, Gradina Botanica, galeriile Orizont si Simeza si de galeriile - comerciale, de data asta - Feeria. Locuri in nici un caz al display-ului de arta contemporana si, cu atat mai mult, o provocare si curiozitatea de a vedea ce va iesi din aceasta imersiune a artei in spatiul public.

 

Dincolo de lucrarile artistice, vor fi pe parcursul acestei luni si mai multe dezbateri publice, discutii teoretice deschise publicului. La BB3 vor fi 38 de artisti din 21 de tari. Ei vor produce 44 de proiecte, ce vor ilustra tema bienalei, dupa cum ni se spune in statement-ul bienalei. Din spatiul romanesc, Lia Perjovschi, Cezar Lazarescu si Adrian Matei. Din mediul international, ii amintim doar pe cativa: Frances Goodman, cunoscuta artista de origine palestiniana Mona Hatoum, Yoko Ono (care a devenit subiectul multor controverse in legatura cu vizita ei in Romania) si Renaud Auguste-Dormeuil.

 

Cu adevarat foarte importanta, pentru mine, va fi prezenta lui Dormeuil la Bucharest Biennale 3. Artistul francez este unul puternic pe plan international si vom vedea ca lucrarile lui ii confirma reputatia de specialist in topografierea spatiului urban. Prezente in multe expozitii, ele vorbesc despre societatea supravegheata in care traim. Artistul, ca forma de protest si mai degraba atentionare asupra Big Brother-ului contemporan (libertatea e doar o impresie, de fapt, suntem urmariti continuu), a conceput mai multe harti, in urma cercetarilor sale minutioase, harti ale "drumului fara camere de supraveghere la serviciu si inapoi", trasee ale rutinei zilnice.

 

Cunoscut "provocator" contemporan la reflectie in multiple domenii, analist al cinematografiei prin psihanaliza si realizator, intre altele, al filmului The Perverts Guide to Cinema, alaturi de regizoarea Sophie Fiennes (formata de Peter Greenaway), filosoful sloven "mondial" Slavoj Zizek va onora, de asemenea, bienala prin prezenta sa.

 

Intr-o lume in curs de globalizare, Bucharest Biennale 3 isi propune cartografierea capitalei unei tari de curand integrate in Uniunea Europeana, Romania fiind a doua tara ca marime din Noua Europa. Este un proiect ambitios, greu de realizat, dar care, odata incheiat, ar putea modifica mentalitatea locuitorilor orasului.

 

In numarul viitor, voi continua analiza conceptelor celorlalte doua bienale prezente in spatiul romanesc al anului 2008: Bienala Tinerilor Artisti (Re-Construction, editie curatoriata de catre Ami Barak) din Bucuresti, si Periferic 8 (Arta ca dar, curator Dóra Hegyi). La a opta editie, Periferic 8 din Iasi a devenit deja o traditie si o certitudine.

 

 

 

1. Marius Babias, Subiectivitatea-marfa. O povestire teoretica, IDEA Design&Print, Cluj, 2004 si Recucerirea politicului. Economia culturii în societatea capitalista, idem, Cluj, 2007.

 

2. The Manifesta Decade: Debates on Contemporary Art Exhibitions and Biennials in Post-Wall Europe, The MIT Press, 2006.

 

 

 

 

 

JOAQUIN GARRIGOS, Directorul Institutului Cervantes din Bucuresti

 

Un institut tanar ramificat pe cinci continente

 

 

 

Volume traduse de Joaquin Garrigos:

 

• Liviu Rebreanu - Ciuleandra

 

• Mircea Eliade - Domnisoara Cristina, Nunta in cer, Santier, India, Noaptea de Sânziene, Huliganii, Tinerete fara de tinerete, Dayan, Uniforme de general, Ivan, Un om mare, 12.000 de capete de vite, Nouasprezece trandafiri, Maitreyi, Jurnal 1945-69, Jurnalul portughez 1941-45, Isabel si apele diavolului

 

• Emil Cioran - Amurgul gandurilor, Cartea amagirilor, Indreptar patimas

 

• Norman Manea - Plicul negru, Intoarcerea huliganului, Despre clovni, Fericirea obligatorie

 

• Camil Petrescu - Patul lui Procust

 

• Vasile Voiculescu - Capul de zimbru

 

• Mihail Sebastian - Jurnal 1935-1944, Accidentul

 

• Max Blecher - Intamplari din irealitatea imediata, Vizuina luminata

 

 

 

Sa reamintim cititorilor nostri cateva date despre istoria si geografia acestui institut - cand a fost infiintat, care a fost scopul declarat, in cate tari din lume functioneaza.

 

Institutul Cervantes a fost infiintat in anul 1991 cu scopul de a promova limba si cultura spaniola in lume si, la numai doi ani dupa aceea, in 1993, si-a deschis portile si cel din Bucuresti. Acest fapt nu este surprinzator, fiindca in Romania exista un mare interes pentru limba si cultura noastra si catedre de spaniola in multe universitati; exista deci o scoala de hispanistica de seama, rod al regretatului Iorgu Iordan. In momentul de fata, Institutul Cervantes este prezent in 38 de tari din cele cinci continente.

 

Cata autonomie are Centrul? In Romania, cum stiti, Institutul Cultural, prin lege, este subordonat direct Presedintiei. Care este situatia Institutului Cervantes? Care este relatia lui cu Ministerul de Externe ? Cu Ministerul de Cultura? Cu Parlamentul din Spania? Cu Ambasada Spaniei in Romania?

 

Institutul Cervantes nu depinde de nici un minister concret, ci de un patronat prezidat de rege si de seful guvernului si alcatuit din membri alesi dintre personalitatile culturii, atât din Spania, cât si din America hispanofona. In afara de aceasta, mai exista un consiliu de administratie alcatuit din ministrul Afacerilor Externe, respectiv al Culturii si al Educatiei. Gestionarea si conducerea efectiva a Institutului ii corespunde directorului general, numit de seful guvernului.

 

Putem spune deci ca este o institutie autonoma, care isi stabileste propriul plan si isi duce la capat obiectivele sale cu absoluta autonomie. Ceea ce nu inseamna ca nu actioneaza in coordonare cu celelalte institutii ale statului, indeosebi cu cele mentionate de dvs.

 

In Bucuresti, desi noi alcatuim o programare proprie, avem o stransa si fructuoasa relatie de colaborare cu Ambasada Spaniei, fiindca, la urma urmelor, toti vaslim in aceeasi luntre si urmarim aceleasi scopuri.

 

Se implinesc doi ani de cand sunteti director al Institutului Cervantes la Bucuresti. Desigur v-ati facut un bilant mental la sfarsitul anului trecut. Au fost nenumarate evenimente la Institutul Cervantes, care au fost cele mai reprezentative? Care au fost dificutatile?

 

Ar trebui sa vorbim de doua feluri de activitati, si anume: cele docente si cele culturale. Dintre primele, fara indoiala, subliniez acordurile semnate cu universitatile din Timisoara, Suceava si Universitatea de Stat din Republica Moldova, prin care acestea au devenit centre de examinare DELE (Diploma de Spaniola ca Limba Straina).

 

In privinta manifestarilor culturale, as mentiona dintre multele evenimente pe care le-am organizat pe cel dedicat lui Mircea Eliade, cu ocazia centenarului sau; apoi, expozitia fotografica si bibliografica Jorge Luis Borges, la Muzeul Literaturii Romane, cu prilejul publicarii in Romania a patru volume din operele sale complete, în prezenta biografului sau argentinian, scriitorul Marcos R. Barnatán; expozitia de grafica a artistului cubanez Wifredo Lam, la Muzeul National de Arta; as aminti, de asemenea, participarea noastra in diferite evenimente muzicale din Sibiu anul trecut; un simpozion in omagiul lui Santiago Ramon y Cajal, Premiul Nobel pentru medicina, organizat in Bucuresti, Targu Mures si Iasi; o expozitie care a prezentat cele 32 de proiecte selectate la Bienala de arhitectura spaniola 2006, conferintele de biomedicina; un atelier de flamenco... Realmente, lista este lunga. As vrea sa reliefez faptul ca manifestarile noastre nu se circumscriu Bucurestiului, ci le-am dus de-a lungul si de-a latul Romaniei si uneori chiar la Chisinau. Ca sa le putem organiza, cum e firesc, am solicitat colaborarea anumitor institutii culturale romane, din partea carora am primit intotdeauna un raspuns pozitiv si fara de care unele evenimente n-ar fi fost cu putinta.

 

 

 

In 2008 vom intari prezenta cinematografiei

 

 

 

Care considerati ca sunt prioritatile anului 2008? Ce activitati propuneti pentru anul viitor, desi, fara indoiala, vor mai fi surprize?

 

Anul acesta vrem sa extindem acordurile si cu alte universitati romane, ca sa deschidem noi centre de examinare DELE in Romania. Actualmente suntem in legatura cu Ministerul roman al Educatiei pentru posibila introducere a DELE scolar, adica in liceele romanesti. Tot in acest an se va inaugura, in luna aprilie, un centru asociat al Institutului Cervantes la Chisinau.

 

In domeniul culturii, dorim sa intarim prezenta cinematografiei, dat fiind ca este un gen cultural foarte urmarit. Cu particularitatea ca filmele hispano-americane (aproape necunoscute aici) vor avea un rol deosebit. Tocmai am avut un festival cubanez si vom organiza festivaluri de filme columbiene, argentiniene si chiliene. In cazurile acestea, ne bizuim pe colaborarea ambasadelor respective. Trebuie mentionat ca ambasadorii hispano-americani au colaborat mereu cu noi fiindca Institutul Cervantes este vatra tuturor celor care vorbesc si scriu in spaniola, indiferent de tara de obarsie.

 

In colaborare cu Cinemateca Romana, vom introduce in programarea acesteia o proiectie lunara de film spaniol, calendarul acestor proiectii urmand sa fie disponibil curand pe pagina noastra web http://bucarest.cervantes.es.

 

Vom fi prezenti la Festivalul International Transilvania, din Cluj, in iunie, si in aprilie la Festivalul International de Scurtmetraje, NEXT.

 

Vom consolida in programare evenimente cu caracter stiintific, urmand linia inceputa in 2006 cu Ramon y Cajal si anul trecut cu biomedicina. Prin urmare, intentionam sa continuam colaborarea cu Muzeul de Istorie Naturala al Romaniei, atât de frumos finalizata prin organizarea la Bucuresti a expozitiei Pacificul inedit; in linia activitatilor din domeniul stiintei, vom organiza intalniri pe teme de psihanaliza si de endocrinologie, in care il vom si omagia pe marele om de stiinta si scriitor spaniol dr. Gregorio Marañón si vom lansa un interesant eseu al acestuia despre Don Juan.

 

In privinta muzicii, vom participa la Festivalul International din Sibiu, in mai, la Festivalul de Muzica Contemporana Multisonic, in septembrie. In luna martie, cu colaborarea Fundacion Jacinto Guerrero din Spania, vom oferi un concert de chitara in Bucuresti si in Timisoara.

 

In artele plastice, va fi o expozitie de publicitate spaniola actuala la Muzeul National de Arta Contemporana, cu care am colaborat de multe ori.

 

Evident, ca in anii precedenti, nu ne vom margini la Bucuresti, ci speram sa le ducem si in provincie.

 

 

 

Interesul romanilor pentru limba spaniola sustine si el evenimentele culturale

 

 

 

Cultura nu se face fara bani. Cum stati cu bugetul si cu posibilitatile de cheltuire a banilor?

 

Banii niciodata nu sunt destui si ne luptam cu ei, caci evenimentele culturale costa mult si unele, de exemplu, expozitiile, foarte mult. Noi avem un buget initial si, daca inscrierile la cursurile de limba cresc, putem avea o a doua sursa de venituri care sa ne ingaduie organizarea mai multor evenimente culturale. Din fericire, pana acum, datorita faptului ca interesul romanilor pentru spaniola se mentine, suntem intr-o curba crescatoare.

 

De altfel, contam si pe sponsorizari si, ori de cate ori ducem un eveniment cultural in provincie, institutia romana partenera (de obicei, universitatea) intelege sa contribuie si material la realizarea evenimentului. La fel se întâmpla si în cazul colaborarilor pe care le avem cu un festival international organizat de romani (fie ca e vorba de muzica, film sau teatru), în mod obisnuit si firesc, institutia organizatoare asuma o parte din cheltuieli.

 

Inainte de a fi director al Institutului Cervantes, erati deja cunoscut prin activitatea dumneavoastra de traducator. Cum apreciati la ora actuala difuzarea literaturii romane in Spania? Cat de interesat este publicul si media straina de cultura romana?

 

In clipa actuala, si gratie sprijinului acordat de ICR, literatura romana traverseaza în Spania un moment de cerere cum n-a cunoscut niciodata. Caci, dincolo de ajutorul economic - care este întotdeauna si pentru orice editura din orice tara un stimulent -, editorii spanioli au avut revelatia marii calitati a literaturii romane. Dovada, recenziile publicate despre autori ca Norman Manea, Max Blecher sau Camil Petrescu, ecouri care i-au incurajat pe editori sa publice si alte lucrari ale acestora. Se cer si autori clasici si moderni, se cere eseu si chiar poezie. Eu, ca traducator, nu pot accepta toate contractele care mi se propun, fiindca, din nefericire, n-am timpul fizic sa ma ocup de toate. Mai mult, inainte nu mi se propunea nimic, ci eu le propuneam editorilor cartile care meritau traduse, dat fiind ca stiau extrem de putin despre literatura romana si cu greu le smulgeam cate un contract sau altul. Adica, nu era cerere, ci oferta. Acum este si cerere.

 

Publicul si media nu stiau nimic de cultura romana. In ce priveste literatura, in afara de Eliade si, in ultima vreme, Norman Manea si Mihail Sebastian, nu se cunostea nimic. Acum a patruns nu numai literatura, ci si filmele romanesti, ca urmare a recentelor succese internationale ale unora dintre filme. Romania a trecut subit la faima, la renume, intr-un gen unde nu exista. Luna trecuta, prestigiosul ziar El País, din Madrid, a dedicat suplimentul sau cultural, Babelia, Romaniei, un fapt cu totul neobisnuit, cu ocazia premierei filmului 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, care a avut acolo un succes rasunator.

 

Fireste, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca in Spania locuiesc aproape un milion de romani.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

SORIN VIERU

 

Un veac cu Geo Bogza

 

 

 

In memoria cititorilor mai varstnici chipul lui Geo Bogza este bine intiparit. Nu acelasi lucru se poate spune insa in cazul generatiei formate in perioada postdecembrista. Ideile pe care si le-ar putea face un om tanar din zilele noastre despre Geo Bogza risca sa ramana scunde si schematice; ele nu sunt ajustate la statura literara inalta a scriitorului. Judecatile mai recente ale catorva literati fac nu o data exces de corectitudine politica si au un iz resentimentar. Uneori se vehiculeaza afirmatii de-a dreptul absurde, cum este aceea ca gloria literara a lui Bogza ar fi fost construita deliberat, astfel incat sa puna in umbra stralucirea inzestratului sau frate, romancierul Radu Tudoran. Or, Geo Bogza nu a scris romane, asa cum nici Radu Tudoran nu compunea poeme sau reportaje. Drumurile lor literare erau paralele.

 

Dar de ce ne-ar mira excesiv contestarea operei lui Bogza, intr-o vreme involburata ca a noastra, cand pana si valoarea perena a poeziei eminesciene nu numai ca este pusa de unii tineri si de unii fosti tineri sub semnul indoielii, ci adesea aruncata direct in cosul produselor culturale expirate?

 

O parte covarsitoare a operei lui Geo Bogza rezista si astazi. Atata doar ca succesul de stima de astazi nu mai este insotit de receptarea fierbinte si incandescenta a unui public larg. Caci s-au schimbat atat componenta, cat si optiunile majoritatii cititorilor de azi.

 

Geo Bogza a fost atasat inca din prima sa tinerete la valorile stangii si si-a pastrat aceasta orientare de-a lungul intregii sale vieti. Intr-o perioada destul de indelungata, stanga democratica din Romania si-a urmat drumul sau propriu, dar pana la urma a fost luata ostatica de catre miscarea comunista - prin seductie sau prin violenta. Unii nu s-au mai intors intregi dintr-o captivitate, uneori asumata initial in mod voluntar. Sub presiunea vremilor si, poate, si a propriilor sale iluzii, Geo Bogza a facut si el concesii literare. O parte mica a scrierilor sale nu mai rezista la examenul timpului. Scriitorul insusi a resimtit dramatic perioada trecatoare de alterare, de saracire a sevei sale creatoare in anii 50. O redresare spectaculoasa a creatiei sale, o adevarata regenerare a urmat, de la mijlocul anilor 60. Perioada concesiilor trecuse, dar atasamentul lui Geo Bogza fata de valorile stangii a ramas o constanta a gandirii sale si a gasit forme viguroase - desi adesea esopice - de expresie.

 

Insa in societatea noastra de astazi atitudinea de stanga continua sa fie privita cu suspiciune si este confundata constant fie cu comunismul impenitent, fie cu snobismul de stanga (asa-zisul "comunism caviar"). Traim intr-o perioada de semianalfabetism politic. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care valorile literare ale operei lui Bogza au intrat provizoriu intr-o penumbra neprielnica.

 

Dar mai intra in joc si un alt complex de factori culturali, insa nu de cultura politica, care pot explica intr-o si mai mare masura scaderea temporara a puterii de inraurire emotionala a scrierilor bogziene. Nu numai ca moda este schimbatoare - la donna è mobile -, dar si modelele literare, canonul literar, gustul public si sensibilitatea poetica au intrat, sub ochii nostri, intr-o perioada de inevitabile transformari profunde si rapide. Patosul cvasi-whitmanian al unor poeme bogziene risca sa fie citit pe o grila falsa, individualismul anarhic al poemelor de tinerete nu mai e gustat de omul societatii de consum, solemnitatea verbului bogzian de senectute este acoperita de zarva citadinului grabit si stresat. Aceste alterari fundamentale ale structurilor psihice elementare ale cititorului vor putea fi oare contracarate de rostirile sapientiale ale paznicului de far? Farul lui Bogza mai lumineaza inca, dar caror corabii le mai arata drumul? Individualitatilor izolate, spiritelor idealiste care mai cauta inca o tabla a valorilor perene, corabierilor care aspira sa fie oameni intregi, adolescentilor care mai cred in Poezie - acestora, in orice caz!

 

Un lucru pare cert si de natura sa inspire incredere in puterea de inraurire viitoare a verbului bogzian: autenticitatea poetica a textului si sinceritatea angajarii autorului apar la fel de indubitabile ca si insemnatatea unor gesturi punctuale, dintre care unele nu au fost uitate. Toate acestea au insemnat enorm intr-o epoca in care mai mult ca oricand omul era sub vremi.

 

Un asemenea gest bogzian punctual scos din uitare mi l-a evocat o carte pe care am recitit-o recent cu emotie. Dupa ce reusise sa ajunga in lumea libera, pictorul George Tomaziu, fost detinut politic condamnat la inceputul anilor 50 la noua ani de temnita grea, relata in cartea sa de memorialistica publicata in Occident si tradusa mai tarziu in limba romana (Jurnalul unui figurant, ed. Univers, 1995, p. 188-189) urmatoarea scena petrecuta la Tribunalul Militar, unde fusese adus in catuse, alaturi de alti "banditi". E o scena care reda elementul insolit, spectaculos si solemn al prezentei lui Geo Bogza pe scena literaturii si a vietii.

 

"In acel moment, atentia celor prezenti a fost atrasa de agitatia de la intrare: usa s-a deschis si in fata asistentei uluite a aparut, vijelios, silueta masiva, putin cam desalata, a unui barbat pe care mi se parea ca-l recunosc. Sa fie chiar el, acel mare prieten la care tineam atat de mult, scriitorul Geo Bogza? Si ce cauta aici? Il revazusem pe malul marii, in timpul primelor concedii de dupa razboi, il dusesem la Nadia care ne cantase din Chopin cum numai ea stia s-o faca, devenise de putina vreme membru al Academiei. Si totusi, el era. A inaintat pana la bara cu un pas greu si hotarat, a ajuns in fata colonelului presedinte si a intors capul catre noi. Ochiul sau scanteia. Apoi, cu o voce hotarata, si-a declinat identitatea si a spus ca voia sa depuna marturie pentru mine. Tinea in mana dreapta carnetul de membru de partid si pe cel de membru al Academiei (N.B.: aici memorialistul se insala. Bogza nu era si n-a fost niciodata membru de partid, in ciuda insistentelor lui Maurer si ale altor fosti ilegalisti care il presau sa se inscrie in PMR). Totul era atat de neobisnuit - un asemenea caz nu mai existase - incat presedintele nu a gasit nimic de obiectat. Prietenul meu si-a facut atunci depozitia, n-a fost deloc zgarcit in laude, indraznind chiar sa spuna la sfarsit ca era gata sa subscrie la orice as fi putut face. Pronunta clar fiecare silaba, sublinia fiecare cuvant. Apoi a vrut sa citeasca cele notate de grefier si, dupa ce a adaugat doua sau trei virgule in textul declaratiei sale, a facut un ocol pentru a trece pe langa mine si - murmurand cu voce gatuita: «Ce au putut face din tine!», mi-a strecurat ceva in buzunar. Revenindu-si in fire, presedintele a suspendat sedinta. Am fost somat sa le arat ce-mi daduse Geo. Un rulou de bancnote! Sperasem sa fie un baton de ciocolata... Cum gardianul sef ma ameninta cu toate tunetele cerului, procurorul i-a inchis gura si i-a interzis sa se amestece in aceasta afacere. Am semnat o declaratie ca nu aveam nici o vina in cele intamplate, magistratul a incheiat un proces-verbal, au fost anexate bancnotele, iar sedinta a fost reluata... Am fost scosi din incinta tribunalului si adusi iar la Jilava. Ma asteptam la o cotonogeala fara pereche, dar nu s-a intamplat nimic. Incidentul provocat de Geo era inchis, dar aceasta interventie furtunoasa ne facuse sa vedem ca nu e distrus totul pe aceasta lume".

 

 

 

... "Ne facuse sa vedem ca nu e distrus totul pe aceasta lume"! Nimic nu rezuma mai succint si mai esential decat cuvintele lui Tomaziu rolul jucat de Geo Bogza - omul si opera - in nesfarsitele si obsedantele decenii incheiate in pragul lui 1990.

 

Acest paznic singuratec de far - paznic la un far care a luminat in bezna cenzurii si a marasmului moral -, acest hidalgo fara scutieri aducea un mesaj evocator al altor vremi. Si chiar mai presus de vremi! Facandu-ne sa vedem ca nu totul poate fi distrus pe aceasta lume.

 

 

 

 

 

GEORGE BALAITA

 

Vogoride

 

fragmente

 

 

 

 Ca de obicei in pauza de pranz, Mado si Stanislas fac dragoste. Odaia seamana cu cabina capitanului de pe La Zante, iahtul lui Vintila.

 

Obisnuinta e a doua natura, spune Stanislas. Cred ca n-ar trebui sa te grabesti, spune Mado. Vreau deasupra. Respira usor, miroase bine, rade infundat, respira adanc. Mado si Stanislas au, impreuna, cincizeci si doi de ani.

 

 Familia e totul, spune Stanislas. Dar nu ajunge!

 

Si copiii, sopteste Mado, oare nu pentru ei muncim...?, ramai asa, te rog...

 

Cand se-ntoarce barbatu-tau? Saptamana viitoare, pentru doua zile, lasa deocamdata Amsterdamul sa se ocupe Ringala Popa, Noua Zeelanda are imperios nevoie de el. Si pe urma Austria. Tot imperios nevoie? Tot imperios. Stanislaaaas? Da, iubire, ce pot face pentru tine? Stanislas, este imperios nevoie sa fiu deasupra. Prea tarziu, spune Stanislas.

 

Rad amandoi: hohote. Trupurile goale se misca in contrasens. Este mai degraba de auzit, decat de vazut. Mirosul e important; dar o iarba de fumat ar fi si mai importanta, gafaie Stanislas. Dar nevasta-ta?, intreaba Mado. Tot asa, spune Stanislas, vine miercuri, joi da o fuga la Scorbura, la hahaha, mosie, sta cu gemenele inca o zi si numai da pe-acasa, este imperios nevoie de ea in State.

 

Unde-n State? La Chicago. Aaa, Orasul Vanturilor, Marile Lacuri, Al Capone, naspa de tot. Stanislas, de cate ori sa-ti mai spun, nu te grabi. Esti in stare de mai mult, ce naiba...

 

Dar urla scurt, neasteptat, patrunzator. Se zbate electrocutata, se desface moale, tacuta, un lung suspin. Vezi, spune Stanislas, nu te scalzi de doua ori in apa aceluiasi rau.

 

Stani, spune Mado, chiar n-ai tu o iarba? Astazi nu, spune Stanislas. Nu te ridica de tot, dragule, spune Mado, stii tu ce-mi place mie acuma, nu? Dar nu asa de parca lingi frisca din farfurie.

 

Dintr-o incapere oarecum alaturata, ca printr-o conventie ca intr-un vechi roman oarecare, sau pe scandura la teatru, se aude vocea lui Puiu Vogoride. Cine? Actorul? Batranul cabotin, fostul cavalerist? Chiar el!

 

Azi e o zi norocoasa, spune Mado. Ia si noteaza tot, deschide dracia aia japoneza cu care si morti-i asculti, nu in sertarul ala... Si nu uita ziua, 6 martie 1996.

 

 

 

*   *   *

 

Domnisoara doctor imi umbla cu mainile prin gura. O facea cu atata usurinta si indemanare, se strecura asa neasteptat departe si in mai multe locuri deodata, incat puteai crede ca in curand tanara amazoana va patrunde calare sub bolta aia intunecata si umeda si se va apuca de cercetat pestera si caile de acces spre adancurile pana acum necunoscute. Aflasem despre patima ei pentru cai si pentru muzica. Partidele ei de calarie la Baneasa, cel putin o data pe saptamana, in zori sau pe inserat cand lumina abia se instaleaza sau dispare lent. De curand domnisoara doctor era asociata si la un cabinet particular, prin Floreasca, incepuse sa castige bine si avea de gand sa investeasca in cai de curse. Si in orice caz sa nu se mai lase pacalita, cum se intamplase cu belgianul, pierduse dintr-un foc douazeci de mii de dolari, acela o ametise cu un post de radio care ar fi trebuit sa transmita numai reclame si muzica, mai ales muzica, douazeci din douazeci si patru de ore... Toate astea le stiam de la Petronela.

 

Fata domnisoarei doctor era foarte aproape de a mea, un oval cam prea mare dar placut, ceva ca miezul marului proaspat. Ii vedeam buzele intredeschise, tremurul vag al narilor, dintii taiosi, sidefati si intre ei varful limbii, rosie, nemiscata, parca privindu-ma ca un ochi fix, batjocoritor si tandru in acelasi timp.

 

Mi-am dat brusc nelinistit seama ca nu reuseam sa mi-o amintesc deloc, desi in agenda mea de craidon batran si pana mai ieri june-prim la o varsta cand altii fac doar domni batrani (unchiul, bunicul, generalul, gradinarul etc.) sau maniaci paralitici, "portretul ei viu si natural" (cum o anuntam pe Pantera Neagra, la micul circ al lui Iordachescu, umblam prin iarmaroace, anii 50; am somat vreo doua veri si o iarna, ma lasasem ademenit de nevasta secretarului cu propaganda de la un raion si m-au dat afara din teatru, dar ce tanar eram, ce fripturi si ce prospatura pe la miile alea de teatre si "ansambluri" de amatori), asadar portretul ei in marime naturala era de mult fixat in insectarul meu, descompus in partile componente, fiecare piesa curatata, unsa, invelita in petecul ei de panza impermeabila, totul grijuliu asezat intr-o cutie de violoncel, sa nu bata la ochi, am jucat atatea vieti pe scandura incat am invatat, hm, cate ceva, n-ai sa cari niciodata o arma asa pretioasa intr-o ladita cazona oarecare, e la mintea cocosului. Faptul ca inca nu ma culcasem cu ea sau asta n-o sa se intample niciodata nu avea importanta, dimpotriva, asta imi stimuleaza imaginatia. Nu uitati, eu sunt un profesionist... Cu toate astea, intins confortabil pe scaunul asta ca o scoica mare, si cu ea asa de aproape, nu reuseam sa mi-o amintesc deloc. Si eram pacientul ei de cel putin doua luni. Ma programa rar fiindca, in afara distinsei mele prezente, nu pot oferi, din pensia mea, nici macar o floare. Sau poate sunt nedrept, magnetismul meu o stimuleaza secret si amana si ea cat poate... Are si de lucru. La varsta mea ai probleme cu dintii. Ha, ha, mai ales cu dintii, mai ales cu maruntaiele, mai ales cu oasele, mai ales cu inima, mai ales cu domnul acela micut si mai degraba debil, chel si capricios!

 

Inca imi iese ce mi-a iesit aproape fara cusur o viata intreaga: stiu sa pastrez aparentele. Sunt un actor de scoala veche, dar imi place sa fiu in pas cu moda. Sunt in jur de saptezeci, plus-minus un an, dar domnisoara doctor i-a soptit in urechiusa saptamana trecuta asistentei Mioara ca arat abia trecut de 50, al naibii, zicea, cred ca are vreo saizeci, tu ce crezi, Miorico, vezi cum tii mojarul ala, nu risipi ca nu mai avem decat ce ti-a ramas in flaconul adus de la ajutoare si Steve vad ca n-a mai calcat de mult pe la noi...

 

De unde stiu? Tot de la Petronela, se intelege! Petronela stie tot. Il cunoaste pe Steve, un columbian care lucreaza pentru Giorgio Zoja - Milano farmaceutica si chimie, vine des in Romania. Steve are tripla cetatenie, SUA, Italia si, bineinteles, Columbia. Numele lui adevarat este Ramon. Petronela a fost garderobiera la Teatrul din Albala, a lucrat acolo vreo trei ani, cam cat am jucat si eu la teatrul asta. Boala mea cea mai usoara a fost sa schimb teatrele din tara asta, sa nu stau mai mult de cinci pana la sapte stagiuni intr-un loc. O, tempora! Nu zic ca era mai bine. Nici nu e de bon ton, noi, artistii, ne sta mai bine la opozitie, iar daca nu esti cu noi du-te-n ma-ta, nu te cunoastem. Rau? Bine? Eu n-am fost membru de partid, fiindca nu-mi placea chestia cu sedintele si ascultarea, ca la calugarie, ma rog, eu sunt, genetic, daca-mi dati voie, burlac, boema mea a fost, hai sa zic rationala dar non-stop. Cand nu mi-a placut un rol, l-am refuzat. Ah, da, am gasit tonul potrivit cand am zis nu, si gata! Sau mi-am luat catrafusele, valea la alt teatru. Erau destule. Bine? Rau? Scandura, ca si hartia, suporta orice! Dar cine s-a bagat in fata si chiar a fost numarul doi la noua putere, dupa 1989, si-a dus-o acolo sus (sus, pe dracu, la judet, in M., unde eram atunci, dar in fruntea bucatelor) mult mai bine iar acum e om de afaceri si sponsorizeaza si cate un spectacol, cine, ladies and gentlemen? Fostul secretar de partid al teatrului, unul care la vizionari dadea cu bata mai rau si inaintea activistului de la propaganda. Era urat de toti, ti se facea greata, iti venea sa le dai foc. Bine? Rau? Petronela e una cu nuri care nu se ofilesc. Ea se scalda in lapte de iapa si se hraneste numai cu hormoni recoltati pe cale naturala de la barbatii foarte tineri si sanatosi. Gandeste, nu stiu cum sa spun, intr-un fel foarte "frantuzesc", pentru mine, zice, astia tineri sunt buni la intretinerea tenului si sa nu fac celulita, altfel sunt repeziti si plicticosi. E o poveste intreaga maritisul ei la douazeci de ani, cu un arhitect sexagenar (care s-a si prapadit din cauza ei), a stat cu el vreo cinci ani (o chestie cam ca a mea cu teatrele!), a plecat de la el (si ce casa, cati bani, ce trai nineaca!) intr-o dimineata in zori, cand el zacea istovit de fericire, lua si ceva afrodisiace, se pare, si niciodata cu apa, numai cu whisky sau vodca, asta a suparat-o rau de tot pe Petronela, cand a aflat, sa-i trebuiasca lui altceva cand il lucrez eu, nu se poate, m-a jignit de moarte... A plecat numai cu ce era pe dansa, cum se cara nebunele astea prin filmele americane cretine, inainte de rasaritul soarelui, cu Ogarul Cenusiu... Am reintalnit-o pe Petronela la clinica de stomatologie din Carul cu Fan. Femeie de serviciu, dar cu stilul ei, un fel de stapana pe cele sapte etaje pline cu doctori, profesori, studenti, o lume. Animalul dintre picioarele ei nu are varsta. Ma gandesc deseori la ea: nu inteleg nimic. Din locul unde zac acum auzeam sabotii ei rosii cum toaca mozaicul de pe coridor. Canonade prelungi, dupa trei curse, geamurile incep sa vibreze. Nimeni nu le spune nimic. Urmeaza galopul unui copil de vreo cinci ani, un nepot orfan pe care il crestea ea. Acela manevreaza un automobil de tabla cu pedale. Aud vocea profesorului Neagoe, Petronela, vino draguta pana la mine sa-ti arat ceva. Si glasul ei (sa ma ia dracu daca Elvira Popescu ar fi putut sa prinda tonul asta!): gata, Caline, ajunge, nu te gandesti deloc la nervii mei, potoleste-te sau te omor, te fac carne de mici... Dar este ceva de inteles? O enorma feminitate placida, ravnita hoteste de partea barbateasca, ea nedand nimic si primind in intuneric si tacere totul, anuland orice impotrivire, totul dublat de un fel cazon de a povesti "barbateste" orice grozavie si de a razbate la fel, atunci cand nu e in pat...

 

Dar pe domnisoara doctor, pe tanara amazoana melomana, nu reuseam sa o reconstitui. Sa fie din cauza xilinei? Chiar asa? O fiola cat o furnica de mica. Cand imi patrunsesera in gura, degetele ei subtiri si reci miroseau a scortisoara. Acum, cand ea isi pregateste coborarea in adancuri, cand viscerele si labirintul sangelui meu o asteapta, fata ei s-a si contopit cu a mea, simt un usor miros de hoit, nu stiu daca din gura ei sau eu sunt mort inca de aseara si in loc sa se lucreze la nenorocitii de molari, cati au mai ramas, mi se face autopsia?

 

 

 

 

 

SMARANDA VULTUR

 

Intalniri (II)

 

 

 

Revin asupra Jurnalului romanesc/Journal Roumain* al lui Eugène van Itterbeek, de asta data dintr-o alta perspectiva. Cea a felului in care isi apropie un strain locul numit Romania, felul in care e calator prin ea, ce intalniri cu sine se pot petrece, in cate feluri si cum poate fi ea citita si inteleasa. Autorul ne semnaleaza inca de la inceput ca traieste in Romania "ca romanii insisi, mananca legumele si fructele locului, intra in aceleasi biserici, asculta sau priveste aceleasi programe la radio sau televiziune, isi alege prietenii si se confrunta cu aceleasi neajunsuri ale vietii cotidiene". O face cu un soi de fascinatie pe care nu stie cum sa si-o explice in totalitate, cu o lipsa de prejudecati care il ajuta sa-i fie la indemana un acasa, pe jumatate imaginat, pe jumatate real, palpabil. Aceasta noua patrie e uneori cat se poate de senzoriala, o descopera in "gustul natural si puternic al legumelor, in cel plin de savoare al slaninii, in gustul mierii din noul sezon sau al vinului de tara", o patrie care se lasa asadar degustata, ingurgitata si in cele din urma asimilata printr-un soi de transsubstantializare. Altadata isi scufunda picioarele in apa unui parau, in iarba umeda, asculta curgerea apei, urmareste un nor pe cer, gesturile si vorbele unui taran care isi adapa calul, suficiente toate astea pentru a resimti comuniunea profunda cu un spatiu, pentru ca momentul despartirii de vara sa lege amintirile, sa le dea putere si semnificatie. Prins intre prezent si trecut, autorul masoara avatarurile memoriei: copilul care e pus de mama sa mestece crema pusa pe foc, pentru ca ea sa se poata ocupa intre timp de alte lucruri, vasul aburit, ciocolata linsa de pe vas la sfarsit, ca o mica recompensa, amintirea placerii de fi in prejama mamei si de a-i face placere. Scena se repeta la maturitate, aceleasi gesturi de viata cotidiana, de tihna domestica, minus prezenta mamei. Acum, a invarti crema pusa pe foc inseamna a te lasa purtat de vise, a-ti lasa sufletul sa se deschida lumii de ganduri si de imagini care te fac sa te simti ilimitat: "cotidianul devine un univers de simboluri, ceea ce Ronsard numeste «lamoureux univers». Aceasta e diferenta fata de copilarie. La maturitate, viata e plina ca un car cu fan care se intoarce de la camp. Cand esti agitat, carul e blocat, nu mai are forta de a se pune in miscare, de a se reconstitui in simboluri, de a «vorbi», de a capata sens. A invarti crema e un mod de a scrie, de a te elibera, de a te deschide, de a lasa viata sa curga". Acest amestec de mobilitate si imobilitate, de rasfrangere a lui acelasi in diferenta, de despicare a timpului in fatete simetrice si totusi decalate e cel care da multor pagini un farmec simplu, dar si un anume gen de blanda solemnitate. Imaginea captata din trecut si gestul prezent se lumineaza reciproc, se sustin. Figura tutelara a acestui univers vag erotizat, ca a oricarui "taram al fagaduintei" spre care spiritul se deschide, e mama care hraneste, asemenea zeitei din Efes, o emblema a timpului si a patriei generoase cu fiii sai.

 

Autorul e totusi liber de ideea nostalgiei fata de tinutul natal, necrezand ca patria e legata de un loc anume si de origini. O poti gasi oriunde, "e cultura in care traiesti si din care te hranesti, e acolo unde sunt oamenii cu care lucrezi si de care te simti legat, e, in cele din urma, locul in care iti cauti fericirea". Patria e astfel ceva care se leaga mai mult de viitor, de proiecte si perspectivele pe care ti le construiesti, "ea nu se afla in urma ta, ci mereu inainte". Foarte frumoase aceste pagini despre o patrie mobila si remodelabila, strajuita de spirit si hranindu-te din spiritul ei, de indata ce esti gata sa il primesti. Foarte diferite de nostalgiile celor pentru care idealitatea e ferecata intr-un trecut definitiv incheiat. Eugène van Itterbeek este un visator, un peregrin prin vocatie, dar nu un ratacitor. Pentru el timpul nu are limite rigide, calatoria e o initiere pe cont propriu, prin efortul creatiei, prin puterea ei de a strange lucrurile la un loc si de a le da sens. Uneori, pare a sugera, nu e nevoie decat sa stii sa astepti, sa lasi lucrurile sa vina spre tine, sa ai puterea de a rezista, "sa fii ca o soparla in desert: trebuie sa ai calmul unei soparle pentru a-ti putea povesti viata", spune el, parafrazandu-l pe J.M. Coetzee.

 

Spaimele, cate sunt in aceasta carte, nu sunt de natura celor obisnuite, nu gasim lamentatii despre moarte. Aceasta are blandetea cimitirelor de pe colinele satelor, pe care le cutreiera, in care se aude fosnetul coasei si se simte freamatul mieilor ce pasc nestingheriti. Simplitatea si frumusetea vietii par adesea pavaze suficiente. Intr-un astfel de loc nu ai sentimentul de ruptura, percepi integralitatea cosmosului. Pentru ca exista totusi o spaima rostita, spaima de incoerenta. Un antidot al acesteia ar putea fi, de pilda, "forta unificatoare a linistii nocturne" si a cetatii seculare, ce a captat torentele si le-a domesticit, pentru a stabiliza strazile si a lega organic viata sa de viata muntelui. Perceptia cosmosului reunificat e resimtita ca o "benefica deschidere ce ne elibereaza de ingustimea vietii cotidiene, de meschinariile ei", ne ajuta sa percepem mai exact puterea Binelui: "Binele este divinul din noi, Raul e dusmanul ce vine din exterior, atacand in noi principiul spiritual".

 

Am incercat sa sugerez ca exista o posibila dubla lectura a jurnalului, una urmand cursul intalnirilor cu oameni si lucruri, foarte interesanta prin diversitate, prin informatia inedita, dar si o alta, pe al carei fundal se profileaza ca actor principal cel care vede si scrie. El asuma subiectiv intalnirea cu lumea, contempland-o, asteptand sa i se dezvaluie intelesurile, recunoscator cand acest lucru se intampla si cand bucuria descoperirii se lasa ingemanata cu reflectia filosofica si cautarea de ordin spiritual.

 

Eugène van Itterbeek nu percepe vreo ruptura intre aceste doua ordini, propunandu-ne un model creator care sa le inscrie, dimpotriva, intr-o continuitate. Pune in discutie, dincolo de asta, un model de viata, pledand implicit pentru unul "opus tendintei epocii noastre de a trai doar in fugacitatea imaginilor, in cultul uitarii, stergand urmele evenimentelor, refuzandu-le sansa de a se ancora in constiinta noastra".

 

Sta in puterea mintii noastre si a spiritului de a le da consistenta si de a le aseza astfel incat ele sa-si recupereze o aura, oranduind o patrie.

 

 

 

*Eugène van Itterbeek, Journal roumain,  Editura Hora, Sibiu, si Les Sept Dormants de la Leuven/Louvain (Belgia). Pentru a contacta editura: tel. 0269-211839 sau e-mail: [email protected]

 

 

 

 

 

SIMONA CRATEL

 

In doar cateva minute

 

 

 

In doar cateva minute, el devine foarte rau.

 

"Ce vrei de fapt de la mine?", ma intreaba.

 

Nu stiu sa raspund. Ma simt foarte bine, doar. Poate asta vreau de la el. Suntem in bar. Ca sa ajung la felia de mandarina de la fund, am dat pe gat tot coniacul.

 

"Daca ne culcam unul cu celalalt, ce astepti, sa te iau de nevasta?"

 

Il privesc cu uimire. Ma priveste furios. Acum o ora inca ne sarutam, iar el se juca cu parul meu.

 

"Hai ca-ti mai dau un sfert de ora."

 

S-ar putea sa fie coniacul, pentru ca nu inteleg o boaba. Despre ce vorbeste? "Un sfert de ora?", ingan.

 

"Iti mai dau un sfert de ora, apoi nu ne mai vedem niciodata."

 

Stau in fata lui, cu paharul in mana. Restul a disparut in ceata.

 

"Ba nu, pentru ca esti minora, iti mai acord un an, pana devii majora. Nu, nu, iti mai dau cinci minute."

 

"Ce-i cu tine?"

 

"Ce-i cu mine?!" Pare cu adevarat furios, asa din senin. "Trebuie sa stii adevarul despre mine" imi spune. "Eu sunt putin innebunit dupa femei, putin alcoolic, putin din toate. Asta sunt eu. Mai vrei sa bei ceva?! Spune! In seara asta sunt generos. Hai, zi, nu sta ca muta! Apoi, sa stii ca nu sunt deloc cine crezi tu. Ce crezi tu ca sunt, vreun sfant? Imi place sa fac sex, imi place sa musc, imi plac o multime de porcarii. Tu esti aia mai inocenta si mai nevinovata, iar eu sunt ala mai de rand, asa."

 

Mestec ultima bucata din felia de mandarina.

 

"Ce-i cu tine?", intreaba cu vocea schimbata. "Te simti rau?!" Face semn chelnerului sa se apropie. Comanda o apa minerala pentru mine. Intre timp, ma ridic si ma indrept spre baie. Dar este in spatele meu. Imi prinde bratul, intrebandu-ma de parca n-as fi auzit din prima: "Te simti rau? Te simti rau?". Apoi ma trage spre el si ma imbratiseaza. "Problema e ca-mi ceri prea mult", sopteste. Nu-mi amintesc sa-i cerut vreodata ceva. Apoi ma impinge. I s-a umflat o vena pe gat, atat de furios este. "Daca-ti trag doua, iti revii imediat!", urla ca un nebun. Intr-una din toalete, cineva trage apa, apoi o femeie blonda trece pe langa noi in viteza, fara sa ne priveasca.

 

Ma imbratiseaza din nou si, soptindu-mi in ureche, incearca sa ma linisteasca: "Hai, ca n-are rost acuma sa te superi, hai ca mergem inapoi la masa si ne terminam bauturile".

 

Ne intoarcem. Ne asezam. Se rasuceste si face semn cuiva. O fata cam de varsta mea vine si il saluta vesela. "Credeam ca nu m-ai vazut!", ii spune. Isi trage un scaun, dar el ii face semn sa se aseze pe genunchii lui. Ea rade si se conformeaza. Ma priveste cu coada ochiului, sa vada cum reactionez. Situatia ii este neclara. El ii ofera sa bea din paharul lui, ii ofera din pachetul lui de tigari. Ea bea si fumeaza, razand.

 

"Te duc acasa?", o intreaba.

 

"Da, sigur", spune ea si se ridica sa-si ia geanta de la masa ei.

 

"Unde pleci?", il intreb.

 

"Ma duc sa fac sex."

 

Raman la masa, inca in soc, nestiind cum sa reactionez. Paharul de coniac este gol. Dar ma tem ca vocea mi-ar tremura prea tare, daca ar fi sa mai comand unul. Nu stiu de ce mi se pare tocmai acum foarte important sa pastrez un minimum de aparenta...! Cine ar putea sa ma priveasca tocmai pe mine? Cui ii pasa?

 

 Si tocmai atunci, cu o fata furioasa, el da buzna inapoi pe usa barului, se indreapta spre mine, si-mi baga ceva in bluza. Bag mana si scot. Bani.

 

"N-am nevoie de banii tai!", urlu si arunc cu banii dupa el. El se apleaca si-i culege in graba si mi-i arunca pe masa. Eu ii matur cu bratul.

 

"Te simti rau?", ma intreaba soptit. "Ce-i cu tine, te simti rau? Spune-mi, ca te duc acasa!"

 

Nu raspund. Toata lumea din bar se uita la noi. El se apropie si incepe sa ma stranga ca un disperat in brate. Apoi se ridica de la picioarele mele si se indeparteaza spre usa. Nu se mai intoarce. Iar eu stau acolo, constienta de atentia nedorita, incercand sa ma recompun, incercand sa gandesc. Incercand.

 

Exact atunci se asaza cineva, exact pe locul unde statuse el cu cateva clipe mai inainte.

 

"Domnisoara, sunt si eu actor!"

 

Isi trage scaunul sa fie mai aproape.

 

"Ce faceti, nu plangeti? Va conduc eu acasa!"

 

"N-am unde sa ma duc", ii spun, incercand sa ma controlez. "Nu sunt din Bucuresti. N-am unde sa ma duc."

 

"Atunci, haideti cu mine, ca va duc eu intr-un loc special. Veniti!"

 

Ma ridic si il urmez.

 

 Intram in teatru. Discuta ceva cu portarul, apoi imi face semn sa-l urmez. Urcam in cabina actorilor. Teatrul e mic, actorii nu au cabine separate. Au o singura camera mare unde se pregatesc cu totii pentru spectacole, imi explica.

 

"Uite, eu iti pun o intrebare, iar tu dai din cap in semn ca da sau nu."

 

Dau din cap in semn ca da, sunt de acord. Ma prabusesc cu spatele lipit de perete, privind cabina plina de costume si oglinzi ca printr-o ceata densa. Nu ma pot concentra. Cu ochii mei trebuie sa fie ceva in neregula. Pentru o secunda, ma tem ca am orbit.

 

"Ai douazeci de ani?" ii fac semn ca nu, pana cand scade la saptesprezece.

 

"Tu si Cristi va cunoasteti de mult?" ii fac semn ca da.

 

"Din copilarie?" Din nou da.

 

"Iti place sampania?"

 

Cand fac semn din cap ca da, scoate de pe undeva o sticla. O desface meticulos. Cand dopul sare, face un zgomot infernal.

 

"Nu avem pahare. O sa fie cam dificil sa bem sampanie direct din sticla, dar nu mai cobor pana jos."

 

Privesc afisele de pe pereti. Privesc bradul impodobit pentru Craciun, dintr-un colt. Bem in liniste, apoi el, dintr-o data, se ridica si incepe sa imbrace costum dupa costum si sa interpreteze roluri, iar eu ma pun pe ras. Obosit, isi scoate palaria de Hamlet si zice:

 

"Hai sa dormim. Cred ca e patru dimineata."

 

Face un maldar din costume si ma invita sa ma trantesc pe ele. Se asaza cu capul in poala mea si incepe sa ma sarute in palma. Apoi adoarme.

 

 Cand se trezeste, jumatate de ora mai tarziu, ma intreaba de ce nu dorm. Ma pune sa numar oite. Radem impreuna. Reusesc sa adorm.

 

Cand ne trezim, ninge superb. Ne tinem de mana pana la metrou. Chiar si pe peron, desi asteptam metrouri ce merg in directii opuse. Stam exact in mijloc, cu mainile intinse, ca sa ni se atinga, eu cu fata intr-o parte, el cu fata in cealalta. La primul, zice: "Hai sa nu-l luam chiar pe primul". Sunt de acord.

 

 

 

Nota: Descarca gratuit volumul Strainii de Simona Cratel de pe site-ul editurii LiterNet la http://editura.liternet.ro/

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Omul de serviciu

 

 

 

Michael Clayton are o slujba speciala in cadrul unui mare cabinet de avocatura: in situatii limita, el este trimis pentru a minimiza pagubele clientilor care au facut o prostie. Clayton e "omul de serviciu", dupa cum se autodefineste. Dar ce face un astfel de om atunci cand, avand de curatat mizeria produsa de un coleg, da peste o chestiune cu implicatii la scara larga? Alegerea pe care o are de facut nu e ghidata de precepte morale, ci de explozia propriei masini.

 

 

 

Fost procuror, trecut de 40 de ani, divortat, are un baietel de care nu reusesete niciodata sa se ocupe asa cum ar vrea, conduce o masina luxoasa luata in leasing, are datorii foarte mari de pe urma unei afaceri falimentare si incearca sa le acopere prin castiguri la jocuri de noroc. Acesta este un portret succint al lui Michael Clayton (George Clooney), pe care il vedem in primele secvente ale filmului cum paraseste un joc de poker intr-un subsol dubios, dupa ce probabil a pierdut in fata unor adversari si mai dubiosi. Clayton primeste un telefon, prin care un coleg il roaga sa-l ajute pe un client de-al sau, care a calcat un om cu masina si a fugit de la locul faptei. Cu un calm aproape ireal, Clayton afla toate detaliile intamplarii si ii spune clientului ce sa faca, punand un diagnostic sigur accidentului. Chiar inainte ca politia sa se sesizeze, Clayton ne ofera verdictul, iar noi il credem, stim ca are dreptate, pentru ca e 100% convingator. Nu la fel stau lucrurile atunci cand firma il pune sa rezolve cazul lui Arthur Edens (Tom Wilkinson), un coleg care a suferit o criza de isterie si ameninta sa pericliteze viitorul unei corporatii din agricultura. Edens ar fi trebuit sa apere corporatia intr-un proces, insa a descoperit niste studii din care reiese ca aceasta ar folosi agenti cancerigeni in procesul de productie. In timp ce firma de avocatura incearca sa rezolve situatia cat mai repede si mai discret - de aceea l-a si trimis pe Michael Clayton -, reprezentanta corporatiei, Karen Crowder (Tilda Swinton), se panicheaza si se hotaraste sa puna capat crizei intr-un mod extrem: angajeaza niste criminali. Clayton afla mai multe din dedesubturile acestei afaceri, insa seful sau, Marty Bach (Sydney Pollack), incearca sa ii cumpere tacerea. Personajul principal se afla astfel intr-o mare dilema: inchide ochii si scapa de probleme si datorii sau isi pune viata in pericol si da in vileag afacerile necurate ale principalului client, pe care ar trebui sa-l apere?

 

Michael Clayton este un stralucit debut regizoral al lui Tony Gilroy, cel care s-a remarcat ca scenarist al seriei Bourne. Gilroy stapaneste foarte bine firul epic (de altfel, e si semnatarul scenariului), puncteaza excelent in momentele-cheie si ofera filmului maturitate si eleganta. In lumea rece a afacerilor avocatesti, Gilroy isi permite sa apeleze la o secventa poetica, atunci cand Michael Clayton, debusolat, coboara din masina ca sa admire niste cai pe un deal. Insa lirismul nu e gratuit, pentru ca poezia e spulberata de explozia masinii si de expresia de nedumerire si spaima a personajului principal.

 

George Clooney face in Michael Clayton unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Elegant chiar si la 2 noaptea, precis ca un ceas elvetian in munca sa, dar suficient de vulnerabil cand vine vorba de familie sau de prieteni apropiati, personajul parca a fost creat special pentru Clooney, care duce in spate tot filmul. E drept, si ceilalti actori sunt exact la locul lor: Tilda Swinton, "robotul" corporatist fara scrupule care, depasit de situatie, se naruie din interior; legendarul Sydney Pollack, oscarizat pentru regia filmului Out of Africa (1985), aici in pielea sefului firmei de avocatura, omul pe care nu-l mai impresioneaza nimic; si Tom Wilkinson, expresia disperarii in fata masinariei corporatiste, dar si a unei seninatati regasite dupa abandonul realitatii.

 

Regizorul pune accentul pe dialoguri si pe interactiunea dintre personaje. Cea mai buna secventa a filmului ii are ca protagonisti pe Michael Clayton si pe Karen Crowder, care schimba cateva replici intr-un duel subversiv: cuvintele, desi scrasnite, zboara cu precizie, iar privirile sunt mai ascutite ca taisurile unor sabii de samurai.

 

Rasplatit cu 1 premiu Oscar (Tilda Swinton pentru cel mai bun rol secundar feminin) din 7 nominalizari, Michael Clayton este unul dintre cele mai placute filme de pe ecranele romanesti din acest inceput de an.

 

 

 

 

 

ALEXANDRU VLAD

 

Este viata dupa posteritate?

 

 

 

Din cand in cand, revistele noastre literare initiaza anchete de genul: ce inseamna sa fii scriitor in literatura romana contemporana? S-ar fi facut de multa vreme o antologie cu aceasta tema, daca ar fi folosit la ceva. Dar se pare ca e vorba de una dintre acele intrebari careia fie ca nu i se gaseste niciodata un raspuns multumitor, fie ca sunt valabile toate raspunsurile. Dar intrebarea ramane ca un cui. Si cat de sincer trebuie sa raspunzi la o astfel de intrebare? Ori e mai bine sa raspunzi inteligent? Considerand a fi pusa cu buna-credinta, in ce ma priveste raspunsul cel mai scurt ar fi acesta: nu stiu. Nu mai stiu - ar fi un raspuns doar cu putin mai nuantat. Sa insemne asta ca as fi stiut candva? Sau cel putin ca mi s-a parut ca stiu? Sau ca as fi vrut sa stiu?

 

De unde ezitarea de-a raspunde la aceasta intrebare, la care scriitori cu o oarecare reputatie, daca nu se abtin, dau de multe ori raspunsuri apodictice sau sibilinice? Raspunsuri care de cele mai multe ori vizeaza mutatiile in statutul social, criza de prestigiu, ingratitudinea forurilor culturale (coordonatoare de fonduri). Vizeaza lantul trofic cultural. Mai mult ca sigur au dreptate. Dar probabil ca, neavand vocatia de luptator pentru drepturile breslei, am luat intotdeauna intrebarea pe cont propriu. Sa zicem ca mi-a fost soptita la ureche. Ca fiecare raspunde pentru sine. Si atunci parca aceasta scormoneste mai adanc. Si cum sa iesi in public, in arena cu lei, cu lucrurile asumate pe cont propriu? Intereseaza pe cineva? Si daca ies la iveala inadecvarile cu grija ascunse, viitorul prea multa vreme amanat, bilantul indoielnic si incapacitatea de-a da un raspuns raspicat?

 

Recunosc - literatura mi s-a parut in tinerete un lucru care putea fi invatat, de la clasici si moderni, chiar de la contemporani. Ca efortul de expresivitate e oricand cuantificabil. Ca se afla intr-o evolutie, o decurgere care poate fi asumata, si ca ambitia fiecarui nou venit n-ar trebui sa fie alta decat sa se inscrie cu oarecari merite in acest lant. Sa evolueze de la vechi spre nou, de la dota clasica la contributia proprie, mai mare sau mai mica. Nu folosim atat limba, cat expresivitatea ei. Scoatem lucrurile din neantul memoriei sau al imaginatiei (aceasta falsa memorie care functioneaza in revers) cu ajutorul acestei expresivitati, de parca am hasura cu un carbune peste hartia aspra care ascunde un desen invizibil. Oarecum la fel sunt prezentate lucrurile si in profesiuni de credinta, de arta fictiunii, cum se numesc acestea in texte celebre - din care ar ajunge sa-l amintim doar pe acela al lui Henry James. De invatarea unor tehnici si structuri, teoretice dar si practice - pe text. O ucenicie ca sa intri in breasla. Si de aici in Parnas. Doar ca, dupa ce ai citit destul ca sa percepi care sunt regulile literaturii, dupa ce constati ca poti sonda cu ele realitatea, societatea si chiar propria biografie, incepi pe nesimtite sa traiesti cu ele si in viata adevarata. Si abia apoi ai devenit unul dintre acei monstri care se numesc scriitori. Chiar si daca nu scrii prea mult. Dar, cum spuneam, imaginea fatalmente s-a spart candva pe parcurs. Sa fie de vina postmodernismul, umbrela aceasta sub care se aduna toate cioburile? Sa fie de vina libertatea brusc obtinuta in 21 decembrie 1989? Sa fi declansat aceasta fara prea multe menajamente un moment multa vreme ramas in intarziere? Sa se fi suprapus oare acestea doua? Si, daca e asa, oare prea multa libertate strica? Se spune ca doar atunci cand e insotita de prea multa indulgenta, autoindulgenta sau de lipsa de disciplina.

 

Poate ca din punctul acesta de vedere ma aflu in fata unui esec, pe care insa nu-l regret. Deci nu ma feresc sa spun ca pentru mine literatura ramane oricum o aventura individuala, si probabil pentru multi scriitori, fie ca o declara, fie ca prefera o explicatie mai sofisticata. Un dialog cu mine insumi, scrisul se desfasoara dupa o dinamica a relatiei mele cu lumea, varsta si viata in general. Cand scriu ma caut pe mine, dupa cum sunt convins ca cititorul, la randul lui, se cauta pe sine. Sau cauta sa evadeze din sine, ceea ce, in pofida paradoxului, este cam acelasi lucru. Ne facem propriii cititori. Acestia abordeaza textul ca pe o necunoscuta, accepta treptat conventiile propuse si sfarsesc prin a gandi ca autorul, cel putin pe intervalul lecturii si imediat dupa. Daca se simt bine in aceasta experienta se cheama ca au fost sedusi, ca avem de-a face cu cititori oarecum captivi. Ei, la randul lor, daca se recunosc pe ei insisi, sunt gata sa conceada ca au de-a face cu un scriitor relativ bun. S-ar putea, deci, sa functioneze aici resorturi mult mai profunde si mai naturale decat am crezut. Natura literaturii rezida si in asta. Cat despre contextul vremurilor, daca tine cineva sa ne atraga atentia, in orice fel de conditii acesta se inregistreaza iremediabil si subtil in text.

 

Revenind la schimbarile din literatura postcomunista, acestea s-au efectuat totusi oarecum in continuarea paradigmei deschise de generatia 80. Ar fi o prostie sa nu recunoastem asta. Cum ar fi fost oare trecerea de la literatura comunista la cea de dupa revolutie, daca nici experienta, mai mult sau mai putin textualista a acestei generatii, ironia fata de cotidian sau autoreferentialitatea n-ar fi fost prospectate? N-au fost inventate de optzecisti, dar au fost cultivate cu predilectie. Au fost un mod literar de-a fi. Chiar daca s-a scris cu un ochi la critica (fapt scump platit mai tarziu), in subsidiarul ei literatura acestei generatii a fost totusi una a evaziunii de la politic si ideologic. O eliberare de temele impuse si incropirea unei teorii estetice de uz propriu, mai mult ca sa adoarma vigilenta si suspiciunea ideologilor vesnic de veghe. Doar ca evaziunea nu ajunge. Astazi, un critic al carui rol la afirmarea acestei generatii n-a fost mic (M. Iorgulescu) spune despre scriitorii care nu se schimba, avandu-i, mai mult ca sigur, in vedere si pe optzecisti, daca nu cumva mai ales pe acestia, ca "sunt martorii propriei posteritati". Si cum arata aceasta posteritate?

 

Imediat dupa revolutie am fost convins ca literatura romana o va lua pe un drum al "autenticismului", care a lipsit atat de mult in toti cei patruzeci si ceva de ani de comunism. O recuperare si o baie de adevar. Se pare ca deocamdata m-am inselat. Totusi, din acest punct de vedere am salutat cartile de sertar scoase la iveala imediat dupa evenimente, in speta memorialele de puscarie, care, cele mai realizate dintre ele, au constituit din toate punctele de vedere alternativa: sobrietatea scriiturii, experienta extrema si nemijlocita, mesajul politic si umanist, tragismul indiscutabil. Dar fictiunea si-a intrat repede in drepturi. Literatura s-a liberalizat odata cu productia de carte. Distorsionarile au venit pe calea pietei si prin afirmarea unei noi generatii, indrazneata mai degraba din cauza libertatii, fara responsabilitatile trecutului. Indrazneala nu trebuie sa ne ingrijoreze, dar sa ne ingrijoreze eventual lipsa ei de miza. Reputatiile stabilite au fost repede contestate de generatia tanara si repudiate la fel de voluntar de cititorul care avea de imputat creatorilor falsurile unei epoci. Te trezesti peste noapte in "generatia depasita". Nimic de zis: asa mor epocile, daca au avut prea multa falsitate in compozitie. Daca generatia noua este in criza cu cea veche, mi-ar placea mult sa vad tratata aceasta criza. Fara mila. S-ar parea, insa, ca generatia actuala se adreseaza mai degraba siesi in literatura pe care o face. Or, literatura, printre altele, trebuie sa fie si un dialog intre generatii. Sa dea Dumnezeu sa ma insel, totusi. Piata va face clasamentele ei, dupa topuri de vanzari si sondaje de publicitate, dar cine va castiga: piata sau literatura? Este datoria revistelor si in primul rand a criticii literare, nu spun un lucru nou, sa faca un alt fel de clasament, si un alt fel de clasament. Cartile se scriu tot mai mult fara a se avea in vedere "anduranta" lor. Au ajuns asemenea filmelor. Au chiar decibeli, ca muzica rock. Si astfel la noi cultura devine pop, a trecut pe nesimtite pe post de subcultura. Aceste carti sunt, de cele mai multe ori, exercitii de fictionare lipsite impardonabil de misterul subtextului. Acesta nu se naste din artificii.

 

Daca inainte de 1989 scrisul nostru (proza, poezia) era ceva care tinea de revelatie, atat pentru scriitor, cat si pentru cititor, dincolo de ecranul mat reprezentat de faptul ca stiam cu totii ca undeva la mijloc s-a interpus campul perturbator al cenzurii, acum scrisul trebuie sa fie tot mai mult marfa, ne-o cer editorii si librarii, poate chiar si cititorii care dau banii. Iar marfa trebuie sa fie, pe cat se poate, si revelatie, altfel ceea ce scriem n-ar mai fi literatura. Iar daca unul singur va intruni aceste conditii, vom vedea cu uimire cum devenim tara cu un singur scriitor.

 

Aceasta e noua relatie careia scriitorul trebuie sa-i faca fata si pe care, cel putin pe moment, o percepem ca pe o alienare. Pentru ca, atunci cand scrie, fie ca e vorba de o carte sau doar de o singura fraza, un autor trebuie sa se exprime pe sine si in acelasi timp sa comunice. Si ambele deziderate concomitent. Expresia care contine ambele valente e expresia auctoriala ideala. O expresie cu "randament". Romancierul isi scrie, ca inainte, cartile. Pe strazi haladuie, seara, doar ceea ce mai ramane din el dupa orele de scris - un individ cam abulic si neglijent imbracat, cu o surpriza amuzata in priviri cand vede lucruri din cele mai firesti. Cei care-l lauda nu sunt totdeauna niste priceputi (nici sinceri nu sunt, uneori). De fapt, de cele mai multe ori se lauda pe sine si modul lor de-a ne intelege. Si scriitorul se vede astfel la o rascruce: daca le da credit si incepe sa se desparta (poate iremediabil) de bunul lui simt interior, sau daca nu le da credit si mai ramane sanatos o vreme. Timpul i-a aratat ca admiratorii sunt de cele mai multe ori de ocazie. Zilele au inceput sa i se para tot mai scurte. La inceput a crezut ca e o problema astronomica - abia iesim din iarna. Apoi si-a dat seama ca este o problema biografica. Doar in copilarie zilele ni se pareau niste ani pe credit. Sigur, e o impresie - doar ca in fata acestei impresii orice realitate paleste. Nu mai ai nevoie de atatea lecturi. Candva te imbogateau, te diversificau. Acum ai impresia ca multe n-ar face decat sa-ti iroseasca timpul, un timp care se cere de la sine petrecut altfel. Te-ai osificat si lecturile nu au aceeasi functie. Creatia insasi nu mai aduce aceeasi bucurie. Ai venit acasa cu doua idei in cap. Pana ai gasit hartie, pe una ai uitat-o. Regreti - la gasirea unei expresii fericite parca exorcizezi ceva din tine. Ai facut un efort mental, ti-ai amintit despre ce era vorba si, pana cand ai notat, ai uitat-o definitiv pe cealalta. Pierzi ceva, ramai cu ceva. Ai fost un pasionat al teoriei literare, al gramaticii compozitiei, al geometriei ascunse a textului. Apoi, brusc, s-a intamplat ceva, un fel de teleportare, si te-ai trezit undeva dincolo de teorii si scheme. E cum ai trece prin oglinda si ai ajunge intr-un teritoriu in care esti liber sa procedezi cum vrei. Nu-ti displac artificiile, cu conditia sa nu fie ostentative, nici macar sa nu para astfel. Stii de-acum pentru totdeauna ca forma este si ea un mijloc de expresie. Mai sunt si toate personajele pe care le-ai inventat si care te scoala noaptea din somn si te intreaba: "Bine, dar cu noi ce-ai de gand sa faci? Oare nu e momentul sa intervenim, sa luam initiativa? Soarta noastra nu depaseste competenta lui? Lipsa lui de fantezie ne va face sa murim de plictis!". Colac peste pupaza, iti scrie un vechi admirator (daca mai exista si din acestia) care incheie cam asa: "Daca as avea eu talentul dumneavoastra, as face totul...". Oamenii construiesc mituri despre aceste lucruri. Cu cat mai simplu omul, cu atat mai solid mitul. Si cu acestea ne confruntam noi, nu cu oamenii. Pe acestea le slujim, cand le acceptam. Oamenii nu vor neaparat sa stie, cat sa-si confirme uneori propriile idei preconcepute. Si cu asta ajungem iar de unde am plecat.

 

Si daca, dupa aceasta posteritate antuma, nu urmeaza prea multa glorie, se poate in schimb regasi parte din libertatea pierduta. In caz c-ati regretat-o.

 

 

 

 

 

Infiintarea unui Centru al Cartii

 

 

 

In 2008 va fi organizat cel de-al treilea concurs anual de proiecte editoriale, carte si reviste prin Administratia Fondului Cultural National.

 

Principala dificultate a finantarilor nerambursabile acordate in Romania anilor 2005-2008 - fie ca discutam despre proiecte culturale, fie ca ne situam pe piata editoriala - este reprezentata de legislatia financiar-contabila si in special de prevederile Ordonantei referitoare la achizitiile publice.

 

Administratia Fondului Cultural National a participat, impreuna cu reprezentanti ai Institutului Cultural Roman, Ministerului Culturii si Cultelor, ai unor institutii publice de cultura, organizatii neguvernamentale si artisti, la intalniri, consultari cu beneficiarii potentiali si conferinte de presa. Toate aceste demersuri sunt surprinse intr-o sinteza a eforturilor destinate modernizarii si completarii legislatiei financiare care se aplica si proiectelor culturale si editoriale.

 

In acest moment, institutia publica de cultura si eficienta demersurilor ei depind de legislatia pe care o respecta si o aplica. In acelasi timp, eforturile noastre se indreapta permanent spre actualizarea legislatiei, tinand cont de realitatile economico-sociale si de dezideratul comun al strategiilor culturale, si anume accesul publicului la actul de cultura.

 

Pornind de la concluziile unei intalniri a asociatiilor de edituri, publicate in noiembrie 2007, alaturam materialului lansat cu acea ocazie unele consideratii care incearca sa formuleze intrebari precum: pe cine finantam (autorul, cititorul, editorul), de ce optam pentru editare sau pentru promovare, care sunt rezultatele estimate ale finantarii nerambursabile?

 

Scopul unei reflectii asupra modalitatii de finantare a culturii scrise, potrivit prevederilor Legii nr. 86/2003, republicate, privind promovarea si sustinerea culturii scrise, ar fi justificat de identificarea unor mijloace prin care sa se realizeze urmatoarele linii strategice prevazute in Planul National de Dezvoltare pentru Cultura:

 

- accesul la cultura (in cazul de fata, scrise) si la informatie culturala al unui numar cat mai mare de categorii de public, inclusiv prin preturile practicate (sistem deja aplicat de catre Administratia Fondului Cultural National),

 

 - pluralismul formelor de manifestare literara (poezie, proza, critica).

 

Este de mentionat faptul ca unul dintre obiectivele Agendei de la Lisabona, adoptate de catre Comisia Europeana, este ca pana in 2010 Uniunea Europeana sa devina o zona economica competitiva de varf prin dezvoltarea societatii informationale.

 

In acest context legal si european, deciziile privind metodele de realizare a unor activitati concrete ar viza urmatoarele intrebari si, respectiv, formularea unor raspunsuri pentru ele:

 

1) asigurarea unei varietati de inalta calitate literara de carti, reviste si noi mijloace media (pagini Internet) si

 

2) asigurarea accesului la aceste servicii culturale mai sus amintite pentru toate categoriile sociale ale populatiei (inclusiv prin preturi accesibile).

 

Principala preocupare a Legii nr. 186/2003 este asigurarea diversitatii si, respectiv, a accesului la carti (nonfictiune, precum si literare) si reviste. Pentru bibliotecile publice se asigura, prin achizitii publice, publicului acces la o serie larga de informatii educationale si culturale la preturi reduse.

 

Un aspect care ar fi necesar pentru completarea Legii nr. 186/2003 ar fi cel al importantei noilor mijloace media, a Internetului in special. Accesul, in acest caz, este o situatie specifica pe scena mijloacelor media digitale: motoare de cautare, indexuri si liste digitale sau alocari de capacitate si de routing (de navigare).

 

O metoda concreta de asigurare a accesului sporit al publicului este un sistem de atragere a cititorilor, prin transformarea institutiei reprezentate de biblioteca publica in mediateca, centru complex de promovare a cartii si a revistelor.

 

Dupa cum se observa si din statisticile disponibile, interesul pentru lectura este in declin in acest moment.

 

Responsabilitatea atragerii publicului catre lectura revine atat autoritatii nationale, dar mai ales autoritatilor locale (municipii si orase), in subordinea carora se afla bibliotecile judetene.

 

Un alt aspect care ar completa prevederile Legii nr. 186/2003 este cel referitor la librarii (la sistemul de distributie a cartilor si a revistelor).

 

Liniile de finantare ar urmari imbunatatirea calitatii serviciilor oferite de librarii prin initiative ad-hoc si proiecte (o propunere similara a formulat si Grigore Arsene, presedintele Asociatiei Editorilor din Romania, la o reuniune de lucru din octombrie a.c.).

 

O initiativa demna de considerat este conectarea la Internet a tuturor bibliotecilor, dezvoltarea continutului si a unui portal de tipul www. biblioteci.ro Modernizarea bibliotecilor este o operatiune care necesita o atentie deosebita.

 

Cartea prezinta atat o valoare culturala, cat si una economica. Ea este importanta pentru valentele sale nonmateriale, ca forma care tezaurizeaza patrimoniul cultural, dar si ca obiect fizic: manuscrise originale, editii bibliofile, primele editii ale unei lucrari, pe langa valoarea lor de piata, care poate fi considerabila.

 

Responsabilitatea autoritatii publice este de a se preocupa de functia culturala a cartii, prin masuri care sa corecteze mecanismul economic al pietei editoriale. Aceste masuri sunt de ordin general, se aplica deja prin sistemul de finantare a editarii (administrat de AFCN).

 

Ultima precizare pe care am dori sa o aducem este cea referitoare la sistemul pretului predeterminat al cartii.

 

Sistemul se realizeaza prin aplicarea principiului potrivit caruia un anumit titlu de carte este oferit pe piata spre vanzare la acelasi pret, stabilit de catre editura.

 

Astfel, editura si distribuitorii semneaza un acord, pe care Autoritatea Nationala (ministerul) il aproba, pentru atingerea obiectivului de mentinere a unei varietati semnificative de titluri de carte si, respectiv, de disponibilitate (si prin pretul de vanzare) a cartii pentru categorii largi de preturi.

 

 

 

 

 

Legislatia financiara in cultura

 

 

 

Date si evenimente 2007

 

 

 

• Ianuarie - In cadrul grupului de lucru constituit pentru imbunatatirea sistemului de finantare a proiectelor editoriale, carte si reviste culturale, format din reprezentantii MCC, ai asociatiilor de editori, AFCN, se reitereaza necesitatea unui dialog cu Ministerul Finantelor Publice (denumire uzitata in acel moment) pentru modificarea legislatiei privind finantarea proiectelor editoriale.

 

• Februarie - Alaturarea AFCN la pregatirea textului Petitiei pentru imbunatatirea sistemului legislativ privind finantarea proiectelor culturale si, respectiv, a conferintei de presa destinata prezentarii acesteia. Textul Petitiei a fost sintetizat si corectat de trei dintre initiatorii documentului (AltArt, Ecumest, Proiect DCM).

 

Semnarea petitiei si transmiterea acesteia la Comisiile de cultura ale parlamentului, la guvern, la Ministerul Culturii si Cultelor, la Ministerul Economiei si Finantelor.

 

Intre februarie si noiembrie a.c. peste 680 de artisti si organizatii au semnat Petitia online.

 

• Aprilie - Raspunsul la Petitia depusa provine de la Ministerul Economiei si Finantelor. Din continut, rezulta ca actul normativ asupra caruia se va interveni este Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii.

 

• 25 mai - Masa rotunda organizata de Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile. Este prezentat cu aceasta ocazie un studiu realizat de catre FDSC referitor la autoritatile, agentiile, administratiile care sunt finantatori publici nationali.

 

• 19 septembrie - AFCN ii invita oficial pe reprezentantii asociatiilor de editori sa analizeze, completeze (eventual) si sa semneze Petitia; Petitia este inclusa pe ordinea de zi a discutiilor ce aveau sa fie programate in data de 19 octombrie a.c.

 

Pâna la acea data, desi inca din februarie a.c. Petitia a fost mentionata verbal sau cu ocazia corespondentei scrise, sustinute intre AFCN si asociatiile editorilor, pe lista semnaturilor se regaseau doi editori: Razvan Tupa (Cuvântul) si Andrei Potlog (Ideea Europeana, Contemporanul).

 

• Septembrie - Coalitia pentru imbunatatirea mecanismelor de finantare pentru organizatii neguvernamentale este o initiativa lansata de catre Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile.

 

• 19 octombrie - La intâlnirea cu asociatiile editorilor din România, directorul AFCN prezinta din nou, pe larg, textul Petitiei reprezentantilor Asociatiei Difuzorilor si Editorilor Patronat al Cartii, Societatii Editorilor din România, Editurii Didactice si Pedagogice, Asociatiei Scriitorilor din România, Asociatiei Editorilor din România.

 

Reprezentantul Ministerului Culturii si Cultelor, domnul secretar de stat Demeter Andras, ii invita pe participantii la intâlnire sa transmita sugestiile lor privind completarea legislatiei in domeniu Administratiei FCN, care va centraliza sugestiile primite.

 

• Octombrie - Modificarile si completarile Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 34/2006 sunt publicate in Monitorul Oficial al Romaniei.

 

• 4 noiembrie - Reprezentantii asociatiilor de editori depun in atentia ministrului Culturii un memoriu privind crearea unei institutii publice care sa se ocupe de editarea si difuzarea proiectelor editoriale (carte si reviste culturale). In memoriu nu se face referire la necesitatea modificarii si completarii legislatiei financiare in vigoare.

 

• 13 noiembrie - La conferinta de presa-dezbatere ocazionata de lansarea concursului de proiecte AFCN 2008, dezbaterea analizei asupra proiectelor finantate de Administratia FCN in anul 2007 se opreste si la subiectul sensibil al legislatiei financiar-contabile in vigoare.

 

• 21 noiembrie - AFCN propune la intâlnirea cu organizatiile culturale si reprezentantii MCC, intâlnire moderata de Razvan Tupa si organizata de revista Cuvântul:

 

- crearea unui Ghid unitar de interpretare si aplicare a prevederilor financiare in sistemul de finantare a proiectelor culturale;

 

- finalizarea eforturilor de completare a Hotârarii de Guvern nr 264/2003 prin adaugarea organizatiilor neguvernamentale la lista celor care pot beneficia de avansuri din fonduri publice, fara prezentarea de scrisori de garantie bancara.

 

• 27 noiembrie - Textul propus pentru republicarea Ordonantei de Guvern nr. 51/1998 este afisat la adresa http://www.fondul-cultural.ro/DocumenteHtml.aspx?ID=1751. Textul a fost realizat prin centralizarea de catre Administratia FCN a propunerilor venite de la organizatiile culturale.