Bucurestiul Cultural, nr. 5/2007

ANGELO MITCHIEVICI

 

Cum se duc Bucurestii ce seduc

 

 

 

 Bucurestiul mahalalelor pitoresti, Bucurestiul gradinilor, Bucurestiul caselor vechi,  Bucurestii ce se duc, cum suna si titlul cartii lui Henri Stahl care arunca o privire nostalgica acum un secol spre "vesela gradina a Bucurestilor", privind cum se taie dealul Mihai-Voda. Macedonski descoperea una chiar in buricul targului pe dealul Cotrocenilor, farama dintr-un Bucuresti al trandafirilor, florile imparatesti de Shiraz si Ispahan, spune poetul, care avea sa aspire cu ultima suflare parfumul de roze. Impresia dateaza din 1913, cand a publicat aceasta proza, Bucurestiul lalelelor si al trandafirilor. Oras al Bucuriei, titlu cu un fals accent optimist, pentru ca scriitorul se lamenteaza cu ubi sunt pe marginea disparitiei acestor colturi paradisiace. Cismigiul, prin care se plimba Pantazi cu prietenul sau in Craii de Curte-Veche, apare salbatic, o gradina romantica, unde capriciile naturii sunt lasate nestingherite. Parul corectului gentleman creste lung ca al furiosilor dandy romantici din anii 1830-1840 la Paris. Cand toate dorintele senioriale i s-au implinit, Mateiu Caragiale tanjeste dupa o marunta casa la mahala cu gradina ei, alcatuita din plante umile, de o frumusete salbatica, o casuta care l-ar fi facut mai fericit decat boieriile visate. Mahalaua si gradinile le uneste un destin secret, o afinitate speciala si aproape fiecare modernizare, buna sau rea, s-a facut in detrimentul lor. Tot gradini erau si Rasca sau Otetelesanu, si ele cu farmecul lor, unde se tes romantele si romanturile. Dolores Toma, intr-o carte consacrata Bucurestiului gradinilor (Despre gradini si modul lor de folosire), descopera la bucuresteni o dorinta de gradini cultural specifica. Elementul authton pare insensibil fata de geometrizarea si disciplina jardiniera franceza, bucurandu-se de farmecul frust al vegetatiei eliberate de orice conventie. Bucurestiul acesta nu numai ca a disparut din amintire cand Ceausescu a ras cartiere intregi, spre exemplu, cartierul Uranus, cu gradini si case cu tot, pentru a construi mausoleul de un prost gust remarcabil - un rahat faraonic, caruia marimea ii slujeste de estetica -, dar, surprinzator, continua sa dispara si dupa ce geniul Carpatilor a disparut si el tot intr-o gradina - putini mai stiu faptul ca Cimitirul Bellu a fost initial o gradina. Parcurile, refuz sa le numesc neutru, birocratic zone sau spatii verzi, de parca culoarea si perimetrul ar fi singurele trasaturi esentiale, se afla printre ultimele gradini care dispar, printr-o sistematica fragmentare, pe criteriul filozofiei noastre liric-plangacioase de extatica cufureala, de tipul "din codru rupi o ramurea/ce-i pasa codrului de ea". Nici vorba de Bucurestiul de odinioara, imolat sub placile de ciment ale blocurilor; ce a mai ramas dispare sub ochii nostri si, in curand, indiferent in ce parte vom intoarce privirea, vom da cu ochiul de ziduri, otel si sticla. Simultan cu gradinile, un alt Bucuresti se dizolva pas cu pas, cel al caselor vechi, vile ilustrand un stil eclectic, sau neoromanesc, sau Art Nouveau, sau blocuri moderniste din anii 20, reprezentative pentru curentul Bauhaus, case care purtau o amprenta sensibila a unui timp care avea rabdare. Pe bulevardul Lascar Catargiu, langa Vila Lipatti cu o frumoasa intrare in stil Art Nouveau, o alta casa veche este demolata, cu un medalion ornamental pe unul dintre pereti, in care se afla o vioara printre motive vegetale. Nu cunosc povestea ei, a locatarului, dar in caria facuta de buldozer se poate vedea desenul fin al plafonului, conturul nobil al peretilor. Am privit-o asa cum privesti o frumusete surpata de varsta, retrasa trist, stins doar in priviri.

 

 Daca merg putin mai incolo pe langa strada Povernei, ma uit in locul unde a fost casuta lui Luchian. Nu era formidabila, dar Luchian, un alt iubitor al florilor cu care se fac gradinile, a locuit, totusi, acolo. Si ne-a lasat un tablou,  Colt cu strada Povernei. Who cares? Trec pe strada Viisoarei si la nr. 18 ma gasesc fata in fata cu fosta vila a pictorului Kimon Loghi, construita de Arghir Cullina in spirit Art Nouveau, acum devenita un salon de infrumusetare dupa ce a fost cumparata de un italian. De la pictura lui Loghi, inspirata de Arnold Böcklin si Franz von Stuck, dar si de caldele tonuri mediteraneene, pictand gradini feerice cu siluete de chiparosi, la hair style se pare ca nu-i decat un pas. Un mic blazon se afla in partea de sus a cladirii, il regasesti identic in vitraliul central al casei Storck, si ea la doi pasi pe strada Vasile Alecsandri nr.16, un muzeu aproape necunoscut, unde, in hall, pe plafon si peretii inconjuratori, se afla pictata o gradina tropicala, adevarata hortus deliciarum, cu pasari exotice si corpuri de frumoase metise imbracate in sari. Si asta pentru a nu mai vorbi de minunata gradina ascunsa in interior. Printr-un cod secret, casele comunica intre ele, ne vorbesc intr-o limba pe care nu o mai stim, traitori adesea intre betoane si cartoane. Putin mai incolo se afla casa ing. Stauceanu, cu fascinante decoratiuni interioare, cumparata tot de stranieri, asa ca nu se poate vizita. E de ajuns sa te plimbi si sa privesti in jur cu atentie. Sub un fronton se afla postata o delicata frunza de acant, mici si discrete insemne masonice apar scorojite fara sa atraga atentia asupra acestui Bucuresti minunat, in vecinatatea caruia ne aflam si care se dezagrega lent, cu binecuvantarea tuturor primarilor. Cei care l-au construit au vrut ca el sa ramana cu mesajul sau in timp, purtator al unui sistem de valori si al unui farmec care nu poate fi introdus in concept. Poate ca specificul bucurestean consta tocmai in aceasta relatie simbiotica dintre mineral si vegetal, o urbanitate construita in jurul gradinilor, cu ajutorul lor, intr-o tensiune fertila dintre dezordinea, exuberanta vegetala si ordinea arhitectonica, lasand spatiu dialogului intre clipele aceleiasi eternitati. Nimic mai reprezentativ decat Curtea Veche, fosta cetate de scaun trecuta prin toate metamorfozele cu putinta, aflata in centrul istoric al Bucurestiului, devenit o ruina, unde casele asteapta doar un mic bobarnac ca sa se prabuseasca. Ce se va intampla cu toate acestea acum, cand am pasit spre civilizatie? Vom repeta greseli care s-au facut si in alte parti, in Belgia de pilda, unde s-au demolat case vechi, nepretuite, printre care si vila lui Fernand Khnopff?

 

 Pentru mine, demolarea de catre Ceausescu a unei parti insemnate din Bucurestiul vechi, aneantizarea gradinilor printr-o urbanizare fortata, fara noima, precum si activitatile similare ale primarilor care-i continua opera prin aroganta, nesimtire, coruptie sau pura imbecilitate are semnificatia unei lobotomii. Fara lobii frontali, organismul isi continua viata, insa vegetativ, intretinand nevoile minimale, fara amintiri, fara dureri, fara sens. Gradinile care mai sunt trebuie pastrate si altele noi inventate, iar casele vechi protejate prin legi mai drastice impotriva abuzurilor si a demolatorilor. Altfel vom trai intr-un oras fara memorie si fara identitate, un oras care ne va uita. Daca se mai poate face ceva pentru Bucurestii ce seduc, se poate face acum.  Hic et nunc.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

"In registrul ideilor gingase"

 

 

 

Antonio Patras este un critic excelent pe care nu l-am urmarit indeajuns pana acum. Poate si din cauza ex-centricitatii sale in raport cu periodicele bucurestene, unde nu publica prea des. Ii cunosteam studiul - de o reala finete si acuitate analitica - despre I.D. Sirbu (I.D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003), dar - Dumnezeu stie de ce - nu i-am acordat atentia meritata, iar peste volumul de articole din 2006 (Fragmentarium. Impresii despre oameni si carti) am trecut prea usor, cu o suspiciune mai veche fata de aceasta specie deja inflationara in CV-urile universitare de la noi. De curand insa, tanarul universitar iesean (n. 1973) a revenit spectaculos si surprinzator in actualitatea editoriala cu un prim eseu dintr-o serie despre "literatura criticilor" romani interbelici. Daca am inteles bine, Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii va fi urmat de studii similare dedicate lui E. Lovinescu si, respectiv, G. Calinescu. O incercare asemanatoare in acest sens - Proza criticilor a concitadinului Ioan Holban - exista deja inca din anii 80, insa pentru autorul nostru ea reprezinta, cel mult, un obiect de ironica delimitare. Pe buna dreptate...

 

Alaturi de recenta carte a latinistei Alexandra Ciocarlie (Si totusi, clasicii...), volumul de fata relanseaza spectaculos o colectie - "Noua critica si istorie literara" - ce ameninta sa fie compromisa din start prin dibuirile promotionale stangace ale Cristinei Cheveresan din Apocalipse vesele si triste. Avem de-a face cu un proiect de anvergura, rara avis in zona cam batuta de vanturi a criticii noastre "tinere", unde snobismul teoretizant si publicistica debutonata fac ravagii in detrimentul temeinicei formatii umaniste si istorico-literare. Nu e insa numai atat. Nu intamplator criticul asupra caruia se apleaca Antonio Patras este "ieseanul" G. Ibraileanu, a carui personalitate o recupereaza in spiritul ei, revivificand astfel - fara actualizari fortate si tradatoare - miezul viu al unei traditii. Daca ar fi sa-i gasesc autorului un inaintas pe aceasta linie, acesta ar fi nimeni altul decat Alexandru Paleologu (via Paul Zarifopol), reper declarat cu care Antonio Patras are mai multe lucruri in comun decat... initialele: lesprit de finesse, eleganta superior-colocviala a expresiei eseistice si moraliste, supletea hermeneutica si mobilitatea asociativa, rigoarea dezinvolta cu care dezamorseaza ideile primite de-a gata, solida si neostentativa pregatire "generalista" sunt, poate, calitati old fashion dar - precum romanul "retro" Adela, precum atatea din judecatile lui G. Ibraileanu despre literatura romana, rusa si franceza - nedemodabile.

 

In spiritul "criticii complecte" a lui Ibraileanu, demersul lui Patras convoaca fara pedanterie si cu un spirit critic mereu treaz istoria literara si a ideilor, estetica si filozofia morala, hermeneutica si psiho-sociologia creatiei. Ca eseist si (meta)moralist, el regaseste stilul firesc si uman al celei mai bune traditii interbelice si postbelice, frumusetea si eleganta expresiei sale neavand nimic comun cu pasareasca pedant-scientista sau cu plebeianismul publicistic "pe val". Ideile primite de-a gata pe care le dezamorseaza sunt numeroase: proasta intelegere a acceptiunii "artei cu tendinta" la Ibraileanu (asimilata de multi artei teziste, spre a fi opusa, maniheic, "artei pentru arta"); optica machista si vulgar-psihanalitica aplicata lui Emil Codrescu; proasta intelegere de catre comentatorii Adelei a citatului autodefinitoriu din Diogene Laertiu; apropierea pripita a eroului de asa-numitul "amor platonic"; exagerarea caracterului proustian al romanului. Ibraileanu insusi rasturnase ideile primite de-a gata despre critica si creatie, obiectivitate si subiectivitate, modernitate si traditie, localism si sincronizare europeana, dand o splendida replica "retro", "moldoveneasca" si "nostalgica" modelor zilei: autenticismul jurnalului intim, psihologismul introspectiv, emanciparea sexuala... Literatura criticului da, in fapt, o lectie criticii sterile, refuzate de intuitie si comprehensiune artistica. Punerea in paralel a unei schite ramase in manuscris (Doamna X) cu personajul camilpetrescian imbogateste avenit discutia privind conceptia despre femeie a lui Ibraileanu, atat de tributar - ca si G. Calinescu - opticii misogine a lui Otto Weininger. Printre momentele de gratie critica ale lui Antonio Patras se numara si interpretarile unor metafore-cheie, cu valoare de mise en abime ale Adelei (dictionarul si scriitura fragmentara, ceasornicul si timpul suspendat prin prezenta femeii iubite). La fel - eficienta amendare a lui Andrei Plesu din Minima moralia printr-o interpretare mult mai adecvata a conceptiei lui Aristotel despre etica. Mersul la sursa, refuzul contrafacerilor "tradatoare" se dovedesc a fi armele intelectuale preferate ale lui Antonio Patras. Paginile, numeroase, in care analizeaza mecanismele indragostirii lui Emil Codrescu si psihologia contorsionata a acestuia sunt permanent raportate, cu un nedezmintit simt al nuantei, la personalitatea interioara a lui Ibraileanu, omul din opera. Un Ibraileanu tratat intotdeauna fidel, neconcesiv (poezia de junete, induiosator-penibila, face obiectul unor comentarii pline de voluptati caustice...), vizand salvarea esentialului in marginile adevarului.

 

Captivant pe ansamblu, cu invocari euristic-contrastive ale "antropologiei morale" expuse in cartile unor La Rochefoucauld, Freud si Mihai Ralea, cu disocieri tipologice si estetice oportune, capitolul despre aforismele lui Ibraileanu din Privind viata poate parea prea extins. Optiunea se justifica totusi: in conditiile cunoscutei sale pudori a confesiunii directe, moralismul criticului Ibraileanu reprezinta o importanta deschidere catre personalitatea acestuia, pe traseul critica-aforistica-proza.

 

Antonio Patras face, in amplul sau capitol analitic despre romanul lui Ibraileanu, o observatie remarcabila: prin formula sa paradoxala, captand rezonantele unei lumi disparute, Adela (intitulat, initial Olga, dupa numele straniei iubite tarzii a lui Ibraileanu) se inscrie in seria romanelor interbelice "de atmosfera, de tip estetizant", nostalgice dupa la belle époque, alaturi de Enigma Otiliei, Craii de Curtea-Veche, La Medeleni sau Sfarsit de veac in Bucuresti. Cedand insa prea usor prejudecatilor moderniste, autorul ironizeaza nemeritat Locul unde nu s-a intamplat nimic al lui Sadoveanu, roman apartinand aceleiasi serii. Afinitatile Adelei cu proza rusa si, in particular, cu Turgheniev (Ape de primavara), dar si cu uitatul roman Volupté al lui Sainte-Beuve sunt in schimb remarcabil reliefate, ca si apropierile si disocierile in raport cu mult-invocatele modele ale secolului XIX, ca si modul inteligent de raportare la o intreaga traditie interpretativa...

 

Esecul lui Emil Codrescu ar proveni - crede Antonio Patras - dintr-o imposibilitate de a condensa, sub semnul prieteniei amoroase, pasiunea si intelectul. S-ar putea sa existe si alte explicatii. Ipoteza re-citirii Adelei ca roman al lecturii indragostite "... nu e deloc hazardat sa consideram Adela un roman al lecturii, mai ales ca si iubirea tot un fel de «lectura» este" mi se pare insa intru totul convingatoare. Nu e, fireste, intamplator faptul ca atat romanul lui Ibraileanu, cat si in cele ale lui Lovinescu si Calinescu "au ca tema iubirea si se concentreaza pe analiza detaliata a sentimentelor in scopul detalierii resorturilor care guverneaza viata afectiva". Preferand sa vada omul "in lumina constiintei", spre deosebire de "vanatorii de fantasme psihanalitice", Patras practica o critica afina pana la un punct celei a scolii geneveze. A vedea critica literara sub specia unei "paradigme feminine" si iubirea matura, generoasa, fidel-comprehensiva ("a doua cristalizare", cf. Stendhal) ca analogon al re-lecturii este, desigur, seducator. Mi se pare insa cam fortata apropierea pe care autorul o face intre "fetisismul" iubirii monogame si "idealul" lecturii unei singure carti... Nu mai vorbesc de faptul ca, uneori, empatia il face sa para ca preia, in discutarea "masculinului" si "femininului", esentialismul de gen al lui Ortega y Gasset sau al lui... Al. Paleologu. Iar acest esentialism era valabil mai ales pentru lumea lui Emil Codrescu...

 

Un aspect peste care Antonio Patras trece este "moldovenismul" lui Ibraileanu, perdant in fata ascensiunii Bucurestiului si a lui E. Lovinescu (el insusi "moldovean" renegat). Or, tocmai stereotipurile privind "ruralismul poporanist", "localismul provincial" si "paseismul liric, desuet" au dus in timp la stigmatizarea ideologica a Vietii Românesti si la marginalizarea criticului ei in fata "modernismului", "citadinismului" si "sincronismului" promovate de rivalul sau (pe care, prin mijlocirea lui N. Iorga, il privase de o catedra universitara la Iasi...). Fara indoiala, paginile scrise despre Eminescu, Caragiale si Sadoveanu sau despre clasicii rusi, comentariile despre Proust - printre cele mai avizate, in anii 20, pe plan european - si Joyce, timpuria valorizare a lui Arghezi reprezinta atuuri critice ale mizantropului, retractilului Ibraileanu in fata olimpianului Lovinescu. Cu toate acestea, el va pierde partida si abia viitorul are sanse sa-i faca intrucatva dreptate. Ceea ce a castigat insa e - tipica revansa a invinsului! - literatura buna. O literatura pe care criticul sburatorist va reusi sa o recupereze doar in proza memorialistica - unde se conciliaza cu propriul moldovenism refulat... - nu in searbedele-i romane. Oricum, daca la Ibraileanu critica si creatia artistica sunt separate in beneficiul literaturii, la "impresionistul" Lovinescu - un impresionist à contre-cœur - lucrurile stau invers. Cel care va realiza o sinteza dialectica intre critica si creatie reusind in ambele va fi abia G. Calinescu. Si, daca "nu vom sti niciodata de ce unii critici izbutesc sa scrie literatura de valoare, pe cand altii nu", misterul creatiei fiind (ca si cel... feminin?!) insondabil, de ce n-am intelege psihologia criticilor pornind de la "secundarul" literaturii lor? Intrebarea e in ce conditii "narcisismul" psihologiei artistului poate coabita cu "obiectivitatea" necesara a criticului, deschis catre alteritate si capabil sa-si reprime propria subiectivitate ego-centrica...

 

Desi spune tot ce e de spus, Antonio Patras nu discuta prea mult proza critica a lui Ibraileanu (nici nu prea ar fi avut de ce, intrucat aceasta nu straluceste prin virtuti artistice), dar examineaza atent sursele intelectuale, estetice si filozofice ale criticii sale propriu-zise: Maiorescu, Eminescu, Gherea, Aristot, Marx, Darwin, Carlyle, Hennequin, William James... Acuitatea, sagacitatea si acribia avizata cu care o face sunt comparabile cu modul in care tanarul si inzestratul sau confrate clujean, Adrian Tudurachi, se ocupa de "izvoarele" poeticii lui Mihail Dragomirescu. Relevanta este si urmarirea - prin intermediul textelor lui Ibraileanu - a psihologiei "proletarilor intelectuali" post-eminescieni: sentimentali si timizi, idealizand inaccesibilele fete de boier din simpatie fata de vechea aristocratie locala (dublata de "datoria" fata de clasele de jos, carora le apartineau), cedand initiativa erotica femeii etc. O psihologie de care criticul Vietii Românesti s-a ocupat indeaproape si care e, in fond, chiar psihologia lui...

 

Proza critica si "de idei" a lui Antonio Patras are clasa si stil. Dincolo de anvergura promisa a demersului teoretic, Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii este cea mai frumoasa si mai subtila carte a unui critic român sub 35 de ani pe care-mi amintesc s-o fi citit din 2000 incoace. Am parcurs-o cu admiratie si cu bucuria ca asemenea tipuri intelectuale nu au incetat sa apara.

 

 

 

Antonio Patras, Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii,  Ed. Cartea Romaneasca, 2007

 

 

 

 

 

ADA LUPU, director general, Teatrul National din Timisoara

 

Un proiect teatral de succes

 

 

 

Inainte sa devina directoarea Teatrului National din Timisoara, tanara Ada Lupu s-a afirmat ca regizor, impunandu-se prin noutatea proiectelor si prospetimea spectacolelor sale strabatute de o mare energie creatoare. In doar trei-patru ani a montat in Bucuresti si in tara, la Teatrul National din Chisinau, la Teatrul Odeon (un provocator M... Butterfly cu Marius Stanescu), la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt (Beatles si imparatul mustelor), la Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti, la Nationalul din Iasi si de mai multe ori la Teatrul Nottara, de unde ne amintim mai cu seama acel straniu A lie of the mind de Sam Shepard.

 

Directoratul sau la Timisoara se anunta, dupa nici doi ani, unul de succes.

 

 

 

Cu ce sa incepem acest dialog? Cu directoratul tau care a socat pe toata lumea sau cu cariera de regizor care acum e in stand-by? Apropo, de ce?

 

Mi s-a parut foarte important sa ma concentrez cu totul asupra repunerii pe picioare a acestui teatru.

 

Care era decazut si in fierbere.

 

Eu aveam o parere grozava despre el prin oamenii de acolo. Pe undeva ei asteptau pe cineva care sa le spuna: haideti la treaba!

 

Dupa niste ani in care trupa timisoreana se cam deprofesionalizase si se erodase in conflicte interne. "Hai la treaba!", bun, dar cu ce i-ai capacitat? Ce steag le-ai pus in fata? Ce scria pe el?

 

Cred ca am avut noroc. Eu tot timpul am senzatia ca exista un destin pe care ti-l da Dumnezeu. Si depinde de tine sa ti-l implinesti. Am fost invitata la Teatrul National in 2005 si am montat un spectacol care, din pacate - sau din fericire - nu se mai joaca. Tine de trecut in clipa asta: Scrinul negru.

 

Chiar acela? Romanul lui Calinescu?

 

Exact. O adaptare dupa Scrinul Negru. Ei bine, am montat acest text care a avut premiera in 19 mai 2005, ocazie cu care am cunoscut intregul colectiv artistic. Sunt foarte multi tineri. Am lucrat foarte greu pentru ca erau enspe milioane de conflicte intre ei, de neintelegeri care tineau de cu totul alte probleme decat cele artistice. Insa, pana la urma, spectacolul a iesit chiar bine. Publicul a reactionat foarte frumos, mai ales ca a fost o situatie neobisnuita, nu avusesem o generala cum e normal. Doar doua repetitii la scena. (La Timisoara e o grava problema cu spatiul, pentru ca Nationalul imparte scena cu Opera.) In seara premierei mi-am spus: "Ei bine, acuma numai Dumnezeu stie ce va fi. Daca va fi o cadere, asta e situatia. Mi-o asum". Si a fost un succes. Asta m-a legat de colectiv. Apoi mi-am dorit, stiind ca fosta directoare va pleca la pensie, mi-am dorit sa vin directoare. Si-am mers la concurs.

 

Ai fost contestata inainte sa-l dai.

 

Exact. L-am luat si a fost foarte important ca lucrasem inainte un spectacol atat de greu acolo, in care am avut tot timpul trupa alaturi.

 

 Ai fost apreciata deci mai intai ca regizor. E importanta si necesara aceasta autoritate profesionala. Nu poti sa parasutezi asa, cu proiecte pe hartie, daca n-ai demonstrat mai intai concret ce esti in stare. Deci ai devenit director. Si intr-un an de zile ai reusit sa aduci la Bucuresti in turneu o ministagiune timisoreana cu trei spectacole la care ne-am uitat cu totii absolut uimiti. Pentru ca descopeream un teatru care disparuse parca din peisaj. Redescopeream actori mai in varsta de care uitasem, tineri remarcabili, iar spectacolele, chiar daca diferite ca valoare, spuneau ceva despre o trupa in plina renastere. Am vazut atunci, in primavara acestui an,  Athénée Pallas, dupa romanul contesei Waldeck, in regia lui Alexander Hausvater, un fel de fresca a anilor premergatori razboiului al doilea mondial, umana, sociala, politica, in care evolua toata trupa, apoi Krum de Hanoh Levi, text de ultima ora al unuia dintre cei mai cunoscuti autori israelieni, propus si realizat in stil propriu de Radu Afrim, si un clasic Eduard II de Marlow, in regia lui Szabo K. Istvan, un spectacol cu imagini foarte frumoase, interesant, chiar daca neimplinit sub aspectul comunicarii. Ce ai urmarit cu acest turneu?

 

Am vrut sa aratam Capitalei ca Timisoara are un teatru valoros, ca actorii de acolo exista si ca vor sa-si faca meseria cu daruire. Credeti-ma, sunt de o daruire nebuna, si nu sunt patetica. Chiar asa este. Am descoperit chiar si la ateliere oameni care traiesc pentru teatru si pentru succesul lor.

 

Desi sunt remunerati ca bugetarii...

 

Cu atat mai mult ei au inteles ca e important ca ceea ce faci sa aiba valoare. Sa-ti pastrezi viu cheful de munca si de cercetare, de creatie. In clipa in care te-ai oprit si ai spus: eu sunt cineva, esti mort, ai intrat in muzeu. Inainte de acest turneu insa, noi am fost selectionati la Festivalul National de Teatru cu Autoban, o culegere de texte scurte contemporane in regia lui Radu Apostol. Pentru timisoreni asta a fost un mare succes, pentru ca de 12 ani nu mai fusesera in Bucuresti cu spectacole.

 

A fost probabil si o ocazie de a se evalua critic in context, pentru ca spectacolul a fost destul de mediocru.

 

E foarte important sa inveti cum sa reactionezi intr-o situatie de turneu, pana unde merge compromisul, cand te adaptezi la un alt spatiu decat cel de acasa. La acest spectacol a fost o problema cu sala. Nu trebuia jucat intr-un spatiu atat de larg. Actorii, pe de alta parte, sa se obisnuiasca si ei cu situatia, cu emotiile unui festival. Toate astea se obtin in timp, nu peste noapte.

 

 Ai preluat acest colectiv pe care-l lauzi, aceasta trupa pentru care ai, iata, atata intelegere, cu traditii cu tot, intre care  Festivalul de dramaturgie romaneasca. Il continui, dupa cum se vede, in octombrie urmeaza a XV-a editie, si il si dezvolti, pentru ca a devenit anual, si nu bienal cum era inainte. Cred ca e o buna idee aceasta frecventa, nu numai pentru ca dramaturgia de azi merita fiind intr-un moment fast, dar si pentru faptul ca un eveniment, daca are o succesiune temporala la distanta, isi pierde din impact. Cred ca ai modificat putin si profilul acestui festival timisorean.

 

Ce incercam noi, selectioner fiind Cristina Modreanu, este sa vorbim despre dramaturgia de astazi. Teatrul Royal Court publica piese contemporane, regizorul Ostermayer le monteaza. Dupa cum vedem, numai lume buna. Dramaturgia noastra exista si are o valoare mult mai mare decat vrem noi sa-i acordam. Una dintre problemele noastre a fost Cantarea Romaniei, care a reusit sa strice imaginea despre elementul national si acum confundam Apus de soare cu teatrul romanesc. Mai cred ca trebuie sa lamurim ce inseamna clasic si ce inseamna modern, contemporan, ce inseamna reactualizare. Dupa cum si noi, ca natie, suntem intr-o cautare, asa e si in teatru. Suntem oarecum bezmetici, in sensul ca nu stim cine suntem, ce model sa alegem, fiindca nu mai e nici un model. Cred ca e foarte important ca teatrul si cultura sa se intoarca la niste principii. Tocmai de aceea noi vrem sa vorbim despre dramaturgie contemporana, despre cine suntem noi cei de astazi. Unii se grabesc sa aprecieze cate un autor, spunand: nu stie sa scrie. Bine, dar asta se invata. In toata lumea se fac cursuri de scris dramaturgie. Poate ca ar trebui sa facem si noi.

 

 Sunt unele experiente la  UNATC, masteratele de playwriting, care se pare ca au bune rezultate, aruncand pe piata nume noi de tineri autori valabile. As adauga insa, apropo de aceasta autocunoastere si autodeterminare, faptul ca este cu atat mai necesar sa ne autopozitionam in context, pentru a sti ce oferim in afara. Iata, acest Festival de dramaturgie romaneasca poate sa-si asume aceasta misiune, recomandand texte noi pentru export.

 

 Noi vrem din acest an sa preluam, prin intelegere cu Ministerul Culturii, Concursul National de dramaturgie Camil Petrescu. Pentru ca asa mi se pare firesc.

 

Am fost ani de zile in juriul acestui concurs, care a derulat cu seriozitate proiectul, dar nu l-a finalizat. Au fost nume importante care s-au selectionat de-a lungul anilor, Radu Macrinici, Petre Barbu, Cristian Juncu, iata o generatie deja devansata de noul val de scriitori de teatru, care n-a apucat sa-si spuna cuvantul pe scena, pentru ca dupa concurs nimeni nu s-a mai interesat de ei. Festivalul de la Timisoara este un cadru posibil pentru valorificarea scenica a pieselor selectionate la concurs.

 

Pentru aceasta cred ca e foarte important sa existe o sala studio, unde sa se monteze chiar si experimental asemenea piese noi. Bietul Ion Sava scria in Reteatralizarea teatrului ca trebuie sa dai intotdeuna artistului sansa incercarii.

 

Multe teatre confunda misiunea studioului si o vad prin prisma dimensiunii spatiale, programand aici piese cu doi sau trei actori, monodrame, fara nici o legatura cu experimentul.

 

Studioul trebuie sa fie o sala a experimentului, a laboratorului. Din acest loc de incercare nu stii niciodata ce poate sa iasa, un mare regizor, un mare text sau un actor extraordinar.

 

Cred ca inteleg acum de ce, ca regizor, inainte sa devii director al Nationalului timisorean, ai ales mai totdeauna sa montezi piese contemporane straine. Ti-a lipsit probabil o confirmare a calitatii dramaturgiei romanessti contemporane.

 

E adevarat, dar a fost si dorinta mea de a ma plasa intr-o lume pe care am incercat sa o cunosc astfel mai bine. E adevarat, astazi se scriu multe texte care, desi poate uneori nereusite ca scriitura, exprima ceva.

 

... o realitate a timpului.

 

Exact. Atata vreme cat in ziarele noastre, langa poza unui copil bolnav de cancer, e pusa o femeie dezbracata si nimeni nu ia atitudine, inseamna ca asta e lumea in care traim. E grav! Continuam sa fim o lume indiferenta, neimplicata.

 

 Altadata vorbeam de un teatru angajat, sigur, intr-o alta ideologie, dar pana la urma misiunea teatrului e una a angajarii. Si ea revine mai cu seama tinerilor. Aceasta generatie si-a gasit se pare un nou loc de exprimare la  Teatrul National din Timisoara, incepand cu directoarea. In octombrie va avea loc o noua editie a Festivalului de dramaturgie romaneasca.

 

Festivalul in acest an se va deschide cu spectacolul Visul dupa Mircea Cartarescu, in regia d-nei Catalina Buzoianu, un proiect ICR de atelier, care are si o varianta de strada. In afara titlurilor deja anuntate, anul acesta vrem sa invitam si cateva trupe din strainatate, din München, din Praga, cu piese romanesti montate acolo.

 

Nu crezi ca iti sacrifici cariera ta de regizor luptandu-te cu aceste probleme?

 

 Nu, eu fiind din fire foarte implicata si incapatanata, nu pot sta deoparte. Cred ca lucrurile se pot duce pana la capat. Incerc acum sa fac ceea ce am vazut cu ochii mei, ca regizor, cum nu merge intr-un teatru sau altul. Si, daca se va intampla ceva cu teatrele in viitor, de vina vom fi doar noi.

 

La ce te referi?

 

La descentralizarea care ameninta Nationalele. Daca se va produce si vom trece cu totii in administratie locala, care nu are legi si interes pentru ele, teatrele se vor inchide.

 

Chiar asa?

 

Va depinde foarte mult de importanta pe care teatrele stiu sa si-o afirme in localitatea respectiva. De aceea eu ma lupt sa pun in valoare trupa si sa fac reclama actorilor nostri. Important e, deocamdata, ca toata lumea lucreaza si e ambitioasa sa se afirme. Regizorii isi aleg distributiile prin auditii si fiecare actor isi joaca sansa. E si asta o regula de aur a teatrului.

 

Nu vreau sa neglijam din proiectul tau directorial aspectul colaborarii dintre cele trei teatre timisorene, Maghiar, German si Roman. Ba chiar si cu Opera. Fapt implinit deja si observat in cele trei spectacole aduse la Bucuresti. E o experienta noua?

 

Acest lucru se intampla firesc. Problema e cine ia initiativa alcatuirii acestor spectacole in comun. Mai e si faptul ca, avand o cladire comuna, suntem interesati si in exploatarea ei. Iar mai nou in renovarea ei, care se impune ca o problema acuta. Avem o relatie grozava cu Primaria, unul dintre viceprimari e membru in Consiliul de Administratie, asa ca ne bazam pe sprijinul local in toata aceasta munca.

 

Pai, vezi? Cu ce i-ai capacitat?

 

Principiul meu este transparenta, comunicarea, si nu tainuirea, cum s-a intamplat multa vreme in administratia teatrului.

 

Si totusi, nu vreau sa incheiem aceasta discutie fara sa aflu la ce spectacole se gandeste Ada Lupu, ca regizoare?

 

Visez sa fac o adaptare dupa Parfum de Patrick Suskin si o alta dupa un roman tocmai tiparit la Cartea Romaneasca al unei autoare foarte talentate din Timisoara, Daniela Ratiu, intitulat In vitro.

 

 Succes. Si, mai ales, succes la  Festivalul de dramaturgie care va deschide la toamna sezonul festivalier din teatre.

 

 

 

Interviu realizat de  Doina Papp

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Amuzamentele unui parodist

 

 

 

Dintre manuscrisele primite anul trecut cu ocazia deja cunoscutului concurs de debut, Editura Cartea Romaneasca a decis sa-l premieze - la sectiunea Proza - pe acela al lui Tudor Calin. Clubul de biliard este un mic roman ludic si absurdist, inteligent si delectabil pana la un punct, dar cu momente de eclipsa a imaginatiei si cu o anumita doza de previzibilitate. Prin atitudine, prin maniera de raportare la cotidianul cenusiu si la procentul de absurd pe care acesta il contine, ca si prin scriitura ironica, parodica, sarjata, autorul se plaseaza in proximitatea unor congeneri precum Calin Torsan, Mihnea Rudoiu sau Augustin Cupsa. Cu totii sceptici, afisandu-si mai mult ori mai putin ostentativ (mai mult ori mai putin expresiv) plictisul suveran cauzat de viata si de literatura ("la chair est triste - hélas! - et jai lu tous les livres"), pozeaza in deconstructori malitiosi ai mecanismelor literaturii si in arhivari ai intamplarilor cotidiene bizare ori stereotipe. Umorul negru, imaginatia distopica, grotescul exacerbat sunt incluse in formula practicata de acesti autori iviti in descendenta unui Urmuz, a unui Bruno Schulz ori a unui Daniil Harms si livrate la pachet cu o autentica mizantropie.

 

 Clubul de biliard este cartea unui autor caruia ii place sa se joace cu conventiile literaturii, cu riscul de a cadea la randu-i in conventie. Tudor Calin demonteaza texte, formule, structuri textuale, cu un aer de mucalit jemanfisist care tine cu tot dinadinsul sa desfaca demonstrativ o jucarie, facand-o mici bucatele spre a arata in ce masura mecanismul ei este caraghios si previzibil. Jucaria pe care o "strica" tanarul autor este un anumit tip de romanesc centrat pe un cult al Eroului. Parodia mai vizeaza si locuri comune ale prozei picaresti, ale prozei fantastice, ale romanului de mistere sau ale scenariului conspirationist. Ca si formule de constructie romanesca uzitate si ultrauzitate, cum ar fi conventia manuscrisului gasit. Nimic nou, desigur; totusi, Clubul de biliard este un exercitiu ludic agreabil.

 

Un redactor de editura care se indoapa cu antidepresive (naratiunea e presarata cu tot soiul de astfel de amanute ce vizeaza ironic ticuri, habitudini, manii, patologii ale vietii moderne) intra in posesia unui manuscris ciudat, cu potential comercial: un fel de hagiografie a unui profet, Teodor Omul, impletita cu aventurile unei secte constituite in jurul marelui spraom. Autorul acestei istorii cu intriga conspirationista este un functionar modest, contabilul Cicerone Nicolaescu (zis Cico), mitoman si suspect de paranoia. Cel putin asa crede fiul lui, la fel de anonim - "reprezentant de vanzari al unui cunoscut producator de electrocasnice" - si poate, la randu-i, potential mitoman, amagit de gandul unei glorii literare postume a tatalui. (Naratorul, hatru, semnalizeaza din nou ironic in directia unei poncife a literaturii si a vietii moderne: problematica, psihanalizabila legatura dintre tata si fiu...) Inofensiva "boala" a lui Cico se leaga de maladia conspirationista generalizata specifica unei lumi - lumii comuniste - despre care fiul, integrat mecanismului capitalist (ironia la adresa ambelor sisteme condimenteaza cartulia lui Tudor Calin), nu stie mai nimic: "Cateva amanunte pe care Robert le-a lasat sa-i scape mi-au dat temeiuri sa cred ca babacul suferea de o forma severa de paranoia: precautiile exagerate pe care si le lua pentru a nu fi auzit de cine-stie-cine, campaniile dese de cautare a microfoanelor prin apartament, interpretarea fantastica a unor situatii care puteau avea zeci de alte explicatii mai simple". Tudor Calin jongleaza - dupa cum se vede - cu aluzii transparente, dar o face cu o anume dexteritate. Lectura Clubului de biliard nu solicita sondaje in adancime, ci doar o lejera parcurgere cu privirea a suprafetelor.

 

Biografia lui Teodor Omul, scrisa de contabilul caruia, in timpul liber, ii place sa-si imagineze ca e un bancher insemnat (mare parte dintre personaje sufera de delir de grandoare), se infatiseaza ca o pastisa la o naratiune precum aceea din Gargantua si Pantagruel. Teodor e o personalitate multilaterala, cel mai mare intelept al tuturor timpurilor si cel mai mare artist, stie totul despre toate domeniile cunoasterii si se pricepe ca nimeni altul chiar si la fotbal. La varsta de trei saptamani pronunta cuvantul "sternocleidomastoidian", iar la paisprezece ani se poate lauda ca l-a citit integral si pe nerasuflate pe Kant. "Fiind traumatizat de propria mama in copilarie, tipul era genial" - autorului ii place teribil sa se amuze pe seama unor banalitati psihanalitice asimilate cliseistic de literatura... "Cvadratura cercului, problema ce isi astepta rezolvarea inca de pe vremea Vechiului Imperiu Egiptean, a lamurit-o dintr-o clipeala de pleoape din trei calcule de o eleganta nemaiintalnita in istoria matematicilor (...). Ce sa va mai spun despre grila de impozitare conceputa de el, o lucrare de seminar din studentie, acum implementata in optzeci si noua de state de pe toate continentele?!" Intr-o nota de subsol MHS-ista gasim urmatoarea explicatie: "Charles Baudelaire - poet francez fictiv de secol XIX sub a carui identitate a fost ascunsa de autoritati o parte din opera literara a lui Teodor Omul"... Eroul isi abandoneaza stralucitele-i preocupari stiintifice pentru ca, "atins de un inexplicabil sentiment de ratacire metafizica", se converteste in Profet, Scriitor si "teoretician al lenii", strabatand orasul calare pe hipopotamul Napoleon. Il urmeaza ca discpoli o secretara, Sofia (care il initiaza erotic - rastalmacirea mitologica e si de data asta transparenta), un mecanic auto, un macaragiu si "bancherul" Cico. Au de infruntat prigonirile Corpului Oamenilor de incredere si ale Societatii Sotiilor de Administratori ("care trimisese multi cantareti folk in puscarie...") si activeaza clandestin prin subteranele pe care le impart cu aurolacii orasului. Nici o minune nu reuseste sa infaptuiasca Teodor Omul; sau, mai precis, singura sa minune infaptuita la o nunta (iarasi aluzie!) este uciderea unei gaini monstruoase, feroce, produs al unor manipulari genetice. In loc de pilde, Profetul si invataceii spun povesti: "Cronica de la curtea lui Vlad-Tepes, manuscris scos de Teodor Omul din propriul rucsac", "Povestea tesatorului Ji Jin, spusa de Sofia" (parabole ale guvernarii tiranice), o poveste fantastica despre o iesire din timp a Profetului si chiar o schita de roman plasmuita de acesta din urma: "O societate medievala, Germania secolului al treisprezecelea, nimereste intr-o anomalie a continuum-ului spatio-temporal si este transportata - cu casteluri, cu iazuri, cu tot - in teasta lui Remus Augustin, cinstit vopsitor la fabrica de frigidere Arctic Gaesti...". De citat e si parabola jocului/clubului de biliard, scrisa de Tudor Calin cu o abilitate ludica demna de toata lauda. Mai putin inspirate sunt paginile in care Profetul converseaza pe messenger cu un discipol, plus o serie de pasaje de un gust indoielnic in care pastisa e un pic cam groasa.

 

 Clubul de biliard: o parodie simpatica, o jucarea amuzanta.

 

 

 

Tudor Calin, Clubul de biliard,  Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 192 p.

 

 

 

 

 

Bursa debuturilor

 

2000 - 2007

 

 

 

Este exacta impresia generala ca acum se debuteaza mai tarziu decat in perioada comunista? (Fireste, cu exceptiile de rigoare.)

 

Si daca da, care ar fi motivele? Lipsa de interes generala, din anii 90, fata de literatura? Lipsa de sprijin a institutiilor pentru literatura tanara? Demotivarea tinerilor intr-o lume cu valori schimbate si/sau o exigenta sporita fata de cartea tiparita? S-au petrecut in aceste privinte unele schimbari dupa 2000?

 

 Acestea sunt cateva dintre intrebarile carora incearca sa le raspunda Bursa debutantilor 2000-2007.

 

Am optat pentru aceasta fragmentare artificiala (cu o limita arbitrara de timp), pe de o parte, pentru ca anul 2000 s-a trasat deja ca o frontiera a unei noi generatii literare, dar si pentru ca, de atunci incepand, interesul fata de cultura a fost in crestere.

 

Suntem constienti ca vorbind despre anul 2007 ii nedreptatim pe autorii ale caror carti nu au iesit inca din tipografii, dar promitem sa revenim cu o bursa extinsa, care va repara absentele inerente, pentru ca orice astfel de ancheta sectioneaza arbitrar corpul viu al literaturii.

 

Multumim respondentilor care au avut amabilitatea sa dialogheze cu noi si sa accepte criteriile oarecum procustiene ale anchetei. Pentru a pastra riguros cadrul stabilit de discutie, am eliminat tacit, cand a fost cazul, numele autorilor fara volum sau numele celor care au debutat inainte de anul 0 al discutiei noastre - 2000.

 

Cu toate acestea, cum nu avem la indemana o banca de date, este posibil ca printre numele deja mentionate sa fie autori care au debutat inainte de 2000 sau chiar care sa nu aiba nici o carte. Vom fi recunoscatori celor care ne vor semnala erorile, cu atat mai mult cu cat, incepand de la numarul viitor, vom avea si obisnuitul tabel al bursei debutantilor din 2000 pana "la zi". (Gabriela Adamesteanu)

 

 

 

1. Ce debuturi semnificative s-au inregistrat dupa 2000? Mentionati cate 7 nume de autori debutanti (proza, poezie, critica, eseu, dramaturgie).

 

2. In ce raporturi credeti ca se afla autorii debutati dupa 2000 cu promotiile anterioare: continuitate sau ruptura? Exemple concrete.

 

3. Cum apreciati atitudinea din ultimii ani a criticii de intampinare fata de debutanti si atitudinea debutantilor fata de critica?

 

4. Cum apreciati rolul institutiilor (edituri, reviste, uniuni de creatie, minister etc.)?

 

5. Exista un aer de familie (explicati-l, daca da) al noilor veniti?

 

6. Care dintre autorii debutati in 2006-2007 credeti ca va confirma?

 

7. Ce carti de debut din aceasta perioada depasesc nivelul promisiunii si vor fi citite cu interes si peste 10-20 de ani?

 

 

 

SIMONA SORA

 

"Debutul e o ruleta ruseasca..."

 

 

 

Trebuie sa spun, de la inceput, ca "debutul" cronologic nu mi se pare mai mult decat o conventie. Se intampla sa-ti publici prima carte (nu intotdeauna prima scrisa) intr-un an si nu in altul, alaturi de alti debutanti, din alte generatii si, cel mai adesea, cu alte idei. Se intampla sa publici mai intai in volume colective (cum e cazul celor patru autori ai Lumii disparute), sa scrii "carti in doi" ca abia apoi sa debutezi individual. Ca sa intru in joc (cred ca e numai un joc, desi bursa - fie ea si literara - ar trebui sa pretaluiasca, sa noteze, lucru opus criticii adevarate), dupa 2000, cele mai semnificative debuturi mi se par:

 

1. Proza: Filip Florian, Sorin Stoica, Ana-Maria Sandu, Florin Lazarescu, Ioana Bradea, Ara Septilici, Augustin Cupsa

 

2. Poezie: Dan Sociu, Livia Rosca, Claudiu Komartin, Elena Vladareanu, Razvan Tupa

 

3. Critica: Paul Cernat (cu volumul individual Contimporanul: istoria unei reviste de avangarda), Daniel Cristea-Enache, Antonio Patras, Luminita Marcu, Angelo Mitchievici (cu volumul individual Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente), Bogdan Cretu, Alexandra Ciocarlie

 

4. Eseu: Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu, Ioan Stanomir, Alex. Leo Serban, Constanta Ghitulescu, Vasile Ernu, Oana Pughineanu

 

5. Dramaturgie: Daniel Banulescu, Petre Barbu, Mihai Ignat, Vera Ion, Gianina Carbunariu

 

 2. Exista o continuitate de fond, caci literatura e intotdeauna continuitate (de limbaj, de procedee, conceptii) chiar si in ruptura. Dincolo de asta, autorii foarte tineri dintre cei debutati recent par a nu mai sti prea bine ce este literatura, lucru vizibil mai degraba in interventiile lor extraliterare (publicistica, interviuri, colocvii).

 

 3. Critica de intampinare e o zona la fel de intamplatoare ca aceea a debutantilor. Nici un critic nu a primit, dupa 1989, rubrica saptamanala la o revista culturala pentru ca, mai inainte, si-a afirmat propria conceptie critica si a scris cateva carti de critica literara ca s-o ilustreze. Cronicarii scriu, cel mai adesea, hedonist, despre cartile cunoscutilor si prietenilor. Exceptiile (debuturi geniale si critici autisti) le asteptam cu totii de cativa ani. Dar cand le vedem, nu le recunoastem sau le numim altfel.

 

 4. Institutiile n-au un rol esential in chestiunea delicata a debutului. Nu cred ca un autor ar trebui sa se preocupe nici macar de editura care il va publica, daramite de revistele care-i vor publica recenzii, de uniunile de creatie care-i vor face loc. Chestiunea se pune invers: institutiile trebuie sa fie constiente ca fara "sange proapat" nu pot supravietui. Cel mai adesea aceste institutii au fost deschise - cu precautii firesti, cu obnubilari si defetisme, cu condescendente si suficiente - dar deschise, ceea ce e de bine...

 

 5. In zonele in care a existat un aer de familie ("Generatia 2000" mai ales in poezie), lucrul nu a fost foarte propice individualitatilor, adica esentei literaturii. S-au vazut mai bine exact acei debutanti care, intr-un fel, se detasau se grup. La fel, "mizerabilismul" si sexolatria multor romane aparute acum cativa ani in colectia "Ego Proza" au dat un trend in opozitie cu care s-au scris cele mai bune romane de apoi. Actiune si reactiune, toate s-au mai intamplat si la inceputul secolului trecut, si la 33, si chiar in comunism, in feluri de o aberatie exemplara care-ar merita studiate macar pentru creativitatea disperata (sau tranzactionata) a acelor vremuri, creativitate care acum pare sa fi cam secat.

 

 6-7. Datorita felului in care au debutat - in volume colective sau in reviste - exista cativa autori din perioada 2006-2007 deja "confirmati": Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Matei Florian, Alex. Leo Serban, Ana Maria Sandu. Fiecare dintre ei puteau linistiti sa nu publice, in acest interval, nici o carte si tot ar fi "confirmat". Cred ca debutul e o ruleta ruseasca la care poti castiga sigur doar daca nu tragi, daca tii glontul (cartea) in buzunar.

 

Cartile lor se vor citi oricand si cu placere, si cu folos. Dintre cei care au debutat inainte de 2006, ar mai fi Degete mici de Filip Florian sau In salvari si cu islic de Constanta Vintila-Ghitulescu. Cei mai multi ar fi putut debuta, insa, oricand: la mijlocul anilor 90, cu putin inainte de 2000 s.a. Totusi, debutantii trebuie sa intre mereu (chiar si intr-o ancheta) in competitie cu toti ceilalti scriitori. Pentru debut nu ar trebui sa se acorde nici dispensa si nici circumstante atenuante. Pentru ca nimeni nu te obliga sa debutezi si, la urma urmelor, vorba lui Aurel Dumitrascu: "...cel mai simplu e sa nu scrii / incepi o viata adevarata".

 

 

 

LIVIU ANTONESEI

 

De la echipa de handbal la una de fotbal!

 

 

 

 1.  Adevarul este ca, la inceput, cifra sapte mi s-a parut suficienta, poate putin cam mare, dar, punand memoria la contributie si ochii pe rafturile bibliotecii, mi-am dat seama ca ar fi fost necesara o cifra macar dubla. Cred ca doar in proza pot fi trecute linistit mai mult de sapte nume - de altfel, explozia prozei mi se pare cel mai interesant fenomen din ultimii sapte ani care, iata!, sunt ani "grasi" pentru proza bastinasa. Voi respecta insa regula anchetei - ceea ce sper sa faca si ceilalti participanti, iar daca nu o fac, sa fie sanctionati de anchetatori! - si, de asemenea, sa respect, pe cat este posibil in conditii de numerus clausus, o anume repartitie pe genuri. Prin urmare, iata numele: Lucian Dan Teodorovici, Alexandru Vakulovski, Ioana Bradea (proza), Andra Rotaru, Claudiu Komartin (poezie), Gabriela Gavril (critica, eseu). Fiind un fel de echipa de handbal, as adauga, totusi, si patru rezerve, sa iasa o echipa de fotbal: Adrian Schiop, Ionut Chiva (proza), Dan Sociu (poezie), Bogdan Cretu (critica, eseu). As fi tentat chiar sa urc la o echipa de rugby, dar ma voi abtine!

 

 2.  Ca in cazul oricarei "promotii" literare noi, cred ca avem de-a face cu un raport normal intre continuitate si ruptura. In fond, cam tot ce se intampla important in literatura noastra de azi a inceput spre sfarsitul deceniului al optulea al secolului trecut, in conditii de cenzura politica si ideologica, prin asa-numita "generatie 80", care a marcat o ruptura puternica fata de literatura "oficiala" si chiar fata de cea "oficioasa", "batrana", cum era etichetata de optzecisti. O ruptura puternica, deci, cu ideologia nu doar literara a epocii, asta neinsemnand si o tabula rasa, pentru ca optzecistii aveau respect pentru valorile individuale autentice, iar o parte dintre cei apartinand dimensiunii "oficioase" i-au si sprijnit in reviste, la edituri etc. Adevarul este ca tot ce a aparut important in literatura noastra dupa aceea intra in paradigma inaugurata de optzecisti. Ca sa dau un exemplu, "fracturismul" nu e in mod esential diferit de optzecism, este numai mai vehement afirmat, pentru ca acum se poate spune in gura mare ceea ce atunci se putea spune soptit sau se sugera!

 

 3.  S-au petrecut lucruri interesante in aceasta privinta! In vreme ce critica de dinainte de 1989 si-a redus motoarele pana aproape la extinctie, iar critica promotiei a aparut putin dupa ecloziunea genurilor fictionale, principalul receptor al acestei noi literaturi pare sa fi fost, cel putin la inceput, critica optzecista si chiar autori de literatura propriu-zisa apartinand acestei generatii. Numai eu cate prefete, cronici, recenzii, articole de sinteza am scris! Si nici macar nu sunt critic literar. Cred ca aceasta bunavointa era si un fel de identificare - in ei, ne priveam pe noi ca scriitori iesind la lumina in absenta cenzurii. S-au mai bucurat insa si de atentia unor critici dintr-un fel de promotie intermediara, ma refer la Daniel Cristea-Enache, Costi Rogozanu, Luminita Marcu, Iulia Popovici. Interesant este ca noi, dar si "intermediarii", am fost mai amabili cu ei decat criticii din propria lor generatie, mult mai severi, uneori cu motiv, dar de multe ori si fara, daca ar fi sa ma gandesc la niste, cum sa le spun?, poate "burtisme". Iesiri severe, chiar excesive, am mai inventariat si la autori, nu neaparat critici literari, din promotiile anterioare optzecistilor, cele ale fostului presedinte al USR, Eugen Uricaru, de pilda.

 

 4.  Principalul sprijin institutional a sosit, mai intai, din partea revistelor editate de optzecisti - de la Observator Cultural la Timpul - si al editurilor asociate generatiei, de la Polirom la "Paralela 45". Apoi, pana si Humanitas a inceput sa caute debutanti, desi d-l Liiceanu il pusese la punct pe d-l Lupescu, iar Romania literara sa-i publice pe noii autori, mai ales poeti, desi d-l Alex Stefanescu nu mi se pare cel mai mare fan al lor. De cand e d-l Manolescu presedinte, USR a devenit mult mai atenta cu cei care vin - li s-a incredintat o revista, sunt debutati la Cartea Romaneasca, editura in spectaculos reviriment dupa preluarea managementului de catre Polirom, au fost finantate cateva colocvii - Bucuresti, Cluj - ale junilor scriitori. O conduita, in fond, normala, dar absenta pana acum cativa ani. Ministerul Culturii, o institutie nu doar inutila, ci de-a dreptul periculoasa, nu ma intereseaza.

 

 5.  Da, cred ca exista un aer de familie, care tine de punerea mai evidenta in lumina a caracteristicilor literaturii nascute in jurul anului 1980, deci ale familiei mai mari: citadinismul, ironia, intertextualitatea, de la citat la aluzia culturala, bunul control al mestesugurilor literare. In conditiile unei societati libere de cenzura, dar si ceva mai eliberata de tabuuri, cred ca atitudinea de protest si frecventarea temelor si chiar a limbajului legat de sexualitate sunt mai evidente decat la "bunicii" lor, optzecistii. Ma deranjeaza asta? Nu, cu siguranta, si eu le frecventez, decat doar atunci cand par scop in sine, nu sunt motivate compozitional. E important sa ai sex, inclusiv in literatura, dar este important si ce faci cu el!

 

 6.  Cred ca toti cei 7 + 4 vor confirma. De fapt, cred ca vor confirma chiar de vreo doua ori pe atat!

 

 7.  Cred ca Circul nostru va prezinta de Lucian Dan Teodorovici, Trimisul nostru special de Florin Lazarescu, Bagau de Ioana Bradea, Pizdet si Letopizdet de Alexandru Vakulovski, dar si alte carti de proza vor rezista. Vor rezista, de asemenea, volumele de debut - si urmatoarele! - ale poetilor, eseistilor si criticilor amintiti la primul punct. Dar si altele. Nu doar cartea Gabrielei Gavril despre Cercul literar este excelenta - desi as putea fi suspectat de subiectivism, pastrez aprecierea, confirmata de receptarea critica -, ci si, de pilda, excelenta monografie despre Ibraileanu a lui Antonio Patras, tocmai iesita din teascurile editurii Cartea Romaneasca!

 

 

 

P.S. Nu stiu din ce motiv, la prima intrebare am inteles ca ar fi vorba despre 7 nume in total, pentru toate genurile literare. Redactia ma anunta ca am inteles gresit - trebuie cate 7 nume pentru fiecare gen. Asa ma simt mai in largul meu, dar nu voi rescrie raspunsul la prima intrebare, ca are farmecul sau, ci voi adauga aici listele pe genuri. Unde nu am chiar sapte propuneri, desigur ca voi face mai putine. Deci:

 

 a.  Poezie: Dan Sociu, Andra Rotaru, Claudiu Komartin, Livia Rosca, Radu Vancu, Elena Vladareanu, Bogdan Nita

 

 b.  Proza: Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Alexandru Vakulovski, Ioana Bradea, Ionut Chiva, Adrian Schiop, Filip Florian

 

 c.  Dramaturgie: Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Geanina Carbunariu, Peca Stefan.

 

 d.  Critica: Gabriela Gavril, Costi Rogozanu, Bogdan Cretu, Antonio Patras

 

 e.  Eseu: Ciprian Siulea, Sorin Adam Matei, Liviu Bordas

 

 

 

IRINA PETRAS

 

Mersul firesc al lucrurilor

 

 

 

 1 . Iata cate sapte-opt nume din multele semnificative:

 

 Proza: Florina Ilis, Stefania Mihalache, Laura Husti-Radulet, Alexandru Vakulovski, Oleg Garaz

 

 Poezie: Dan Coman, Roxana Sicoe-Tirea, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Oana Catalina Ninu, Viviana Musa, Cosmin Perta

 

 Eseu: Catalin Ghita, Oana Pughineanu, Ioana Cistelecan, Andrada Fatu-Tutoveanu, Dragos Varga

 

 Critica literara: Bogdan Cretu, Luminita Marcu, Claudiu Groza

 

 Teatru: Dumitru Crudu, Mihai Ignat, Radu Macrinici, Alex Porc, Diana Chioreanu, Vera Ion, Gianina Carbunariu, M. Chris Nedeea

 

 2. Ruptura? Nicidecum. Pentru bunul si simplul motiv ca nu asa se petrec lucrurile in cultura/literatura. E vorba mereu de incercarea disperata de a exprima "misterul vietii", de a identifica/nascoci un sens, un rost. Formele se schimba, dispar si reapar, se infrunta si se resping, insa fondul ramane esentialmente acelasi. Daca ar fi existat vreo ruptura in ultimele zeci de secole nu i-am putea gusta azi si nici nu ne-am recunoaste in Lucretius, Shakespeare, Bacovia. Cand e vorba despre literatura adevarata, poti identifica prelungiri, continuari, replici, inlantuiri, "jafuri de extaze", nu rupturi, nu crize. Ruptura se manifesta numai intre literatura buna si literatura proasta. Cum am mai spus, imi pot imagina perfect un dialog consistent si pasnic, cu multe, bogate "recunoasteri", intre, sa zicem, Nichita Stanescu, Ioan Es. Pop, Dan Coman si Claudiu Komartin, sau intre Ana Blandiana, Marta Petreu si Miruna Vlada, sau intre Marin Sorescu, Dumitru Crudu si Mihai Ignat, sau intre Alexandru Paleologu, Catalin Ghita, Alex Cistelecan si Cosmin Ciotlos.

 

 3-4. Intre tinerii scriitori de azi si institutiile "batrane" exista tensiunea indusa, deci falsa, identificabila la nivelul intregii societati romanesti. Fiindca lucrurile nu s-au limpezit (n-au fost lasate sa se limpezeasca!) si se cauta nauc (sau interesat) Adevaruri, Vinovati, Pacate, toate neaparat cu majuscule, se exagereaza si de o parte, si de cealalta. O constiinta incarcata artificial ii face sa sufle in iaurt si pe cei care nu s-au ars niciodata cu ciorba. Tinerii tanjesc dupa sprijin si recunoastere, dar n-ar vrea nici sa le primeasca, fiindca tin la onoarea "nepatata". Batranii se dau de ceasul mortii sa sprijine si sa recunoasca, de parca ar trebui sa rascumpere cine stie ce grave absente parentale. Mersul firesc al lucrurilor cere, insa, fiecaruia sa se tina pe propriile picioare, dupa puteri, talent, joc inteligent al "cartilor". Si in literatura, o lupta-i viata, vorba lui Cosbuc.

 

Dincolo de hartuirea generationala (cu un accent in plus in ultimele doua decenii, caci de prea multa corectitudine politica se inflameaza toate diferentele), e indiscutabila pregnanta literaturii tinere in spatiul scriptural contemporan. In revistele literare, prin cartile proprii, traditionale sau internetice, prezenta tinerilor e adesea plina de bun gust si aplomb, dezinhibata si neta, cu nerv si cu stil. Si fara directii bine stabilite, caci ar fi si bizar sa existe asa ceva perfect valabil pentru toti, cand pana si definirea lor ca tineri e discutabila si discutata, uneori cu o curioasa obtuzitate. Sunt de recunoscut, apoi, modificarea de paradigma si oferta de "ideologie" literara, amandoua la cote perfect normale si, oricat de zgomotoase, neprevestind rupturi.

 

Nu cred ca au fost vreodata mai multe debuturi editoriale ca in ultimii ani, mai multe nume de tineri cu rubrica in mari periodice, cu roluri importante in presa, la televiziune etc. Desi unii se zburlesc cand li se spune "tineri", eticheta nu mai inseamna azi nici neincredere, nici obstructionare, nimic dusmanos. Poate doar invidie "nostalgica".

 

 5. Daca e vorba despre generatia 90 si generatia 2000 (folosesc denumirile doar pentru a sti despre ce vorbim, nu fiindca as chiar crede ca functioneaza net ca delimitari), sa repet aici ce am spus deja in "precizarile" insotind volumul Literatura tanara 2007 (a doua - discutabila, fireste - tiparitura a Colocviului de la Cluj). Cum "tinerii" inclusi au intre 19 si 40 de ani, citindu-le textele, am ramas cu impresia, deocamdata nu atent verificata si, desigur, subminata de inerente exceptii de la regula, ca cei care in preajma lui 1989 erau adolescenti sunt, adesea, hartuiti intre ceea ce deprinsesera deja, crizic, traumatizant, din realitatea sociala, politica si culturala in care s-au format si ceea ce lumea cea noua le oferea dintr-o data, derutandu-i. Scrisul lor e de tranzitie, are nevoie sa demonstreze, sa transeze, traverseaza acomodari din mers, nu totdeauna line. Cei abia nascuti in jurul lui 1989 nu mai sunt marcati de datoria desprinderii de un anume trecut, au voci noi si echilibrate, cu amintiri exclusiv livresti despre comunism si cu o adaptare sigura, fireasca la un alt fel de lume. Aceasta deosebire, desi importanta, e de umoare, nu de valoare, de circumstanta, nu de substanta.

 

 6-7. Pariez pe Dan Sociu, Claudiu Komartin, Cosmin Perta, Viviana Musa, Andra Rotaru, Cristina Ispas, Lavinia Braniste, Olga Stefan, Roxana Sicoe-Tirea, Oana Catalina Ninu, Miruna Vlada, Oana Pughineanu. Cred ca o sa-mi placa sa-i citesc si peste 20 de ani...

 

 

 

NICOLAE BÂRNA

 

"Nu pot «paria»pe nimeni"

 

 

 

 1.  Bogdan Popescu, Filip Florian, Ionut Chiva (proza), Elena Vladareanu, Ruxandra Novac, Teodor Duna (poezie), Daniel Cristea-Enache (critica literara), Ciprian Siulea (eseu).

 

Adaug aici o observatie privindu-i pe foarte tinerii critici: pentru ei, criteriul dupa care debutul adevarat este "debutul in volum" este unul nedrept, deoarece se stie prea bine ca volumele de critica sunt publicate mai greu si mai rar decat cele de proza ori de poezie, iar criticii "debuteaza in volum", de regula, la varste mai inaintate decat colegii lor "beletristi". Exista insa critici care, inca inainte de a fi scos vreun volum, se afirma si impun prin prezenta in reviste, fiind mai prezenti si mai importanti in literatura tarii lor decat multi dintre scriitorii cu volume aparute. Exista si la noi, astazi - asa cum nu existau cu vreo 10-12 ani in urma ! - nu putini critici "far de volum" cu totul admirabili, despre care, renuntand la acel criteriu pedant, se poate vorbi ca si cum ar fi debutat deja.

 

Totusi, nefiind debutanti "in volum", desigur ca nu vor putea fi mentionati pe lista. Pentru "bursa debutantilor".

 

 2. Ruptura fata de promotiile - de fapt, fata de generatiile literare... - imediat anterioare, continuitate (omologie, afinitate), cu un "salt" peste generatii: e un scenariu deja cunoscut, nu acum se manifesta pentru prima oara (a fost semnalat si explicat, de pilda, de un Albert Thibaudet)! Exemple: nu prea gasim printre "noii veniti" emuli ori continuatori ai optzecistilor, in vreme ce, de pilda, un Marius Ianus rezoneaza cu un Geo Dumitrescu (si uneori chiar cu un Geo Bogza, cel din Poemul invectiva), in Daniel Cristea-Enache recunoastem cu usurinta omologi (nu "imitatori"!) contemporani ai importantilor critici din generatia saizeci (dar si, mutatis mutandis, ai criticilor din generatia interbelica, nascuti in preajma anului 1900!), iar unele dintre remarcabilele poete "douamiiste" se simt - si se manifesta ca fiind - mai apropiate de o Angela Marinescu decat de antecesori imediati pe taramul poeziei etc. etc.

 

 3. Atitudinea criticii de intampinare e foarte buna, adica adecvata: productiile debutantilor sunt luate in seama, examinate si comentate cu toata seriozitatea, ba chiar cu o atentie speciala. Cat despre atitudinea debutantilor, ce sa spun?...

 

Dar daca tot e vorba de promotii, trebuie remarcat faptul ca promotiile tinere de poeti si prozatori se bucura de sprijinul unor importante forte critice din, in general, aceeasi generatie, in vreme ce optzecistii si nouazecistii au fost descoperiti-semnalati-recomandati de criticii saizecisti.

 

Tinand de interrelatia debutanti-critica de intampinare, as semnala - caricaturizand putin lucrurile, ca sa pun in lumina niste accente si tendinte care se manifesta -, mai ales la nivelul literaturii tinere, un fel de rasturnare a raporturilor underground-mainstream, adica, simplificand, instituirea underground-ului pe post de mainstream. Identificarea cuiva ca tinand de mainstream a cam devenit vorba de ocara, exista o aprehensiune cvasi-generala de a fi catalogat ca "mainstream" (deci dominant, conventionalist, implicit retrograd si neinteresant, "expirat", ce mai!...), valorizata fiind, cu precadere, intr-o dispozitie neo-avangardista si voluntarist "rebela", mai ales ralierea la diferite formule de underground, astfel incat underground-ul bataios autoproclamat ca atare (de altfel in absenta vreunor amenintari reale de reprimare, ocultare sau marginalizare, ci, dimpotriva, sustinut de majoritatea instantelor de consacrare valorica, inclusiv de organisme mediatice nu lipsite de un substrat in ultima instanta comercial), pare sa fi devenit mainstream-ul de facto, neconcurat de vreun mainstream "cum scrie la carte" si putand genera un nou conventionalism, "rasturnat", din obligativitatea "razvratirii" (e un tablou voit exagerat, repet, dar nu total lipsit de adevar).

 

 4. Nu vreau sa schitez un tablou roz-bombon, dar mi se pare ca am fost martori, fara sa ne dam prea bine seama, la mari, foarte mari progrese in sensul acesta. Editari generoase si rapide, la edituri prestigioase si in colectii "vizibile", cenacluri, consfatuiri, festivaluri, acces liber la exprimarea in reviste, burse, premii, stipendii si altele asemenea, toate acestea pentru foarte tinerii scriitori: in ultimii ani, debutantii (sau predebutantii) sunt benefic "rasfatati", nu numai fata de omologii lor din vremea "cizmei ceausiste", dar chiar fata de cei din primii cinci-zece ani postdecembristi. Un "rasfat" care pare a fi asa numai prin contrast cu situatia din epocile anterioare, el fiind de fapt nimic altceva decat imaginea normalitatii intr-o tara care "se respecta" cat de cat.

 

 5. Bineinteles ca exista, ca la orice promotie de oameni care ajung sa se ocupe cu literatura in aceeasi epoca si in acelasi context dat. Asta nu inseamna ca sunt toti otova: galeria debutantilor mi se pare destul de variata, sub diferite raporturi (al esteticii asumate sau implicite, al viziunii, procedeelor, ralierii sau nu la grupuri literare etc.). Bineinteles ca exista niste tendinte si grupari literare mai "vizibile" in randul scriitorilor tineri, dar literatura noua nu se reduce automat la acestea si, de altfel, insesi aceste miscari sau grupari prezinta, cum e normal, o diversitate marcata in chiar sanul lor.

 

Un "aer de familie", daca este, in randul noilor veniti, este cel dat de o pronuntata si cvasi-generala raportare la "viata reala", de - asa cum frumos spun criticii-teoreticieni! - "puternica lor angajare existentiala", care e perceputa ca fiind mai reliefata decat cea a predecesorilor lor imediati.

 

 6. Cu toata stanjeneala de rigoare, nu pot "paria" pe nimeni. Istoria literara a perioadelor mai recente sau mai vechi ne invata, nu-i asa, ca exista toate tipurile posibile de evolutie a tinerilor scriitori: un debut oarecare, tern si fara relief, poate fi urmat ulterior de o cariera scriitoriceasca stralucita si chiar de o mare opera, un debut eclatant poate sa ramana singura manifestare notabila a autorului respectiv si asa mai departe.

 

 7.  Degete mici. Fara discutie.

 

 

 

 Ancheta realizata de Bianca Burta Cernat si Cristina Spatarelu

 

 

 

 

 

ANGELO MITCHIEVICI

 

Prezente romanesti la IPIFF 2007

 

 

 

Festivalul IPIFF 2007 a adus in prim-plan o foarte drastica selectie de filme, astfel ca premiile decernate la acest festival nu sunt in masura sa acopere o diversitate interesanta, provocatoare si cuceritoare pentru un public avizat, asta pentru ca si cinema-ul isi are "falitii" lui. Festivalul a "beneficiat" de defectiuni tehnice, de o prezenta slaba a producatorilor de film, un segment important caruia ii era destinat acest festival, si a trebuit sa faca fata concurentei sezonului estival cu atractiile si decibelii lui. Cu toate acestea, directorul festivalului, Dinu Tanase, a reusit sa tina stacheta sus, oferind in primul rand un festival profesionist, cu un training excelent pentru tinerii regizori si producatorii de film, sub tutoriatul NPA (New Producers Alliance) si al Anitei Lewton, regizor, scenarist si producator. Ma voi opri doar asupra filmelor romanesti care vor putea fi vazute in curand - sa speram - si pe marile ecrane si care contureaza un spatiu generos, promitator al ofertelor cinematografiei romanesti actuale.

 

Filmul Cocosul decapitat al lui Radu Gabrea, un regizor din generatia lui Lucian Pintilie, a oferit o surpriza placuta alaturi de cel al lui Adrian Sitaru, ultraminimalist ca fonduri, si care contureaza o alternativa directiei actuale, socotite "minimaliste" sau "mizerabiliste", cu regizori precum Cristi Puiu, Cornel Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristian Nemescu, mai ales prin Marilena de la P 7. Termenii s-au aflat in discutie si la acest festival, ceea ce probeaza ca ei sunt in curs de sedimentare teoretica, estetica cu un fin baleiaj peiorativ. Ceea ce se intampla cu proza in anii 80, cand o buna parte dintre scriitori focalizeaza mediile rezultate din ingineria sociala ceausista, navetisti, studenti si elevi ghetoizati in camine sau internate insalubre, periferie muncitoreasca etc., are loc acum, fie ca acesti regizori se intereseaza de aspecte cotidiene, fie ca recupereaza cenusiul cotidianului ceausist sau al tranzitiei postdecembriste, tendinta fiind spre o completa depoetizare a mediilor survolate direct. In mod cert, asta a facut diferenta fata de un prim val mizerabilist dupa revolutie, pentru care filmul Patul conjugal (1992) al lui Mircea Daneliuc mi se pare ilustrativ. Indiferent de subiect, se aluneca spre parabola, distopie, intr-un mod ingrosat, betia de simboluri fiind un reflex al demersurilor estetizante ale unor filme cu cheie, intr-o nota mistic-poetizanta din perioada anterioara lui 89. Minimalistii noului val o rup brutal, programatic cu metaforita si estetismul, evita eufemismele si trag direct in public, fara menajamente. Cred ca, la limita, exista si un exces in acest sens, scenariul fiind adesea neprelucrat sau putin prelucrat - ma bazez si pe o marturisire a lui Razvan Radulescu -, fara a lasa alternative spre edulcorarea mesajului prin cazuistica, speculatie sau stilizare. Un astfel de film a fost incununat cu Palme dOr anul acesta, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, si care a primit la PTIFF Premiul de excelenta. Este clar ca filmul lui Mungiu fara aceasta evidentiere la Cannes nu ar fi focalizat atat de mult atentia in tarcul extrem de stramt al cinematografiei romanesti, in care se afla parcati o serie de dinozauri dormitand pe fondurile CNC, tragand parturi epopeic-eroice sau senzual-sentimentale din amintiri incetosate. Prezentat la inchiderea festivalului, 4,3,2 este un film soc, ilustrativ pentru minimalismul invocat in legatura cu aceasta generatie de regizori, un film care nu lasa alternative spectatorului. S-a spus ca sinceritatea ar fi calitatea suprema a lui Mungiu, insa sinceritatea nu are valoare in sine, ci in raport cu ceva, iar acest ceva sunt temele cotidianului romanesc, tratate fara anestezie. Reusita lui Mungiu este si tehnic valida, cadrele extrem de lungi nu lasa goluri, nu lasa loc pentru respiratie, te tin acolo in fata abominabilului, iar cadrele intunecate pana la completa estompare, care par sa sfideze tehnic reguli elementare, creeaza un paroxism al angoasei. Mungiu filmeaza asa, refuzand cu obstinatie orice ambalaj estetic, antiestetismul acestor filme maximalizeaza insa atmosfera, usa spre infern se deschide, ca in povestirea lui Dino Buzzati, asupra propriului tau cotidian, asupra propriei tale tari. Imi imaginez un public occidental - pentru care ceea ce noi numeam cu o licenta poetica "taierea" sistematica a curentului ar fi probabil un semn al apocalipsei sau al revolutiei - privind dialogul de o cruzime rara dintre doctorul Bebe si cele doua fete, dintre care uneia urmeaza sa-i fie facut un avort improvizat, avand drept mediu aseptic o punga de celofan ordinar. Romania de dinainte de Revolutie, dar si Romania de azi continua sa socheze, acesti regizori pun in filmul lor nimic mai mult decat fapte diverse atroce cu care sunt pline ziarele. Cristian Mungiu, Cristian Nemescu, Cornel Porumboiu, Cristi Puiu si ceilalti au inteles destul de repede ca nu exista nimic mai puternic, mai dramatic decat expresia directa a unui caz, a unei intamplari lasate sa se deruleze firesc, fara a supralicita, fara a o incarca simbolic. Poate ca aici se afla minimalismul mult discutat, in reducerea mijloacelor "artistice", secundare printr-o expunere in priza directa a temei. Cred ca elocventa pentru aceasta diferenta ar fi o comparatie intre filmul lui Nae Caranfil, Filantropica, despre mediile periferiei organizate magistral in felul breslelor, si care lasa o impresie de artificialitate in raport cu oricare din filmele mai sus pomenitilor. (Nae Caranfil trebuia sa fie prezent in festival cu noul sau film, Restul e tacere, dar prezenta filmului la Festivalul de la Lucarno a anulat vizionarea.) Acest fapt nu exclude felul de a face film al lui Nae Caranfil si la festival s-au remarcat alte cateva filme care pot aduce noi directii in cinematografia romaneasca, atat prin conceptie, cat si din punct de vedere tehnic, al modalitatilor de filmare. Este vorba de filmele lui Gheorghe Preda, Ingerul necesar, filmul lui Adrian Sitaru, Pescuit sportivAngling, filmat pe digital si prezentat in avanpremiera la acest festival, si filmul lui Radu Gabrea, Cocosul decapitat. Gheorghe Preda a incercat o ruptura programatica, totala fata de minimalismul mizerabilist, intorcand filmul in zona experientelor psihedelice, ale unui eu angoasat, friabil, dar si a unei informatii culturale pe alocuri pedante. Se poate decela cu usurinta influenta unui regizor precum David Lynch sau a celor doua Ring (2002 si 2005) in regia lui Gore Verbinski si Hideo Nakata. Filmul lui te invita la tot felul de injoctiuni, regizorul a lucrat serios asupra cadrelor plasate in zone de nerecunoscut ale unui Bucuresti metropolitan, futurist, insistand pe simbolistica si relevanta culorilor si a mesajelor subliminale sau a celor direct postate ca semnele de circulatie. Chiar daca pierde din coerenta si jocul actorilor lasa de dorit - in primul rand pentru ca regizorul nu stie sa-i foloseasca -, filmul lui Gheorghe Preda opereaza o deschidere spre noi modalitati de a face film si are in comun cu filmul lui Adrian Sitaru un anumit fantastic. As numi filmul lui Adrian Sitaru revelatia romaneasca a festivalului, mai ales ca regizorul a fost silit sa devina un factotum, regizor, scenarist si... producator, cu un buget superminimalist. Cuplul format in film de actorii Adrian Titieni si Ioana Flora, cuplu adulterin, aflat in criza, este bulversat de aparitia unei prostituate, Violeta (Maria Dinulescu), pe care o accidenteaza cu masina. Regizorul decupeaza cu o mare finete profilul psihologic al personajelor, reusind sa mentina o tensiune permanenta a relatiilor care se creeaza intre ele. Deschiderea spre fantastic se pastreaza sub semnul ambiguitatii, ca in povestirile lui Mircea Eliade, fara ca vreo clipa regizorul sa incerce sa rezolve misterul sau sa-l sublinieze inoportun. Spre deosebire de acesta, filmul lui Radu Gabrea, coproductie Romania/Germania/Austria/Ungaria, este unul elaborat, rodul unor ani buni de munca, ilustrand istoria comunitatii sasesti prinsa in turbionul celui de-al doilea razboi mondial. Confruntati cu problema optiunii intre radicalismul totalitar al miscarilor de extrema-dreapta si pastrarea valorilor care au ajutat comunitatea sa supravietuiasca 800 de ani, tinerii micului oras de langa munti, Fagarasul - amuzant este ca nasa mea este sasoaica din Fagaras, casatorita cu un roman -, reprezentati de Felix Goldsmith, fiul unei familii instarite cu o traditie serioasa, si prietenul sau dintr-o familie modesta, intepretat de Axel Moustache, trec prin metamorfozele unei maturizari fortate, pe alocuri magica, pe alocuri mutilanta, siliti sa isi reconsidere fidelitatile si afectele in ritmul galopant al razboiului. Idilei unei comunitatii stabile ii bate ceasul, sasii vor disparea cum anunta un herald hatru si tragic in acelasi timp, un fel de nebun pitoresc intepretat de Dorel Visan. Razboiul este primul sunet de gong al faramitarii acestei comunitati care se va disipa complet in timpul Epocii de Aur. Filmul lui Gabrea are o teza, ca si romanul omonim al scriitorului Eginald Schlattner care-i serveste drept suport, insa evita sa devina tezist, desi exista mici derapaje in acest sens si o usoara teatralitate a personajelor, care decurge si din dorinta de a conferi si o aura poetica idilicei lumi dezvrajite de razboi. Filmul sau intra pe o nisa foarte importanta, drama micilor comunitati traditionale afectate de crizele mari care au insotit cele doua razboaie mondiale, precum si de instalarea in Romania a dictaturii comuniste. Filmul lui Gabrea incearca sa sondeze aceste grupuri etnice, aparent indestructibile, si care au sucombat intr-o lume care nu mai recunostea valorile traditiei, a vocilor particulare, esentiale in comunitatea vasta a unui popor. Regizorul vizeaza recuperarea unei memorii particulare, nu izoland subiectul, ci redesenand intreaga retea de relatii care defineste o comunitate multietnica, cu sasi, romani, evrei si tigani.

 

Filmul regretatului Cristian Nemescu, California dreamin (nesfarsit), premiat cu Un Certain Regard la Cannes anul acesta, a deschis festivalul IPIFF. Cu toate ca Nemescu n-a mai apucat sa definitiveze intreg montajul - ar fi fost interesant de vazut versiunea finala pe care regizorul i-ar fi dat-o filmului -, filmul este perefect coerent. Pornind de la un fapt real, o garnitura speciala, secreta a armatei americane tranzitand Romania in drum spre teatrul de razboi din Kosovo este oprita intr-o gara minora de catre seful de gara pentru lipsa actelor, regizorul construieste un spectacol major, de un comic nebun, de o tristete sfasietoare.

 

Prizonier al discretionarului Doiaru, seful de gara, mafiotul local, dar si copilul caruia i-au fost arestati parintii ca posesori ai unei fabrici, si copilul care i-a asteptat pe americani sa vina sa salveze situatia, asa cum propaganda mincinoasa anunta pe posturile clandestine de radio, capitanul Jones descopera absurdul existential de factura autohtona. Filmul lui Nemescu este si un film despre memorie, rapelul in trecutul lui Doiaru si al Romaniei in pragul dezastrului in 1944, asaza drama in punctul de origine, fapt esential pentru o recuperare a responsabilitatilor si vinovatiilor. Si un avertisment, bomba aruncata in 1944 explodeaza cu o intarziere de 45 de ani, in 1999, jocurile politice pe harta Europei au consecinte neprevazute in timp. In 4-11 februarie 1945, prin Tratatul de la Ialta, dintr-o semnatura Romania cadea in zona de influenta a URSS, Europa era impartita in Europa de Est si Europa de Vest, prima fiind barbarizata, colonizata ideologic, traumatizata prin regimuri totalitare. Nu este nimic inocent in filmul lui Nemescu, insa regizorul are meritul de a servi tema tragica camuflata de comicul de situatie si cel de limbaj, intr-un joc la limita al registrelor contrastive. Si inca un lucru extrem de important, Nemescu reuseste sa faca superficialul profund si, incepand cu Doiaru, cea mai mare parte a personajelor nu pot fi aliniate tipologic. Exista un resort intim care le anima, asemenea unei vini tragice, asupra lor planeaza esecul si frustratea, ca si o speranta vecina cu disperarea. Filmul ilustreaza afirmatia lui Ionescu cum ca foarte putin separa oribilul de comic si invita la o reflectie profunda, pentru ca de data aceasta rasul nu este chatartic. In definitiv, accidentul Doiaru este un bun prilej pentru a scoate la suprafata o trauma neconsumata a Romaniei, freudian are semnificatia intoarcerii violente a refulatului, iar the peacemaker, Capitanul Jones care se indreapta spre Kosovo cu misiunea de a pacifica zona, reuseste sa talibanizeze comunitatea Capalnitei. Si sa nu uitam ca pozitia oficiala a Romaniei in acest conflict nu a fost deloc in acord cu optiunea populatiei, de Iugoslvia sau, daca doriti, de Serbia ne leaga o veche prietenie. Filmul lui Nemescu are acel condiment inegalabil, praful de pusca balcanic al unei ironii necrutatoare, un ludic nebun, fara nimic din grosierul umor din Borat-ul lui Larry Charles, mai apropiat de filmele lui Kusturica, in special de Underground. Alaturi de aceste lung-metraje trebuie mentionat si scurt-metrajul Iuliei Rugina, Vineri in jur de 11, inca dependent de model, in special Cristi Puiu cu Moartea domnului Lazarescu, dar care lasa sa se intrevada, si prin prestatia actritei Irina Velcescu, un talent ce urmeaza sa confirme.

 

In concluzie, este de dorit ca acest festival sa poata continua in aceeasi formula sau intr-una apropiata ei, alaturi de cele cateva profesioniste care conteaza: TIFF, NexT, Anonimul, Astra Film Fest.

 

 

 

 

 

JANA THIELE

 

Literatura germana de la 1945 pana in zilele noastre (I)

 

 

 

Ne-am propus sa oferim o privire de ansamblu asupra literaturii germane de dupa 1945 - ceea ce este, bineinteles, "Ein weites Feld" (un camp deschis), ca sa il citam pe Theodor Fontane. Acesta este, de altfel, si titlul unui important roman din ultimii cincisprezece ani, semnat de Günter Grass, care a declansat multe controverse pe scena literaturii germane, deloc saraca in scandaluri, atunci cand cel mai influent critic literar, Marcel Reich-Ranicki a aruncat, oficial, in aer romanul pe pagina de titlu a lui Der Spiegel, in 1995. Tema romanului o constituia perioada de cotitura, care, asa cum o arata si programele editoriale ale primaverii lui 2007, va alcatui de acum incolo substanta multor carti. Prin aceasta denumim deja o prima caracteristica a literaturii germane, frapanta in comparatie cu alte literaturi: o constiinta a istoriei specifica preia istoria contemporana cea mai recenta si prelucreaza curentii adancurilor cu efecte indepartate pe mai multe generatii. Din acest motiv, vom avea in vedere in acest text date importante ale istoriei germane, care au devenit si puncte de orientare semnificative pentru istoria literaturii. Din pacate, din acest motiv, literatura elvetiana, care apartine, bineinteles, istoriei literaturii de limba germana, nu va fi tratata decat doar marginal si prin reprezentanti izolati. Pentru ca acest text sa nu ajunga un inventar de nume, autori de prim rang nu vor putea nici macar sa fie amintiti.

 

Literatura germana recenta poate fi periodizata inainte de toate in doua etape: sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, 1945 si prabusirea socialismului, 1989/1990. Aceste doua epoci vor fi tratate in continuare in doua sectiuni.

 

 

 

Literatura germana intre 1945 - 1989/1990

 

 

 

Perioada postbelica imediata, numita si "Ora zero", lasase in urma un popor sfasiat intre sentimente de infrangere si de eliberare. Munca dura a supravietuirii era prioritara. Milioane de oameni cazusera in razboi, fusesera omorati in lagare de razboi, fusesera alungati din tarile lor de origine. Dimensiunea crimelor germanilor abia acum iesise la suprafata si ajunsese la constiinta publica. Primii cinci ani postbelici vor fi denumiti, in general, ca perioada a "literaturii ruinelor" - respectiv a curatirii lor. Ca si restul populatiei, scriitorii se aflau in fata ruinelor tarii lor, a propriei vieti si a valorilor ei.

 

Poezia Inventur (1945) de Günter Eich, unul dintre cei mai importanti poeti postbelici, are valoare de document al "literaturii ruinelor", care surprinde in mod paradigmatic conditiile de viata de atunci: "Aceasta este sapca mea,/ acesta este paltonul meu,/ aici aparatul meu de ras/ intr-un saculet de panza.// Cutie de conserva,/ Farfuria mea, paharul meu,/ mi-am zgariat numele in tabla zincata.// L-am zgariat ici cu aceasta/ unghie pretioasa/ pe care o ascund/ de ochi hrapareti.// In saculetul de paine mai exista/ o pereche de sosete de lana/ si ceva ce nu incredintez/ nimanui.// De altfel acest lucru foloseste de perna/ capului meu in timpul noptii./ Cartonul de aici este asezat/ intre mine si pamant.// Cel mai mult indragesc/ mana creionului./ Ea imi scrie ziua versurile/ pe care le-am nascocit noaptea.// Acesta este carnetul meu de notite,/ aceasta este foaia mea de cort,/ acesta este prosopul meu,/ aceasta este ata mea."

 

Vidul de putere a fost umplut de Aliatii care au ocupat Germania. In Est si in Vest, peisajul literaturii prindea din nou incet, incet contur. Unele edituri si-au continuat activitatea, iar altele (cele mai multe) au fost infiintate, dupa ce au primit o licenta din partea Aliatilor. In 1949 au fost intemeiate cele doua state germane, RFG, pe teritoriul celor trei aliati vestici, si RDG, pe teritoriul zonei de ocupatie sovietice.

 

Si, in ciuda sperantei initiale de unificare, acest act a pecetluit impartirea timp de patruzeci de ani a Germaniei in doua state. La intrebarea daca exista doua literaturi germane, se poate raspunde si "negativ", si "afirmativ" pentru ca, in ciuda tuturor infiltrarilor ideologice, limba a constituit un factor de unitate si, de fapt, nu a existat niciodata o ruptura totala in comunicare. Carti importante au fost tiparite in ambele parti ale Germaniei - fie oficial, fie transmise in secret de la cititor la cititor - si au fost mereu primite cu mare interes. Raspunsul e afirmativ, daca observam cat de diferite erau conditiile de creatie pentru scriitorii din cele doua state germane: in RDG a existat cenzura - fiecare carte trebuia sa primeasca o aprobare de tiparire, "perspectiva luptei de clasa" fiind considerata drept o calitate a literaturii oficiale. Un scriitor din RDG trebuia sa aleaga intre comportarea de activist, participarea pasiva, opozitie sau exil interior. Literatura celor doua state germane nu poate fi inteleasa fara a avea perspectiva relatiilor politice de atunci: ea trebuie privita ca "un tren cu doua randuri de sine".

 

In Republica Federala Germania democratia se manifesta din plin sub Adenauer, care stimuleaza legaturile cu Vestul. Romanul lui Wolfgang Koeppens, Das Treibhaus (Sera, 1953) isi desfasoara actiunea in capitala renana Bonn, in jurul deputatului socialist Felix Keetenheuve. Koeppens descrie cu mare putere analitica tanara republica, marcata inca de reziduurile ideologiilor si ale comportamentelor care au dus la ofensiva fascismului si la razboi. Romanul face parte dintr-o trilogie (in afara de aceasta: Tauben im Gras /Porumbei in iarba, din 1951, si Tod im Rom/ Moarte la Roma, 1954) prin care Koeppens se reconecteaza stilistic la traditia modernitatii clasice. In perioada postbelica, Koeppens a ramas totusi un outsider, deoarece prin actiunea publica a fost mult depasit de Heinrich Böll care a marcat literatura postbelica precum nimeni altul. Temele si povestirile sale reproduc confuziile si directiile perioadei de dupa razboi, cu o privire atenta asupra oamenilor. Böll devine treptat o instanta morala, o voce care se aude tot mai puternic in apararea pacii si a echitatii sociale, drept pentru care in 1972 obtine Premiul Nobel pentru literatura. Al doilea premiu literar Nobel care merge in Germania ii va fi acordat in 1999 lui Günter Grass, a carui capodopera, Die Blechtrommel (Toba de tinichea), aparuse in 1959. Oskar Matzerath, copilul de trei ani care refuza sa creasca si, batand din toba si cantand cat il tin puterile, protesteaza impotriva exigentelor lumii adulte, apartine neindoielnic figurilor nemuritoare ale literaturii universale.

 

Personaje similare au creat doi autori elvetieni, care, alaturi de Brecht, au dominat scena de limba germana a deceniilor cinci, sase si sapte. Operele lui Marx Frisch si Friedrich Dürrenmatt, ajunsi de timpurii clasici, se afla si astazi in manualele scolare. Piesele lui Frisch, Lehrstück ohne Lehrre (Lectie de invatatura), Biedermann und die Brandstifter (Biedermann si incendiatorii), despre realtiile cu conformismul politic si despre autoiluzionare a avut premiera in 1958. Romanele sale, printre care Stiller (Alintatorul), Mein Name sei Gantenbein (Numele meu fie Gantenbein) si Homo faber (Homo faber), apartin si azi celor mai citite romane din Germania. Dimpotriva, Friedrich Dürrenmatt a fost in primul rand autor dramatic. Der Besuch der alter Dame (Vizita batranei doamne) si Die Psysiker (Fizicienii), ambele numite de el "comedii", au fost piesele care s-au bucurat de un mare succes mondial, fiind dintre cele mai jucate pe toate scenele lumii.

 

In 1949 Arno Schmidt debuteaza cu Leviathan, un roman despre nebunia razboiului, sfarsit de curand, devenind unul dintre autorii cei mai importanti ai epocii postbelice, prin limbajul si imaginile sale artistice de forta. Alcatuita din mai multe straturi, opera lui se dezvolta pe mai multe planuri de actiune. Pretextul epic al unor intamplari cotidiene, cum ar fi intalnirea dintre doua cupluri sau o excursie la un lac, il conduce pe autor la reflexii fine si originale despre istorie, la opinii critice asupra epocii contemporane. In 1955, i s-a intentat, pornind de la un denunt, un proces care i-a pus in pericol cariera literara, aflata in plina inflorire. Astazi, intamplarea pare incredibila daca citim fragmentele literare incriminate. Totusi ea arunca o lumina puternica asupra realitatii politice din Republica Federala aflata in plin miracol economic. Sunt anii 50, restaurativi si pudici. Tehnicile scriiturii avangardiste ale lui Schmidt au fost si expresia unei tendinte generale in epoca. In anii 50 si 60 s-a incercat reconectarea la modernitatea europeana, intrerupta de perioada nazista si de razboi. Lirica si proza scurta, impulsionate de adaptarea unor "short stories" americane, devin formele cele mai importante de exprimare. Piesa radiofonica se dezvolta ca un gen independent: pe de o parte, camp experimental, datorat redactorilor cu spirit deschis la nou-aparutele instalatii radio, pe de alta, o sursa de venituri sigura pentru scriitori. Simplitate, laconism si limbaj redus sunt caracteristicile acestei perioade. Dar alaturi de ele avem si forme experimentale si inovatoare, precum Wiener Gruppe (din care fac parte, printre altii: H.C. Artmann, Oswald Wiener, Gerhard Rühm). Cercului acestuia ii apartine si scriitorul roman de limba germana Oskar Pastior, care cu putin timp inainte de moarte, in 2006, a fost onorat cu cel mai important premiu literar german, "Georg Büchner". O dezbatere intensiva cu lirica vizuala si zgomotoasa caracterizeaza opera scriitorilor din grup, ca si pe cele ale lui Ernst Jandls si Friederike Mayröckers, aflati intr-un strans schimb de idei cu ei.

 

In 1957, Hans Magnus Enzensberger isi sarbatoreste debutul cu volumul de poezii Verteidigung der Wölfe (Apararea lupilor). El va deveni unul dintre cei mai cunoscuti autori ai Republicii Federale. Poetul isi formuleaza arta poetica, in traditia avangardei, in antologia sa Museum der modernen Poesie (Muzeu al poeziei moderne, 1960). In 1963 primise deja Premiul Büchner si prin el isi consolida o pozitie in literatura. Intreaga sa creatie este marcata de nonconformism politic si poetic. Intre 1956-1975, scoate revista Kursbuch, care are o influenta considerabila asupra miscarii studentesti. Si, bineinteles, este prezent la intalnirea celei mai importante grupari literare postbelice - "Grupul 47". Pana spre sfarsitul anilor 60, "Grupul 47" a avut o puternica influenta asupra literaturii vest-germane. Sub conducerea lui Hans Werner Richter au fost invitati scriitori la intalniri regulate in care erau citite si manuscrise, cele mai bune fiind puse in evidenta. Nu existau "membri" ai grupului in sensul propriu al cuvantului, dar printre participantii la aceste intalniri se afla cei mai importanti scriitori ai timpului: Ilse Aichinger, Nicolas Born, Günter Eich, Günter Grass, Wolfgang Hildesheimer, Alexander Kluge, Siegfried Lenz, Peter Rühmkorf, Martin Walser. Un alt centru spiritual-intelectual a fost intemeiat la Frankfurt pe Main, in 1950, de catre Peter Suhrkamp, care fondase deja din 1950 Editura Suhrkamp. Suhrkamp-Kultur a devenit proverbiala printr-un program imens de autori contemporani germani si internationali de prim rang, prin cartile de buzunar social-politice si economice, prin atentia acordata clasicilor importanti ai modernitatii, precum Brecht si Beckett.

 

Prezenta atat in "Grupul 47", cat si la Suhrkamp, austriaca Ingeborg Bachmann a facut senzatie in momentul aparitiei sale in spatiul literar al acelor ani. Volumul ei de poezii, Die gestundene Zeit (Timpul pasuit), a primit in 1953 Premiul literar al Grupului 47 si fotografia ei a aparut pe pagina de titlu a lui Der Spiegel, ceea ce nu i s-a mai intamplat pana azi nici unei alte poete. Dupa al doilea volum de poezii, Die Anrufung des grossen Bären (Invocarea Ursei Mari, 1957), Ingeborg Bachmann se dedica mai cu seama prozei. Povestirile si o parte a fragmentelor de roman ramase (de exemplu, Malina, din 1971), editate critic in 1995 cu titlul Todesartenprojekt, au avut pana azi o influenta puternica asupra literaturii germane. Scriitoarea a murit in 1973 intr-un incendiu la locuinta ei din Roma. Opinia publica a aflat doar dupa moartea ei, din jurnale si scrisorile publicate, despre iubirea care a legat-o, la sfarsitul anilor 40, de Paul Celan. Poetul, nascut in 1920 la Cernauti, in Romania, s-a mutat in 1948 la Paris si a publicat in acelasi an Der Sand aus den Urnen (Praful din urne). In 1952 a urmat volumul de poezii Mohn und Gedächtnis (Mac si memorie) cu celebra Tedesfuge (Fuga a mortii). In 1970 poetul a fost gasit mort in Sena. La una dintre ultimele intalniri ale "Grupului 47" care a avut loc la Princeton, a pasit pe scena literara, pe care nu o va mai parasi, Peter Handke. El s-a distrat cu furie pe seama literaturii, s-a infuriat si a continuat, cu mult succes, in teatru "insultele aduse publicului" si criticilor. De atunci el apartine autorilor celor mai productivi si plini de succes.

 

Unele titluri ale cartilor sale, cum ar fi Die Angst des Tormanns beim Elfmeter (Teama portarului la unsprezece metri, 1970), au intrat in limbajul comun. Atitudinea sa, marcata initial de critica limbajului, s-a transformat in Langsame Heimkehr (Lenta intoarcere acasa) intr-o sarbatoare a "adevaratei" aprecieri. Un alt scriitor austriac, Thomas Bernhardt, porneste de la modelele timpurii ale lui Handke. Poeziile sale de inceput, din anii 50, nu s-au bucurat de o mare apreciere. Cu sanatatea afectata mult timp, suferind de o grava boala de plamani, s-a aflat intr-o permanenta apropiere a mortii si o distanta fata de viata, sentimente care se intalnesc in opera sa. Povestirile autobiografice: Der Atem (Respiratia), Der Keller (Pivnita), Die Kälte (Frigul), Ein Kind (Un copil) vorbesc despre experientele sale extreme. In 1963 publica romanul Frost (Ger). Proza si piesele sale de teatru poarta inconfundabil o marca Bernhardt: locurile intunecate si grotescul existentei umane. Ele ritmeaza tiradele monologice ale personajelor. Paroxismul si exagerarea slujesc ca mijloace comice. In 1986 apare ultima mare opera in proza a lui Bernhardt, Die Auslöschung (Exterminarea), din nou un monolog al unui eu-narator, Franz Joseph Murau, care, cu ocazia mortii rudelor sale celor mai apropiate, isi aminteste de tineretea sa la castelul Wolfsegg in Austria. Parintii, mediul marii burghezii si relatiile austriece sunt tinta urii sale, care culmineaza cu dorinta exterminarii intregului "complex al originii".

 

Inainte de a discuta despre literatura RFG a anilor 70 si 80, as vrea sa privesc in urma inca o data, spre inceputurile celui de-al doilea stat german; in anii perioadei de ocupatie 1945-49 au fost asezate macazurile pentru legarea la "Fratele cel Mare", Uniunea Sovietica. Echipa de conducere a lui Ulbricht fusese pregatita in Berliner Ensembler, teatrul din Schönbrun.

 

 

 

20 februarie 2007

 

 

 

PETRU VAIDA

 

Societatea de consum azi

 

 

 

 Rezultatul cel mai recent al unor preocupari de decenii, cartea filosofului si sociologului francez Gilles Lipovetsky: Fericirea paradoxala. Eseu asupra societatii de hiperconsum (Polirom, 2006, traducere de Mihai Ungurean) isi propune sa ofere o imagine echilibrata si cuprinzatoare a societatii de consum de astazi, care sa evite atat "diabolizarea" ei, cat si o prezentare in roz. Volumul se caracterizeaza prin predominarea aspectului descriptiv asupra celui normativ, intemeindu-se pe un vast material documentar, pe rezultatele cercetarilor sociologice, pe date statistice. Lipovetsky prezinta pe larg criticile care s-au adus societatii de consum, abordandu-le diferentiat, respingandu-le pe cele pe care le consi dera neintemeiate pe fapte, recunoscand partea de adevar a altora.

 

Societatea de consum nu se caracterizeaza, dupa Lipovetsky, numai prin abundenta bunurilor, prin consumul de masa, ci si printr-un nou sistem de valori, o noua cultura cotidiana. Valoarea centrala, idealul societatii consumeriste este fericirea, si anume fericirea ca placere imediata si mereu reinnoita.

 

Autorul, care este un sociolog si un filosof, si nu in mod special un etician, nu problematizeaza notiunea de fericire, pe care o considera ca ceva de la sine inteles, identificand emonismul cu hedonismul. Desi invoca uneori intelepciunea antica, el nu urmeaza exemplul acesteia, de exemplu al lui Aristotel, care, admitand si el fericirea ca bine suprem, a supus conceptul atat de problematic al fericirii unei analize, unei dezbateri amanuntite.

 

Societatea de consum, in ultima sa faza, de dupa sfarsitul anilor 80, denumita de Lipovetsky societate de hiperconsum, este "acea civilizatie in care sistemul referential hedonist se impune cu evidenta... neoconsumatorul nu se mai dezvolta pe fundalul unei culturi antinomice". Societatea de consum legitimeaza principiul placerii fata de orice filosofie a renuntarii, sacrificiului, ascetismului.

 

Daca legitimarea hedonismului de catre societatea de consum poate fi considerata, in contextul dat, ca o emancipare, dominatia consumului asupra intregii sfere a vietii, invadarea si a sferei neeconomice de forma consumerista, "consumul-lume", ne pune in fata unor "intrebari redutabile". "Faza a III-a (a consumului)", scrie Lipovetsky, "poate fi definita ca societatea in care forma-consum apare ca schema organizatoare a activitatilor individuale, in care etosul consumerist restructureaza toate sferele, inclusiv pe cele exterioare schimbului rentabil". Consumerismul, continua Gilles Lipovetsky, invadeaza totul, "sexualitatea si procreatia, sperma si ovulele, spiritualitatea si cultura, sportul si scoala".

 

Ceea ce spune Lipovetsky aici se apropie de teza adversarilor sai din Scoala de la Frankfurt: in locul formei-consum ca model al tuturor sferelor vietii umane, pentru Th.W. Adorno, forma-schimb este un asemenea model.

 

Deosebirea radicala dintre cele doua orientari apare in interpretarea consecintelor consumului-lume, respectiv a formei schimb. In timp ce pentru Adorno dominatia formei-schimb exprima prin excelenta reificarea, dezumanizarea omului, G. Lipovetsky nu crede ca lumea consumerista ar fi o noua barbarie, indeosebi morala: aceasta lume nu elimina sociabilitatea, relatiile bazate pe afectiune, cerinta de autodepasire, gustul pentru creatie.

 

Punctul insa care deosebeste in modul cel mai radical conceptia lui Lipovetsky de majoritatea criticilor societatii de consum este afirmatia paradoxala dupa care aceasta societate favorizeaza dezvoltarea individualismului, in sensul afirmarii autonomiei individului, in timp ce, dupa parerea indeobste acceptata sau oricum predominanta in literatura, societatea de consum duce prin excelenta la standardizare si depersonalizare.

 

Cartea de debut a lui Gilles Lipovetsky, Era vidului. Eseuri asupra individualismului contemporan (1983), a avut ca obiect prioritar evolutia individualismului postmodern, iar societatea de consum numai ca un corolar al acestuia, ca o conditie a procesului de "personalizare". Dupa Lipovetsky, dezvoltarea individualismului este determinata chiar de abundenta si varietatea produselor: individul trebuie sa aleaga neincetat intre un produs si altul; totodata, in faza cea mai noua a societatii de consum, individul se desprinde de regulile colective, in special de clasa, devenind singur responsabil de alegerile sale.

 

Lipovetsky numeste epoca postmoderna (de dupa 1960-1970) "era vidului", deoarece acum apare o indiferenta fata de sens, opozitia dintre sens si nonsens se estompeaza in fata "frivolitatii modei, loisir-ului, a publicitatii". Singurul impuls al individului ramane "dorinta de a simti «mai mult»... sa experimenteze senzatii imediate": este domnia deplina a hedonismului.

 

In Fericirea paradoxala, Lipovetsky continua sa raporteze aspectele societatii de "hiperconsum" la destinul individului. In aceasta societate, un paradox fundamental este cel propriu individualismului, in care tocmai lipsa reglementarilor supraindividuale il responsabilizeaza pe individ, il face sa inregistreze orice esec ca un esec individual, ii da un sentiment de singuratate si de insecuritate.

 

In acelasi timp, clivajul social persista, dar criteriile culturale se omogenizeaza, are loc o "dezorganizare a culturilor de clasa".

 

In tabloul pe care ni-l prezinta Gilles Lipovetsky, intreaga structura a societatii de hiperconsum prezinta un caracter paradoxal sau, cel putin, este marcat de dualitati. Numesc dualitati cazurile cand unei determinari pozitive ii corespunde una negativa, fara ca legatura dintre ele sa fie necesara: de exemplu, consumatorului "profesionist", reflexiv (care reflecteaza asupra alegerii sale), i se opune consumatorul anarhic, care si-a pierdut controlul de sine si devine, implicit, dependent de publicitate, de moda etc. Consumatorului dominat de sentimentul de urgenta, de un "timp comprimat", i se opune cel ce savureaza pe indelete, corelat unei "temporalitati lente" s.a.m.d. Numesc paradoxale antinomiile legate in mod necesar intre ele, care decurg din insasi esenta societatii de "hiperconsum". Asemenea raporturi paradoxale sunt cuprinse in special in partea a II-a a cartii, intitulata Placeri private, fericire ranita; la ele trimite insusi titlul cartii "fericirea paradoxala".

 

In partea mentionata, autorul propune cinci mari modele paradigmatice, care sunt de fapt tipuri de problematizare a fericirii proprii societatii de hiperconsum, fiecare simbolizat de un personaj mitologic: saracia (Penia), extazul placerii (Dionysos), cultul performantei (Superman), invidia (Nemesis), raportul cu sine (Narcis). Aceste raporturi concretizeaza chiar "fericirea paradoxala", umbrele, dar si luminile ei. De exemplu, prin saracie se intelege nu numai saracia materiala, ci si "saracia" subiectivizata, coexistenta abundentei materiale cu frustrarile si deceptiile legate chiar de aceasta abundenta. In afara de aceasta, in conditiile individualismului atotdominant, si saracia propriu-zisa se subiectivizeaza-psihologizeaza, este traita ca un esec personal, nu ca un destin de clasa.

 

Lipovetsky tinde, in general, mai degraba sa respinga criticile aduse societatii de consum. El afirma chiar ideea dupa care consumul modern trebuie privit nu ca un semn de alienare, pierdere a subiectului fata de obiect, ci ca expresie a libertatii individului. El accentua inca in Era vidului ca seductia marfii nu e numai o putere de deposedare, ci si de emancipare a individului (idee pe care o reia intr-un interviu din 2004).

 

Totusi, ne-am pripi daca am considera conceptia lui Lipovetsky despre societatea de consum ca fiind precumpanitor elogioasa, "optimista". Aceasta conceptie e mai complexa. In timp ce respinge in multe privinte criticile aduse acestei societati, in cateva pagini decisive el descopera un paradox mai adanc decat oricare altul al lumii consumeriste. Cu cat consumatorul, afirma Lipovetsky, prin alegerile sale intre diferite marfuri, apare ca "liber", cu atat dependenta sa de piata creste: aceasta este "conditia profund paradoxala a hiperconsumatorului"... Pe de o parte, acesta se afirma ca un «consumator» informat si «liber» care-si vede evantaiul alegerilor largindu-se... Pe de alta parte, modurile de trai, placerile si gusturile se dovedesc a fi tot mai mult dependente de sistemul de piata. Cu cat hiperconsumatorul are o putere mai mare, necunoscuta de el pana acum, cu atat piata isi extinde tentacular imperiul; cu cat cumparatorul isi etaleaza autoadministrarea, cu atat extradeterminarea tinand de ordinea comerciala este mai manifesta".

 

Autonomia individului in societatea de hiperconsum, escalada "individualismului", pe care o clama Lipovetsky ca teza generala, se dovedeste deci iluzorie; in actele lor particulare oamenii sunt liberi, in timp ce ei pierd controlul asupra existentei lor in ansamblu, ca totalitate. Consumul apare cel mult ca un "paliativ", ca un loc al unor satisfactii compensatorii in fata dezagregarii sociale, a sentimentului izolarii individului: "Surogat al vietii spre care aspiram, hiperconsumul se dezvolta pe masura propagarii «constiintei nefericirii», in timp ce cursul lumii pare sa scape de sub controlul oamenilor... capacitatile de a influenta tendintele fundamentale ale existentei nu mai sunt credibile..." (s. mea - P.V.). In timp ce individul pierde controlul asupra pietei (in ansamblu), in calitate de consumator el isi insuseste o parte, realizeaza o "insusire individuala a unei parti a lumii dominate de piata".

 

Lipovetsky neaga alienarea ca deposedare a individului in fata marfii, dar din consideratiile citate rezulta o noua dependenta a omului fata de determinatiile obiective, fata de piata ca putere anonima, expresie ca atare a instrainarii rezultatelor propriei activitati a oamenilor, ceea ce constituie - chiar daca Lipovetsky nu foloseste termenul - un aspect esential al alienarii.

 

Prin complexitatea conceptiei, prin cumpanirea aprecierilor pozitive si negative, cat si mai ales prin continutul informativ extrem de bogat, cartea lui Gilles Lipovetsky apare ca o carte de referinta.

 

 

 

Gilles Lipovetsky: Fericirea paradoxala. Eseu asupra societatii de hiperconsum (Polirom, 2006)

 

 

 

 

 

YOTAM REUVENY

 

Intoarcerea

 

 

 

Yotam Reuveny (Jean Riven) s-a nascut la Iasi in 1949. • studii primare si liceale la Bivolari si Iasi • in 1964 a emigrat in Israel, studii la Liceul din Ashdod • redactor la Yedioth Shronoth, cel mai mare cotidian din Israel • prima carte, Pentru vis, publicata in 1973, a starnit o furtuna in literatura israeliana prin noutatea sa; alte volume: Raport din singuratate (poeme), romane: Targul Cucului (despre pogromul de la Iasi), Jurnal de noapte - trei volume, Interpretarea faptelor (roman fluviu din care au aparut pana acum trei volume: Eroica, Hipnotica si Optica) • dupa revolutie, Yotam Reuveny a vizitat Romania, pentru prima oara de la plecarea sa. Aceasta vizita este subiectul Intoarcerii, roman scris in limba romana.

 

• Yotam Reuveny este scriitor, conferentiar universitar si redactorul-director al editurii Nymrod din Israel, unde s-au publicat lucrari din literatura mondiala (Proust, Poe, Hawthorne), sociologie (Levy-Strauss), mitologie (Eliade) filozofie (Cioran, Fondane) si unica colectie de traduceri din literatura romana clasica (Caragiale, Stancu) si contemporana (Cartarescu, Ilis, Adamesteanu).

 

 

 

1

 

Mult timp, decenii, secole, mii de ani, auzi, totul a fost pentru mine la o departare de vis, undeva printre stele, ingropat intr-o gaura neagra din universul astrilor, cea mai neagra si cea mai adanca gaura stelara, de care nu numai ca nu ma mai puteam apropia din cauza gravitatiei negative pe care o producea, gravitatie negativa care atragea spre ea corpuri ceresti si tot ce s-a pierdut, gaura neagra ce-i atragea pe toti cei care au parasit-o, au tradat-o, din voia lor sau din voia altora, ii atragea ca spre o nebuloasa de vis si amintire, ca sa-i respinga, sa-i alunge, nu din rautate, nu fiindca era suparata pe ei, dimpotriva, era din cea mai innebunitoare dragoste, ca sa spun acest cuvant, nu despre noi, nu despre oameni, poate ca nu mai am dreptul la acest cuvant, insa despre acel spatiu-timp in care se zavorase totul, o gaura neagra in vazduhul cel mai indepartat, ce nu mai avea nici o legatura cu tara pamanteana, fosta ei sora geamana pe care o bantuia raul, era o departare de vis in care eram numai noi, in care se afla numai satul nostru Bivolari, si poate erau acolo si altii, nu stiu, era satul si tu erai acolo, tu erai satul si ora era vesnica ora a amurgului cand vitele se intorceau de la pascut mugind si disparand in inseratul care se prefacea in negura cand incercam sa ma apropii de tine, de satul-tara-gaura cereasca, insa gravitatea negativa ma respingea, ma arunca, cadeam, ma sfaramam, auzi, tipam in cele sapte limbi pe care le-am adunat de atunci, insa nu ma auzeai, in Timpul acela inca te mai chemam pe nume, speram ca vocea-mi va strabate Timpul si negura acelei gauri negre, dar, in afara de acea gravitatie negativa, gaura neagra avea inca o putinta, o neputinta sau un blestem, si tot timpul se micsora, se tot inchidea in sine, se infasura vesnic pe sulul de desfasurare al viselor, din ce in ce mai stransa si mai neagra si mai indepartata de mine si de ea insasi, ducandu-se spre pieire, auzi, vajaind spre nucleul ei infiorator de mic, pe care nu-l mai puteam vedea, care nu mai era.

 

 

 

2

 

Si cu ce spaima, iti spun, descopeream ca nu mai aveam un loc din care veneam, nu mai aveam loc de nastere, nu mai aveam nici un punct de pornire sau de reper, nu mai aveam un loc din care sa-mi vina visele, bunele si relele, nu mai aveam nimic sub picioare, nici timp si nici tarana, eram un prunc de paisprezece ani, iti dai seama, fara limba si fara nimic, jefuit de amintiri, de locuri si de numele locurilor, de oameni si de numele oamenilor, golit de zapada satului, in care ni se ingropau pasii cand mergeam scufundati in ea si in noi si ne temeam ca nu vom mai putea iesi din albeata aceea care ne orbea, dar nu ne pasa, stiam ca suntem impreuna, si ne tot uitam la noi cu nedumerire cand ieseam singuri din zapada satului, intregi si despartiti, nu albi si impreunati in albeata rece ca inainte, ci vii si singuri, radeam, dar stiam ca iarasi am fost despartiti, descoperiti, judecati si trimisi fiecare sa alunece singur pe aerul satului ca pe horn, si cu toate ca eram inca aproape, ingrozitor de aproape cand ma gandesc la ce va veni, la ce-a venit, deodata, cand a trebuit sa plec, nu mai stiam unde, nu voiam sa plec nicaieri, stateai la trei case de noi si cand ne desparteam, seara, chemati si rechemati de voci care se faceau din clipa in clipa mai ascutite si mai amenintatoare, dar si mai indepartate, ca dintr-o alta lume, era ca si cum fiecare din noi cobora intr-o pestera din care nu stia daca va mai putea urca dimineata, ca sa ne vedem din nou, gasind in unirea noua puterea de-a ne ridica din putul goliciunii si al singuratatii, numai gandul indepartarii de tine ma innebunea, si ziceau Ai Mei ca trebuie sa plec, sa plecam toti, imediat, a venit Aprobatul, ce-o fi si asta, unde, Doamne, mi-au spus un nume, nume de tara sau nume de planeta sau nume de iad, era departe de tine, am fugit, am trecut pe langa casa ta, nu puteam sa te chem, era tarziu, m-am ascuns langa gard si te-am vazut cand ai trecut cu ceaunul, te-am chemat in soapta, nu m-ai auzit asa cum nu ma vei auzi decenii, secole, sa vii cu mine, sa ne rapim, sa ne ascundem, sa ne inventam o stea, am fugit, m-am ascuns printre copaci la malul Prutului, mi-era groaznic de frica, albeata zapezii ma innebunea, ma infiora, dar nu as putea spune ca nu-mi era placut, mi-era frig, mi-era foame, era pedeapsa inaintea crimei, cum aveam sa inteleg mai tarziu, dar inca eram langa tine, m-au cautat, m-au gasit, m-au batut ca am fugit de ei, ca m-am ascuns, ca nu eram fericit sa plec cu ei sa ma salvez, spuneau Ai Mei, si nu mai intelegeam nimic, auzi, de ce sa ma salveze, de cine, si cainele vostru latra intruna.

 

 

 

3

 

Mi-au spus Ai Mei numele locului nou, nu-i auzeam, gaura neagra inca nu era inchisa, inca se mai invartea in jurul ei, dadeam din maini ca din aripi, aripi de ceara care picura din ochii mei, nu ne-am luat ramas-bun, stiam prea bine ca-i de neiertat, un pacat capital, daca am fi cunoscut atunci ideea de pacat capital originar, ca nu ma vei ierta, nu vei putea sa ma ierti, asa cum nici eu nu te voi ierta mai tarziu, dupa disparitia acelei gauri negre, atunci cand steaua negativa s-a scobit de tot, nu te voi ierta ca mi-ai disparut din ganduri un timp, te voi omori si rasomori, pana cand voi uita totul, voi uita ca m-ai uitat, insa atunci cand Ai Mei incercau, din nou, sa ma salveze, cand au inteles ca prima incercare de a ma salva a esuat, si cu toate ca m-au gasit si m-au batut pentru ca m-am ascuns, ca sa ma salveze, acum incercau altfel, ingroziti, vazand cum le dispar dinaintea ochilor, tinandu-ma de coada stelei mele negative, vazand ultimele ei zbuciumari pe cand disparea cu tine, cand te chemam si dispaream in ea, si ei tot incercau sa ma cucereasca de partea lor, erau si ei singuri, salvarea fiind o idee inlocuita acum cu un mare gol, probabil, inauntrul lor, nu sunt sigur, nu ma interesau, nu ma vor mai interesa cu adevarat niciodata, incercau sa ma seduca repetandu-mi numele locului nou, cu noaptea cu miros de flori de portocal a unui loc indepartat, cu nume de basm si munti de legenda, si dupa aceea, aratandu-mi Marea, spunandu-mi, doar tot timpul voiai sa vezi Marea, uite Marea, si m-am uitat la Mare, recunosc, am privit-o, hatis, nu vedeam inca potentialul uitarii care-mi va veni din Ea, cand va veni vara, nu, eram un prunc de paisprezece ani, jefuit de cuvinte, semne si visuri, auzi, eram o gaura neagra care se ghemuia in jurul ei, inganand numele tau, pana in clipa in care am vazut cum dispari cu steaua negativa, si m-am uitat dupa tine un timp, zile sau ani, nu pot sa spun, ca unul care ramane in sala de cinematograf multa vreme - zile, ani - dupa terminarea filmului, uita ca-i vorba de iluzii optice si asteapta ca oamenii din film sa revina, fiindca vrea sa-i mai vada, sa-i mai auda, sa-l ia cu ei, e un gol in el, un gol interplanetar, si numai iluziile optice ale filmului disparut l-ar putea linisti.

 

 

 

4

 

Un prunc de paisprezece ani, iti dai seama, auzind ultimele cuvinte de acolo, din acea tara care a disparut in spatele sau, ca si cum avionul care l-a luat de acolo era Enola Gay, un prunc care nu putea sa adoarma, nu mai avea nici un cantec de leagan, nimic, numai vuietul Marii in noptile de iarna, asta era noua sa limba, si el era un val care fusese odata inalt, dar acum cobora si se indoia si se scufunda in bezna lichida a Marii si a ploii, dand mai departe din jalnicele sale aripi de ceara, ochii-i lipiti de nedumerire si, de ce sa nu o spun, de spaima, asa eram, si Ai Mei voiau sa ma linisteasca si-mi tot repetau numele acelui loc nou, mi-l aratau cu mana pe geam ca pe o harta magica, sa-i cred, nici nu ma uitam la ei, vedeam o ceata de indieni cu samanul lor, incercau sa salveze viata naufragiatului, crezand ca sufera de inec cand dimpotriva, sufeream din cauza oxigenului rarefiat prin care zburam spre tine, inchipuie-ti, nu ca sa ramanem impreuna, stiam ca nu ma vei ierta, nu ma mai vei recunoaste, doar ti-am fugit, te-am tradat, am disparut asa cum ne-am fagaduit sa nu o facem niciodata, fara sa ne vorbim inainte stand la umbra mestecenilor de langa iaz, zburam spre tine tocmai ca sa-mi iau ramas-bun de la tine, sa ma lasi sa te las un timp, pana cand oi fi mai mare si totul se va schimba, si Ai Mei ma leganau cu numele locului nou, ca si cum numele ar fi fost o fagaduiala sau o speranta, pentru ei si pentru mine, pana cand n-am mai putut sa-i rabd, auzi, eram acoperit cu o patura neagra, aspra, si m-am ridicat din pat ca o pasare a razbunarii, eu, pruncul nascut de paisprezece ani, naufragiat langa Mare, si nu am gasit cuvinte sa le spun, sa dau pe ei ceata, sa-i injur, as fi vrut, poate m-as fi linistit, si tot ce-am reusit sa ingan era doar numele tau, chemandu-te, coplesit si mic si pierdut.

 

 

 

5

 

Ma uitam la cer, nu se mai vedea steaua negativa, nu se mai auzea nimic, numai zgomotul Marii se auzea, si nu aveam cuvinte, eram tacere topita in acustica noastra, intr-afara mi se sigilase limba, mi se pusese sechestru pe cuvinte, stateam la geam cu patura neagra pe ochi, sperand, poate, nu mai stiu, nu mai tin minte, caci putin timp dupa aceea a inceput acel groaznic proces de uitare grabita, fortata, care m-a scos, cred, din starea de mutism in care ma aflam, insa atunci mai speram, aveam o nazuinta stupida de prunc batran, ca daca nu va veni o corabie a stelelor sa ma rapeasca de aici cu voia mea, atunci Ai Mei vor vedea ca au facut o greseala inspaimantatoare, nu numai in privinta mea, si deci aceasta plecare infrigurata, aproape fuga, nu este inca definitiva, este ceva care se poate schimba si explica, eram sigur cel putin ca eu iti voi putea explica tie, si ca vei intelege, poate nu ma vei ierta repede dupa ce am comis pacatul capital de a disparea fara sa ne luam ramas-bun, si in afara de tine, iti spun, nu ma interesa nimic, nu ma interesa cum vor proceda Ai Mei, cum vor explica ne-explicabilul celor ai lor, nu ma preocupa, speram ca vor vedea greseala, ca voi veni inapoi, poate chiar si singur, ca si cum nimic nu s-a intamplat, si pana atunci nu voi auzi nimic, auzul mi se va intoarce susurand pe fata, numai cu stirea ca ne intoarcem la locul a carui parasire mi-a luat auzul si mi-a jefuit visele si mi-a jecmanit sufletul, m-a transformat in mormantul unei gropi negre, hoitul unei stele negative, care a si ars.

 

 

 

6

 

Veneau putini de acolo, si spuneau ca cine iese trebuie sa se inchine corbilor si codrilor ca a scapat, spuneau bogdaproste, ca la noi, auzi, si doar nu erau din sat, dar uite ca gaseau in ei nevoia de cuvinte mai vechi, care nu au fost distruse ca toate lucrurile de raul ce napastuia tara, spuneau, si nu mai intelegeam din nou nimic, doar totul era distrus, disparut in gaura neagra din cer, si cum se poate ca mai ramasese ceva, doar numai ce vad cu ochii mei exista, si ce nu mai vad a disparut pentru totdeauna, si ei, oamenii veniti de acolo vorbeau mai departe, ca-i moarte de om, ziceau, si cine a scapat sa multumeasca vanturilor si marilor, si sa uite, sa uite repede, sa uite totul, sa se nasca cu totii la varsta care o au in clipa scaparii, prunci de paisprezece si de cinzeci si sase si de treizeci si trei de ani, ceva nemaipomenit in istoria exilului, al carui principiu de baza este dorul, nostalgia intoarcerii eterne, daca nu acum, daca nu repede, atunci odata, cand focul se va potoli, cand, sa zicem, situatia se va schimba, principiu care este valabil pentru oricare tara, ca doar acolo te-ai nascut, tarana ta e din tarana ei, stii, dar asta nu era adevarat in privinta Romaniei, cine a reusit sa iasa trebuie sa se lepede de ea, nu mai este niciun drum inapoi, ca raul ce incepuse sa bantuie tara va fi atat de groaznic, asa ca tara, ea, din iubire, da voie celor plecati sa o uite, definitiv si deocamdata, din nou ceva de neinchipuit, acest definitiv si deocamdata, nu puteam sti atunci ce va fi si cat va dura, era o alta lume, se parea ca asa va fi o vesnicie, si tara intelegea ceea ce noi, izgonitii insingurati, nu puteam intelege, si nu sunt sigur ca eu am inteles vreodata, dar ne dadea voie sa o uitam definitiv si deocamdata, sa ne construim un spatiu-timp fara ea, pe alte baze, ca si cum ar fi fost posibil, dar nu mai aveam cu cine sa ma cert, unde sa fac apel, nu mai aveam  putere, totul devenise o prezenta de vis.

 

 

 

7

 

Ce era, ma intreb acum, in trenul asta care e mai lent decat cenusa, ce era acea prezenta de vis, care ma invaluia, ma apara, daca nu inca o pierzanie, caci in niciun chip nu reuseam sa-mi aduc aminte de ceea ce a fost in vis, de tine, ca nu mai ramasese nimic, era doar o prezenta a unei amintiri, ca a fost un vis, poate nici nu era al meu, ceva auzit, citit, stiu eu, ceva, o prezenta, un sat, tu, un fel de amintire prenatala a unui lucru care a trebuit sa fie uitat, si poate ca asa a fost la ceilalti exilati, si numai eu singur, sau eu si alti cativa cobai am fost alesi, cine stie de ce, sa nu-l uitam, nu ni s-a dat vaccinul uitarii sau ni s-a dat, dar am fost imuni la el, si a lasat in urma o prezenta infioratoare a unui lucru care a fost bun, probabil, neinchipuit de bun, atat de neinchipuit de bun, ca nu exista nicio posibilitate ca acest lucru, fie el ce-o fi, sa se mai intample vreodata, el sau alinarea lui prin altceva, ne-a fost dat si luat, si sa ne multumim cu aceasta prezenta de vis, cu aceasta amintire ca a fost ceva, a existat ceva, si sa tinem minte ca si asta ne poate fi luat, daca vom face ceva groaznic, de neinchipuit, de exemplu o incercare, nu stiu ce fel de incercare, de a dezvalui acea prezenta de vis, ca sa nu fiu absurd si sa spun ca am incerca sa facem ceva spre a descoperi acel ceva minunat si pierdut, care ne-a lasat o amintire ca o prezenta de vis, o mangaiere, o aripa de inger pe ecranul unei sali de cinema dintr-un sat, si hai sa nu ne sfiim si sa spunem, pe ecranul salii de cinema din satul nostru, ca sa nu mai vorbesc de pedeapsa capitala care ni se va aplica in cazul cand vom incerca sa descoperim cine raspunde de acest experiment, si, mai precis, ai cui cobai suntem.

 

 

 

8

 

Dar atunci nu stiam nimic, nu mai voiam sa stiu nimic, ma multumeam ca m-am trezit din mutenie, ca m-am nascut cu trup de paisprezece ani, cand aceasta calatorie cu trenul, de la tine la Bucuresti, era mai putin probabila decat un voiaj spre luna, eram un prunc de paisprezece ani caruia ii revenise glasul, auzi, si recunosc ca primul cuvant pe care l-am rostit cu glasul regasit, n-a fost numele tau, asa cum ar fi trebuit sa fie, nu-mi mai aduc aminte ce a fost acel cuvant, insa sunt sigur ca nu a fost numele tau, dar nu mai era pe limba noastra, era pe limba locului cel nou care ma cuprindea, ca nu mai erai, iarta-ma, te omorasem pe o stea, cu steaua si cu trecutul, cu toata istoria care ar fi existat inaintea aparitiei mele, prunc exilat de paisprezece ani, nu mai era nimic, eram doar eu, copil de trecut si ceata, cu sufletul golit de timp si de cuvinte, insa respiram, si sangele batea in mine a viata, auzi, dar nu mai era nicio viata, nimic, era un vid, si era Marea si asa am inceput, sa stii, sa-mi inventez biografia, si daca toate lucrurile care au existat odata tind sa fie create din nou, cum spune inventatorul picioroangelor de timp, nu stiam, nu stiu nici acum, era vorba de alta tara, de alta clima, cum puteau lucrurile sa fie create din nou, fara niciun fel de materie de baza, doar totul era distrus, ars printre stele, devenit nemuritor si rece, totul era de nevazut, era o prezenta de vis, ca sa nu spun ca era o nebunie, o himera, eram fara tine, auzi, nu aveam nici macar nume, m-am descoperit pe un tarm, habar n-aveam cine sunt si de unde veneam, aveam un fel de amintire placuta, ca o patura, sa-mi invelesc sufletul gol, nu puteam fi in doua locuri, in doua ape, trebuia sa uit, intram sau ma bagam in acel proces de uitare fortata a ceva ce nu mai putea fi atins, sa zicem din cauza situatiei, era, cred, o alegere intre uitare si murire, cresterea pruncului sau intoarcerea sa in acea stare de paradis-moarte la care ma trimitea prezenta de vis de langa mine, din mine, acea fiinta de spatiu-timp pe care nu o puteam descifra, nu stiu daca erai tu, nu mai stiu nici daca speram ca erai tu, ca sa pot merge mai departe, nu fiindca voiam, ci asa, hai-hui, ca asa suntem facuti, sa mergem mai departe si mai departe, in special cand stim ca acesta este lucrul cel mai inutil.

 

 

 

9

 

Nu stiam de unde sa incep, eram jecmanit, mi se luasera cuvintele, rugile si dumnezeii, nu stiam ce sa fac, mi-era o sete nespusa de viata, imi venea sa cresc, sa tip, sa sarut, sa ma rog, nu stiam cui, fiind copil paduri cutreieram, si uite, mi se luasera de sub picioare padurile si campii si iazul, ce crima oi fi comis eu, ma intrebam, nu stiam, tu erai unica mea crima, uita, uita, imi spuneam, mergeam pe malul Marii de iarna, trebuie sa uiti ca ai avut ceva, ca ti s-a luat, in fond n-ai nicio dovada, ai inventat un trecut pierdut ca sa ai si tu o pierdere, n-avea nicio grija, ai sa mai pierzi, ai sa mai pierzi totul, chiar de cateva ori, de ce trebuie sa incepi cu o nostalgie a pierdutului, nu te mai gandi, n-are niciun rost, trebuie sa-ti incepi Timpul, Timpul tau neinceput te asteapta, pesteri si palate, trebuie sa deschizi ochii, vei vedea ca nu a fost nimic, n-ai pierdut nimic, caci cum se poate, chiar asa, fara nicio urma, nici macar o fotografie, nimic, si uitam, auzi, ma uitam la Mare si uitam, imi spala Marea ochii cu glasul ei de sare inaripata, valurile veneau, veneau, de la tine, imi spuneam, nu, imi spuneam mai departe, sau era deja o alta voce, murmura, sa spunem vocea vietii, vocea instinctului de autoconservare, valurile nu vin de la nimeni, valurile sunt valuri, goale de iubire, goale de timp, si Timpul ma asteapta, imi spuneam, asezat pe malul Marii, si uneori zambeam cand imi spuneam asa, ca si cum nu ar fi fost vorba de notiunea abstracta a Timpului, ci de toate lucrurile ascunse in timp, si pe care trebuia sa le descopar, sa le dau nume si numere, asa cum a fost, o desfasurare uluitoare, neasteptata, nesperata, ca doar nu stiam ce sa fac, de unde sa incep, cum sa-mi inventez biografia fiind jecmanit de toate cele, cu ce sa apuc, de exemplu, Timpul, care se tot invartea in jurul meu, cum sa ma agat de el, daca intr-adevar asta e ceea ce trebuie sa fac, si nu aveam pe nimeni sa intreb, Ai Mei disparusera in Timpul tarii de exil, luptand de jale cu acest timp nou, sau, dimpotriva, mai destepti si mai maturi decat mine, lasandu-se biruiti de acel Timp nou si necunoscut, imens si razbunator, ca astfel, cuceriti de el, sa-i apartina.

 

 

 

10

 

Am incercat, cred, si eu, sa ma las biruit de Timpul exilului, ca astfel, acceptand infrangerea, supunandu-ma marii sale puteri, sa ma elibereze de capacitatea adica de necazul de a-l vedea ca pe un timp aparte, ca pe un timp de exil, insa nu voia, poate ma pedepsea fiindca am indraznit sa-l vad ca pe un timp de exil, marsav de efemer, s-a suparat pe mine, nu voia sa ma ierte asa de repede, si nici nu aveam cui sa ma rog, ti-am spus, mi se luasera dumnezeii, devenisem un Cain al meu insumi, omorasem un frate geaman in clipa in care am parasit tara, un frate geaman pe care l-am smuls din mine fara nicio mila, l-am smuls din ochii care nu puteau sa vada altceva in afara viilor si pamanturilor de la noi, si cand m-am urcat in avion si nu a mai putut sa le vada, a cazut mort, fratele geaman, umbra pamanteasca, sau, ma gandeam, vedeam Timpul ca pe un timp de exil din cauza ta, tu nu-mi dadeai voie sa-l vad altfel, stiai ca in clipa in care nu va mai fi pentru mine un timp de exil, un timp vremelnic, te voi uita, voi fi o flacara, ca una din flacarile acestea pe care le vad acum prin geamul trenului, cozi de stele nebune care se zbat pe cerul serii, voi fi o flacara care va da foc acelei stele negative care mai exista, ca o palpaire, si te vei sfarsi in amintirea mea, adica te vei sfarsi de tot, deoarece hotarasem deja, printre mestecenii de langa iaz, ca numai ceea ce vedem cu ochii nostri exista cu adevarat, si numai ceea ce am vazut cu ochii nostri si tinem minte traieste cu adevarat, in timp ce lucrurile pe care nu le vedem cu ochii nostri, de exemplu New York-ul sau China sau tot ce se afla dincolo de coline, nu exista, asa mergeam mai departe pe malul Marii, erau acolo niste ruine, se zicea ca sunt ruinele unui templu antic, ca se infaptuiau acolo orgii si misterii pentru zeii Timpului, nu vedeam nimic din toate astea, erau doar niste biete pietre negre, sparte, care urlau cand valurile le bateau, ma uitam la ele, imi venea sa cred in toate minunile, cateodata ingenuncheam in nisipul ud de spuma, spuneam, sunt despuiat, mi s-au luat codrii si corbii, dumnezeii si rugile, cuvintele si visele, voi, Zei ai Timpului, daca ma auziti, daca prezenta voastra mai poate fi simtita, nu puteti gasi un credincios mai strasnic decat un prunc de paisprezece ani, hai sa va vad, hai sa va aud, fiti un zmeu de hartie violeta pe cerul acestei ape, si am sa va cred si am sa va vand sufletul meu, si am sa va muncesc zi si noapte, va voi fi cobzar si chelner, rob si tot ce vreti, si nu-mi raspundeau, auzi, era numai vocea valurilor, erau numai caii de spuma innebuniti de plictisul lor etern, sa fuga ca apucatii pana la stancile cele negre, sa zboare inapoi si sa se intoarca varcolaci, si deodata m-a strapuns cutitul, m-am infiorat asa cum ma voi infiora de mai multe ori, mai tarziu, ca nu te-am amintit in inventarul celor pierdute, in invocatia mea de inainte, printre codrii si printre rugile pierdute, asa cum trebuia sa fac, asa cum trebuia sa fie, si uluit am inteles atunci ca am inceput sa te uit, si am plans la malul Marii, m-am tavalit in nisipul si in scoicile indiferente, nu, nu ca sa ma ierti, stiam deja ca e ceva imposibil, si nici ca sa ma vezi prin telescoapele interplanetare de care eram sigur ca dispuneai, sa ma vezi in clipa aceea si tot Timpul tau si sa nu ma uiti, nu din cauza asta ma tavaleam in nisip ca un caine, ci fiindca acolo, fara sa inteleg, se pregatea totul, se incepea, in mine si spre mine, incercarea si potolirea, se gasea mijlocul de continuare si mi se pregatea cea mai mare greseala, prezentata ca mijloc de continuare, chiar ca unicul mod de scapare, daca, cum am vazut, nu aveam puterea sau ceea ce era necesar sa ma culc printre ruinele Templului Timpului, si sa nu ma mai scol, asa cum am incercat intr-o noapte, cand m-am dus la malul Marii cu toate ca la inceput m-a inspaimantat Marea de noapte, m-am dus fiindca ma speria, imi placea de teama, sa ma eliberez de aceasta teama, si malul era plin de calareti si de umbre, veneau de la capatul Timpului, si aduceau cu ei zeii inapoi la templu, si m-am culcat pe nisip si stiam ca nu am sa ma mai scol in acel loc, pe aceasta Planeta, ma vor lua calaretii cu ei, dar m-a apucat spaima cand m-am gandit ca voi ajunge la inca un exil, si am fugit.

 

 

 

(Fragment din romanul Intoarcerea, in curs de aparitie la editura ICR)

 

 

 

 

 

ALINA SKULTETY

 

Ideal Spleen

 

 

 

Singura vinovatie recunoscuta a pictoritei Ana Maria Micu - exprimata in lucrarile din expozitia Ideal Spleen deschisa la Galeria Anaid - este actul de a picta, iar actul picturii, de cele mai multe ori, induce artistei temeri si incertitudini, obligand-o sa se autoanalizeze, sa-si accepte limitele si sa-si foloseasca simturile in cel mai lucrativ mod cu putinta pentru a se autocunoaste. Cunoasterea si intelegerea propriei persoane, prin intermediul autoreprezentarii, capata in pictura sa conotatii mistice, amintind de patimile si jertfa cristica prin autoflagelare, dar devine si un simbol al egolatriei si umanitatii artistei, care, simtindu-se neinteleasa de societate si unica datorita harului ei, incearca sa se impuna prin intermediul autoreprezentarii. Interogarea neincetata a propriei persoane si sentimentul coplesitor de alienare a individului si a societatii sunt resimtite acut si, in acelasi timp, transpuse cu acribie de pictorita in cele trei teme gemene prezente in expozitie - autoportretul, fragmentul corporal convertit in obiect si scena de interior -, menite sa reinterpreteze tema autoportretului in cadrul unor scheme compozitionale hiperrealiste cu usoare accente expresioniste.

 

Iubirea de sine, exteriorizata prin imaginea oglindita, devine principala metoda de autocunoastere prin introspectie, dar si de raportare la universul inconjurator prin observatie, idolatria schimbandu-si semnificatia din autoadulare in autocritica. Introspectia si observatia stau atat la baza viziunii filozofice existentialiste a artistei asupra picturii, cat si la baza definirii picturii prin repetitia obsesiva a aceleiasi teme.

 

Reflexia imaginii pictorului ii permite acestuia sa se detaseze de opera sa prin intermediul intercalarii in scenariul de productie a unui "autor fictiv" si prin descrierea imaginii sale ca subiect realizat de un artist necunoscut. Eul sau devine astfel singura instanta operanta, constienta de inexactitatea transpunerii imaginii sale care nu este decat un simulacru. Relatia dintre simulacru si prototip nu face decat sa adanceasca ambiguitatea si misterul imaginii reflectate prin intermediul opozitiei dintre prezenta (inteleasa ca existenta a subiectului) si absenta (semnificand lipsa artistului in ipostaza sa de creator si lipsa istoriei).

 

Autoportretul, prin autoreprezentare, implica un scenariu de productie, bazat pe antinomia dintre sine si creatie, in care personajul principal este, in cazul nostru, artista. Autoreprezentarea devine o proiectie a picturii, iar pictura artistei o pagina de jurnal. Contradictia dintre descrierea sinelui si relatarea actului creatiei nu poate fi transgresata decat prin intermediul paradoxului, adica prin oglindire. Imaginea reflectata este asemanatoare cu prototipul, dar nu identica, deoarece procedeul oglindirii ne ofera o imagine rasturnata, deformata sau inversata, a modelului. Contrastul puternic dintre lumina si umbra, reducerea formelor si liniilor la esenta, precum si lipsa oricaror coordonate spatiale si temporale directioneaza privirea spectatorului catre figura izolata si austera a artistei.

 

Eludarea reprezentarii integrale a corporalitatii, prin construirea unor arhitecturi sofisticate cu draperii din care transpar fragmente anatomice, este o reinterpretare, in stil clasic, a ideii de oglindire prin redarea tuturor elementelor invizibile pentru privitor si reinterpretarea acestora in imagini, in care depersonalizarea omului este evidenta. Corpul uman este de-contextualizat, dez-intergrat si de-plasat asemeni unui semn vizual si, apoi, re-contextualizat intr-un nou discurs plastic codificat.

 

Vointa de constructie a artistei se manifesta cu precadere in detaliile din scenele de interior, in care spatiul este sugerat asemeni unei arhitecturi prin intersectiile abia schitate dintre liniile verticale, orizontale si oblice, pe care le regasim si in faldurile draperiilor ce acopera corpul artistei, oculteaza fragmente ale corpului uman si dezvaluie altele care in mod normal sunt ascunse privirii. Detaliile anatomice exhibate sunt prezentate ca niste simple obiecte intr-o natura statica si, daca ar fi sa judecam dupa ceea ce vedem la prima vedere, am fi tentati sa credem ca stilul artistei se hraneste din angoasele si schizoidia suprarealista. Departe de adevar. Stilul artistei, desi imprumuta vocabularul si sintaxa suprarealista, o depaseste prin incarcatura simbolica a imaginilor sale si devine unul profund personal, ba chiar deschizator de drumuri.

 

Spectatorului ii este permis sa vada invizibilul prin intermediul imaginii speculare si ii este ascuns vizibilul, adica ceea ce in mod normal se asteapta sa vada in fata cortinei. Pendularea permanenta intre vizibil-invizibil, dezvaluire-ascundere si ansamblu-detaliu confera un caracter ludic si uneori agonal operelor artistei, caracter determinat de oscilatia permanenta dintre imaginea reala si cea oglindita.

 

Pictura Anei Maria Micu este o succesiune de cautari, de premise si de concluzii, articulate coerent si logic intr-un silogism inca nefinalizat. Structura logica a picturilor sale, care sunt parte integranta dintr-un proiect mai amplu, o regasim si in expozitiile anterioare ale artistei (Bloom) si sunt sigura ca o vom regasi si in expozitiile sale viitoare.

 

 

 

 

 

CONSTANTIN VIRGIL BANESCU

 

 

 

 N.  Targoviste, 1982 • licentiat al Facultatii de Comunicare si Relatii Publice, SNSPA, Bucuresti •  membru al Uniunii Scriitorilor din Romania •  a publicat volumele de poezie cainele, femeia si ocheada (ed. Timpul, Iasi, 2000), floarea cu o singura petala (ed. Junimea, Iasi, 2002) si acelasi cer ce nu e (ed. Vinea, Bucuresti, 2006) •  tradus in germana (Oskar Pastior, Ernest Wichner), spaniola (Joaquín Garrigós) si slovena (Aleš Mustar) •  a primit Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2001) si Premiul "Hubert Burda" pentru tineri poeti din Europa de Est (Heidelberg, 2003) • a participat la intalniri literare in Slovenia, Austria, Italia, Germania •  burse literare in Germania •  a publicat poezie in revistele Ziua Literara, Literatorul, Paradigma, Tomis, Poezia, Poesis, Viata Romaneasca, Ziarul de Duminica, Tribuna, Mozaic, Manuskripte, Akzente, Schreibheft, Die Horen, Wespennest, Empireuma, Cuadernos del Ateneo •  a publicat traduceri din limba engleza (Jean Harris) in Observator Cultural si revista 22 • redactor de carte si corector la Editura Hasefer

 

 

 

neinteleasa

 

 

 

Adam Kadmon, esti barbat sau femeie?

 

Adam Kadmon, esti copil sau batran?

 

Adam Kadmon, esti pamant sau apa?

 

 

 

nu voi face nimic sa ma simt bine

 

in cele sapte zile de azi

 

si, totusi, bine ma voi simti.

 

 

 

Adam Kadmon, esti cer sau restul?

 

 

 

 

 

cainele

 

 

 

o sa-mi cumpar un caine.

 

ba o sa-l fur.

 

(macar sa incep direct cu pacatul;

 

ce atata pre-gatire pentru pacat!

 

ce atatea prepacate!)

 

 

 

o sa-l fur,

 

o sa-i scot dintii, unul cate unul,

 

o sa-i smulg ghearele, una cate una,

 

si o sa-i dau drumul.

 

(dar nu de tot!)

 

 

 

o sa-l intarat si o sa-mi faca placere

 

(placere o sa-mi faca)

 

sa-i simt gingiile pe grumazul meu,

 

pe ceafa mea cea groasa,

 

incercand sa-mi iste sangele.

 

(placere o sa-mi faca)

 

 

 

de-aia i-am lasat ochii:

 

ca sa vada

 

si sa nu poata.

 

 

 

 

 

geanta

 

 

 

mi-am luat o geanta.

 

 

 

in geanta mea de piele sunt:

 

 

 

o agrafa, un chibrit nemtesc, un stilou,

 

un ochi de papuse,

 

o fotografie alb-negru cu mine cand eram mic,

 

o pareche de buze, un fluier, o calimara, o palarie, o lumanare,

 

o sticla cu vin, o chipa, o cutie cu mirari,

 

o alta cu uscatele coji rupte de pe buzele Niadei,

 

sexul lui Abraxas, un plic cu cafea,

 

sanii lui Venus, o anemona,

 

carnea ramasa de la circumcizia lui Kafka,

 

pantalonii evazati ai lui Raluke,

 

o piatra si un ceas.

 

 

 

daca le-as scoate din geanta,

 

le-as putea pune la loc.

 

 

 

 

 

jagrat

 

(imprejurul)

 

 

 

imprejurul orasului totul e inalt

 

 

 

chiar si cerul-cel-de-jur-imprejurul-orasului

 

e atat de inalt

 

incat ploaia care cade din el

 

nu atinge niciodata pamantul

 

 

 

 

 

svapna

 

(sarutul)

 

 

 

visul a venit

 

 

 

am gustat gustul

 

infiorator de dulce

 

al urmatorului sarut:

 

 

 

dintii ne erau inclestati

 

foarte inclestati

 

dintii ne erau de nedesclestat

 

 

 

asa ca ne-am scos dintii

 

(o parte i-am spart)

 

si astfel ne-am eliberat limbile

 

care au inceput sa se atinga

 

precum doi serpi

 

inviati a doua oara

 

 

 

 

 

kartari

 

(nu si nu)

 

 

 

nu si nu

 

si

 

nu si nu

 

 

 

unul de altul nu ne-om departa

 

(cum nu se departeaza cerul de pamant)

 

dar nici nu ne-om atinge

 

(cum nu se-atinge cerul de pamant)

 

 

 

 

 

tu

 

 

 

tu esti izvorul sarutului meu

 

si nu ma intrebi niciodata

 

cand a inceput sau cand se va sfarsi lumea

 

 

 

tu totul stii

 

din sarutul meu

 

 

 

precum odinioara

 

te ridici pe varfurile picioarelor

 

si ma vezi

 

mai bine ca oricine

 

si te vad

 

mai bine ca pe oricine

 

si inteleg

 

mai bine ca oricand

 

ca tu esti izvorul sarutului meu

 

cuvantul cuvintelor mele

 

 

 

 

 

de pe o clipa pe alta

 

 

 

saptamana aceasta

 

imi voi retrai toate chinurile

 

 

 

e prea devreme

 

dar cate n-au fost prea devreme in viata mea

 

 

 

mi-ar placea de indata ce clipesc din nou

 

sa vad totul alb-negru

 

 

 

atunci n-as mai simti atat de tare

 

ca traiesc de pe o clipa pe alta

 

si nici n-ar fi prea devreme

 

sa nu mai simt atat de tare

 

ca traiesc de pe o clipa pe alta

 

 

 

pana atunci

 

voi plange in loc sa scriu

 

 

 

 

 

ziua in care mor

 

 

 

la 23 de ani de viata

 

nu mai am ce sa scriu pana mor

 

 

 

si e viata azi

 

 

 

e gura mea deschisa in fata mortii gurii mele

 

 

 

e soare peste foc

 

 

 

e tot ce-as mai scrie

 

daca as mai avea ce sa scriu pana mor

 

 

 

e pielea cea mai intinsa a zilei

 

 

 

e ziua in care mor

 

 

 

ziua in care mor e inca o zi de viata

 

 

 

 

 

Zia

 

 (mangaie tu)

 

 

 

sa fii sinucigas

 

inseamna sa vezi lumina de pe o frunza de nuc

 

si sa nu o lasi sa ucida sinucigasul din tine

 

 

 

mi-e rau peste tot

 

 

 

mi-e rau de peste tot

 

 

 

mangaie tu acea frunza de nuc

 

si am sa las lumina de pe ea

 

sa ucida sinucigasul din mine