Pe aceeași temă
IRINA HOREA
A vorbi despre condiţia de creator şi procesul creaţiei
N. 7 octombrie 1956, în Bucureşti • Facultatea de limbi şi literaturi germanice, Secţia engleză-germană, a Universităţii din Bucureşti (1980); specializări la Amsterdam şi Cambridge • A tradus peste 40 de volume, între care menţionăm: Max Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, 1997, Editura Hasefer; John Irving, Lumea văzută de Garp, 1997, Editura Univers; J.R.R. Tolkien, Stăpânul Inelelor, vol. I, 1998, şi vol. III, 2001, Editura RAO; John Cheever, Totul pare un paradis, 2007, Editura Polirom; Joey Goebel, Torturaţi-l pe artist, 2007, Editura Humanitas Fiction • Redactor la Studioul „Animafilm“, Bucureşti (1981–1990), la revista Lettre Internationale, ediţia română (1992–prezent); secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat (1994–2003); traducător la Biroul din Bucureşti al Agenţiei Reuters (1996–2000); traducător la Biroul Compress din Bucureşti al Primăriei oraşului Viena (2001–2006); din 2005, secretar cu relaţii externe şi evenimente al USR şi director al Festivalului Internaţional şi Colocviului „Zile şi Nopţi de Literatură“ • Premiul Fundaţiei „Andrei Bantaş“, 2002
Vă propun să începem cu o prezentare generală a Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură“ de la Neptun, al cărui director sunteţi din 2005, dar aţi fost implicată în organizarea lui de la început.
Festivalul a luat naştere în 2002, din iniţiativa domnului Eugen Uricaru, preşedintele USR la acea dată. Scopul era de a oferi scriitorilor români şi străini posibilitatea de a se întâlni într-un cadru specific profesiei lor, de a face schimb de experienţă, de a-şi cunoaşte reciproc operele, dar şi de a putea vorbi despre condiţia lor de creatori şi despre procesul creaţiei. Era una dintre noutăţile pe care o asemenea manifestare le aducea în spaţiul literar românesc – colocviul pe o temă dată. A doua noutate era acordarea a două premii unor personalităţi ale literaturii universale. Intenţia organizatorilor a fost ca acest festival să devină o manifestare anuală, care să se impună pe plan naţional şi (cel puţin) european. În 2002, când urma să se desfăşoare prima ediţie, în septembrie, s-a muncit mai mult orbeşte şi pe un teren virgin. Lista de invitaţi s-a închegat din mers şi până aproape în ultima clipă. Nu era limpede cum se va desfăşura festivalul propriu-zis, nici formatul exact al colocviului. Au fost multe lucruri improvizate atunci, dar entuziasmul şi buna dispoziţie a tuturor participanţilor au făcut ca „Zilele şi Nopţile de Literatură“ să se încheie cu bine. Deci, iată, se putea organiza o asemenea manifestare, dar era nevoie de îmbunătăţiri. Festivalul s-a conturat chiar de la a doua ediţie, într-un format care s-a păstrat până în acest an.
Ce s-a întâmplat cu proiectul festivalului atunci când s-a schimbat conducerea Uniunii Scriitorilor?
În 2005, domnul Nicolae Manolescu, ales preşedinte al USR, l-a preluat din mers şi l-a susţinut de atunci încoace drept cel mai important proiect internaţional al Uniunii, confirmat de renumele pe care începuse să şi-l câştige, de participanţii de până atunci şi de laureaţii care primiseră cele două premii: Jorge Semprún, António Lobo Antunes, Amos Oz, Alain Robbe-Grillet, Ismail Kadare, Tomaž Šalamun. În acel an, premiile aveau să fie decernate lui Mario Vargas Llosa şi Cengiz Bektaş.
De la ediţia din 2006, participanţii sunt scriitori, dar şi editori, traducători, jurnalişti, reprezentanţi ai instituţiilor culturale române şi străine, directori de festivaluri. Nu se face turism cultural şi nici vacanţă pe banii Uniunii, participanţii discută, dezbat, învaţă, dacă vreţi, din experienţa celorlalţi. Este chiar o manifestare serioasă prin calitatea lecturilor şi a contribuţiilor la colocviu. Şi participanţii au înţeles acest lucru. Este vădit din felul în care „se prezintă“ la festival, din felul în care răspund solicitărilor, din insistenţa cu care doresc să fie invitaţi şi din supărarea unora care nu sunt incluşi pe lista din acest an sau din celălalt. La lista laureaţilor din 2005 s-au adăugat Andrei Codrescu, Evgheni Evtuşenko, Orhan Pamuk, George Szirtes, Irina Denezhkina. Se dezbate cu seriozitate şi cu patimă, moderatorii ştiu să ţină în mână sesiunile, lecturile de poezie sunt conduse de un „maestru de ceremonii“. Din anul acesta, sunt invitaţi să citească şi prozatorii. Iar bio-bibliografiile şi fragmentele din creaţiile literare sau eseistice sunt cuprinse în două volume tipărite prin colaborare cu Institutul Cultural Român.
O noutate a reprezentat-o la ediţiile din 2007 şi 2008 acordarea de către ICR a unor premii traducătorilor şi editurilor care promovează în lume literatura română. Astfel, au fost premiaţi Alain Paruit, Marco Cugno, Joaquín Garrigós şi editurile Gallimard şi Suhrkamp.
Din pricina crizei, suntem obligaţi să reducem formatul ediţiei din 2009
Cum arată acest festival faţă de alte evenimente similare din ţară sau internaţionale?
Fără a ne lăuda, este un festival cu adevărat serios. Nu cred că putem fi concuraţi cu adevărat de alte manifestări din ţară. Din proprie experienţă, nu-l pot compara decât cu două manifestări internaţionale la care am participat în calitate de „director“ de festival – „Festivalul de Literatură“ de la Vilenica, Slovenia, şi „Festivalul de Poezie“ de la M’ghar, Israel. Despre alte festivaluri am auzit de la colaboratorii noştri cu care ne consultăm în organizarea fiecărei ediţii. Preluăm ce ni se pare interesant şi folositor.
Fiecare festival îşi are particularităţile sale, care ţin de tot felul de factori. Unul dintre „handicapurile“ noastre – după părerea unor participanţi – ar fi faptul că festivalul se desfăşoară la mare, unde „nu prea ai ce vedea, nu prea ai unde te duce“. Nu-i putem mulţumi pe toţi. A fost o ediţie la care participanţii au fost duşi în Deltă. Unora le-a plăcut, altora nu. În alt an, la mănăstirile dobrogene. Prea mult de mers cu maşina şi prea multă mâncare! Excursia la Curtea de Argeş a însemnat „trambalarea“ pe autocar şi pe tren pentru a ajunge apoi la Neptun. „Obositor!“, s-au plâns câţiva. Histria – cu altă ocazie – avea numai soare şi niciun strop de umbră. Şi s-a mai stricat şi microbuzul! Mă rog, s-a rezolvat fericit incidentul cu microbuzul, dar tot prea mult soare... La altă ediţie nu ne-am plimbat pe nicăieri. „Păi, cum adică, nicăieri, numai muncă?!“ Anul acesta nu mă întreb ce-or să zică, pentru că ştiu de acum. Nu-i putem mulţumi pe toţi, dar învăţăm din reproşurile ori sugestiile lor, din laudele şi mulţumirile lor, din neajunsurile noastre.
Ce este nou la ediţia de anul acesta?
Eram în pragul confirmării rezervării camerelor, volumele sunt în lucru, când, analizând în Comitetul Director al USR fondurile necesare festivalului, am ajuns la concluzia că el implică anul acesta costuri cu mult mai mari decât în anii precedenţi, în condiţiile în care unii parteneri tradiţionali nu ne-au dat un răspuns ferm. Aşa că am fost nevoiţi să-i anunţăm pe participanţii străini care încă nu şi-au cumpărat bilete că, din pricina crizei financiare, suntem obligaţi să reducem formatul. I-am anunţat şi pe unii dintre invitaţii români – conform listei hotărâte de Comitetului Director. Decât să anulăm festivalul de tot, reducem numărul participanţilor. Cu părere de rău! Unii au înţeles. Contăm şi pe înţelegerea celorlalţi. Şi sperăm în zile mai bune. Cine crede că organizarea unui festival poate deveni o rutină se înşală! Tema festivalului, Literatura şi politicul – cât respectăm, cât criticăm, a stârnit un interes deosebit. Sunt câţiva scriitori străini care vor participa şi la lansările de carte de la BookFest. Este al doilea an în care colaborăm cu organizatorii Târgului de Carte în programarea celor două evenimente, astfel încât unii scriitori străini publicaţi în traducere de edituri din România să poată participa şi la festival, şi la târg. Şi avem parteneriate în curs de semnare cu ICR, Institutul Polonez, Editura Curtea Veche şi Editura Paralela 45.
Am deschis nişte căi de contact
Ar fi cu siguranţă interesant să vorbiţi şi despre alte activităţi ale dvs. în cadrul USR.
Până în 2005, mă ocupam exclusiv de festival, împreună cu Gabriela Vişan. Când, în 2005, d-l Manolescu mi-a propus să accept funcţia de secretar cu relaţiile şi evenimentele internaţionale, nu ştiam ce se făcuse în acest sens de către predecesorul meu. Din nefericire, nu mai aveam pe cine întreba... Şi nici documente lămuritoare n-am găsit în arhiva existentă la Uniune. Aşa că, într-un fel, am luat-o de la zero şi mi-am propus să răscolesc Internetul după festivaluri şi organizaţii profesioniste de scriitori şi traducători, alte posibile contacte, pentru a crea relaţii de colaborare şi a-i putea trimite pe membrii USR la manifestări literare peste hotare. Am creat o bază de date în acest sens, am început să trimit scrisori de prezentare a Uniunii şi a Festivalului nostru internaţional şi am început să primesc răspunsuri. Le-am reţinut pe cele pozitive. S-au semnat câteva parteneriate pentru schimburi de scriitori sau pentru traducerea şi publicarea creaţiilor poetice ale unor scriitori care apoi urmează să fie invitaţi în ţările respective. Am înscris Uniunea Scriitorilor în Consiliul European al Scriitorilor (EWC), o organizaţie care promovează drepturile scriitorilor şi traducătorilor din Europa.
În colaborare cu EWC, Uniunea Scriitorilor a organizat anul trecut, în septembrie, o conferinţă despre drepturile de împrumut public. Din păcate, este un domeniu deficitar la noi. De asemenea, am fost receptivi la solicitările de colaborare din partea institutelor culturale sau a ambasadelor. Dacă toate aceste relaţii nu s-au concretizat până acum într-un număr „mare“ de scriitori români trimişi în străinătate nu înseamnă că nu s-au pus bazele unor începuturi promiţătoare ce se pot diversifica. Alte activităţi – semnarea cererilor de acordare a sumei de 200 euro scriitorilor care participă la manifestări literare externe, intermedierea contactelor între scriitori români şi editori/traducători străini ori festivaluri din străinătate, găzduirea unor lansări de carte organizate de ambasade. Iar din noiembrie 2008, sunt membră în executivul ECA – Consiliul European al Artiştilor –, din partea ANUC.
De mult timp sunteţi redactor la revista Lettre Internationale. Vă ajută această activitate în organizarea Festivalului? Ce a însemnat colaborarea cu Teatrul Evreiesc de Stat?
Pe 1 martie 1992, împreună cu redactorul şef B. Elvin, cu regretaţii Roger Câmpeanu, secretar de redacţie până în 2000, şi Sanda Gusti, tehnoredactor până în 2008, am alcătuit macheta primului număr al revistei şi, de atunci, revista apare cu regularitate trimestrială. Cele două activităţi sunt separate. Dar folosesc cunoştinţele acumulate şi relaţiile stabilite prin intermediul revistei şi în cadrul festivalului. Descopăr autori noi, îmi dau seama dacă îi pot contacta în folosul revistei sau, invers, în folosul festivalului. Însă ceea ce mi-a folosit foarte mult a fost experienţa de pe urma colaborării cu British Council în organizarea seminariilor de literatură româno-britanice şi scurtul curs de management cultural, organizat de Universitatea Meritis din Amsterdam. Uneori nu ştii când şi cum îţi poate folosi o experienţă acumulată la un moment dat.
M-am angajat la TES în 1994, ca referent şi traducător, TES se deschidea necenzurat spre Vest şi căuta să stabilească relaţii cu teatre înrudite din alte ţări. Astfel, s-a conturat proiectul de organizare a celei de-a doua ediţii a Festivalului Teatrului de Limbă Idiş, în organizarea căruia m-am implicat din prima clipă – o altă experienţă utilă mai târziu. Cu această ocazie, am fost cooptată efectiv în secretariatul literar. Festivalul s-a desfăşurat toamna, în 1996. De atunci, s-au intensificat şi relaţiile internaţionale ale TES. Au apărut solicitări de colaborare în organizarea unor festivaluri internaţionale de teatru idiş. Încercam să ne conectăm la reţelele europene de obţinere de fonduri. Până la urmă, încercarea s-a concretizat în proiectul „An die Musik“, care s-a desfăşurat la Bucureşti, Londra, Copenhaga şi la a cărui pregătire am participat efectiv.
Aţi tradus un număr impresionant de titluri. Care mai este statutul traducătorului astăzi?
Se dezbate tot mai mult, în organisme paneuropene de profil, statutul traducătorilor literari şi rolul lor în depăşirea barierelor culturale şi lingvistice într-o lume globalizată. Ce ne-am fi făcut înainte de 1989 fără vastul volum de opere traduse în limba română? A fost o cale de salvare esenţială. Traducători extraordinari, traduceri excelente. Orice carte de beletristică era o lecţie de literatură universală şi de limbă română. Aş putea spune că aceea a fost adevărata şcoală pentru traducătorii care s-au format în deceniile 7, 8, şi 9 ale secolului XX. Astăzi, aici la noi, industria traducerilor este impresionantă, a explodat semnificativ după decembrie 1989. Apar traduceri odată cu lansarea originalului pe cele mai renumite pieţe de carte din lume. Apar titluri chiar înainte de a fi tipărite în ţările lor de origine. Apar traduceri odată cu premiere cinematografice. Apar... Apar... bani să ai, timp să ai, marfă e destulă.
De câtva timp, se discută şi la noi despre acest statut al traducătorului. Din păcate, traducătorul literar este considerat de mulţi un fel de prestator de servicii benevol, onorariile pe care le primeşte sunt cele mai mici din UE şi, dacă n-ar exista secţia de traducători de la Uniune, n-ar avea chiar nici un fel de statut. Ce face de fapt traducătorul de literatură? Cu pasiunea fără de care nici un act de creaţie nu poate exista, el îşi petrece luni întregi ca să recreeze textul original în limba sa proprie, în aşa fel încât cartea de literatură să poată fi citită ca şi când ar fi fost scrisă în limba română. M-am confruntat cu multe cărţi şi cu multe stiluri în aceşti peste 30 de ani. Mă fascinează să descopăr stilul autorului, să-i găsesc soluţii încă înainte de a mă decide dacă îmi place sau nu, dacă mă simt în stare ori mi se potriveşte. Dar oricât ai fi de profesionist, fiecare carte e o provocare nouă. Tolkien, bunăoară. Stăpânul Inelelor m-a întors în lumea basmelor.
Pentru Silmarilion am recitit mituri şi legende în traducere românească şi fragmente din Biblie, ca să mă familiarizez cu un anumit limbaj, anumite turnúri de frază. Am făcut, prin urmare, o „muncă de documentare“. Hobbitul m-a provocat în alt chip. „Concuram“ cu o traducătoare eminentă, Catinca Ralea, care-l tălmăcise în anii ’70. Existenţa unei alte traduceri poate fi extrem de inhibantă – ai tendinţa să compari, să te fereşti de folosirea celor mai fireşti cuvinte sau expresii pentru că au fost folosite şi de celălalt, te simţi dublu încorsetat. Soluţia a fost să ascund Hobbitul Catincăi, să rămân în faţă doar cu originalul. Traducerea textului în proză îmi aparţine în totalitate, traducerea versurilor aparţine tatălui meu, iar orice asemănare cu versiunea Catincăi Ralea este pur întâmplătoare. Acum repet experienţa de a traduce o altă carte a unui autor – John Irving. O să-l redescopăr? Sau e un alt Irving?
Este un privilegiu să cunoşti în carne şi oase un scriitor ale cărui scrieri le traduci. Cu Martin Booth am avut o corespondenţă voluminoasă când am lucrat iniţial la traducerea romanului Hiroshima Joe – traducere care n-a apărut în 1991, ci mult mai târziu, după ce am reluat-o şi am redactat-o îndelung şi, din păcate, după moartea autorului. Am beneficiat şi de un redactor foarte bun al Editurii Minerva, căruia îi mulţumesc pe această cale: d-l Ioan Luca. Prin urmare, responsabilitatea traducătorului este uriaşă. De multe ori m-am întrebat dacă Llosa îmi place pentru că l-am receptat prin intermediul traducerilor lui Mihai Cantuniari sau pentru că el scrie astfel. Va trebui să învăţ spaniola ca să mă lămuresc.
Sunteţi, după cum se ştie, fiică de poet. Ce înseamnă acest lucru pentru dvs.?
Una dintre cele mai vechi amintiri este aceea a miezurilor de noapte în care îl auzeam pe tata scriind cu peniţa pe hârtie. E un sunet care mă urmăreşte şi acum. Aşa îl ştiu dintotdeauna pe tata – la masa de lucru, scriind sau citind. Cu pasiune. Cu responsabilitate. Fără să-şi trădeze vreo clipă profesiunea de credinţă. Am învăţat această lecţie esenţială de la el şi-i mulţumesc.
Interviu realizat de Alina Boboc
RAZVAN BRAILEANU
Eseu despre dezumanizare
Blindness / Alb orbitor
SUA, 2008
Regia: Fernando Meirelles
Scenariul: Don McKellar, după un roman de José Saramago
Cu: Julianne Moore, Mark Rufallo, Danny Glover, Gael García Bernal, Alice Braga
Pe ecranele româneşti din 24 aprilie 2009.
Una dintre cele mai fidele ecranizări din ultima vreme ne arată cât de fragilă este umanitatea din noi atunci când e pusă la încercare.
O ciudată epidemie de orbire izbucneşte într-o metropolă şi se extinde cu repeziciune în toată ţara. Cei afectaţi nu-şi pierd vederea în sensul strict medical, ci văd totul alb. Ei sunt băgaţi în carantină, în incinte păzite de armată. Cum epidemia e galopantă, numărul lor creşte pe zi ce trece, iar condiţiile în care trăiesc – orbi, claie peste grămadă – se înrăutăţesc rapid. Numai că printre ei este o femeie, soţia unui medic oftalmolog, care vede. Ea ţine secret acest lucru, pentru a nu fi exploatată de cei din jur. În contrapartidă cu această rază de speranţă, o parte dintre bărbaţii orbi, grupaţi în jurul unui tânăr, încep să profite de pe urma celorlalţi, sechestrând raţiile mâncare şi dându-le doar în schimbul unor bunuri. Ei au de partea lor un pistol încărcat, dar şi un bătrân care a fost orb toată viaţa şi ale cărui celelalte simţuri sunt mult mai ascuţite. Până la transformarea lor în animale nu e decât un pas, care e făcut atunci când, pentru mâncare, cer favoruri sexuale de la toate femeile din incintă. Cum veştile de afară încetaseră să mai vină, mâncarea era tot mai puţină şi teroarea orbilor răi tot mai mare, soţia doctorului se hotărăşte să-şi folosească avantajul vederii pentru a evada, împreună cu nevăzătorii din jurul ei: soţul, un bătrân, un copil, o prostituată şi un cuplu. După scene dramatice, grupul reuşeşte să iasă din carantină, într-un oraş dezolant, în care pâlcuri de supravieţuitori orbi bâjbâie pe străzi ca nişte fantome.
Ecranizare fidelă a romanului Eseu despre orbire al nobelizatului José Saramago, Blindness este un film despre dezumanizare, dar şi despre solidaritate şi sacrificiu. Acolo unde o altă ecranizare mult aşteptată a eşuat lamentabil (Love in the Time of Cholera / Dragostea în vremea holerei, regizat de Mike Newell, după Gabriel García Márquez), Blindness reuşeşte să transpună în imagini – care trec de la sensibil la şocant – toate nuanţele pe care Saramago le-a impregnat frazelor lungi din roman. Câteva scene se cuvin menţionate pentru încărcătura lor emoţională. Într-una dintre ele, după ce evadează din carantină, soţia medicului intră în depozitul unui supermarket pentru a face rost de mâncare şi bâjbâie prin întuneric printre rafturi, la fel ca orbii de afară. În alta, o ploaie providenţială vine să spele oraşul de toată murdăria provocată de oamenii care au abandonat speranţa şi raţiunea.
Blindness este al doilea film făcut în SUA de regizorul brazilian Fernando Meirelles, după The Constant Gardener / Prietenie absolută (2005). Cunoscut mai ales pentru Cidade de Deus / Oraşul zeilor (2002, pentru regia căruia a şi fost nominalizat la Oscar), Meirelles este unul dintre puţinii regizorii neamericani care, făcând film în State, nu s-au „hollywoodizat“. Blindness este foarte diferit de Cidade de Deus ca structură şi ca imagine. Dacă în filmul din 2002 ritmul impus de Meirelles era alert, iar imaginile din Rio de Janeiro foarte colorate, Blindness este sufocant prin lentoarea mişcărilor şi prin lipsa aproape permanentă a culorilor. Imaginea e de cele mai multe ori saturată şi, de câteva ori, inundată de albul orbitor al epidemiei; o estetică a urâtului uman se simte la tot pasul. Aparatul de filmat se mişcă în ritm cu orbii, împrumutând parcă din şovăiala lor.
Fără a ieşi în evidenţă prin interpretări memorabile, distribuţia filmului este una solidă, începând cu Julianne Moore (The Hours / Orele, Magnolia), care este foarte potrivită pentru rolul soţiei medicului, cea care îi conduce pe orbi prin oraşul apocaliptic. Un alt rol foarte bun face Gael García Bernal (Babel, La Mala Educatión / Proasta creştere), care-l întruchipează pe orbul crud care îi conduce pe cei care au renunţat la umanitate în favoarea instinctelor.
Blindness nu e un film uşor de văzut. Duritatea unora dintre situaţii, urâţenia umană expusă în toată grozăvia ei, dezolarea urbană din timpul unei epidemii fac ca spectatorul să nu se simtă confortabil în scaunul său. Pentru cine a venit la cinema ca să se simtă bine cu un suc şi o pungă de popcorn în mână, ăsta nu e filmul potrivit. Dar pentru cine îndrăzneşte să privească „orbirea“, răsplata e o satisfacţie cinematografică şi o privire aruncată în interiorul sufletului omenesc.
GABRIELA ADAMEŞTEANU
Capitolul 7
Trecutul se întoarce la 23 August
„Un régime révolutionnaire doit se débarasser d’un certain nombre d’individus qui le menace et je ne voit pas d’autre moyen ue la mort. On peut toujours sortir d’un prison.“
Jean-Paul Sartre
– Dacă şi peste ungurii, care nu se lasă, ca noi, călcaţi în picioare, au intrat tancurile ruşilor, cum vrei să se mai întoarcă vremurile bune?
Virgil Olaru, cândva economist la compania petrolieră americană Standard Oil, acum contabil la Aprozarul din Găvana, o suburbie a Piteştiului, închide, dezamăgit, uşa răcitorului.
– Dar cine, în afară de tine, mai crede că vremurile au să se schimbe? Cei de la Europa Liberă latră, că au nevoie şi ei de o leafă. Numai proştii o iau de bună şi nu-şi pun lacăt la gură.
Cornelia Olaru îşi dă jos de pe cap basca umezită de ploaia de afară. Deşi nu crede că îi vor mai folosi în această viaţă, mai păstrează încă pe dulap, în cutiile rotunde, stivuite, una peste alta, pălăriile ei elegante. Dar nu este atât de nebună ca să iasă cu blana de vulpe la gât, manşon şi pălărie, să înfrunte priviri chiorâşe sau batjocoritoare pe Strada Mare. Detestă basmaua proletară, aşa că toamna îşi acoperă capul când cu basca maro, când cu cea bej, iar iarna îşi vâră părul făcut permanent sub căciuliţa de lână angora, moale, pe care i-a tricotat-o o mămică, în aceleaşi culori favorite.
– Ce te tot învârţi în jurul răcitorului? E gol şi încurcă locul degeaba, ţi-am spus doar de când l-ai adus! Ca să nu mai pun la socoteală cheltuiala în plus cu gheaţa! Trebuia s-o refuzi politicos pe madam Fischer, mulţumesc, sunteţi foarte amabilă, dar noi nu avem nevoie, copilul e la internat, soţia face ore suplimentare şi ajunge târziu acasă, eu ţin regim, am ulcer, mănânc puţin şi proaspăt, dar, pentru o familie mare, răcitorul ăsta ar fi o adevărată pomană! Puse lucrurile la punct, politicos, dar ferm, nu cum faci tu, i-ai înnădit pentru câteva hârburi şi pe urmă nu mai ştiai cum să scapi de ei! Ce nevoie aveai de cafeaua lor veritabilă, când şi-aşa te plângi de stomac, ai probleme cu somnul şi iei Carbaxin cu pumnul? Şi la ce folosea să vă plângeţi de milă unii la alţii, bietul Traian i-a ajutat în timpul Rebeliunii, dar n-a putut să îl ajute pe unchiul lor, Samuel, asta e! N-o fi vrut Caius, n-o fi depins de el, o fi vrut să îi ia casa, tempi passati! Fischer o fi încercat să îl scoată pe Traian, uite, îl şi cred că n-a putut, dar de ce să ne întoarcem mereu la ce era să fie şi n-a fost? Şi ţi-am spus că, în momentul când Fischer se pensionează, o să le dea drumul! Cât a trebuit să te bat la cap s-o mai răreşti cu ei! Şi măcar să îi fi avertizat să nu-ţi scrie, dacă, aşa cum fac toţi când ajung Dincolo, au uitat că orice scrisoare venită de Afară e citită cu lupa! Ţi-a plăcut când te-au luat ăştia la scuturat chiar înainte să primeşti cartea poştală de la madam Fischer?! Ce spuuui? După vinul tău de rumeguş de la MATT te uitai în frigider? Dacă e aşa, îţi amintesc că ultima sticlă ai terminat-o aseară...
Virgil se uită la cuier, se uită la uşă, cârciuma e la două străzi de aici. Dar Nelica are dreptate, ce-i mai rău într-un târg amărât ca ăsta decât să fii văzut că bei, la tejghea, în zgomotul de ţoiuri sparte şi înjurături, în duhoarea de ţuică şi corpuri nespălate?
*
–... luasem mai multe sticle, ce Dumnezeu...
Atât. Asta-i tot ce poţi auzi de la el când e în culmea furiei. Din gura lui Virgil Olaru n-a ieşit niciodată vreo înjurătură. Aşa îl creşte şi pe fiul lui adoptiv, Sorin. Durerile de stomac i se vor transforma în gastrită, gastrita în ulcer deschis, ulcerul în cancer. Dar nici în urletele de la sfârşit infirmierele şi devotata Cornelia nu au auzit vreo înjurătură.
–... m-am săturat, i-a şoptit într-un târziu Corneliei.
Pe faţa micşorată, stafidită, un scalp pus la uscat, sclipeau sinistru dinţii întregi, de care toată viaţa fusese mândru. De câte ori avea să îşi amintească acest moment, Cornelia va fi mereu la fel de mirată că Virgil al ei părea să nu se teamă de moarte, el, care îşi trăise în frică cea mai mare parte din viaţă. Nu s-a temut nici de împărtăşanie, ca alţi muribunzi, şi chiar a vrut să se spovedească, dar numai la Prea Înaltul Sofronie, care părea tulburat când a ieşit de la el. I-a şi cerut Corneliei, care în viaţa profană îi fusese verişoară, să i-l trimită pe Sorin mai des, să îl vadă.
Dar frica de o viaţă a lui Virgil când începuse? Cornelia a tot amânat să răspundă întrebărilor târzii ale lui Sorin. Şi, aşa cum ni se întâmplă cu părinţii, adolescentul nu a mai apucat să i le pună direct celui pe care şi-l amintea doar turnându-şi mai întâi vin, apoi sifon în paharul mereu umplut, cu ochii aţintiţi la tabla de şah unde mai rămăseseră doar câteva piese şi buzele subţiate de vârstă, bine strânse peste dinţii întregi, dar înnegriţi de trei pachete zilnice de Mărăşeşti fără filtru.
*
Cu cât înaintăm în viaţă, cu atât îi privim cu mai multă milă dispreţuitoare pe părinţii noştri care şi-au dus viaţa orbi, ca nişte cârtiţe, nebănuindu-şi viitorul. Fiul adoptiv nu a apucat s-o vadă pe Nelly Iovănescu Olaru în blana de nurci, cu toca pusă cochet deasupra părului blond şi a ochilor transparenţi, identici cu ai exaltatei ei verişoare, Sorana, la volanul maşinii ei decapotabile, cadou de nuntă de la unchiul ei, Costică Iovănescu, primarul urbei sub toate guvernele.
Nu l-a văzut nici pe Virgil Olaru, mereu pus la punct, imitându-l cu zel provincial pe prietenul său Traian Branea, deputat liberal, care îi dăduse recomandare să intre în selectul club masculin al Tinerimii. Cât timp şi-a putut permite, Virgil a ţinut la costumele bine croite şi la cravatele pariziene. Într-o fotografie veche, tăiată pe jumătate, Sorin l-a văzut, cu mirare, într-un palton elegant, cu guler de blană, gesticulând, zâmbitor, cu ţigareta în mână: era de chihlimbar, şi-a amintit Cornelia, iar pe atunci Virgil nu fuma decât „Lucky Strike“.
La presiunile lui Nelly, Virgil încercase, curând după război, să facă o investiţie imobiliară în Bucureşti, dar nu s-a putut decide, vremurile i se păreau prea tulburi. S-a bucurat mai târziu că nu au avut ce să le naţionalizeze, dar bucuria a fost de scurtă durată, pentru că i-a prins stabilizarea cu banii necheltuiţi şi nu s-a mai ales nimic de ei. Singurul avantaj rămas a fost amintirea vizitelor la Bucureşti la Clubul Tinerimii; uneori Virgil o luase şi pe Nelly cu el, sub pretextul că vrea să împrumute cărţi de la bibliotecă, altminteri doamnele şi domnişoarele nu puteau pune acolo elegantul lor picioruş.
*
Poate, s-a gândit mai târziu Sorin, starea anxioasă a lui Virgil să se fi instalat la 28 august 1944, atunci când a aflat că fratele lui geamăn, maiorul Anton Olaru, ofiţer de carieră, a fost luat prizonier de Armata Roşie, aliată. Deşi la 23 August 1944, Regele Mihai semnase armistiţiul României cu Germania, sovieticii, duşmanii de ieri, aliaţii de azi, au mai luat prizonieri români până în septembrie.
Gemenii Olaru, Anton şi Virgil, nu-şi cunoscuseră tatăl care murise foarte repede, la sfârşitul lui august 1916, în dezastrul armatei române de la Turtucaia. Mama, institutoare văduvă, şi-a trimis mai târziu amândoi băieţii la aşa-numitul Eton românesc, şcoala militară de la Mănăstirea Dealu. Fire optimistă şi chibzuită, se gândise doar la faptul că orfanii primului război erau scutiţi de taxe în şcolile militare şi că tinerii Olaru vor ieşi cu o bună educaţie, cu o diplomă excelentă şi cu relaţii în lumea înaltă.
Însă cum, foarte repede, războiul începuse să plutească în aer, Virgil, cel mai pirpiriu dintre gemeni, şi-a dat seama că, spre deosebire de fratele lui, nu era făcut pentru cariera militară. A rămas la Mănăstirea Dealu doar ca să nu se despartă de Anton, dar a început, în paralel, şi studiile economice. Cum a avut şi a doua diplomă în buzunar, a ieşit din armată. Cu ajutorul prietenului său, Traian, s-a angajat la Standard Oil şi şi-a făcut câteva vacanţe la moşia familiei Branea.
Anton Olaru, cel mai voinic dintre gemeni, avea să dispară pentru totdeauna în minele din Donbass sau în lagărele din Siberia, cu întregul Corp 1 al Armatei de la Iaşi.
*
Veştile despre fratele lui aveau să ajungă la Virgil după vreo opt ani, contrazicându-se una pe alta: Anton Olaru murise de foame, în lagărul sovietic; dezertase şi ajunsese, prin Japonia, în Statele Unite, unde era antrenor de sport; dezertase împreună cu alţi doi prizonieri, dar se pierduse în taiga, muriseră de foame sau îi mâncaseră animalele; se însurase cu o estoniancă, deportată şi ea, ajunsese pe insula Kardla, lângă Finlanda, e bine, dar preferă să nu mai scrie familiei; murise într-o mină, la o explozie; dezertase de unul singur, i-au degerat picioarele, i s-au cangrenat şi-a murit în chinuri; s-a însurat cu o gardiancă de la lagărul de femei şi este acum cetăţean sovietic etc.
Cum să ştii dacă cei care vin mereu cu altă istorie, susţinând că au fost împreună cu Anton în lagăr, nu sunt provocatori, trimişi să te tragă de limbă? Bărbaţilor scheletici, fără dinţi şi cu o privire hăituită, care se iveau pe neaşteptate în poartă, Cornelia le dădea o pâine şi o sticlă de ţuică şi papucii, repede-repede.
În autobiografia lor de la Cadre, Cornelia şi Virgil îl trecuseră pe Anton Olaru mort în 1945, pe frontul de Vest, în Tatra.
Şi aşa l-au învăţat şi pe Sorin să scrie.
Virgil era convins că fratele lui trăieşte undeva, în lume, dar nu îi mai repeta asta Corneliei ca să nu vadă privirea dezaprobatoare.
*
Poate că anxietatea lui Virgil să se fi declanşat câteva luni mai devreme, atunci când l-a prins la Bucureşti bombardamentul american din 4 aprilie 1944.
Avusese şi până atunci mici dispute cu Traian care, ca şi alţii din cercul lor, aşteptau bombardarea puţurilor de petrol şi a gărilor, în speranţa că trupele americane şi engleze, debarcând din Balcani, vor salva România, încă aliată a Germaniei, de ocupaţia rusească. Îşi adăpostiseră familiile în sate depărtate de centrele industriale şi, atunci când zăreau pe cer sclipirea argintie a avioanelor americane, înălţau către Cel de Sus aceeaşi rugă, devenită cu timpul un banc greu de înţeles: La Ploieşti! Du-le, Doamne, la Ploieşti!
În ziua, rămasă pentru el de neuitat, Virgil le dusese pe Nelly, împreună cu cei doi veri ai ei, Corneluş şi Sorana, la Mănăstirea Suzana, înainte să ia trenul spre Bucureşti ca să ajungă pe Bulevardul Regina Maria, la Sediul Central al fostei companii americane Standard Oil, acum denumită Stern şi cu un acţionar principal german. Îşi luase bilet chiar în primul vagon de lângă locomotivă şi, cu punctualitatea lui proverbială, a ieşit repede de sub cupola Gării de Nord, să caute o trăsură.
*
În timp ce privea în toate părţile, mirat că în locul forfotei obişnuite dă cu ochii doar de străzi pustii şi prăvălii cu obloanele trase, l-a acoperit uruitul de Apocalipsă şi umbra bombardierelor care a întunecat deodată soarele răcoros, primăvăratic. Atunci şi-a dat seama că auzise alarma, care alungase oamenii în adăposturi. Nu ştie când şi-a aruncat servieta ca să alerge mai repede, în schimb va ţine minte toată viaţa cum vibra, la fiecare bombă, piatra cubică cu care era pavată strada Virgiliu, ce coincidenţă dumnezeiască, el şi strada salvatoare aveau acelaşi nume!
Când a întors o dată capul să privească în urmă, flăcările ţâşneau dintr-un nor alb de praf, deasupra ruinelor, prin ferestrele oarbe, clădirile din apropierea Gării de Nord ardeau şi cerul era negru, tot. Sodoma şi Gomora, Nelica, Sodoma şi Gomora, bolborosea Virgil, după ani şi ani, pe genunchi ţinea Biblia din care citea zilnic câte o pagină, oricât se ştergea amintirea felului cum povestise prima oară, rămăseseră, bine imprimate pe ecranul minţii, tangajul străzii cu piatră cubică, zidurile prăbuşite, nici un cotlon unde să te ascunzi, Sodoma şi Gomora, Nelica...
S-a necăjit, atunci, pe loc, că pierduse actele, odată cu servieta. Dar, în timp, avea să îşi dea seama că nu conta, oricum n-avea să ia pensie pe timpul când fusese angajat la Standard Oil şi la Star. Cu cât trecea vremea, cu atât era mai convins că Dumnezeu îl ajutase şi numai datorită faptului că pierduse acele hârtii nu a fost arestat ca spion fascist şi imperialist şi n-a murit sub tortură, aşa cum păţise prietenul lui, Traian.
Dar pensia la care visase, când abia se mai târa, în ultimii ani, Virgil n-a mai apucat-o.
*
– Ştiu că nu îţi face nici o plăcere să te simţi dator la unul ca Iulian, dar, dacă nu l-am fi avut pe el, atunci, în vremurile când a fost mare, faptul că pierduseşi hârtiile alea nu ţi-ar fi fost de nici un folos, îi repeta Cornelia, ori de câte ori el revenea la povestea bombardamentului.
Dar temperamentele melancolice nu dovedesc mai puţină încăpăţânare decât cele colerice. Şi, după o viaţă întreagă trăită împreună, Cornelia ştia că nu-l va face pe Virgil să recunoască ce datora vărului ei, Iulian Iovănescu, pe care nu îl scotea din spion rus ratat.
Cornelia era convinsă că, de fapt, Virgil nu putea să îl ierte că nu îl scosese pe Traian Branea din ghearele lui Nikolski şi ale lui Drăghici, un telefon la Bodnăraş ar fi fost de ajuns, dar le-a lăsat pe bestiile alea să îl toace pe bietul Traian ca pe carnea de mici, numai ca să nu-şi piardă postul ăla, în care un pierde-vară ca el nu avea ce căuta, mormăia Virgil.
*
– Este totuşi mai bine că acum fac defilarea numai la 23 August! Ţi-aminteşti ce chin era la 7 noiembrie când începeau ploile reci, zloata, au fost şi anii ăia, ţii minte, când ningea! Pe când, la vremea asta, arşiţa verii se mai domoleşte, cu toate că azi, de pildă, a fost înăbuşitor, îi turuia Cornelia soţului ei, care o asculta, din pat, încruntat.
Făcea ce putea ca să pară veselă şi normală, deşi abia îşi ţinea lacrimile şi încă îi mai vuia capul de răcnetul stereo, gâfâit al crainicului în difuzoarele date la maximum, de urale şi marşuri, iar sub pleoape tot mai simţea lumina stridentă şi în nări zăpuşeala sfârşitului de vară în oraş. Frunzele copacilor înecate în praf, coşurile de gunoi debordând de cartoane mânjite de muştar, înghesuiala de la tonetele cu crenvurşti şi bere, exasperarea statului în picioare, durerea de spate, de şale, cu tălpile şi gleznele umflate, bancurile groase, spuse şoptit, cu ochii în patru, în toate părţile, pancartele cu lozinca asta nouă, iar au schimbat-o, acum 23 August 1944 este ziua revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, o zi întreagă a moţăit în şedinţa de prelucrare de la raion pentru ea.
– O dată nenorocită, 23 August! În ‘39, la 23 august a fost pactul lui Hitler cu Stalin! În ‘44, la 23 August ne-am aliat cu ruşii, mare ispravă! şi-a mârâit Virgil fraza lui dintotdeauna, se ridicase în fund s-o asculte, dar se încovoia de durere.
*
– Dar te ai gândit ce ar fi fost dacă nu ne aliam cu ruşii? Ar fi pus România la pământ, ar fi făcut-o zob, ca pe Germania! La asta ar fi trebuit să se gândească Antonescu atunci când a strigat, români, treceţi Prutul! Ce facem dacă nemţilor nu le iese blitzkriegul?
Asta era replica jovialului Iulian de fiecare dată când începea să îşi scoată ochii cu Virgil, foarte repede după ce se trezeau cu el în poartă. Sunt într-o deplasare şi am trecut să vă văd, nu am avut cum să vă anunţ dinainte, când oţi avea telefon, o să vă spun din vreme!
Burtos, înalt, cu un nas puţin în vânt, cu gura mare, Iulian deschidea galant portiera ca să iasă partenera lui de călătorie, niciodată soţia lui rusoaica, profesoară la Liceul Bălcescu din Bucureşti, ci veşnica bondoacă, cu fustă scurtă peste bucile dolofane, păr oxigenat şi vocea îngroşată de la fumatul continuu, Marieta, secretara mea, îngerul meu păzitor în statul nostru ateu, ea este Nelly, el este soţul ei, Virgil, cu care mă cert de o viaţă, forma noastră de prietenie!
În schimb cu Nelly nu m-am certat niciodată, ea este ruda mea cea mai apropiată, după mama! Dar ce zăpăcit sunt, n-aveam nevoie de prezentări, doar v-aţi cunoscut data trecută!
Deşi nu o recunoştea, lui Virgil nu îi displăceau vizitele lui Iulian, vrea să se dea mare, că vine la nişte sărăntoci, comenta acru, după ce îl vedea plecat. Dar îi sclipiseră ochii atunci când văzuse sticlele de vodcă rusească, mezelurile fine şi dulceţurile pe care spionul ratat le scosese din portbagaj. Şi cum o cară, aşa, peste tot, pe femeia asta vulgară, la femei, Iulian a avut totdeauna gusturi proaste.
*
Etern student la Drept, Iulian nu fusese în stare să-şi deschidă un birou de avocatură, dăduse doar o mână de ajutor la procesele comuniştilor, ca avocat stagiar, pe urmă se înhăitase cu Milică Bodnăraş, un ofiţer despre care se spunea că e cam ţicnit şi care, într-adevăr, după o ceartă cu un căpitan, la o partidă de cărţi, dezertase, unde? tocmai în Rusia Sovietică!
Un timp în clanul Iovăneştilor se bârfea că Iulian se alesese cu dosar la Siguranţă şi se dăduse la fund, când, brusc, s-a aflat că răspunsese prompt la chemarea mareşalului Antonescu – români, treceţi Prutul! Familia nu a avut vreme să se obişnuiască cu ideea că un lasă-mă să te las ca el pleacă voluntar la război, că a şi trebuit să îl plângă pentru că numele Iulian Gh. Iovănescu se afla deja pe prima listă cu dispăruţi.
Mai târziu, unii dintre ei au susţinut că li se păruse de atunci ceva suspect că mama lui nu se omora cu firea, totuşi, i-a făcut, ca la carte, pomenile şi parastasele. Numai că după parastasul mare, de trei ani, a apărut în oraş, întreg şi bine dispus, ofiţer politic al Diviziei de prizonieri reeducaţi „Tudor Vladimirescu“ şi şi-a pus semnătura, Iulian Gh. Iovănescu, sub titulatura de preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional.
Ziua venea la şedinţe cu pistolul, aşa cum umblase, doar acum câţiva ani, şi Vasi Stamatiu, fost comisar legionar pentru românizare. Iar nopţile le petrecea în chefuri cu tot felul de inşi ieşiţi din periferiile oraşului, la care, după ce bea prea mult, începea să se laude cu prietenul lui, Milică Bodnăraş. Cei care nu-l credeau s-au convins că nu minte atunci când ministrul Apărării, în persoană, l-a căutat la telefon. Dar fireşte că tovarăşul preşedinte Iovănescu nu era în birou, tocmai schimba urnele între ele, ca să falsifice alegerile, a comentat veninos Virgil, când a aflat.
Iulian nu minţea nici atunci când tot repeta că cea mai dragă rudă a lui, în afară de maică sa, este Cornelia. Era singura din clanul Iovăneştilor care, din prima clipă de când venise pe tancurile ruseşti, se purtase normal cu el. Copilăriseră împreună şi, cu simţul ei practic, înţelesese spre ce mergeau lucrurile mai repede decât ceilalţi, care întorceau cu dispreţ spatele neisprăvitului de Iulian, ruşinea familiei, şi minusculului partid comunist, aflat atunci în căutare disperată de membri.
*
Bine, bine, pe noi, americanii şi englezii ne-au dat la ruşi ca să ne pedepsească, fiindcă fusesem aliaţii nemţilor, dar cu polonezii ce au avut? Pe ei de ce i-au mai dat?
Cornelia învăţase replica lui Virgil, de atunci de când se certa cu Iulian şi încerca mereu să îl scoată din pălăvrăgelile politice în care, prostul de el, a pus atâta suflet, şi-a consumat o viaţă nervii degeaba şi bolile lui de stomac de acolo i-au venit.
– Am prins şi crenvurşti, am luat două perechi, una e pentru tine, sunt foarte proaspeţi, n-au de ce să îţi facă rău, a schimbat, ca de obicei, vorba, ca şi când nu l-ar fi auzit. Pentru crenvurşti am stat, aşteptam doar să dea coloana noastră colţul şi să mă pierd de ei, dar adjunctul ăsta nou nu mă slăbea din ochi, de fapt îi urmărea pe toţi, după convocator, şi mă gândeam să plec, să nu plec?! Dacă tot am stat atât, de ce să mă trezesc pe lista lui? Dar nu mă hotărâsem ce fac, tot rămâneam mereu mai în spate şi, la un moment dat, cu cine crezi că m-am întâlnit? Pun prinsoare că n-o să ghiceşti! Cu Caius Branea!
– Caius?! Mai trăieşte Caius? Aş fi băgat mâna în foc că a murit de mult! a şoptit Virgil, posomorându-se şi mai tare, de parcă i-ar fi dat o veste proastă, nu bună.
– Bietul Traian, era cel mai reuşit dintre fraţii Branea! Ce prostie, să se pună cu brutele alea! Să fi semnat ce-l puneau să semneze, sigur scăpa mai uşor! s-a grăbit Cornelia, ştiind că atunci când i-a vorbit despre Caius, lui Virgil i-a răsărit în minte tot Traian.
Pe el îl pomenea, uneori, pe fratele lui geamăn, Anton, niciodată.
– N-a vrut să fie martorul acuzării, în procesul ălora de la Legaţia americană. Doar ştii că era combinat cu Anny, a şoptit Virgil, strâmbându-se de durere, cu ochii pe ceas.
*
Cornelia nu i-a mai spus că nu ea l-a recunoscut, ci Caius a venit la ea. Scheletic, cu ochii măriţi pe faţa pământie, vorbea fonfăit, stropind cu salivă printre dinţii lipsă. Era alb tot, iar chelia nu îi era în creştet, ci în jurul urechilor, unde nu îi mai crescuse părul care îi fusese smuls, la anchete, fir cu fir.
Din când în când privirea ochilor Corneliei, cu albastrul şters de vinişoare roşii, înţepenea, rătăcită. Atunci întrezărea silueta în alb a celuilalt Caius Branea, tânărul englezit, cu părul blond şi des, rebel sub briantină, râzând, cu ochii micşoraţi în soare, în timp ce servea, din colţul careului, într-un dublu mixt. Şi pe ea se vedea, cu pulpele blonde julite de căzătura pe zgură şi serviciul ratat al greoiului Traian Branea, râsul lui jenat când trimite, icnind, mingea în fileu şi ţipătul furios al Lizicăi Focşa, ambiţioasa lui coechipieră. Şi picioarele ei slăbănoage, uşor strâmbe, dezvelite de fustiţa albă, scurtă.
De unde au răsărit, atât de proaspete, de parcă s-au petrecut ieri, amintirile tinereţii ei renegate? Şi acel Caius Branea, plin de umor, nelipsit de la toate ceaiurile dansante, de la toate balurile caritabile?
*
–... Închipuita de Lizica l-a distrus, în vocea şuierată a Corneliei se simţea urma unei vechi ranchiune. Nu ştiu cum de tot ieşea regina balurilor, cu picioarele ei strâmbe, cred că-ţi aduci aminte ce strâmbe îi erau picioarele! Ea a manevrat şi numirea lui Caius secretar de stat prin unchiu-său, Ică Antonescu...
– Ce tot spui? De unde-l scoţi pe Ică unchiul ei? a mormăit Virgil, trecând sub tăcere picioarele Lizicăi.
– Ică era unchiul ei bun! După căsătorie, l-a vârât pe Caius secretar de stat în guvern, l-a depărtat de prieteni şi ne-am împrăştiat, care-ncotro.
– Ne-am împrăştiat pentru că vremurile au fost cum au fost! Venise războiul, a gemut Virgil.
*
Mai erau încă două ore până la injecţia calmantă. Cornelia i-a prins privirea exasperată de durere, dar a continuat să povestească, poate aşa îi trece şi lui timpul mai uşor.
– Dar adu-ţi aminte cât ai suferit când nu ne-am mai frecventat. Şi eu ţi-am spus de-atunci, nu te mai consuma, Virgil, dragă! Tu nu vezi ce vremuri tulburi trăim? La un moment dat s-ar putea să cădem noi mai bine!
Bucătăria din curte, cu lampă de gaz, closetul de scânduri din fundul curţii, banii de care întindeau de la o chenzină la alta, ăsta era binele în care căzuseră? Virgil nu-şi mai amintea dacă într-adevăr Nelica lui proorocise nenorocirile fraţilor Branea. Dar optimismul permanent al soţiei lui i se părea la fel de strident ca şi cântecele de mase ale lui Mihail Andricu, urlate la difuzorul din bucătăria de vară, şi ea tot în curte.
*
Prezicerea Corneliei se împlinise, însă. Miniştrii din guvernul lui Antonescu fuseseră ridicaţi, la două luni după 23 August 1944; printre ei se afla şi Caius Branea. În ianuarie 1945 începuse procesul crimelor de război şi al crimelor contra umanităţii. În timpul când erau transportaţi în maşini închise de la închisoarea Jilava la Tribunalul Poporului de pe Ştirbey Vodă, auzeau din stradă strigătele: Moarte lor! Moarte lor! Moarte criminalilor!
Arestat peste câţiva ani, Traian Branea n-a mai ajuns în boxa Tribunalului Mare, în lotul spionilor americani, pentru că a murit sub anchetă. Se spunea că fusese torturat îngrozitor. Părinţii, care fuseră anunţaţi, după un an, că fiul lor mijlociu murise de un atac de cord, înainte de proces, nu au primit aprobare să îl deshumeze.
Victor, cel mai mic dintre fraţii Branea, va fi arestat de vreo două ori, dar va sta mai puţin şi va ieşi cu unul dintre primele loturi.
Deşi condamnat la muncă silnică pe viaţă, deşi torturat, deşi muncise în mină, la Canal, în DO, în Bărăgan, Caius Branea reuşise să iasă viu din închisoare. Dar era văduv. Lizica făcuse TBC în spitalul-penitenciar din Tg. Ocna şi murise, fără să fi ştiut dacă soţul ei mai era sau nu în viaţă.
*
În închisoare, Caius Branea a regretat că intrase în guvern. Dacă n-ar fi făcut-o, poate ar fi avut prevederea să plece din ţară, atunci, imediat după război, cât s-a mai putut. Ştiuse că jocurile erau făcute, ar fi trebuit s-o ştie şi Maniu şi Mihalache, şi Brătianu, şi blegul de rege! Nişte bătrâni senili, un nevârstnic, toţi controlaţi de serviciile engleze, şi o ţară lăsată pradă răzbunării lui Stalin! La ce mai servise jocul de culise al lui Maniu, aşa cum îl făcuse o viaţă întreagă? După ce singur decretase 23 August 1944 drept „izvor de propăşire naţională“, asta Caius a mai avut vreme să o vadă scrisă, negru pe alb, în ziare, să creadă c-o să îi mai meargă cu ruşii aşa cum îi mersese cu Antonescu? Opoziţia lui ridicolă cu memorii şi scrisorele, la Comisia Aliată de Control şi la Misiunea SUA, unde Schuyler şi Stevenson şi Berry şi toţi ai lor scriau de zor rapoarte doar ca să afle şefii lor care sunt metodele ruşilor într-o ţară ocupată! Dar şi ei munceau degeaba, nici Roosevelt, nici Truman n-au aruncat vreo privire pe ce trimiteau ei şi la un moment dat le-au dat ordin să nu se mai lase găsiţi de bătrânii ăia pisălogi, cu caraghiosul lor de Rege Mihai, cu tot! Culmea naivităţii, din partea unui sforar ca Maniu, să ceară demisia guvernului Groza când el era deja cu laţul de gât! Când Aliaţii de mult îl aruncaseră la câini! Canalia de Voitinovici, preşedintele Tribunalului Poporului, îşi făcuse bine treaba, îl compromisese şi pe Maniu, în procesul lui Antonescu. Basarabia a fost şi este pământ românesc, se trezise să spună Maniu, la proces. Mai du-te după asta să îi torni pe ruşi la americanii şi englezii care dăduseră de mult România la schimb pe Grecia, încă de la Moscova, din 43!
*
Spre neliniştea Corneliei, lui Caius Branea, care începuse în şoaptă, i se întrema vocea pe măsură ce turuia. Farfuria de carton cu muştar şi crenvurşti îi tremura în mână şi i se umeziseră ochii, poate de la bere, poate de bucurie că a întâlnit-o: o doamnă din ireala lume a tinereţii lor, o prietenă de încredere, presupunea, de vreme ce în sala tribunalului nu se trezise cu soţul ei ca martor al acuzării. Aşa se întâmplase cu alţii care, pedeapsa lui Dumnezeu, după un timp împărţiseră celula cu el. Cu fratele lui, Victor, care se reîntorsese la Margareta, prima lui soţie, se afla în corespondenţă, dar nu se vedeau. Costul biletelor de tren dintre oraşele lor era cam pipărat pentru veniturile actuale, a încheiat Caius. Răspundea astfel unei întrebări a Corneliei care, în fine, găsise ceva cu care să l scoată din discuţia politică. Altfel, ea nu spusese un cuvânt, de teamă că se află în faţa unui provocator.
*
Deceniile când nu se văzuseră o transformaseră pe străvezia, altădată, Nelly Iovănescu într-o femeie corpolentă, cu o voce sigură de ea. Dar Caius Branea a recunoscut-o după albastrul incredibil al ochilor. În Iaşi se spunea că un ofiţer rus ar fi lăsat moştenire, pentru mai multe generaţii, familiei Iovănescu, aceşti ochi transparenţi, împreună cu ceva din misteriosul suflet slav, prin intermediul soţiei sprinţare a unui negustor veşnic aflat pe drumuri. Armata ţarului, cu acel ofiţer rus cu tot, trecuse în jos, spre fortăreţele bulgăreşti Griviţa şi Plevna, şi apoi în sus, spre Moscova şi Sankt Petersburg, scoţând Principatele Române de sub tutela Imperiului Turc şi luând, în schimb, vechiul ţinut al Basarabiei, împreună cu mai multe inimi romanţioase, între care şi cea a bunicii Corneliei şi Soranei.
*
Sub presiunea permanentă a emoţiilor, ochiul nostru trimite spre fişierul memoriei fotografii voalate, deformate, prost încadrate, detalii mărite în defavoarea întregului. Când, după o mică şovăială, Caius a recunoscut-o, şi-a reamintit seratele dansante şi grăuntele de complicitate dintre el şi Nelly, care de obicei rămâne între cei prinşi într-un flirt, după o despărţire civilizată. Îi făcuse un pic de curte, în viaţa visată înainte de război. În anii de închisoare, reamintindu-şi, de atâtea ori, în amănunt, femeile vieţii lui, îi trecuse prin faţa ochilor şi fetişcana cu ochi transparent de albaştri pe care o sărutase de câteva ori, în trăsură, când o conducea acasă, după câte un ceai dansant şi care îi trimitea convenţionale cărţi poştale de la Băile Herculane unde mergea vara, cu părinţii.
Lui Caius Branea nu i-a trecut niciodată prin cap că pentru Nelly Iovănescu povestea relaţiei lor arăta atât de diferit de parcă niciodată nu se întâlniseră.
*
Cornelia nu-şi mai amintea cât de tare fusese îndrăgostită de Caius, ci doar cât o terorizase ideea de ce zice lumea despre ea atunci când el a cerut mâna Lizicăi Focşa. Cea care i-a deschis calea spre guvernul de la Bucureşti, iar apoi poarta închisorii de la Jilava, s-a gândit Nelly, mai întâi cu ranchiună, apoi cu o satisfacţie răutăcioasă, în anii următori.
Simţul practic care curgea prin sângele lui Nelly Iovănescu, fiică de negustor cu prăvălie pe Strada Mare, era amestecat în doze aproape egale cu respectul convenţiilor. Avea să-i rămână recunoscătoare pe viaţă lui Virgil Olaru care îi sesizase avansurile timide şi îi făcuse cererea în căsătorie.
*
O întâlnise pe domnişoara Nelly Iovănescu la unul dintre ceaiurile lor dansante. O găsise atrăgătoare, dar preferase să nu se angajeze. Îşi iubea viaţa de celibatar şi avea o legătură stabilă cu menajera lui, Elvira, o femeie destoinică, pricepută la pat, cu destui ani mai mare ca el şi care îşi ştia lungul nasului.
Flirtul dintre Nelly şi Caius l-a împins să se decidă. Considera că vina fusese a lui, nu îi arătase prin nimic domnişoarei că are intenţii serioase şi nu i-a făcut aluzii la Caius, o viaţă întreagă. Menajera Elvira avea să mai rămână o vreme în casa lor, ca bonă a micului Sorin, dar Virgil a răsuflat uşurat atunci când Nelly, poate mirosind ceva, poate din pure motive de economie, a scăpat de ea, recomandând-o călduros vărului Iulian. Statutul social pe care i-l oferise Virgil o ajutase pe Nelly să pareze în faţa bârfelor şi îi atenuase, treptat, gelozia. Avea să îi fie recunoscătoare şi pentru că Virgil a considerat sterilitatea cuplului lor ca dată de Dumnezeu şi a acceptat să îl adopte pe fiul exaltatei ei verişoare Sorana, oferindu-i şansa maternităţii.
*
Corneliei nu-i convenea să fie văzută împreună cu un fost puşcăriaş, care delira pe subiecte periculoase, în plină stradă, de unde naiba le aflase, în hruba unde zăcuse? Iar Caius se tot inflama, aruncând însă continuu în jur priviri de om hăituit, deşi, aparent, nimeni nu se uita la ei. Se făcuse îmbulzeală la toneta cu bere, după ce un supraveghetor voluntar al cozii începuse să strige:
– Nu vă mai aşezaţi! Crenvurştii sunt pe sfârşite!
Caius se plângea de dureri de cap şi ameţeli, dar Cornelia nu l-a invitat să vină la ei în vizită şi nici nu aveau să-l mai întâlnească a doua oară. Fostul ei iubit avea probabil deja tumora la creier din cauza căreia avea să moară, poate înainte, poate după Virgil.
– Nici nu-i de mirare la câte lovituri în cap a primit! a spus, atotştiutor, vărul Iulian, venit într-o scurtă vizită.
(Fragment din romanul Provizorat, în curs de apariţie la Editura Polirom)
Text ilustrat cu desene de Gabriela Melinescu
