Pe aceeași temă
PETRU VAIDA
Un romancier despre arta romanului
„Lumea teoriilor nu-mi aparţine. Acestea sunt reflecţiile unui practician. Opera fiecărui romancier conţine o viziune implicită a istoriei romanului, o idee despre ceea ce este romanul. Tocmai această idee, inerentă romanelor mele, am încercat eu s-o expun“ – aceste cuvinte preced textul propriu-zis al Artei romanului de Milan Kundera. Totuşi Toma Pavel consideră cartea „admirabilă“, iar, mai recent, Nicolae Manolescu afirma că Milan Kundera este – alături de Nabokov – „cel mai bun teoretician al romanului dintre romancieri“.
Kundera a consacrat romanului două eseuri: L’art du roman, 1986, şi Le rideau, 2005, dedicate exclusiv romanului, şi Les testaments trahis, 1993, eseu în care sunt abordate şi alte teme: muzica (Stravinski, Janaček), filosofia (Nietzsche), dar majoritatea capitolelor privesc (direct sau indirect) romanul, raportul dintre roman şi alte arte, în special muzica. Toate trei volumele au fost traduse în româneşte şi editate în 20081.
*
Eseistul ceh defineşte romanul ca expresie a unei posibilităţi umane sau existenţiale2. Astfel, Castelul lui Kafka nu este, după Kundera, o alegorie a birocraţiei (austro-ungare) sau – ca într-o viziune profetică – a totalitarismului comunist din Cehoslovacia, instalat în 1948, ci ambele sunt concretizări ale unei posibilităţi umane eterne.
O altă definiţie a romanului: romanul se străduieşte să dezvăluie un aspect necunoscut până atunci al omului. De exemplu, Flaubert a descoperit prostia ca o dimensiune a condiţiei umane. Pentru Kundera condiţia sine qua non a valorii unui roman este noutatea lui, puterea de a arunca o lumină nouă asupra omului. Descoperind o faţă nouă a existenţei, romanul sfâşie „cortina“ „preinterpretărilor“, a convenţiilor, prejudecăţilor: conceptele estetice (frumosul, urâtul, sublimul etc.) sunt concepte existenţiale, determinări ale existenţei, „cărări“ care duc spre aceste aspecte inedite ale vieţii.
Conceptul care defineşte „răul estetic suprem“, opusul artei, este, pentru Kundera, kitschul, familiar îndeosebi Europei Centrale şi Germaniei, şi mai puţin culturii franceze, unde i-ar corespunde ca termen ce exprimă „maximum de reprobare estetică“ (subl. lui Kundera) vulgaritatea.
*
Romanul are o legătură de esenţă cu umorul: ele au fost inventate în acelaşi timp de întemeietorii romanului european modern, Rabelais şi Cervantes. Umorul nu este satiră, batjocură, nu condamnă şi nu învaţă: el este ambiguu, pe teritoriul lui, şi deci al romanului, „judecata morală este suspendată“. Romanul este relativist, înţelepciunea sa este „înţelepciunea incertitudinii“: nici Karenin, nici Ana nu au dreptate. „Singura morală a romanului este cunoaşterea.“
Romane umoristice sunt: Gargantua şi Pantagruel, Don Quijote, Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann (după afirmaţia a însuşi autorului); principala neînţelegere dintre Kundera şi cititorii săi este, spune el, faptul că cititorii nu recunosc caracterul umoristic al romanelor sale. Ulterior, Kundera adoptă un concept mai larg: în Cortina, el vorbeşte nu de umor, ci de comic. Mme Bovary sau Educaţia sentimentală nu sunt, evident, romane umoristice, dar în ambele există pasaje care aruncă o „blândă lumină comică“ asupra personajelor.
Romanul, fiind relativist, este incompatibil, pe de o parte, cu religia (el este „suprema profanare“) şi, pe de altă parte, cu totalitarismul.
Ironia este consubstanţială romanului: atitudinea romancierului faţă de personajele sale este ironică.
Nu există tip uman mai străin de roman decât cel care nu are simţul umorului, agelastul (cuvânt inventat de Rabelais, împrumutat din greacă). Kundera citează o zicătoare evreiască: „Omul gândeşte, Dumnezeu râde“. Dumnezeu râde pentru că omul gândeşte, dar adevărul îi scapă. Agelastul nu aude râsul lui Dumnezeu.
*
Teoria romanului nu poate fi despăţită de istoria sa. Cartea lui Rabelais nu devine roman decât din perspectiva istoriei ulterioare a romanului.
Conceptul de „literatură universală“ (Weltliteratur la Goethe), pe care îl putem lega de modul de a concepe istoria literaturii, nu reprezintă după Kundera o simplă juxtapunere a istoriilor literaturilor naţionale, ci un tot unitar în care scriitorii, romancierii diferitelor culturi intră în relaţii reciproce, se influenţează unii pe alţii.
Odată cu Flaubert, apare poezia romanului, dar nu în sensul lirizării lui, ci al unei „poezii antilirice“: această poezie constă în aceea că „autorul nu se confesează, nu îşi deschide sufletul, ci este îmbătat doar de lumea obiectivă“, fie şi transfigurată de imaginaţia lui.
După Kundera, forma romanului este recreată, iar definiţia lui trebuie reînnoită odată cu fiecare roman mare (asta ne aminteşte de formula lui Lukács, după care legile esteticii nu pot fi împlinite decât încălcându-le). Teza lui Kundera nu înseamnă, fireşte – aşa cum rezultă din ansamblul textului său – că nu ar exista tipuri de romane sau, cum ar spune Adorno, că în istoria romanului s-ar impune un „nominalism“ absolut.
*
Eseistul îşi exprimă nostalgia după libertatea absolută a romanului lui Rabelais ori a romanului umoristic englez din secolul al XVIII-lea (Sterne, Fielding) sau francez (Jacques le fataliste de Diderot). În aceste romane predomină improvizaţia asupra compoziţiei, caracteristică romanului clasic din secolul al XIX-lea (Flaubert, Dostoievski scriau după ce alcătuiau un plan amănunţit); ele constau în episoade fără legătură între ele, iar la Sterne digresiunile pun cu totul în umbră acţiunea, „story“-ul: poezia, spune Kundera, nu rezidă în acţiune, ci în întreruperea acţiunii. (Este curios că Tristram Shandy al lui Sterne a cucerit admiraţia unor autori cu totul diferiţi şi din motive cu totul diferite: Kundera apreciază libertatea suverană – ca a lui Rabelais – a lui Sterne, în timp ce Mircea Eliade, în Oceanografie, identifică „divagaţia“ cu „gestul vieţii“. Dimpotrivă, tânărul Lukács condamna, într-un eseu din 1911, Tristram Shandy tocmai pentru episodicitatea sa, pentru „lipsa de formă“). În concepţia lui Kundera, romanul actual trebuie să unească libertatea improvizaţiei cu arta compoziţiei.
La baza romanului, consideră eseistul, stă o interogaţie. O întrebare esenţială pe care şi-o pune romanul priveşte individul. Ce este individul? Ce defineşte identitatea cu sine a individului? Acţiunea? Dar acţiunea se întoarce aproape întotdeauna împotriva autorului ei. (Aici am putea face din nou o paralelă cu Lukács: în Teoria romanului, criticul opune epopeii, în care fapta corespunde pe deplin sufletului, romanul, în care „aventura şi interioritatea se despart pentru totdeauna“.) Sau se defineşte omul prin viziunea sa asupra lumii? Aşa sunt personajele lui Dostoievski, dar nu şi ale lui Tolstoi.
Kundera descoperă la Tolstoi reprezentarea ilogicităţii vieţii (termenul apare chiar la Tolstoi): metamorfozele radicale ale personajelor, ale atitudinii lor pot fi declanşate de detalii lipsite de importanţă – există o „conspiraţie a detaliilor“. Andrei Bolkonski se decide să treacă de la o atitudine sceptică, pasivă, la o participare activă la viaţă ca urmare a survenirii unor detalii nesemnificative: „o privire către frunzişul unui stejar, glasuri însufleţite de fete auzite din întâmplare, amintiri neaşteptate“. O asemănătoare „conspiraţie a detaliilor“ este evocată de Tolstoi când descrie traiectoria gândurilor şi imaginilor care preced sinuciderea Anei Karenina.
O astfel de construcţie contrazice evident concepţia curentă după care orice moment într-un roman – sau, în genere, într-o operă literară – trebuie să fie motivat (cum afirmă Vianu în Estetica).
După Kundera, „dincolo de cauzalitate“ este şi Tom Jones de Fielding (şi, evident, şi romanul lui Sterne)3.
*
O altă întrebare pusă de roman: raportul dintre destin şi viaţă (viaţa unui om). Kundera crede că destinul implică separarea imaginii (a figurii de ansamblu – nota P.V.) a unei vieţi de această viaţă însăşi; de aceea destinul „ne apasă“. Kundera se identifică cu „cvadragenarul“ din romanul său Viaţa e în altă parte, care savurează „idila non-destinului său“; este, spune el, personajul care îi este cel mai drag.
Autorul Artei romanului respinge publicarea jurnalelor, schiţelor, documentelor din laboratorul de creaţie al scriitorului (ceea ce Vianu numea „literatură subiectivă“ – în mare vogă acum la noi); numai ceea ce autorul a destinat tiparului, opera, ar trebui publicată. Pentru a sublinia dificultatea creaţiei, Kundera citează cuvintele poetului ceh Vladimir Holan: „distanţa dintre schiţă şi operă trebuie parcursă în genunchi“.
Kundera subliniază că romanul modernist din secolul XX (cu deosebire romanul central-european, mult preţuit de scriitorul ceh: Kafka, Broch, Musil, Gombrowicz) încorporează elemente ale romanului prebalzacian: reflecţia eseistică, o compoziţie mai liberă, digresiunea, spiritul ludic. Sensul reabilitării romanului vechi este să lărgească noţiunea însăşi de roman, să pună la baza romanului „întreaga (subl. lui K.) experienţă a romanului“.
Traducerea Simonei Cioculescu, ca şi traducerile lui Vlad Russo sunt impecabile.
P.S. După cum cititorul a observat desigur, n-a fost intenţia mea să interpretez sau să supun unei judecăţi critice ideile lui Kundera, ci numai să selectez şi să expun câteva dintre cele mai sugestive.
1. Arta romanului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, traducere din franceză de Simona Cioculescu; Testamente trădate, Bucureşti, Humanitas, 2008, traducere de Vlad Russo; Cortina, Eseu în şapte părţi, Bucureşti, Humanitas, 2008, traducere de Vlad Russo.
2. Acest din urmă termen nu derivă din filosofia existenţialistă. Prin „analiză existenţială“, Kundera înţelege „analiza situaţiilor (subl. mea – P.V.) care luminează principalele aspecte ale condiţiei umane“. De exemplu, la Kafka, raportul dintre om şi „o lume transformată într-o imensă administraţie“.
3. Thibaudet afirmă într-un text consacrat Doamnei Bovary că, pentru ca un personaj să fie cu adevărat viu, trebuie să existe un clinamen, o mică abatere de la logica personajului (Clinamen este, la Epicur, o abatere întâmplătoare, fără cauză, a atomilor de la căderea pe verticală). Aici am putea menţiona şi acţiunea săvârşită sub imperiul unui impuls de moment a eroilor lui Stendhal (Julien Sorel, Fabrice del Dongo) caracterizaţi altminteri prin stăpânirea de sine (Toma Pavel, Gândirea romanului).
ANDREEA PASTARNAC
Astrolab
Cele trei s-au despărţit pe platoul din deşert. Ruth şi Noemi, cea plină de har, al cărei nume a fost transformat de doliu şi de durere în Amărăciune, au plecat înspre apus, în sălaşul de lângă oraşul ceresc, de unde Noemi venise în vremea cumplitei secete. Cea de-a treia, al cărei nume însemna Întoarcerea, a venit înapoi, înspre triburile şi neamurile ei, iar destinul său mai e menţionat doar în treacăt, în câteva scrieri tardive.
În urma celor două femei s-a lăsat liniştea. A acoperit ultimele scrâşnete de pietriş, a împâslit fâşâitul hainelor mişcate monoton sub fiecare pas, din ce în ce mai lipsit de ecou, norii de praf... Nu s-a mai auzit nici măcar zgomotul deşertului, nici pietrele huruind încet când sunt mişcate de vânt, nici vuietul dunelor de pietriş prăvălite-n avalanşe, când un ultim fir de nisip, adus de vreo boare de vânt se aşază, greutate finală pe culme şi totul se năruie. Nici măcar fâşâitul solzilor şerpilor sau picajul tulburător al şoimilor. Nimic. Nici chiar respiraţia mea.
Coşul pieptului părându-mi la fel de împietrit ca stânca pe care mă aşezasem. Poate că devenisem o stană de piatră asemenea celei de pe malul mării de sare lichefiată, dinspre care se ridicau până aici vaporii de minerale cenuşii. Aburi imponderabili de săruri transformaţi într-o oglindă încă tulbure. În liniştea nemăsurată, imaginea se dilata, ajungând până aici, pe platoul ţinutului nomazilor, unde, în claritatea uriaşei lentile a mării de sare, deşertul se proiecta pe de-a-ndoaselea, transformat în ogoare fertile, cu ariditatea strălucindu-i într-o nenumită culoare. În oglindirea celestă se vedeau plaiurile ţării dintre cele două râuri, primul, aducător de preaplin, curgând leneş, încărcat de noroi, zăgăzuit şi numit apoi Arahtu, şi cel de-al doilea, năvalnic, inundând câmpul primăvara, cu apă din gheţurile topite de la munte. Se vedeau toate parcelele, din jurul palatelor şi templelor, cele ale ţăranilor, despărţite de canale şi stufăriş, de liziere de palmieri şi de poteci peste care treceau turmele dintr-un anotimp în altul.
Liniştea acoperea totul... Iar aici, în deşert, nu sunt sunete şi semne care să dea nume fiecărei parcele. Şi-n ochii sărmanului păstor, oglinda celestă nu-i decât o închipuire, o uneltire a vreunui zeu pe care l-a luat în derâdere. Îşi acoperă ochii, să fie linişte, să fie întuneric... Şi chiar dacă primeşte, ca plată, câteva seminţe de orz împietrite în teaca lor vegetală, nu ştie de unde vin şi n-are cum să vadă marea de spice, împletitura de ţarini şi canale, de bariere de argilă arsă, proptite cu garduri de trestie... N-are urechi să audă susurul apei intrând pe gura canalului, invadând albiile săpate cu grijă, curăţate mereu... bolborositul picăturilor absorbite de pământ. Până să-nceapă anul, canalele sunt curăţate de aluviuni, de mâzga secătuită de orice putere după recolta de anul trecut; conductele de teracotă sunt şterse cu şomoioage de paie şi parcă un trup inert de ogoare şi parcele adormite aşteaptă vrăjitul moment: Noul An, când marele Arahtu, cu albia lui cea zăgăzuită şi mutată, se aliniază cu fluviul din cer de se pogoară din chiar grădina Raiului; când unda leneşă porneşte pe miile de canale, ca nervurile frunzelor, ca vasele de sânge, până la cel mai neînsemnat ogor (...).
M-am îndepărtat mult în acest deşert şi-mi pare o veşnicie de când m-am aşezat împietrită pe această piatră. Nu văd nici un semn, vreun nor, o pasăre sau un animal, vreo eclipsă, să-mi arate că s-au topit zăpezile din munţi şi că unda curgătorului Arahtu s-a îngroşat de mâl. N-am habar cât a trecut de când au plecat cele două femei şi cât mai au pe drum şi nici dacă apa roditoare a început să se scurgă pe canale, pe ogoare, dacă socoteala Noului An s-a oprit sau dacă a venit sorocul să murmurăm rugăciunea: ...apă, apă, cu apă să spălăm mâinile regelui, să-l ridicăm pe braţe şi să-l purtăm până în inima templului, în faţa ochilor marelui stăpân. Cu el va păşi marele preot... chiar el îl va dezgoli: sceptrul i-l va smulge, armele le va lua, brâul îl va desface, de coroana de rege îl va despuia... peste obraji îl va lovi, de urechi o să-l tragă, la pământ îl va îngenunchea. Şi regele va plânge că n-a păcătuit şi nu a hulit şi n-a lăsat în ruină marele oraş, poartă a zeilor, şi nu s-au cutremurat temeliile marelui templu... ordinea rugăciunii nu a fost încălcată şi cărămizi nu au căzut din zidurile slăvitului oraş... Marele preot îi va pune pe frunte coroana, sceptrul îl va înapoia şi armele, centurile de asemenea şi... peste obraz îl va lovi. O lacrimă dacă va vedea, mulţumit va fi, dacă ochiul sec va rămânea, duşmanii ne vor invada, regele va cădea...1
Un calcul exact este menit să ne aducă chiar la începuturi, când drumul s-a descâlcit din întunecimea vintrelor şi a pornit drept, când primul pas s-a avântat în necunoscut (...) Cine măsoară şi face calculul va fi proscris, la fel cum nu e voie să numeri, să aduni, să împarţi ca să găseşti sfârşitul timpului; nenorociri se abat asupra celui ce îndrăzneşte, numele lui va fi răzuit de pe plăcuţe şi pergamente şi nu va mai fi amintit niciodată – cumplit păcat, ca şi când nu am mai şti să murmurăm rugăciunea, nu am mai cunoaşte ordinea semnelor numelui celui slăvit, primului ziditor, şi celor mulţi, coborâţi din stirpea lui...
Primul pas să fi fost aici, pe platoul din ţara nomazilor? (...) Primul pas să fi fost dimineaţa? Primăvara, când egală-i ziua cu noaptea, mai târziu, la amiază? Sau când răsare prima stea şi trâmbiţăm deja ziua de mâine, care-i deja aici, luându-ne prin surprindere, încrezători în sorţii viitorului? Dar nu-i lăsat să calculăm cerul exact al primului pas, ce stele stau în casele celeste şi n-avem voie să numărăm sfârşitul timpului...
Cele două femei au plecat, nu aveam să ne mai vedem nicicând şi-odată cu lumina zilei înălţată peste munţii care străjuiesc răsăritul, peste care a călcat chiar slăvitul întemeietor, ziditorul oraşului fără pereche, poartă a cerului, poartă a zeilor, chiar însuşi Marduk – pământul se întoarce, zorii inundă slăvitul oraş, ca o vaporoasă lavă, pătrund prin poarta de la răsărit, trec peste templele de pe mâna dreaptă a fluviului, peste poarta de cărămizi albăstrui şi peste coamele leilor şi aripile solzoase ale grifonilor, peste taurii cei înaripaţi care ne strivesc numai cu răsuflarea cea molcomă. Şi fără să se abată, zorii se scurg peste albia zidită şi îndiguită a fluviului Arahtu, peste treptele de pe malul stâng şi sar peste ziduri şi peste canalele de irigaţii, unde fac să strălucească undele noroioase, dar nu se îneacă odată cu ele. Zorii trec mai departe, lumină pură neschimbată zi după zi, an după an, au aceeaşi fină consistenţă, luminând fără să orbească, dar cutezători după ce au alungat stelele nopţii. În calea lor, zorii cei neschimbaţi fac să se dezvăluie podişul din ţara nomazilor şi-apoi se avântă mai departe, peste marea de sare, nu se împiedică de primele pietre ale deşertului, de dune, le luminează, le fac să pară lipsite de pericol şi trec înainte, peste marele râu, pătrund în ţara cea promisă, urcă văile abrupte şi aduc o nouă zi în oraşul ceresc. Dar nici aici adastă, se lasă peste valurile mării celei mari şi luminează în claritatea lor identică, munţi şi văi, câmpii pârguite, fluvii şi ape, până când răsar din nou pe creasta munţilor ce străjuiesc marele şi slăvitul oraş, poartă a cerului, poartă a zeilor, peste care şi-a zdrelit sfintele picioare chiar el, slăvitul, întemeietorul Marduk...
Şi-n trena primei lumini vine dogoarea razelor soarelui, şi-apoi dogoarea amiezii. Sunt egale toate în sine, nu scade şi nici nu creşte arşiţa orelor, strălucirea luminii în cavalcada cerească. Miezul zilei e acelaşi peste poarta de cărămidă albăstruie şi peste grădinile suspendate din oraşul slăvit şi cade egal peste holdele de pe platoul nomazilor, peste clipocitul râului celui mare şi peste templul din oraşul ceresc şi se pierde egal peste marea fără sfârşit până când se întoarce înapoi. Iar seara e la fel de liniştită şi noaptea de adâncă. Fără de sfârşit rostogolirea astrelor nu lasă loc niciunui început, şi-n loc să numărăm rotirea fără sens a caselor celeste, să-l slăvim... aducător de lumină şi izgonitor al tenebrelor, păstor al înaltului cerului şi zenitului, cu raze ca un năvod, în care pradă cade pe de-a întreg universul, până la munţii cei înalţi şi de neatins. De lumina-ţi se bucură zeii şi demonii deopotrivă şi-n halou îngeresc se-arată tot ce-i necunoscut, până şi-a oamenilor purtare e copleşită de strălucire şi mărite ambiţii îi fac să-ţi dorească splendoarea, căci aprinzi întreg universul de un aprig foc. Din chiar mijlocul cerului, ţii balanţa-n echilibru pentru toate fiinţele, le eşti unic păstor şi nu-ţi opreşti nicicând pasul, urcând peste vastul ţinut şi marea cu valuri înalte, peste şiruri de munţi şi-ntinse câmpii, trecând şi venind peste largul mării, ne legi pe toţi cu gros odgon, ne-nvălui în luminoasă ceaţă şi cu întreg baldachin ne-acoperi...2
Dar nu-i lăsat să calculăm cerul exact al primului pas, să ştim ce stele stau în casele celeste şi n-avem voie să numărăm sfârşitul timpului, să-i mâniem pe zei, să smulgem secretul începutului, să-l trezim pe înfricoşătorul stăpân, căci el este domn peste zei, cu-adâncă şi înţeleaptă cunoaştere (...)
M-am îndepărtat mult în acest deşert, ca să ştiu cum să mai încep calculul primului pas şi numărătoarea implacabilă a sfârşitului timpurilor, dar oglinda din înalturi e nemiloasă şi-n limpezimea ei mută se văd marii preoţi, din marele şi slăvitul oraş, poartă a zeilor, poartă a cerului; pe buze le citesc rugăciunile şi incantaţiile... până când liniştea copleşitoare a fost spartă de un clinchet divin, de o spiţă de roată cerească răsucind osia marelui car, mutându-se în altă casă celestă. Trecuseră surdele luni ale iernii deşertice şi ultima oră a vechiului an s-a făcut fum. Cortegiul slăvit a ieşit din templu şi barca divină în valuri s-a afundat, azi e ziua Noului An în marele şi slăvitul oraş, poartă a zeilor, poartă a cerului, şi prima stea şi zorii de mâine vor purta suflul noului timp peste locul unde stau împietrită-n deşert.
1. Tăbliţă de argilă (19 x 11,3 x 3,4 cm, Luvru, Antichităţi orientale) din epoca babiloniană recentă, sfârşitul primului mileniu Î.Chr., recopiind un text cu mult mai vechi, care notează, în mare parte, ceremoniile începutului de an, la echinoxul de primăvară, din prima până în a douăsprezecea zi a lunii Nissanu. Noul An era sărbătoarea zeului Marduk şi se celebra crearea universului celui ordonat şi fondarea mitică a oraşului Babilon.
2. Imn dedicat lui Shamash, tardiv, posibil sfârşitul primului mileniu Î.Chr., care reia temele unor cântece vechi, dedicate fie lui Enlil (sumeriană, sfârşitul celui de-al treilea mileniu Î.Chr.) sau lui Marduk (akkadiană, mileniul al doilea Î.Chr.): „Enlil, cel din înalt, a cărui împărăţie e până-n depărtări / Cu graiul ceresc şi sfânt / şi de necălcat judecată / prin care-nsemnează pentru totdeauna soarta tuturor fiinţelor. / Privirea ta scrutează
întinsul pământului / cu scăpăratul ochilor aprinzi cu-o scânteie tenebrele. / Când el, neasemuitul, din înalt se aşază pe tronul preasfânt / El, stăpân şi rege, peste ceilalţi zei prosternaţi la tălpile lui / amuţiţi şi servili. / E mărit şi slăvit, stăpân peste cer şi pământ, / pe toate le ştie, pe toate le-nţelege / atotştiutor, atotcunoscător“.
ANDA CADARIU
Raza de soare. Niki şi George. Vena cavă
Era fix ziua în care s-a văzut din nou soarele, pentru prima dată după trei săptămâni. Blocurile din cartierele periferice ale Bucureştiului se înălţau unul după altul sub cerul albastru, în valuri de lumină, asemeni unor măsele găunoase examinate de lanterna dentistului.
La etajul şase al primului bloc-turn de pe strada Crinul de pădure, bucătăria garsonierei cu numărul 74 dormita în şuieratul unui ceainic. Din baie se auzea duşul care clătea furios un cap şamponat. Liniştea nopţii se disipa lent, sub ochiul analitic al unei raze de soare ce scana obiectele din jur. Cuptorul cu microunde, cafetiera Moulinex, aragazul şi mănuşa ignifugă atârnată strategic lângă el, aplica verde şi cutiile pline cu scorţişoară, piper, coriandru, ghimbir şi busuioc, enibahar şi ceaiuri indiene, dulapul plin cu vase albe, negre, galbene şi roşii – toate s-au perindat pe sub privirea inchizitivă a razei rătăcite, care trecuse cu greu prin geamul pătrat, dublu, al cămăruţei, nespălat de trei luni şi mai bine.
După ce – ghidată de mişcările plopilor din faţa blocului, controlate la rândul lor de curenţii de aer – a inspectat gresia bej, chiuveta de inox care abia se mai ţinea într-un şurub singur şi nefericit, mopul stors de vlagă şi coşul de gunoi pe care cineva lipise un sticker cu Durex – No baby on board, raza îşi opri focusul asupra unei cutii mari, dreptunghiulare, de metal. Capacul zăcea apatic, aruncat pe un taburet şchiop.
Înăuntrul cutiei – doi biscuiţi. Dormeau încă, îmbrăţişaţi, ca buni prieteni ce erau. Raza se plimbă pe marginea recipientului de metal şi se reflectă în el, privind somnul liniştit al ocupanţilor. Cei doi se numeau Niki şi George. Proveneau din aceeaşi familie de făinoase, erau născuţi în Danemarca şi fuseseră transportaţi de proprietarul garsonierei direct din Carrefour Orhideea, cu ocazia unei expediţii de anvergură întreprinse în urmă cu o lună în respectivul centru comercial. Doar ei doi mai erau în viaţă – ceilalţi membri ai familiei dispăruseră în stomacul avid al celui care-i cumpărase.
În fiecare dimineaţă se păstra câte un moment de reculegere în cutia de metal, căci în fiecare dimineaţă era mâncat câte un biscuit. Deşi se împăcaseră cu trista lor soartă, Niki şi George au hotărât să moară deodată. Deviza lor era stick together şi, de când au luat hotărârea să fie împreună şi la bine şi la rău, au rămas lipiţi unul de celălalt. Nici unul dintre ocupanţii cutiei nu i-a mai putut despărţi. De altfel, nu-şi dorea nimeni să-i despartă: toţi ceilalţi biscuiţi îşi petreceau zilele într-un tremurat continuu, cu gândul numai la stomacul lacom care avea să-i înghită, poate mâine, poate poimâine, poate joi.
Niki şi George au plâns cel mai mult dispariţia lui Kiki, prietenul lor mai mic, în formă de covrig. De câte ori vedeau mâna pe care ticăia un Swatch argintiu apropiindu-se de cutia în care locuiau şi răscolind-o, cei doi prieteni se urcau pe Kiki şi-l protejau de sinistrul traseu al cărui final era oribila, devastatoarea digestie. Până într-o zi, când n-au mai reuşit să-l apere. Prietenul lor i-a părăsit vărsând lacrimi de crocodil şi fluturând o batistă roşie, în timp ce mâna fatală îl ghida spre cei doi incisivi care aveau să-l mărunţească pentru a-l face mai uşor de digerat.
Raza de soare se dezechilibră şi căzu în cutie, împinsă de mişcarea plopilor din faţa geamului. Ateriză pe faţa lui George, care căscă şi-i dădu un ghiont lui Niki: „Trezeşte-te! Am rămas doar noi. Azi e ultima zi. Hai să bem o cafea, bestia e încă sub duş. Mai avem cam cincisprezece minute şi-apoi murim“. Niki se şterse la ochi şi se hotărî să uite tot. Absolut tot: morţile zilnice la care era silit să asiste, atrocităţile pe care mâna cu Swatch le intermedia, angoasa legată de sucul gastric şi de bilă, de incisivi, canini, molari şi premolari, faptul că şi el şi George mai au poate doar un sfert de oră de trăit. Cei doi biscuiţi siamezi îşi băură aşadar cafeaua, ca în fiecare dimineaţă. Astăzi discutau despre invazia gândacilor, care avusese loc cu două nopţi în urmă. Vai, ce spaimă îi cuprinsese pe toţi biscuiţii! Gândaci mari şi scârboşi, maro-roşcat, cu antene curioase şi cu trupuri împlătoşate se repeziseră asupra cutiei, al cărei capac era, atunci, ca şi acum, aruncat pe un scaun. După o luptă acerbă, biscuiţii au reuşit să-i învingă pe teribilii atacatori. Desigur, proprietarul bucătăriei a crezut că insecticidul pe care-l cumpărase i-a rezolvat pe gândaci şi a continuat să mănânce, nerecunoscător, din cutie.
Raza de soare a început să tremure de râs în momentul când Niki şi George au început s-o bârfească pe Adela, portocala. „E grasă şi antipatică“ – zice Niki. „În plus, are mustaţă. Măcar atâta consolare am şi eu: dacă voi fi mâncat, n-am să-i mai văd mutra asta roşie de nervi în fiecare zi.“ George zice: „Eşti rău. Cin’ te pune să te uiţi la ea?“ Niki: „Eh“.
Duşul se opreşte. Niki şi George încremenesc cu cafeaua în gât. Lacrimi amare izvorăsc din ochii lor cu aromă de vanilie. Inspiră adânc amândoi, în timp ce pleoscăitul papucilor de plastic pe gresia din bucătărie le vesteşte apropierea bestiei. Se îmbrăţişează şi mai strâns, fumează ultimele ţigări, se gândesc la toate momentele frumoase petrecute împreună... Bestia ia ceainicul de pe foc. Îşi face un ceai verde, oriental. Se aude cum toarnă apa fierbinte peste pliculeţul Lipton. Niki, George şi raza de soare aşteaptă cu sufletul la gură. Poate se-ntâmplă ceva. Poate sună telefonul. Sau vreo vecină disperată că i s-a spart ţeava de la chiuvetă o să bată la uşă ţipând cu părul măciucă „Ajutoooor!“. Sau... poate... se împiedică bestia şi-şi rupe un picior.
Într-adevăr, ca-n poveşti, şi în situaţia disperată a celor doi intervine un eveniment neaşteptat: mâna cu Swatch se opreşte, miraculos, deasupra cutiei în care tremură Niki şi George. Degetele se crispează. Apoi mâna cade moale direct în recipientul metalic, strivind cei doi biscuiţi. Corpul din garsoniera 74 de pe strada Crinul de pădure s-a prăbuşit pe linoleum, trăgând după sine şi cutia cu rămăşiţele pământeşti ale lui Niki şi George.
Sirena ambulanţei s-a auzit doar după trei zile. Devoratorul de biscuiţi n-a mai putut fi recuperat, vena cavă superioară îi era ferfeniţă în momentul infarctului, doctorii îi spuseseră acum doi ani să ţină regim, dar bestia insista să mănânce biscuiţi deşi ştia că nu are voie să consume nimic pe bază de lapte, făină şi grăsimi.
Niki şi George au ajuns în stomacul unui câine vagabond.
Raza de soare a plâns o vreme, după care, ajutată de mişcările plopilor din faţa blocului, ghidate şi ele de curenţii de aer, a evitat să mai inspecteze vreodată bucătăria apartamentului 74. A doua zi s-a repezit la numărul 75, unde o fetiţă cu părul blond împletit în codiţe desena, înconjurată de creioane colorate şi coli albe de hârtie, doi biscuiţi într-o cutie de metal.
(Anda Cadariu este autoarea volumului lovem@il project, care poate fi descărcat gratuit la http://www.liternet.ro/autor/287/Anda-Cadariu.html).
Interviu cu ANDA CADARIU
Ioana Scoruş: Înţeleg că bestia s-a împiedicat şi-a căzut, însă cu Niki şi George ce s-a întâmplat?
Anda Cadariu: Textul ai cărui protagonişti sunt Niki şi George spune că biscuiţii au ajuns în stomacul unui câine vagabond. Am trasat destinul celor doi scurt şi la obiect, într-o singură propoziţie, lăsând cititorilor posibilitatea să-şi imagineze drumul pe care Niki şi George l-au parcurs până la inevitabila digestie. Uite un exemplu de traseu pe care şi-l poate imagina cineva pornind de la fraza mea austeră: eu am văzut cum au luat brancardierii corpul neînsufleţit al „bestiei“, cum apoi a venit altcineva – vreo rudă de-a bestiei probabil, aşadar o altă bestie – şi a făcut curat în garsonieră, cum această nouă bestie a văzut cutia cu biscuiţii sfărâmaţi şi-a golit-o fără urmă de sentiment sau de înţelegere în coşul de gunoi, cum a dus gunoiul la tomberon şi, la final, cum, în lumina asfinţitului şi în şuieratul vântului care mişca frunzele plopilor din faţa blocului, care la rândul lor se jucau cu ultimele raze de soare ale acelei zile, a apărut un câine vagabond, costeliv, gri-petrol şi foarte înfometat, care i-a îngurgitat pe Niki şi pe George, ale căror proteine şi grăsimi l-au mai ţinut o vreme în viaţă.
Am fost taxată pentru acest final, de-asta nu mă mir că-mi ceri lămuriri cu privire la el. Un cititor fidel – şi unul din cei mai aprigi critici pe care i-am avut vreodată – mi-a reproşat trăsătura dură de penel prin care i-am executat pe cei doi. În opinia sa, povestea trebuia să se încheie cu o revelaţie pe care ar fi fost bine s-o aibă bestia: să-şi dea seama că cei doi biscuiţi sunt mai mult decât par a fi, să-i ia din cutie, să se joace cu ei, să se împrietenească, să doarmă cu ei sub pernă, să-i ducă la teatru, la film, la plimbări prin parc... şi să fie toată lumea fericită. Recunosc că acest deznodământ mă depăşea. Ar fi fost peste puterile mele să-i las să trăiască. Mai devreme sau mai târziu, tot acolo ar fi ajuns. Adevărul e că-mi plăcea mai mult Niki decât George. Pe el l-aş mai fi putut salva. Dar pe amândoi... era prea mult. Păi unde-ar mai fi fost tragedia, înălţarea, mila pe care mă simţeam datoare s-o trezesc în cititori? Aşa că am preferat doi biscuiţi catharctici – ridicol şi trist final, cam ca lumea în care simt că trăiesc eu.
Ioana Scoruş: Crezi că bestiile pot avea şansa unei revelaţii?
Anda Cadariu: Cred că oricine are această şansă, atâta timp cât are o conştiinţă. Cu cât eşti mai mult animal şi mai puţin om, cu atât îţi scad şansele. Dar ele dispar complet doar în momentul
în care dispare conştiinţa. Redundant să mai spun că bestiile – în sensul propriu al cuvântului – n-au cum să aibă revelaţii – în realitatea reală. În realitatea virtuală, orice e posibil: mă găndesc serios să scriu un text cu un urs care se călugăreşte.
– fragment –
(acest interviu se poate citi integral la http://atelier.liternet.ro/articol/
3483/Ioana-Scorus-Anda-Cadariu/
Anda-Cadariu-As-vrea-sa-am-destui-bani-incit-sa-pot-scrie-in-liniste.html)
