Bucurestiul Cultural, nr. 5/2008

BOGDAN GHIU

 

"Ciudad Cultural"

 

 

 

In 2007, un oras din Romania (Sibiul) a fost declarat "capitala culturala europeana". Nu stiu ce s-a inteles din acest fapt, dar, dincolo de perceptia pur formala, conventionala (care a reusit sa atraga, din cate se pare, turisti, audienta), singura "morala" de bun-simt care ar putea fi trasa cred ca ar trebui sa fie urmatoarea: pentru a fi putut sa-si sustina titulatura oficiala, temporara, de "capitala culturala europeana", pana si un oras precum Sibiul, care beneficiaza de un patrimoniu urbanistic si arhitectural substantial prin simpla sa structura de burg medieval, cu "patina" istorica deci, a avut, totusi, nevoie de lucrari, de pregatiri si de eforturi intense, pe scurt spus, de reurbanizare (care oricum nu a putut cuprinde, intr-un termen atat de scurt, intregul oras).

 

In momentul de fata, in lumea civilizata, binomul oras-cultura reprezinta o tautologie. Un adevarat oras trebuie nu doar sa fie capabil sa ofere spre consum un patrimoniu cultural consistent si, mai ales, bine sustinut si pus in valoare prin evenimente vii si continue, nestridente, ci sa subsumeze el insusi, in toate detaliile sale de constructie si de neintrerupta reconstructie, enorm de multa cultura, in sensul cel mai extins si mai cuprinzator al acestui termen doar aparent "sectorial".

 

Totul, intr-un oras civilizat, este cultura, chiar si ce nu se vede. Mai ales cultura care nu se vede, cultura integrata, inclusa, invizibila, ascunsa in amanunte banale, este cea care decide nu numai asupra caracterului cultural al unui oras, ci pur si simplu asupra caracterului sau urban, a gradului sau de urbanitate. O asezare urbana actuala nu poate fi definita ca oras decat in masura in care ofera si presupune cultura. In orasele civilizate, in orasele apartinand cu adevarat civilizatiei actuale, orasul si cultura sunt coextensive, cu neputinta de separat.

 

Nu poti pretinde sa vorbesti de oras in deplinul sens actual al acestui cuvant, daca decuplezi, asa cum se intampla la noi, orasul de cultura, ca atribut de esenta al urbanitatii contemporane. In Romania, orasele s-au dezvoltat noncultural, de-asta si sunt atat de putin urbane. In Romania, cultura continua sa fie inteleasa restrictiv si pur ornamental, mai mult ca o povara si ca o tichie de margaritar, ca un lucru punctual, ulterior si adaugat, decat, cum spuneam, ca principalul atribut de esenta al urbanitatii. Un oras este cultura, este un oras cultural sau nu este deloc, sau nu mai mult decat o asezare sau o aglomerare urbana. Si asa se intampla, fara exceptie, cu toate "orasele" Romaniei. Nu ne lipseste patrimoniul urban, nu ne lipsesc nici producatorii actuali de cultura. Nu ne lipseste decat viziunea, care continua sa fie, in mod nedeclarat si inconstient, una neintegratoare, dualist-marxista, care rupe (si ierarhizeaza) "fenomenul social total" al orasului-cultura in "baza materiala" (careia azi i se spune "infrastructura") si "suprastructura". Pana si cei mai liberali si mai modernizanti dintre noi continua sa gandeasca cultura (si, deci, orasul) in mod cripto-marxist. Tocmai de aceea, cu toata bunavointa lor (atunci cand exista), proiectele unor astfel de decidenti nu pot sa-si depaseasca caracterul strict voluntarist, neavand cum sa se "implante" eficient, cu adevarat transformator, in realitate.

 

Desi m-am vazut silit sa-l pronunt, in randurile de mai sus, de mai multe ori, dar numai ca adjectiv, termenul de civilizatie a disparut, ca substantiv, din "canonul" interpretativ contemporan, din schema noastra de autointelegere, fiind integral inlocuit si inghitit de cel de cultura, de cele mai multe ori la plural: culturi.

 

Cu toata ideologia diferentei si a diversificarii, intretinuta mai mult pentru efectele sale politice (in vederea intretinerii gradului de conflictualitate, de pilda), efect sau nu al globalizarii economice si comportamentale, omul contemporan traieste sau tinteste sa traiasca pretutindeni la fel, la fel de cultural si de cultivat urban.

 

Mediul de viata al omului devine preponderent cel urban, chiar si in afara oraselor propriu-zise. Iar in orase, cultura invizibila care le sustine este cea tehnica. O tehnica discreta, invizibila, care "culturalizeaza" implicit si omogen orasele, de la (numai la noi celebrele) borduri si trotuare pana la modul de configurare a spatiului. O piata poate fi dreapta, goala si pustie, de pilda, mediu indiferent, sau, dimpotriva, sa combine spatii inclinate care "dramatizeaza" subtil simpla trecere, simpla parcurgere. La fel, gradul de cultura, deci de urbanizare al unui oras se recunoaste dupa materialele si dupa designul mobilierului si ale accesoriilor urbane, care impregneaza mediul urban cu gratie, civilizand mersul si vazul, hranind "flaneria", deci consumul, deci cresterea, deci dezvoltarea, deci bunastarea. In Bucuresti, de pilda, nimic nu-l retine pe individ pe strada propriu-zisa. In Bucuresti, ca in toate orasele Romaniei, trebuie sa fugi de spatiul imediat urban, fara a avea, insa, de cele mai multe ori, unde sa te refugiezi. Pentru ca lucrurile merg impreuna, iar orasul este tocmai locul de predilectie al integrarii umanului si a culturii acestuia, devenita civilizatie.

 

In locul adevaratelor coregrafii urbane la care te impinge subtil orasul cultural contemporan, in Bucuresti, ca sa mergi pe strada, trebuie sa pratici sporturi dintre cele mai brutale, un adevarat wrestling combinat cu atletism extrem.

 

Si tocmai despre aceste lucruri ar trebui sa fie adusa, de fapt, vorba in apropiata campanie electorala pentru alegerile locale!

 

 

 

 

 

PAULCERNAT

 

Ilie Cazane cel Mare, Ilie Cazane cel mic

 

 

 

Distins in 1998 cu Premiul USR pentru debut, romanul Viata si faptele lui Ilie Cazane de Razvan Radulescu (1997) a trecut aproape nevazut, fiind practic nedifuzat. Activitatea ulterioara de scenarist a autorului si revelatia publica a indelung mositului Teodosie cel Mic l-au impins suplimentar in umbra. Chiar si nuvelele aparute in diverse volume colective, cum ar fi Inchipuita existenta a lui Raoul Rizoiu si Viata lui Iosif Baliga par sa-i fi "luat fata". Reeditarea si relansarea se impuneau.

 

Adevarul e ca Razvan Radulescu a reusit sa-i deruteze pe comentatori, care s-au grabit sa vorbeasca despre "un nou realism" sau despre o "noua fictiune politica". O face, pe coperta a patra a noii editii, si Bogdan Suceava. Ceva-ceva adevar e totusi aici. Mimand rafinat mimesis-ul, ingrosand parodic conventiile ("roman fantastico-politic", "roman rural despre obsedantul deceniu", "biografie exemplara", "meta-roman al copilariei si adolescentei in comunism"), reliefand, cu precizie diabolica de virtuoz, caracterul de artefact al lumii fictionale, dar nedenuntandu-l explicit, dupa obiceiul didactic al textualismului, cartea este, in fapt, un joc superior al artei. O reconditionare mutanta, oarecum postmoderna, a unei formule "tari": fictiunea politica postcomunista, obsedata de Securist si Securitate. Ceea ce primeaza in aceste pagini nu e nici pe departe metafictiunea politico-istorica, ci problematizarea metafizica a creatiei, relatia dintre hazard si necesitate pe fundalul unor destine anonime, de marioneta. Jocul (serios) de-a literatura dubleaza jocul (ironic) de-a lumea, caci auctorele isi orchestreaza artist si savant universul, manipulandu-i poncifele, conventiile si stereotipiile din pozitia unui Demiurg parodic, de o detasare enigmatica.

 

Incipit-ul ("Ilie Cazane s-a nascut pe 6 septembrie 1962 la Bucuresti, dintr-o intamplare") ne introduce, tacticos, in datele unui ceremonial deliberat anacronic, fals-balzacian, plin de ironie continuta. Nasterea fiului se deschide, in raccourci, spre biografia tatalui cu acelasi nume. Fara parinti (a crescut la orfelinat, printre cazanele cu mancare) si fara ocupatie precisa, cuceritor prin farmecul personal (care-i permite ca in plin stalinism sa aiba "cont deschis" la multe carciumi...), Cazane-senior o cucereste spontan pe tanara Georgeta Cosmoiu din Liveni, sat moldovean din preajma Siretului, si, dupa mariajul lor bucurestean, ii uimeste pe sateni prin harnicia lui si prin rosiile "cat pepenasii" pe care le cultiva. O delatiune despre "puterile supranaturale" si "minunile" sale il trimite insa pe mana Securitatii. Nereusind sa smulga de la el secretul tomatelor (nici Ilie nu-l stia!), omnipotenta institutie ii falsifica - diversionist - biografia. Mai concret: lanseaza zvonul ca ar fi dat divort... Gravida in luna a noua, Georgeta se repede la Bucuresti ca sa "faca scandal", numai ca nasterea precipitata ii stopeaza elanul. Fatalitatea isi vede, netulburat, de treaba: eliberat, pe nepusa masa, de exasperatul colonel Chirita, dupa un an de temnita si torturi, Cazane-senior e accidentat mortal in aceeasi zi de un camion, victima - probabil - a unei masinatiuni puse la cale de locotenentul Preda. Scena formidabila: dupa inmormantarea anonima a victimei la Cimitirul Straulesti, colonelul sterge urmele rosiei, incinerand-o, misterios, la crematoriu... Intreaga poveste a lui Cazane-tatal este comprimata in primul capitol al cartii; urmatoarele nu fac decat sa adauge noi "perspective" asupra ei, din multiple unghiuri: fisa biografica pe care o completeaza grotesc, in procesul-verbal de interogator, anchetatorul penal Preda Constantin; perspectiva lui Preda asupra sefului sau Chirita (pe care il va submina, luandu-i locul) si a lui Chirita asupra lui Preda; falsificarea, pe calapodul unei stenograme de rutina, a violentei interogatorului (punerea in pagina pe coloane a grozaviei faptelor si a consemnarii lor seci, neutre, aseptice, e de un umor negru teribil). Intre aceste secvente "maximaliste" sunt inserate, pe sistemul rezonantelor narative la distanta, trei capitole "minimaliste" despre copilaria rurala a lui Ilie Cazane jr. Pustiul vadeste inclinatii artistice precoce, dar, spre dezamagirea lui Chirita, pare incapabil de miracole; deseneaza "anamorfotic" tot ce vede, imaginandu-si cele mai fine detalii, inventeaza masinarii fanteziste, nefunctionabile (ex: masina de facut trasnete), scartaie la vioara si proiecteaza un pat muzical construit din tuburi, ca o orga; aceasta utopie muzicala a autorului apare si in mai vechea povestire Organistul (1998), replica la Arhitectul cartarescian... Pe la sfarsitul anilor 70, nepotul bunicilor din Liveni - localitatea natala a lui George Enescu! - va urma liceul de muzica, in Bucuresti. Tot atunci o intalneste pe viitoarea sotie: Tamara, fiica lui Chirita, venita in practica de la Liceul Lazar undeva, langa Manastirea Antim... Romanul politic, aflat la confluenta ruralului cu citadinul si a poncifelor interbelicului cu cele ale realismului socialist, se deschide acum, fulgurant si "stroboscopic", spre un miniroman intim al adolescentei in ceausism...

 

Om din popor si din topor, dar vulnerabil, usor candid si destabilizat de probleme de constiinta, colonelul de Securitate Vasile Chirita e, de departe, personajul cel mai "viu" al romanului si, totodata, axul sau epic: in jurul sau se tese atmosfera unor epoci impecabil puse in ecuatie. Este, poate, cel mai credibil personaj-securist din proza noastra postdecembrista. Fostul baiat de pravalie din anii 30, ramas fara un rinichi din cauza ghetii pe care o cara in spinare, devine cadru de nadejde, patruns de crezul marxism-leninist, dar cam izolat in sistem. Spirit cantitativist, colonelul Chirita are ca unitate de masura... autobuzul ("am arestat doua autobuze"), iar lecturile sale se marginesc la frunzarirea clasicilor doctrinei, gazduiti pios in biblioteca unui apartament central, nationalizat de la burghezii din Strada Paleologu. Episodul Cazane il pune, subit, in fata unei probleme spinoase: existenta sufletului (explicata, materialist, prin cele 0,24 de grame ale sale...) si a miracolului, care ii viruseaza certitudinile. Exasperat, adus in situatia de a-si elibera, dupa torturi inutile, victima inocenta, Chirita este "lucrat" de inferiori si superiori. Retrogradat, va fi trimis sa lucreze, pana la sfarsitul vietii, la Arhivele Statului. Tot acum, efect al diz-gratiei, il paraseste si sotia (care, lauza si frigidizata, afla de legatura sotului cu Adriana, fata trupesei si inubliablei Madam Sticlaru; cea din urma, o "intreprinzatoare" batrana cu stiinta vietii in socialism, la care Chirita statuse, candva, cu chirie si pe care o protejeaza, discret, adaposteste in camerele ei o intreaga fauna horror, bolnava, nefericita si smintita...).

 

Biruit de remuscari, fostul colonel obtine acceptul familiei lui Cazane de a-l lua sub tutela pe copil, cand acesta va intra la liceu. Remuscarile continua sa-l chinuie, ca si enigma "invizibilului", a "sufletului" despre a carui existenta se convinge, finalmente, intr-o scena antologica de... spiritism, patronata de Madam Sticlaru si de fiica ei. Cel convocat va fi chiar... Karl Marx care - crede Chirita - se manifesta prin zgomote si ii deschide Capitalul la o pagina revelatoare... In acelasi moment, Tamara - trimisa strategic in excursie la munte, cu colegii - il intalneste pe junele Ilie in tren. Privindu-l pe geam ca intr-o oglinda magica, fata are viziunea iubirii si vietii lor ulterioare, intr-un carusel ametitor de reprezentari psihedelice: se amesteca aici paturile copilariei lui Cazane, paturile de dragoste ale indragostitilor, patul de moarte al tatalui ei, Vasile Chirita, si patul muzical din copilarie, care suna ca un recviem. Intoarcerea in "normalitatea" banala a prezentului dintr-un viitor intrezarit, aflat sub semnul mortii, este magistrala. Nu mai putin, reconstituirea unor identitati trecute pornind de la interpretarea obiectelor-fetis si a fotografiilor de familie (tehnica "retro" dusa la apogeu de Razvan Radulescu...) ii prilejuieste versatilului narator momente de juisare estetica. La fel - rezonantele/corespondentele la distanta, buclele si trapele narative, descrierile meticuloase, de inginerie suprarealista... Intalnim si aici o fantasma recurenta a scriitorului, cu radacini autobiografice: Bucurestiul vechi, Cismigiul si Liceul Gh. Lazar, invaluite intr-o atmosfera sepia...

 

Se pune intrebarea: despre care Ilie Cazane e vorba in titlul volumului, din moment ce si "tatal", si "fiul" se numesc tot asa? Raspuns: despre amandoi, ca si cum ar fi doi intr-unul: Ilie cel mare si Ilie cel mic. "Viata si faptele" unui facator de minuni, intr-un caz, si ale unui virtual artist refuzat de miracol - in cel de-al doilea. In ceea ce priveste rosia - fructul miraculos -, aceasta poate fi privita ca un simbol tipic al ideologiei comuniste, dar caracterul sau mutant (creste la dimensiuni uriesesti, in orice mediu) indica sfidarea materialismului comunist, cu mentalitatea lui atee si determinist-cauzala. Deus ex machina.

 

Daca Ilie Cazane senior creeaza produse organice fabuloase (tomatele-gigant), fiul sau va ambitiona, fara succes, sa creeze mecanisme care sa imite efectele naturii (cum ar fi masina de fulgere). Daca Ilie Cazane senior este "omul care face minuni" fara a parea constient de ele, Ilie Cazane jr. are aerul unui Sfant Ilie profan si ratat. Compozitia romanului reproduce acelasi model: de o parte, un story palpitant, "clasic" si aparent "maximal", cu insertii de fabulos; de cealalta - un rasfat metafictional, "minimalist", cu demonstratii experimentale de virtuozitate narativa si descriptiva, cu arpegii ludice pe toate claviaturile conventiilor. Capitolul intitulat MTV e o descriere infinitezimala a... paturilor in care a dormit Ilie Cazane jr. ("Se pune intrebarea: in cate paturi a dormit Ilie Cazane? Raspuns: in multe paturi, dar cele mai importante sunt trei."). Aparent parazitara, pura demonstratie de forta, secventa migreaza, fantasmatic, prin tuburile naratiunii, suprapunandu-se, spre final, peste imaginile "paturilor" in care tanarul Ilie si Tamara vor face dragoste (intre acestea - un banc de atelier comunist...). Imaginile, senzatiile, perceptiile intra in rezonanta, peste timp, iar scenaristul imprumuta trucurile regizorului de film si cameramanului, cu aerul unui (dez)iluzionist. Fascinat parca de propria-i omnipotenta artistica, dar vizibil incomodat de conventia narativa "modesta", prozatorul ofera o noua performanta de maiestrie. Numai ca excesul de virtuozitate risca sa se prabuseasca, uneori, sub propria greutate...

 

Cata vreme isi intrebuinteaza puterile de vrajitor narativ si precizia diabolica in compozitii "simfonice" fastuoase, in orchestrarea de lumi magice, ca in Teodosie cel Mic, autorul spulbera toate tintele; in Viata si faptele lui Ilie Cazane - unde metafictiunea istorica "naste", comic, fantasticul - povestea, componenta "clasica" a cartii, face minuni, precum tomata detinutului Cazane, in vreme ce prestidigitatiile artizanale, admirabile in sine, nu produc - asemeni masinii de trasnete - nici un sunet... Chiar daca fara anvergura capodoperei, acest exceptional debut romanesc de acum un deceniu este antrenamentul, memorabil, al unui maestru.

 

 

 

Razvan Radulescu, Viata si faptele lui Ilie Cazane, editia a II-a, Editura Polirom, Colectia "Ego. Proza", Iasi, 2008, 266 p.

 

 

 

 

 

EMIL BOROGHINA, directorul Festivalului International Shakespeare

 

Festivalul International Shakespeare, un proiect de anvergura mondiala

 

 

 

La sfarsitul lunii aprilie si in prima parte a lunii mai va avea loc la Bucuresti si Craiova cea de a VI-a editie a Festivalului International Shakespeare. Cum si cand a luat nastere acest, de acum, celebru festival?

 

Dupa participarea Teatrului National din Craiova la Festivalul International de la Edinburgh, din 1991, cu spectacolul Ubu Rex cu scene din Macbeth în regia lui Silviu Purcarete, unde a obtinut doua distinctii de mare stralucire, pe adresa Nationalului craiovean au inceput sa vina alte invitatii. Primul turneu a fost la Festivalul Theaterformen 91 de la Braunschweig, un festival selectiv cu spectacole semnate de Lev Dodin, Andrej Waida, George Tabori si Silviu Purcarete. Acolo mi-a încoltit în minte, ca director al Teatrului National din Craiova, ideea organizarii unui festival international, considerand ca acest teatru trebuie sa fie nu numai exportator de spectacole, ci si importator si organizator al unei manifestari teatrale de care orasul si Romania sa-si lege numele.

 

Participarea, succesul de la Festivalul Shakespeare de la Tokyo, alt pol al excelentei în teatrul lumii, cu Titus Andronicus, si încurajarile regretatului mare critic teatral Valentin Silvestru ne-au dat cutezanta ca acest festival sa-l dedicam creatiei celui mai mare dramaturg al lumii din toate timpurile, William Shakespeare. Acolo, în îndepartata Japonie, în ziua de 6 mai 1992, Emil Boroghina a dezvaluit intentia organizarii în Romania a Festivalului Shakespeare de la Craiova.

 

În 1994 avea sa aiba loc prima editie a acestuia, cu titlul Craiova Shakespeare Festival, care s-a desfasurat programat pana la editia a V-a, cea din anul 2006, din trei în trei ani. Dupa aceea a devenit bienal.

 

Cand, de ce si cum a trecut de la Craiova la Bucuresti? Cine a sustinut ideea?

 

Un preludiu a fost în 1994. Datorita sprijinului acordat de British Council, spectacolul Cum va place în regia lui Declan Donnellan, realizat de celebra companie Cheek by Jowl, a putut fi jucat si la Bucuresti. Sigur, Craiova Shakespeare Festival devenise o manifestare apeciata în tara, cunoscuta si peste hotare, dar o eventuala extindere a lui si în Bucuresti sporea considerabil sansele de a fi cu adevarat un festival european important. Povestea acestei extinderi a Festivalului Shakespeare si în Capitala Romaniei poate parea una banala. Întamplarea (sau poate destinul) a facut ca, la un festival al teatrelor de papusi desfasurat la Bucuresti, regretatul teatrolog Patrel Berceanu, secretar literar al Teatrului National din Craiova si director al Teatrului de Copii si Tineret "Colibri", sa se întalneasca cu directorul Directiei pentru cultura a Primariei Municipiului Bucuresti, Marius Paunita, si cu Romeo Pop, presedintele Comisiei de cultura din cadrul Consiliului General al Primariei Bucuresti, si, vorbind despre "epoca de aur" a Nationalului craiovean si despre Emil Boroghina, sa-i informeze despre organizarea editiei a V-a a Festivalului Shakespeare. Romeo Pop, impresionat de program, l-a întrebat daca nu am fi de acord ca unul sau doua dintre spectacole sa fie prezentate si la Bucuresti.

 

A urmat o vizita urgenta la Bucuresti, la Directia pentru Cultura, si decizia comuna de a face ca Festivalul International Shakespeare sa aiba, începand cu anul 2006, doua locuri de desfasurare, Craiova si Bucuresti, idee îmbratisata dupa aceea si de Mihaela Paun, directoarea Centrului de Proiecte Culturale ArCub. Bineînteles ca acestia s-au bucurat de întelegerea si sprijinul primarului general al Capitalei, Adriean Videanu, si au avut suportul Consiliului General al Municipiului Bucuresti.

 

Am fost si suntem impresionati de modul în care Romeo Pop, Marius Paunita, Mihaela Paun si întreaga echipa de la ArCuB, coordonata si de directoarea artistica Irina Cornisteanu, s-au implicat în realizarea acestui proiect cultural de anvergura europeana.

 

Cine face selectia?

 

Selectia este asigurata, firesc, de directorul Festivalului. Daca, la unele dintre editiile de pana acum, aceasta a fost si rodul unor consultari, editia din acest an, desfasurata sub genericul Mari regizori, mari spectacole, mari teatre ale Europei si ale lumii, una extrem de selectiva, cerand rigori sporite, a impus necesitatea unui selectioner unic, principiu respectat de toti organizatorii principali ai Festivalului: Fundatia William Shakespeare, Teatrul National "Marin Sorescu" din Craiova, prin directorul general Mircea Cornisteanu, de Ilarian Stefanescu, directorul executiv al Festivalului, si ArCuB, prin Mihaela Paun si Irina Cornisteanu.

 

Va rugam sa faceti pe scurt o trecere in revista a editiilor trecute, pentru a evidentia participarile importante.

 

Sigur, de-a lungul întregii sale desfasurari, au fost prezente de marca în Festival. Incepand cu spectacolul inaugural al celebrei companii britanice Cheek by Jowl, Cum va place, în regia lui Declan Donnellan, de care am vorbit mai înainte, apoi Troilus si Cresida de la Teatrul Dramatic Iugoslav din Belgrad, pus în scena de Dejan Mijac, Hamlet de la Teatrul National Sloven Drama din Lubljana, montat de Janez Pipan, A douasprezecea noapte de la Limelight Theatre din Moscova, în regia tinerei Nina Cusova, spectacol prezentat în limba engleza, Richard III de la Teatrul National din Vilnius, regizat de Rimas Tuminas, Visul unei nopti de vara de la Teatrul National Nova Gorica, din Slovenia, montat de Janusz Kica, A douasprezecea noapte, realizat de Declan Donnellan pentru Festivalul Cehov de la Moscova si Compania Cheek by Jowl din Londra, Poveste de iarna de la Teatrul Ryutopia din Niigata, Japonia, în regia lui Yoshihiro Kurita, Macbeth, acel spectacol atat de special în viziunea lui Marc Becker de la Teatrul Noord Nederland Toneel din Groningen, Olanda, Visul unei nopti de vara, pus în scena de Oskaras Korsunovas la Teatrul Municipal din Vilnius, Hamlet de la Teatrul Cameri din Tel Aviv, în regia lui Omri Nitzan, spectacol introdus în program dupa vizionarea si recomandarea lui de catre Mircea Cornisteanu, Troilus si Cresida de la Teatrul "Katona Jozsef" din Budapesta, în directia de scena a lui Silviu Purcarete, Titus Andronicus si Cum va place sau Noaptea de la spartul targului, puse în scena de acelasi Silviu Purcarete la Teatrul National Craiova, Hamlet în regia lui Tompa Gabor si Timon din Atena în cea a lui Mihai Maniutiu, tot de la teatrul craiovean, Poveste de iarna, în regia lui Alexandru Darie, de la Teatrul Bulandra, A douasprezecea noapte a lui Victor Ioan Frunza de la Teatrul Maghiar din Cluj, Romeo si Julieta de la Teatrul "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe, pus în scena de László Bocsardi, sau acel memorabil spectacol-testament Hamlet, realizat de Vlad Mugur la Teatrul National din Cluj. Credem însa ca aceasta editie din anul 2008 este una în totalitate de o foarte ridicata valoare artistica, girata de faima mondiala a regizorilor ale caror spectacole au fost invitate în Romania, Peter Brook, Robert Wilson, Declan Donnellan, Eimuntas Nekrosius, Lev Dodin, Robert Sturua, la care-l adaugam si pe Silviu Purcarete.

 

Ce stimulent reprezinta pentru teatrul romanesc aceasta confruntare cu montarile shakespeariene din intreaga lume?

 

Consideram ca întalnirea oamenilor de teatru din Romania cu spectacolele regizorilor enumerati mai sus, unele vazute în premiera absoluta, este mai mult decat benefica pentru teatrul romanesc si creatorii sai. În egala masura, ea este importanta si pentru festivalurile membre ale Retelei Europene a Festivalurilor Shakespeare.

 

 Aceasta retea s-a constituit de curand intr-o asociatie. Se pare ca ati contribuit la acest lucru.

 

A fost o idee mai veche a noastra, aceea de a constitui o asociatie a Festivalurilor Shakespeare din Europa. Materializarea ei s-a produs la editia trecuta a Festivalului Shakespeare de la Craiova, a continuat apoi cu întalnirile de la Gdansk si Gyula. Din aceasta retea fac parte deocamdata Festivalurile Shakespeare din Romania, de la Craiova si din Bucuresti, de la Bath, din Marea Britanie, Gdansk din Polonia, Gyula din Ungaria si Neuss-Düsseldorf din Germania. Speram sa adere cat de curand si alte Festivaluri Shakespeare din Europa. Obiectivele acestei retele sunt multiple, pornind de la informarea reciproca si pana la proiecte colective, coproductii, alte activitati comune.

 

Ce ne recomandati din programul editiei curente?

 

Am inscris editia din 2008 sub genericul Mari regizori, mari spectacole, mari teatre ale Europei si ale lumii, deci spectacole exemplare ale unora dintre cei mai faimosi regizori ai lumii.

 

Regizorul britanic Declan Donnellan se va prezenta cu celebra sa Companie Cheek by Jowl, jucand în premiera la Bucuresti Troilus si Cresida; genialul regizor lituanian Eimuntas Nekrosius, cu marele proiect Trilogia shakespeariana, cuprinzand antologicele sale spectacole Hamlet, Macbeth si Othello, realizate la Vilnius; Lev Dodin va aduce Regele Lear, de la Teatrul Maly din Sankt Petersburg; gruzinul Robert Sturua va prezenta A douasprezecea noapte realizat la Teatrul Sota Rustaveli din Tbilisi. Am fi vrut sa avem si Poveste de iarna în regia lui Robert Wilson, realizat de faimosul regizor la Berliner Ensemble, dar nu s-a putut, asa ca celebrul regizor va fi la Bucuresti, pentru prima oara, cu Femeia marii de Ibsen, un spectacol de la Milano, realizatorul costumelor nefiind altul decat celebrul Giorgio Armani. (Am facut o derogare de la profil, meritata însa, credem). Silviu Purcarete va prezenta recenta montare de la Craiova cu Masura pentru masura, o coproductie a Nationalului craiovean cu Fundatia Shakespeare. Tot din Romania vor fi prezentate spectacolele bucurestene Eduard al III-lea de la Teatrul National, Doi tineri din Verona de la Teatrul de Comedie si opera Macbeth de Giuseppe Verdi, în regia lui Petrica Ionescu.

 

Va fi prezentat la Bucuresti si recitalul extraordinar Nobile William al marelui actor britanic Michael Pennington, cunoscut drept unul dintre cei mai mari interpreti ai lui Hamlet din toate timpurile, într-un clasament în care, spre lauda sa, teatrul romanesc figureaza prin Ion Caramitru.

 

Vor fi si proiectii precum Tragedia lui Hamlet, pus în scena de Peter Brook la Teatrul Bouffes du Nord, iar cunoscutul regizor îsi va prezenta în Festival, ca invitat special, Marele Inchizitor.

 

În Banie, Filarmonica de Stat "Oltenia" urmeaza sa prezinte în 9 mai 2008, cu prilejul Zilei Europei, concertul simfonic Shakespeare în muzica, avandu-l la pupitru pe Alan Tongue din Marea Britanie, iar în ziua de 5 mai, la Cetate Port, un concert coral de muzica renascentista.

 

Festivalul International Shakespeare este un proiect cultural de rezonanta europeana, în care, pe langa spectacolele care alcatuiesc fundamentul Programului, sunt gazduite nenumarate alte activitati, precum o sesiune de shakespeareologie, simpozioane teoretice, lansari de carte, printre care reeditarea lucrarii Introducere în shakespeareologie de Dan Amedeo Lazarescu, DVD-uri, casete cu cele mai însemnate creatii shakespeariene. Toate cu aportul unor institutii nationale si internationale de prestigiu. Printre oaspeti Ian Herbert, presedintele Asociatiei Internatioale a Criticilor de Teatru, Stanley Wells, profesor emerit, eminentul director al Trustului Casa lui Shakespeare de la Stratford upon Avon, sediul shakespeareologiei mondiale, Don Rubin, editor al Dictionarului universal al teatrului mondial contemporan.

 

În colaborare cu Romfilatelia va fi editat si lansat Întregul postal "Festivalul International Shakespeare - editia a VI-a".

 

Din dorinta de a continua si amplifica componenta de formator, de scoala pentru tinerii din teatru a Festivalului Shakespeare, vor fi organizate în paralel trei workshop-uri de regie-teatru conduse de regizorul si profesorul universitar David Esrig, însotit de Margareta Soerenson, unul dintre cei mai cunoscuti teatrologi din Suedia si din Europa, în colaborare cu Catedra UNESCO-ITI de la Bucuresti. Tema: Romeo si Julieta. Începand cu editia din 2008, Festivalul si-a propus sa instituie, cu contributia unuia sau mai multor sponsori, o foarte înalta distinctie: Premiul International Shakespeare, ce va fi acordat o data la doi ani unei personalitati exponentiale din lumea teatrului sau a scrisului, cu contributii majore în promovarea si afirmarea operei shakespeariene, laureatul urmand a fi decis de un juriu international condus de istoricul si criticul George Banu, profesor al Universitatii Sorbona din Paris.

 

Cum convingeti forurile sa investeasca atatia bani în acest Festival, avand în vedere dificultatile financiare ale economiei romanesti? Merita efortul financiar pe care-l presupune acest eveniment? Si de ce?

 

Cred ca dificultatea cea mare nu este aceea de a convinge forurile ca un astfel de eveniment merita un efort financiar deosebit, ci aceea ca aceste foruri sa dispuna de atatia bani încat sa-si permita sa sustina manifestari de cultura de amploare, ca aceasta.

 

Cu siguranta ca acest proiect cultural european de o exceptionala valoare care este Festivalul International Shakespeare, editia a VI-a, nu putea fi realizat pe masura aspiratiilor si a eforturilor noastre de pana acum, daca nu ar fi fost sustinut la timp si pana la capat de Guvernul Romaniei, Ministerul Culturii si Cultelor, Primaria si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, Primaria si Consiliul Local Craiova, Prefectura si Consiliul Judetean Dolj, Institutul Cultural Roman, Uniunea Teatrala din Romania, dar si de un manunchi de generosi sponsori, între care si Banca Comerciala Romana, sponsorul principal traditional al Festivalului Shakespeare. Suntem convinsi ca, daca tot ce am gandit si proiectat va fi realizat, se va vedea ca efortul pe care l-a presupus acest eveniment a fost pe deplin meritat.

 

 

 

Interviu realizat de Doina Papp

 

 

 

 

 

DIANA TURCONI

 

Siluete de fum (IV)

 

 

 

Era vara coapta la Snagov. Pe la sapte seara, cand dogoarea se mai imprastia, vedeam panamaua alba plutind pe deasupra gardului, apoi auzeam poarta. Geo Bogza ocolea incet coltul casei si se aseza cu unele ezitari in scaunul pliant bine intepenit, plasat cum ceruse, chiar sub mesteceni. Il lasam singur o vreme, stiam ca ii placea sa converseze cu ei, fara martori.

 

Ma reintorceam langa Bogza cand soarele atingea linia stufului si lumina capata consistenta de arama. Acum avea obrazul odihnit si ochii jucausi. Da, mestecenii ii vorbisera despre ce stiau ei mai bine; nimic nu trebuia repovestit: ei sunt ingerii mei... stiam ca fusese o convorbire privata, nu doream sa aflu ce isi spusesera; luam totul in serios, nu il consideram pe Bogza un nastrusnic, nici nu banuiam ca voia sa ma uimeasca. Ma asezam in iarba, cativa pasi mai departe. Taceam in buna intelegere, erau rastimpuri de pace deplina, se auzeau doar greierii si undeva, departe, chemarea tot mai rara a cucului.

 

Bogza avea un auz excelent, fiecare sunet insemna pentru el un mesaj pe care stia sa il culeaga si sa il decodifice: pasii, miscarea crengilor, paginile intoarse, mana trecuta prin par, orice. Era o preocupare si o pasiune care il tineau mereu atent, facandu-l sa semene cu o mare pasare de prada. De la o vreme incepuse sa foloseasca tot mai des lupa la citit, dar privirea lui nu isi pierduse intensitatea si nici forta de a percepe imaginile sub mii de fatete, ca ochiul albinei, sau de a desface lumea in bucati pe care le rasucea pe toate partile, ca pe cuburi. Il surprindeam uneori zambind, nu cu blandetea bunicilor - desi bunatatea nu ii lipsea, dimpotriva -, ci fin si oarecum distant, o expresie care ii statea bine si impunea teribil. Intr-un astfel de moment, Radu Tudoran mi-l aratase de la departare, soptindu-mi: frate-meu e o institutie! Alteori insa ma infricosa, arata rastignit, cu buzele palide, usor intredeschise, de parca cerea aer, si obrazul fara sange. Intr-unul din acele momente l-am auzit repetand: sunt jupuit, jupuit!

 

Diminetile si le dedica Trapezelor. Nu trebuia intrerupt. Intr-un rand, la rugamintea doamnei Bunty, am patruns in micul patio pe la unsprezece dimineata, aduceam cateva paini calde. Poarta era deschisa, abia dupa cativa pasi l-am vazut asezat in fotoliul de rachita, langa tufa inalta de caprifoi. Parea ca nu ma recunoaste, ma fixa cu un aer fioros si in acelasi timp vulnerabil, de salbaticiune haituita. Am baiguit ceva si am disparut; ca sa ma intorc in cealalta curte, am sarit gardul tocmai jos, la ponton. Intr-o alta dimineata m-a chemat chiar el, l-am auzit strigandu-mi numele, asa cum striga de mai multe ori pe zi Bunty-Buntyle: cu forta, de se auzea ecoul in celalalt mal, dar fara nerabdare sau otel in voce. Era tot in patio, am intrebat prin gard daca era cazul sa vin. Da, se ivise o urgenta: se copsesera fragii, ii vedea cum umplusera rigola din marginea aleii cu dale si le simtea parfumul, insa nu avea putinta sa ii culeaga. Am umplut repede o cana mare, nu m-a lasat sa ii spal, i-a mancat pana la ultimul, lacom si abil ca o veverita; intre timp, mi-a intins caietul pe care lucra, am vazut pagini intregi de cautari - liste si alaturari de cuvinte, silabe si sunete selectate, nenumarate variante de propozitii, o munca de o exigenta si o minutie extraordinare. Nimic nu era scris oricum, inspiratia marelui scriitor se baza pe efortul tehnic laborios de a-si exprima gandirea in cel mai potrivit mod. Nu obisnuia sa arate nimanui caietele, asa incat dovada de incredere - sau poate numai un acces de generozitate iscat de savoarea pregnanta a micilor fructe - nu mi-a permis sa-mi formulez impresia ca se supunea deliberat unei via crucis mortificanta, care depasea chiar si exigentele maxime ale scrisului de maestru; intuiam, cumva, celebrarea unui ritual initiatic si in acelasi timp expiatoriu.

 

La sfarsitul acelor dimineti, cand se indrepta spre lac, avea umerii foarte adusi si trasaturile chinuite. Aluneca in apa fara zgomot, se lasa o vreme sa pluteasca, pe urma batea apa cu bratele, de numai cateva ori; disparea dupa cotitura stufului. Acasa lasase vorba: nu ma astepta, nu stiu cand ma intorc.

 

Lui Bogza ii placea sa taca, mai ales in preajma interlocutorilor necunoscuti sau a celor foarte apropiati; prefera sa asculte. Cand nu se putea altfel, arunca o fraza scurta, articuland apasat silabele cu vocea lui taraganata si sonora. Acea fraza se putea constitui usor intr-un avertisment, precum: ramai acolo, nu te aventura!, intr-o observatie acuta sau intr-o vasta traire rezumata la un singur cuvant. Peste nu multi ani, cand aveam sa ne concentram impreuna pe ceea ce considera el ca merita sa isi aminteasca, am putut constata ca frazele acelea eliptice sau retezate puteau fi si un mijloc de stil, menit cand sa provoace, cand sa descurajeze; cel mai adesea impuneau insa spatiul alb, necesar nu doar in pictura, ci si in pagina de carte. Mai mult, puteau deveni o conversatie virtuala, in care trebuia sa te prinzi si sa te exersezi, altfel devenea mut cu incapatanare, sau comanda scurt: gata!

 

Am stat de multe ori de vorba astfel, la ponton, fiecare la scara lui, fara sa ne spunem nimic. In mijlocul unui dialog de acest tip i-am intins odata un trifoi cu patru foi, cules sub salcii. L-a tinut in mana vreo ora, il studia cu mare curiozitate, ochii lui mici si vioi aveau o privire lacoma, acuta; incet, planta si-a curbat tija, obosita. Deodata, dintr-o singura miscare, l-a facut sa dispara, nu stiu cum - l-a aspirat, l-a inghitit, l-a trimis in cer? Sa mi-l faci pe Orion din trifoi cu patru foi, m-a rugat. Abia spre sfarsitul verii am putut imagina constelatia, cu aproximatii, pe un patrat de carton; mi-era cam mila de trifoii presati si de biata alcatuire rezultata. Bogza a parut insa destul de multumit, acum pot astepta mai rabdator, a spus, privind intr-un anume punct al cerului. Alcatuirea aceea ma intrista profund de fiecare data cand o priveam; Bogza ghicea imediat gandurile nerostite: timpul strange, spunea, e cazul sa ma grabesc. Curand avea sa inceapa retranscrierea caietelor Jurnalului de copilarie si adolescenta.

 

Imi amintesc bine caietele acelea subtirele, oricat mi se parea de incredibil, mi-a dat voie sa le rasfoiesc, sa parcurg pagini, sa pun destule intrebari. Bogza nu fugea de propriul trecut, dimpotriva, se intorcea cu patima spre el; mai tarziu aveam sa constat ca nu nega nimic din ceea ce afirmase ori savarsise candva, isi asuma fara ezitari optiunile unui moment sau ale unor ani, gesturile, contradictiile, greselile. Rostea cu glas ferm am stat in fata vietii ca o moara de vant care se roteste si macina, viata m-a zgariat adanc, dar am zgariat-o si eu pe ea; ma intreb ce fel de scriitor as fi devenit daca nu as fi fost supus la atatea presiuni - marturie a unui suflet pasionat, bantuit de credinte calcinante si nu ros de oportunisme cu iz de canal. Iata de ce apostazia, sub toate formele in care o intalnim astazi, i-a ramas pana la capat straina.

 

Asa era Bogza - si nimic nu se tocise odata cu varsta: cu intolerante, taisuri si vartejuri, dar si cu neasteptate gesturi de adeziune sau tandrete; toate la un loc iradiau deopotriva pregnanta si magnetism, polarizand in jurul lui, inca din anii Jurnalului de adolescenta, nu doar entuziasme si valori, dar si interese meschine cand nu de-a dreptul sumbre, amestecate cu multa neghina. Cand a inteles ca isi umpluse buzunarele cu seminte rele, a stiut sa le scuture, fara sa pastreze in ele nicio moneda pentru zile grele. Plin de curaj, Bogza a murit sarac si singur.

 

Intorceam paginile fragile, patate de umezeala, cu sentimentul ca, dintre copertile acum aproape cenusii, literele ascutite si deloc cursive, separate una de alta cu un fel de individualism orgolios, amintind bine de hieroglife, stateau gata sa tasneasca afara sau sa se reaseze intr-o logica numai de ele stiuta. Scrisul lui Bogza, la fiecare varsta, nu doar marturisea despre el insusi la ceasul acela, asa cum o electrocardiograma vorbeste despre starea unei inimi, dar ii si semana pregnant, reflectandu-i ca o oglinda virtuala profilul interior, colturos si neimblanzit, ca liniile propriului obraz, uneori totusi ingaduitor, iar in ascuns chiar tandru.

 

Dupa alte luni de vara si toamna, dupa seri sub mesteceni sau cu Lenuta si Bunty pe terasa dinspre lac si destule focuri de tabara in marginea lanului de porumb, dupa o indelungata practica a intrebarilor scurte si a tacerilor indelungate, Bogza a inceput intr-o zi sa-mi vorbeasca in mod neasteptat despre palnia roz de gramofon luata de apele dezlantuite ale Teleajenului; era candva, demult, la Blejoi...

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Pionierii

 

 

 

Intr-un interviu acordat revistei 22 in 2003, Nae Caranfil declara: "Putine bucurii sunt comparabile cu cea pe care ti-o da o sala de cinema arhiplina, razand cu pofta la comedia pe care o semnezi. As spune ca e unicul simptom limpede al succesului". Dupa reactia publicului, Restul e tacere, cel mai recent film al lui Caranfil, e un mare succes.

 

 

 

Restul e tacere

 

Scenariul si regia: Nae Caranfil

 

Cu: Marius Florea Vizante, Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta, Ioana Bulca, Gruia Sandu

 

 

 

Filmele tinerilor regizori romani care au triumfat la festivaluri importante, caracterizate de minimalism si urmarind reconstituirea unei realitati fruste, s-au bucurat de un relativ succes de public mai degraba datorita distinctiilor pe care le-au obtinut, decat apetentei spectatorilor pentru acest gen de pelicule, ccea ce este normal, nu numai aici, ci si peste tot in lume. Publicul larg vrea spectacol, entertainment, rasfat. Nae Caranfil realizeaza, prin Restul e tacere, un adevarat "crowd pleaser", un film in care toate categoriile de spectatori pot gasi ceva care sa le provoace incantarea.

 

Restul e tacere face parte din acea categorie distinsa a filmelor despre filme, reconstituind "facerea" si istoria tragica a peliculei Independenta Romaniei (1912), epopeea care marcheaza inceputurile cinematografiei autohtone. Filmul lui Nae Caranfil ilustreaza munca de pionierat a regizorului Grig Ursache (Marius Florea Vizante), un tanar care a picat la Conservatorul de Arte si care vrea cu tot dinadinsul sa faca cel mai mare film romanesc, spre disperarea tatalui sau, un actor cunoscut al Teatrului National. De altfel, competitia dintre teatru si film este una dintre sursele principale ale intrigii: in acei ani de inceput ai secolului XX, filmul era vazut ca o distractie vulgara, pentru plebe, in opozitie cu arta dramatica de pe scena teatrala. Ursache, alaturi de asociatii sai, porneste propriul "razboi" si reuseste sa-l determine pe Leon Negrescu, un bogatas excentric si cu veleitati de Mecena, sa investeasca in film. Urmeaza filmarile, la care aproape nimeni nu are experienta, dar pelicula e finalizata in cele din urma, montajul se face la Paris, iar produsul final isi gaseste distribuitori si se dovedeste a fi un succes de public. Negrescu ii convinge pe asociati sa-i cedeze drepturile asupra filmului, iar Grig este ultimul din echipa initiala care mai poate sa-si revendice contributia la aceasta pelicula.

 

Regizorul si investitorul sunt personajele centrale ale acestei comedii cu accente dramatice. Ursache este un idealist plin de verva, care isi infrange timiditatea congenitala si vrea sa "domneasca" pe platourile de filmare. Excelent portretizat in tuse ingrosate de Ovidiu Niculescu, latifundiarul Negrescu, personaj histrionic si, pana la urma, dement, isi face o spectaculoasa intrare in film, declamand perfect cabotin un monolog din Hamlet la o inmormantare. Impreuna, Grig si Leon traiesc ineditul pionieratului in cinematografie, iar relatia lor trece prin camaraderie si respect si ajunge la ura viscerala, in urma tradarii lui Negrescu.

 

Filmul este plin de scene memorabile, marcate de un umor cand burlesc, cand rafinat, cand pur si simplu sanatos. Intr-una dintre ele, Carol I se declara dispus sa acorde fonduri regale pentru film, dar numai dupa ce isi impune preferintele in legatura cu actorul care urma sa il joace pe Regele Romaniei. Cand suveranul nu intelege ce rol are tanarul regizor pe platoul de filmare, Grig ii raspunde impertinent: "Eu domnesc, Sire!".

 

Vrand sa filmeze asaltul redutei de la Vidin, Grig se confrunta cu o problema cazona: ca sa reconstituie cat mai fidel lupta, Negrescu a angajat patru generali supravietuitori ai Razboiului de Independenta. Generalii, usor decrepiti si orgoliosi, nu pot cadea de acord asupra strategiei si succesiunii evenimentelor din 1877, asa ca totul degenereaza intr-o invalmaseala pe care bietul regizor nu o poate controla: dorobantii alearga in toate partile, turcii stau incolonati si nu fac nimic, pentru ca niciun comandant nu vrea sa lucreze cu ei, iar cavaleria sarjeaza eroic, in timp ce, din sens invers, apare o masina in care sta in picioare insusi Negrescu, intr-o postura belicoasa, cu sabia scoasa, ca un capitan de husari!

 

Alte moment de efect sunt secventele alb-negru de la filmari, inserate in stilul filmelor mute, si reconstituirea, prin benzi desenate, a calatoriei la Paris a echipei, pentru post-productia filmului.

 

Cu Restul e tacere, Nae Caranfil revine in forta la 6 ani dupa Filantropica, la randul lui un succes de public. De mult nu am mai vazut o sala de cinema arhiplina care sa rada in hohote si sa aplaude la finalul unui film. Nu era vorba de premiera, nici de ziua cu bilete la pret redus, ci de o proiectie in timpul saptamanii, la Studio. Reactia publicului la Restul e tacere m-a facut sa cred din nou ca, in ciuda dificultatilor de varii facturi, filmul romanesc de buna calitate poate umple salile de cinema.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Un debut irelevant

 

 

 

Andrei Simut (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj, in cadrul careia urmeaza in prezent un doctorat in Literatura comparata. Beneficiaza de recomandarile unor nume importante ale scolii clujene: Stefan Borbély, Irina Petras, Sanda Cordos. In ultimii trei-patru ani, Andrei Simut s-a remarcat ca o prezenta relativ constanta in publicatiile culturale - ardelene si nu numai -, atragand atentia, deocamdata, printr-o anumita harnicie mai degraba decat prin calitatea discursului critic, caruia i s-ar putea reprosa in primul rand (dincolo de lipsa de nerv sau de inaptitudinea pentru verdict) prolixitatea. Din pacate, aceeasi observatie trebuie facuta si in legatura cu volumul sau de debut - un eseu -, Literatura traumei (publicat in urma unui concurs de manuscrise organizat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor).

 

Cartea e scrisa in pripa, pe baza unor lecturi recente si a unor idei pe care autorul nu pare sa si le fi clarificat mai intai de toate siesi. Lucru care se vede foarte bine chiar din delimitarea "inocenta" a temei: "literatura traumei" - prea general, prea vag! Ceea ce isi propune Andrei Simut sa realizeze intr-o carte de doar 150 de pagini, adica sa discute despre "Razboi, totalitarism si dilemele intelectualilor in anii 40", e cu adevarat fezabil numai intr-o lucrare ampla si obligatoriu sistematica. Ar fi fost de dorit o mai precisa circumscriere a obiectului; insa, in loc sa ingusteze, autorul largeste intr-atat teritoriul de discutie, incat are mari dificultati in a-l domina. Asa ca vorbeste la marele general despre dilemele intelectualilor europeni din anii 40. Nu despre dileme, ci despre dilemele! Nu numai despre intelectualii occidentali, ci si despre intelectualii romani! - operand generalizari reductive, fara a tine seama de particularitati culturale/mentalitare si de contexte socio-politice evident diferite. Eseistul se aventureaza in analogii fortate, sarind, bunaoara, din Londra lui Orwell direct in Bucurestiul lui Mihail Sebastian sau de la Razboiul Rece la evenimentele de la 11 septembrie 2001. Poate ca, in aceasta etapa a "cercetarilor" sale pe teritoriul literaturii europene a anilor 40 (proiect cu siguranta foarte ambitios), ar fi fost suficient ca Andrei Simut sa se opreasca doar la George Orwell (si la impactul pe care cataclismele/transformarile deceniului cinci l-au avut asupra constiintei acestui scriitor/intelectual), de la care, de altfel, chiar porneste eseul de fata. Literatura traumei aduna, cam in devalmasie, consideratii despre Jünger, Blanchot, Stefan Zweig, Julien Green, Erich Fromm, Adorno, Denis de Rougemont, Eliade, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Jeni Acterian, V. Voiculescu, selectati arbitrar si pusi, toti, in legatura cu cazul particular al lui Orwell, fara prea multe precizari/delimitari contextuale.

 

Orwell este vazut aici ca un caz emblematic, iar celebrul 1984, ca opera care da seama cel mai exact despre ceea ce se intampla in lume in anii 40. Neindoielnic, asa e. Numai ca e o cale cam lunga de aici pana la a considera - procedand prin inductie - ca vorbind despre Orwell vorbesti, de fapt, despre o intreaga literatura. 1984 e un caz emblematic, dar nu si paradigmatic, descrie foarte sugestiv o lume, o criza, dar nu constituie centrul unei paradigme literare. Sigur ca poti stabili niste corespondente intre 1984 si textul lui V. Voiculescu, Lobocoagularea prefrontala, dar e discutabila, de exemplu, o lectura a lui Eugen Ionescu prin grila oferita de distopia orwelliana.

 

 Dificultati serioase intampina Andrei Simut si in incercarea de a-si defini termenii. Sintagma "literatura traumei" ramane, de altfel, insuficient explicitata pana la sfarsitul cartii. Cel mult, autorul ne spune ce nu este, in acceptia pe care o da el notiunii, literatura traumei. Nu este literatura despre trauma, nu este marturia unor supravietuitori ai lagarelor de concentrare. Nici marturia unor traume individuale. Nici literatura practicata in deceniul cu pricina de scriitori neimplicati. De fapt, nu e nici evazionista, nici implicata. "Literatura traumei este ceea ce ramane dupa ce nu mai e nimic de spus, este o literatura amenintata permanent de tacerea totala (...) Suntem la marginile literaturii, la capatul posibilitatilor ei de exprimare, la sfarsitul retoricii. Literatura traumei este o literatura a proiectelor neimplinite, a proiectelor abandonate sub presiunea agresiunii concrete a istoriei si schimbarilor ei accelerate." Acest gen de criza sa fie, oare, specific doar literaturii deceniului in discutie?!... O marca a "literaturii traumei" ar fi, daca am inteles bine, deplasarea de la fictiune la marturia diaristica, impasul literaturii deceniului cinci al secolului trecut vadindu-se, intre altele, in secatuirea imaginatiei fictionale. Pe de alta parte insa, i se pare lui Andrei Simut, jurnalele anilor 40 (dintre care le analizeaza pe acelea ale lui Orwell, Jünger, Sebastian, Eliade, Jeni Acterian s.a.) evolueaza dinspre autoscopie spre marturia asupra evenimentelor epocii, devenind... romanesti. De ce s-ar exclude cele doua aspecte n-am inteles... Tanarul autor are o viziune foarte neclara despre ceea ce presupune un jurnal. Cand nu sunt truisme, afirmatiile sale in aceasta directie sfideaza logica: "Jurnalul orwellian nu tine seama de cateva reguli ale speciei, in special interdictia publicarii"; "Jünger si Orwell constituie doua exemple paradigmatice pentru desfiintarea introspectiei in jurnal"; o "regula a genului" ar fi "caraterul imprevizibil al scriiturii"; jurnalul lui Jeni Acterian "nu consemneaza nici o referire la noua ordine ce avea sa se instaureze in curand" (cum ar veni, diarista nu noteaza azi ceea ce se va petrece maine...) etc. Andrei Simut citeste jurnalul lui Sebastian ca pe un - atentie! - "roman de tip balzacian, cu organizare aproape clasica, cu numar mare de personaje si de incidente...", "roman" caruia istoria ii ofera "pe langa intriga (persecutia evreilor) si naratiunea (felul cum scapa de deportare si de bombardamente)" (De parca intriga n-ar fi o componenta a naratiunii!...).

 

Perle gasim din belsug in Literatura traumei. "Savuroase" sunt perlele pe care le putem pescui din paginile de analiza a ideologiilor - de pilda, consideratiile despre "esenta totalitara" a lumii americane. Lucru grav, eseistului Andrei Simut ii lipseste minima rigoare in folosirea unor concepte fundamentale precum "genul" si "specia": "Anii 40 vor da nastere unei noi literaturi, vizibila prin cel putin trei specii literare care vor inflori pe deplin abia in anii 50-60: umorul negru, genul SF si specia romanului apocaliptic". Nu comentez absurditatea afirmatiei. Prefer, de fapt, sa pun capat aici comentariului la Literatura traumei.

 

 

 

Andrei Simut, Literatura traumei, Editura Casa Cartii de Stiinta, Colectia "Biblioteca tanarului scriitor", Cluj-Napoca, 2007, 158 p.

 

 

 

 

 

TEDDY LEBRUN

 

Bucurestiul contrastelor

 

Capitala vazuta de un expatriat

 

 

 

Teddy Lebrun este un tanar om de afaceri francez stabilit în Bucuresti de trei ani. Vorbeste o limba romana nostima, vocalele parca le canta. Originar din Nancy, are o privire empatica, dar extrem de lucida asupra orasului sau de adoptie. Opiniile sale ni s-au parut extrem de interesante si reprezentative pentru expatriatii traind la Bucuresti. A acceptat cu placere, dar putin mirat sa acorde acest interviu. De ce? Pentru ca vocea lor, a "expatriatilor", nu este deloc cautata sau prea putin prezenta in spatiul public al orasului. Iata doar cateva motive pentru care am realizat acest interviu pentru cititorii Bucurestiului Cultural.

 

 

 

Cum este perceput Bucurestiul de catre "celalalt", omul de afaceri sau "expatriatul" (personal, termenul nu-mi place prea mult, dar nu am altul mai bun) aflat pe durata mai lunga de timp la Bucuresti?

 

Personal, am o atractie particulara fata de orasul Bucuresti. Dincolo de monotonia culorii gri se ascund urmele trecutului, foarte interesante, mai ales în ceea ce priveste perioada 1900-1930. Ma impresioneaza mult urmele "art-déco" sau cubismul ce înca mai pot fi gasite în oras. Ma simt în securitate în acest oras la orice ora din zi si din noapte, ceea ce nu este putin lucru. In schimb, aspectele mai greu de suportat ale orasului sunt urmatoarele: senzatia unui oras ce are doua viteze, existenta a doar doua categorii sociale. Oamenii sunt extrem de diferentiati social. Transportul public supraaglomerat, alaturi de un numar halucinant de Porsche Cayenne si alte marci grele, neîntalnit nicaieri altundeva în Europa. Sau speculatiile imobiliare excesive.

 

Ce simtiti atunci cand auziti folosita expresia "Bucarest, le petit Paris"?

 

Este înca Bucurestiul "micul Paris"? Acasa am o colectie superba de fotografii alb-negru din Bucurestiul anilor 30. Am crede ca sunt fotografii pariziene. Un Bucuresti curat, impecabil trasat, populatia calma si activa în acelasi timp. Francofonia era foarte prezenta în acea vreme. Din cate am citit, Bucurestiul era atunci foarte "parizian" din punct de vedere al culturii, teatru, moda. Or, toate acestea s-au pierdut. Legatura principala cu Parisul nu mai exista.

 

Dificultatile vietii la Bucuresti? Ce simte un expatriat sur le vif cand trebuie sa se instaleze la Bucuresti?

 

In general, pentru un expatriat, primele dificultati de viata nu sunt legate de costul vietii, salariul pe care-l are perimtandu-i sa faca fata costurilor vietii de aici. Prima dificultate este aceea de a se face înteles, sa-i înteleaga pe ceilalti din jurul sau: limba, gesturile, felul de a reactiona. Imi imaginez ca cei mai multi dintre straini au anumite asteptari calitative cu privire la o anumita culture du service (cultura a serviciului public si privat) ce nu se gaseste la Bucuresti. Ar mai fi faptul ca acest oras si stilul de viata de aici te împing cu putere în realizarea mai multor proiecte, este un oras exuberant, viu. Dar punerea proiectului în aplicare este lunga, din motive pe care nu le enumar acum.

 

Mai putem iubi Bucurestiul?

 

In ziua în care nu voi mai iubi acest oras, voi pleca într-o alta tara. Aici am o viata echilibrata si "plina". Putem iubi Bucurestiul? Da - este vorba de un aspect intrinsec al acestui loc, greu de explicat în cuvinte. Este foarte usor sa spui "detest Bucurestiul": toate aceste lucrari edilitare, vesnic reîncepute, niciodata finalizate, problemele de infrastructura majore, care te enerveaza etc., dar peste toate acestea orasul învinge, te face sa-l iubesti.

 

Atunci cand privim marile si adevaratele ghiduri de turism occidentale gen Routard sau forumurile libere de pe Internet, se contureaza o imagine speciala a turismului la Bucuresti: turistii straini fie devin admiratori neconditionati ai acestuia, fie il detesta profund. Nu exista o opinie de mijloc. Cum explicati?

 

Deja sunt de parere ca pentru a întelege Bucurestiul trebuie sa cunosti putin istoria dificila a acestui oras. Nu-l poti iubi asa, dintr-o data. Este un oras plin de surprize. Imi amintesc înca emotionat de prima mea trecere prin pasajul Villacrosse-Macca. Nu sunt sigur ca Bucurestiul este o destinatie turistica pentru persoanele din clasa medie din Occident. In Bucuresti domina pentru moment mai degraba turismul de afaceri sau cel practicat de tineri curiosi, ce iubesc tarile din Est, unde ei regasesc un anumit tip de contact uman, o apropiere calda de "celalalt" pierduta în Occident. Asteptarile acestora din urma nu sunt identice cu cele prezentate în cataloagele colorate ale marilor firme de turism, ci relationale si istorice.

 

Mai este Bucurestiul Bucarest-ul francofon?

 

Da, Bucurestiul si nu numai, Romania a ramas înca francofona. E o stare de spirit înca prezenta, e sigur si, personal, ma bucur mult. Francofonia este un aspect foarte placut al orasului Bucuresti, una dintre acele valori ce nu s-a pierdut odata cu timpul, perpetuandu-se din generatie în generatie. Am observat ca, atunci cand parintii vorbesc limba franceza, si copiii sunt preocupati de limba si cultura francofona.

 

Viata culturala a Bucurestiului?

 

Atunci cand gasesc timp, merg cu mare placere la teatru. Spectacolele aici încep însa extrem de devreme, dar e adevarat ca si transportul public se opreste la ora 22 (surade). Am impresia ca teatrele s-au "specializat" de ceva vreme ca repertoriu. Accesul la cultura nu a urmat tendinta inflationista a sferei economice, sunt multi actori buni care m-au impresionat. Noul val din cinema îmi place si el. Ciudat, Bucurestiul este un oras care are cinematografie, dar nu are sali de cinema. Este adevarat, explodeaza sali de cinema de tip "mall" si cultura americanizata adiacenta, dar din fericire se mai gasesc cinematografe ca "Europa" sau ca "Union" - Cinemateca Romana. Ceea ce-mi lipseste în schimb ca strain este informatia culturala în limbi straine, precum si punctele de distributie a presei din strainatate. Cu alte cuvinte, lipsa de deschidere catre international a informatiei - evident, aici nu mai este vorba doar de informatia culturala.

 

Pomeneati la început de inexistenta "culturii serviciului". Dar "cultura de restaurant", atat de draga francezilor, exista ea la Bucuresti?

 

Ca francez, pot sa va spun ca, de cand sunt în Romania, m-am cam saturat de carne de porc si de pui. E adevarat ca restaurantele unde exista putina "creativitate" sunt scumpe. Populatia orasului se împarte între cei ce pot merge la restaurant si cei care nu merg niciodata - iarasi, inexistenta mijlocului, a mediei. Pentru cei din prima clasa, nu ezitam sa practicam preturi mari, disproportionate fata de calitatea serviciului. In schimb, putinele restaurante haut de gamme au dovedit ca practica preturi stabile de-a lungul timpului. Ce ma deranjeaza cel mai mult este servirea la masa, atitudinea chelnerilor, felul în care primesc si privesc clientul, asta de la preluarea comenzii pana la servirea cafelei la final. Plus inevitabila practica balcanica a bacsisului reclamat direct si insistent. In fine...

 

Cum vedeti viitorul acestui oras?

 

Exista multe perspective bune, daca cei ce conduc acest oras vor sti sa-si puna la bonne question cu privire la viitor. Sunt trist, de exemplu, sa vad cum cartierele de case rare si vechi se naruiesc sub buldozere, pentru a lasa loc unor cladiri perisabile din sticla. Daca se va avea în vedere o dezvoltare durabila, totul va fi posibil în Bucuresti. Viteza cu care se dezvolta orasul este fabuloasa. Aveti chiar si un curent interior extrem de creativ, ce adapteaza rapid influentele venite din exterior, nu neaparat într-o perspectiva negativa. Repet însa faptul ca trebuie gandit pe termen mai lung, solutii pe etape de timp. Nimeni nu stie însa pentru moment cum va arata acest oras peste cinci sau zece ani.

 

 

 

Interviu realizat de Mirel Banica

 

Bucuresti, 13 martie 2008

 

 

 

 

 

ROMEO POP, presedintele Comisiei de Cultura din Consiliul General al Capitalei

 

Mai multe spatii culturale pentru bucuresteni

 

 

 

Sunt vizibile proiectele de anvergura la nivelul Capitalei pe care le sustine Primaria, mai cu seama in privita teatrului, a cartii, dar si a altor catorva domenii culturale de interes public. Care este motivatia acestei strategii de investitii intr-o Capitala care are atatea alte nevoi stringente?

 

Preocuparea Consiliului General nu este numai pentru cultura. Intra in grija Primariei de a investi mult in orasul Bucuresti. Avem posibilitati, avem niste venituri, bani nerambursabili, iar parerea noastra e ca un oras fara investitii este un oras mort. In Bucuresti, dupa anul 2000 au inceput niste investitii masive de remodelare urbana si cred ca bucurestenii vor trebui sa mai suporte vreo 15 ani investitii in Bucuresti. Trebuie sa intelegem ca fara asta orasul vine peste tine si te inghite.

 

 Sa ne referim la cultura si sa incepem cu teatrele unde implicarea dvs., si prin profesie, este fireste mai mare. S-au renovat teatre, s-au construit altele noi. Ce mai urmeaza?

 

Anul acesta vom finaliza in aprilie-mai investitia la Teatrul de Revista "Constantin Tanase" si tot atunci speram sa deschidem si Gradina Herastrau, pe care o asteptam cu sufletul la gura pentru ca acolo vrem sa facem o stagiune estivala. Speram sa o incepem chiar din aceasta vara, o stagiune estivala cu teatrele noastre, cu teatrele de copii.

 

Va fi o stagiune subventionata de Primarie?

 

Nu, va fi un program prin ArCub, Centrul nostru de proiecte culturale, prin care vor fi invitate teatrele din Bucuresti sa joace vara pentru bucuresteni si pentru turisti la Gradina Herastrau.

 

Ceea ce era Gradina Boema, candva...

 

Da, dar repertoriul va fi mai diversificat. Acolo se reprezentau numai spectacole de revista. La Herastrau vor fi spectacole de toate felurile, bineinteles adecvate acestui spatiu in aer liber, iar seara, la o anumita ora, vor avea loc proiectii de filme.

 

Dar gradina cunoscuta sub numele Arenele Romane din Parcul Carol ?

 

Acelea nu sunt ale Primariei.

 

Apartin totusi Bucurestiului. Stiti care e situatia acestei locatii?

 

Era, cred, in patrimoniul Ministerului Sportului, al Tineretului... Acolo s-a intamplat o asociere...

 

O problema inca nerezolvata, deci.

 

Din pacate. Revenind, vom continua si sper sa finalizam pana la sfarsitul anului Sala Studio a Teatrului Odeon, o sala de peste 200 de locuri. Avem acolo o investitie de 40 de miliarde, peste un milion de euro. Apoi, George Mihaita, directorul Teatrului de Comedie, spune ca pana in septembrie-octombrie se va deschide si a treia sala de spectacole a Teatrului de Comedie, sala de la Calarasi, langa sinagoga. Acolo va fi o sala de 150 de locuri, unde Teatrul de Comedie va juca spectacole proprii si va gazdui spectacole independente. Noi consideram ca, daca vom mari numarul de sali, vom mari si numarul de spectacole. Astfel, mai multi actori vor putea sa joace, nu mai vorbim de public. Avem foarte mult public la ora asta, salile sunt pline, deci putem sa mai deschidem si alte sali.

 

Intr-un numar trecut al Bucurestiului Culural, evocam situatia precara a teatrelor pentru copii, cu doar trei sali in Capitala.

 

Speram sa se termine si investitia de la Teatrul Excelsior, gazduit acum de Palatul Copiilor. D-l director Ion Lucian ne-a asigurat ca in vara asta se va deschide si Excelsiorul. Aveam in proiect sa deschidem si alte sali.

 

Sa nu uitam Teatrul Metropolis, refacut din temelii si dat in folosinta in toamna trecuta...

 

Noi am dorit sa construim mai multe sali. Am avut discutii cu Ministerul Culturii in legatura cu salile de cinematograf. Daca o serie de sali de cinematograf erau date Primariei Municipiului Bucuresti (noi le-am cerut pe toate), le reamenajam. Situatia spatiilor de cinema trebuie redimensioanta, tinand cont ca s-au deschis si alte sali in mall-uri. Noi speram sa intram in posesia unor sali de cinema si sa le transformam, pastrandu-le destinatia lor culturala. Sa le dam insa o multifunctionalitate, inclusiv aceea de teatre gazda. Puteam sa asiguram si preluarea personalului, le modernizam cum stim noi sa facem. Am dovedit-o!

 

Dar cine s-a opus?

 

Am inteles ca e la mijloc un conflict cu sindicatele, dar asta pentru ca actualul Minister al Culturii vrea sa vanda jumatate dintre salile de cinematograf. Cel mai important lucru e ca aceste spatii sa-si pastreze destinatia culturala si ar fi bine sa fie date la consiliile locale.

 

Amenintarea aceasta a planat si asupra teatrelor. Din fericire, s-a renuntat la privatizare si teatrele si-au pastrat destinatia.

 

Si acolo era vorba de interese.

 

Aveati un gand legat si de garajele Leonida. Un teatru pentru tineret cu numele lui Octavian Cotescu. Parca asa mi-ati spus cu ceva vreme in urma...

 

Cand vorbeam in 2005 de intentiile noastre, eram la guvernare. Din pacate, lucrul a cazut din cauza rupturii dintre PD si PNL, iar in clipa asta nu am nici un dialog cu ministerul. Vreau sa va anunt in premiera un lucru, insa. Am dat Teatrului Bulandra si o sa i-l atribuim prin Hotarare de Consiliu, un teren de aproape 2.000 de metri patrati pentru constructia unui Teatru al Europei. Este situat in zona Teatrului Evreiesc si speram ca astfel sa aducem mai multa lume in acea parte a orasului vechi, unde vor fi astfel trei sali: noua sala a Teatrului de Comedie, actualul Evreiesc, care intra si el in consolidare de la toamna, si noul Teatru al Europei. Acesta se va construi cu finantare europeana si va fi sub egida Teatrului "L.S. Bulandra", care este membru al Uniunii Teatrelor Europene.

 

Exista insa si unele litigii privind situatiia unor cladiri. Ce puteti face in aceste cazuri? De asemenea, in situatia unor consolidari, litigioase si ele, ca, de pilda, la Nottara.

 

Suntem in proceduri cu executia la Teatrul Foarte Mic, partea de licitatie pentru consolidarea blocului care adaposteste acest teatru, ceea ce ne permite apoi refacerea salii Teatrului Foarte Mic.

 

Ce ne puteti spune despre revendicarea cladirii Teatrului Creanga, a Teatrului Tandarica?

 

Din pacate, la Teatrul Creanga cladirea birourilor a intrat in retrocedare, cu sala n-avem probleme. Teatrul Tandarica il vom pierde, in schimb, in intregime. Cautam o solutie pe care speram sa o gasim impreuna cu ministerul. Nu suntem inca foarte presati, dar avem o alta mare presiune: Muzeul Literaturii Romane, care a fost retrocedat. Suntem in proces de evacuare. Am gasit o cladire pe Calea Victoriei, foarte mare, vis-à-vis de fostul BRD, pe care o s-o dam muzeului, o parte. Sa vedem cum distribuim restul spatiului. Personal, am initiat si o Hotarare de Consiliu, sa trecem din nou in administrarea Primariei cladirea de deasupra Teatrului Ion Creanga din Piata Amzei 7-9, fosta Casa de casatorii, unde am putea face un spatiu de muzeu. Sa redeschidem acolo pinacoteca, iar la parter sa putem face sali de expozitie. Orasul nu are sali de expozitie. Sigur, asta va intra in programul nostru, si al meu personal, la alegerile viitoare.

 

Pana una-alta, sunteti in plina pregatire a Festivalului International Shakespeare. Ati adus acest Festival, initiat la Craiova, la Bucuresti, prin colaborarea cu Teatrul National din Craiova si Fundatia Shakespeare. De ce?

 

Inca de acum doi ani, noi am decis, tinand cont de valoarea acestui Festival, sa-l includem in programul Primavara culturala bucuresteana. Deci, intr-un an facem acest festival, el fiind bienal, iar in celalalt an vom face un festival de teatru contemporan (B-FIT), cum am facut si anul trecut, cand am adus la Bucuresti cele mai noi productii ale unor artisti premiati la Prix Europa, ca Oscaras Korsunovas, Hermanis.

 

Aceste festivaluri au contribuit la relansarea internationala a teatrului romanesc?

 

Eu cred ca ce se intampla la Bucuresti incepe sa aiba ecou. In primul rand, finantarea pe care o asigura Bucurestiul culturii incepe sa aiba un ecou european. Am primit in vizita mai multe oficialitati care au fost impresionate de salile de teatru pe care le avem, de Biblioteca Metropolitana, singura care figureaza pe harta Europei datorita activitatii si a digitalizarii masive a patrimoniului de carte pe care-l detine (2 milioane de pagini pe Internet). Suntem in asociatii europene cu program integrat. Suntem interesati, pe de alta parte, pentru ca avem un teatru foarte bun, de prezenta noastra la marile festivaluri din lume. Avem turnee ale teatrelor bucurestene organizate impreuna cu ICR, caruia ii multumim pentru colaborare. Sprijinim programul ministerului Cultura 2000 pentru participarea la Avignon si Edinbourg. Vom avea in aprilie si o Saptamana a culturii bucurestene la Madrid, unde sunt foarte multi romani, cu Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Nottara, Opera comica pentru copii (12-13 spectacole). Tot in aceasta saptamana vom deschide si prima dintre bibliotecile pe care Bucurestiul le va avea la Madrid pentru romanii de acolo. Ne sprijina pentru asta Primaria din Madrid, care a inteles urgenta. Ni s-au oferit patru suprafete de peste 80 de metri, plus mobiler, personal. Vom merge initial cu 10. 000 de volume. Pe 11 aprilie va avea loc inaugurarea acestei biblioteci ca sectie a Bibliotecii Metropolitane din Bucuresti.

 

Cum raspund cei pentru care faceti aceste investitii, subventionand practic cultura Capitalei?

 

Noi suntem din aceasta pozitie doar administratorii fondurilor. In privinta teatrelor, daca salile sunt pline inseamna ca investitia e rentabila. Fara sa luam in calcul calitatea. Critica de specialitate ne ajuta in a ne forma o parere in aceasta privinta. Este important ca reusim sa aducem cat mai multi oameni in spatiile noastre, tinand si pretul biletelor la un nivel accesibil. Cu toate acestea, incasarile din cultura sunt de peste 10 miliarde, ceea ce este o suma considerabila.

 

 

 

Interviu realizat de Doina Papp

 

 

 

 

 

CARMEN BENDOVSKI in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU

 

Probleme de identitate si pozitionare pe piata culturala internationala

 

 

 

Foste camine culturale cu public pasiv, majoritatea de varsta a treia

 

 

 

Centrul Cultural Roman din Viena exista de mai mult timp. Ce ne puteti spune despre istoria sa (infiintare, locatie, conduceri, public etc.)?

 

Cred ca o "istorie", fie ea si succinta, a centrelor culturale romanesti din strainatate, de la infiintare pana in prezent, nu mai prezinta mult interes, poate pentru evaluarile interne... As mentiona doar faptul ca actualele filiale ale ICR din marile capitale ale lumii au pornit in 2005 cu un handicap urias de imagine, credibilitate si vizibilitate; vorbim de 15 ani, daca ar fi sa ne raportam doar la institutiile celorlalte tari foste comuniste. In unele cazuri, acest "handicap" se raporteaza la perioade mult mai lungi; la Viena, Institutul Polonez exista din 1973, iar Collegium Hungaricum din 1978! Din cauza lipsei de strategie si de fonduri, reprezentantele culturale ale Romaniei au functionat timp de 15 ani, intr-adevar, ca niste camine culturale vizitate de un public pasiv, in majoritatea lui de varsta a treia, cu o conditie financiara modesta si un apetit cultural cliseard.

 

 

 

Scena culturala nu este stadion

 

 

 

Din impresiile mele, cultura romana inca nu are un loc bine conturat pe piata culturala internationala. Sau ma insel? Ce ar trebui facut?

 

Reiese, cred, din cele spuse mai sus, ca nu avem cum sa ocupam "un loc bine conturat pe piata culturala internationala"... Ne zbatem pentru acest loc abia din 2005. Scena culturala nu este stadion, nu ajunge mai in fata cel care da mai tare din coate. Nici produsele culturale pe care dorim noi sa le promovam nu sunt meciuri de fotbal sa capteze instantaneu atentia a zeci de mii de oameni si sa invadeze spatiile presei scrise si audiovizuale. Avem inca probleme de identitate si de pozitionare pe piata culturala internationala. Romania nu a reusit sa adopte o platforma de export cultural, in baza unor studii de piata care sa ne indice interesul actual al publicului si tendintele. Continuam, intr-o mare masura, sa reactionam la stimuli, in loc sa avem o atitudine prospectiva, si, de ce nu, agresiva! Mai degraba ni se intampla lucruri, nu le facem sa se intample. Ni se intampla ca Dan si Lia Perjovschi sa fi devenit foarte cunoscuti in Europa si Statele Unite. Ni se intampla ca Palme dOr sa fi fost castigat de Cristian Mungiu. Ni se intampla ca Mircea Cartarescu sa fie considerat de Szolnay, una dintre cele mai mari edituri austriece, drept cel mai important autor pe care l-a avut in ultimii ani. Ni se intampla, de ce nu, Costel Busuioc! Investirea Institutului Cultural Roman ca principal exportator cultural, cu o strategie asumata si o finantare la limita decentei, nu reprezinta un gest politic suficient de coerent si hotarat, cata vreme aceasta institutie se confrunta dramatic cu o legislatie de-a dreptul dusmanoasa si cu o finantare insuficienta. Cultura romana in strainatate nu poate fi promovata de o singura institutie. Daca vrem o ofensiva, trebuie sa aruncam in campul de lupta toate batalioanele. Or, la capitolul "incolonarii sub drapel", Romania are probleme mari... Prea multe interese divergente, prea multe orgolii, prea multe personalitati, prea putine competente, prea putin interes real. Explic printr-un exemplu: in 2003, anul preaderarii Poloniei la Uniunea Europeana, Austria a fost "invadata" de cultura poloneza. Am discutat in 2005 cu firma de relatii publice care a derulat campania de imagine si promovare prin cultura a Poloniei in Austria. Vorbim de un buget de publicitate de un million de euro! Vorbim de exporturi culturale, pe durata unui an, de minimum 3-4 milioane de euro! Si vorbim de o tara reprezentata cultural in Austria din 1973!!! Acest enorm efort de reprezentare si promovare nu a fost facut de o singura institutie. A reprezentat o decizie politica unanima, coerenta si pusa in practica magistral.

 

Suntem in 2008 si am pierdut 20 de ani... Doua decenii, la scara istoriei contemporane, atat de precipitate, reprezinta enorm. In termeni de pozitionare a "Romaniei culturale", chiar fata de alte tari central si est-europene, cum spuneam, nu fata de "marile culturi", cifra se multiplica dramatic. Avem inca, in acest moment, imensul noroc de a beneficia de interesul sporit al publicului occidental pentru o Romanie de curand membra a Uniunii Europene. Nu cred ca vom reusi sa folosim sansa. Sunt prea multe variabile care tin de scena politica interna si s-a demonstrat, in mod fatal, ca aceasta are o mecanica a ei. Nu s-a inventat inca cheia prin care aceasta masinarie cam nauca sa raspunda la comenzi care tin de interesul general si de perspectiva al Romaniei.

 

Ce ar trebui facut pentru ca Romania culturala sa aiba un loc al ei? Sa vrem. Dar sa vrem cu adevarat. Asta presupune spirit de echipa, renuntarea la reflexul de haita, legislatie in domeniul managementului cultural adecvata pietei occidentale in care incercam sa ne gasim un "loc de desfacere" vizibil si mai multe fonduri.

 

 

 

Strategii de secol XIX sau de mileniul 3

 

 

 

Care considerati ca sunt prioritatile unui director de centru cultural? Ce anume este specific pentru Viena, pentru Austria?

 

Depinde din ce perspectiva abordam rolul institutelor culturale. Daca le consideram instrumente ale diplomatiei publice, atunci prioritatea lor este sa promoveze punctual produse culturale considerate in Romania "de top". Daca le vedem ca pe un fel de Goethe Institut, sau Cervantes, sau British Council, sau Institutul Francez, atunci ele sunt locatii traditionale care promoveaza limba si cultura romana cu o intarziere de decenii! Daca acceptam sa vorbim despre filialele ICR tinand seama ca ele si-au propus sa conteze in epoca comunicarii directe nelimitate, in plina era a globalizarii, in mileniul 3, avem o problema. Sunt mai degraba institutii de secol XIX! Aceasta este, cred eu, si dificultatea enorma cu care se confrunta Institutul Cultural Roman. Ce strategie adopti? De export pur si simplu sau de "joint venture"? Pentru moment, tactica indicata pare a fi a unui mix din cele doua. Si performantele au dovedit ca era singura tactica posibila.

 

Presiunea in interiorul Romaniei este de a produce "dovada" performantei rapide. Performanta rapida nu poate fi atinsa decat prin conformare la tendintele interesului actual in plan european. Acest tip de interes ignora glorios nume mari ale culturii romane. Cedam sau insistam? Le vindem ce vrem noi sau le vindem ce vor ei? Daca le vindem ce vrem noi, atunci e nevoie de foarte multi bani. Daca le vindem ce vor ei, construim, poate, castele de nisip. Dilema majora a reprezentarii Romaniei prin cultura o reprezinta in acest moment raportarea la factorul "timp". Ne raportam la piata sau incercam sa o influentam? Actionam in prezent sau construim pentru viitor?

 

Am amintit la o recenta intalnire la ICR programul de lecturi publice, facut de Centrul Cultural din Viena, in colaborare cu editura Polirom, si l-am recomandat si altor centre culturale. Vreti sa ni-l prezentati mai detailat?

 

Programul cadru lunar Matinee& Brunch la ICR Viena, care a debutat in martie 2007, a fost pentru noi un pariu. Am ignorat complet principiile "de vanzare" ale marketingului si am investit intr-o campanie putin spectaculoasa de PR! Impreuna cu editura Polirom am prezentat lunar autori romani, majoritatea dintre ei necunoscuti publicului austriac. La cele 11 matinee literare organizate de ICR Viena au asistat in medie 30-35 de iubitori de literatura. Multi dintre scriitorii pe care i-am avut invitati ne-au declarat ca au avut lecturi in Europa pentru doar 5 spectatori!

 

Am derulat in paralel, de un an, o campanie de comunicare care a constat in expedierea sistematica a informatiilor legate de program. Am transmis unui numar de peste 400 de edituri, agenti literari, critici, jurnalisti specializati, personalitati ale mediilor literare CV-urile autorilor, textele critice si fragmentele traduse in limba germana. Am gandit o investitie pe termen lung si avem feedback imediat! Incepand din aprilie 2008, la doar un an de la debutul proiectului nostru Matinee&Brunch la ICR Viena, scriitorii romani au imensa sansa sa fie promovati, incepand cu luna aprilie, prin programul cadru lunar Viena citeste Romania, derulat de ICR Viena in parteneriat cu Societatea Austriaca pentru Literatura (ÖGL), intr-o locatie de referinta: Herrengasse nr. 5, la cativa pasi de Hofburg, fosta resedinta imperiala si actual centru metropolitan de congrese. Extrem de important in configuratia acestui program cadru al ICR Viena este parteneriatul cu Institutul de Romanistica, care a introdus in curricula universitara textele autorilor romani promovati de ICR Viena.

 

 

 

BuchWien 08 - o sansa pentru autorii romani

 

 

 

Ati lansat recent o invitatie editurilor romanesti pentru un targ de carte la Viena. Este, evident, o noutate. Care este motivatia, la ce rezultate va asteptati? Din cate stiu, la Leipzig, un targ de carte germana destul de viu, nici editurile romanesti si cred ca nici alte institutii nu au fost prezente.

 

Oferta speciala lansata de organizatorii BuchWien 08 este consecinta directa a strategiei ICR Viena de promovare a literaturii romane contemporane. Toate editurile care au publicat autori romani (Szolnay, Residenz, Drava, edition per procura, Wieser) cu care ICR Viena a colaborat pentru promovarea volumelor aparute in Austria au facut lobby pentru participarea Romaniei la acest targ de carte aflat la cea de a 61-a editie si care, in 2008, pentru prima oara va fi organizat la Centrul de Targuri si Expozitii Viena, dupa ce timp de 60 de ani a fost organizat in cadrul Primariei Viena.

 

Am transmis oferta speciala prin comunicat de presa, iar editurile interesate ne pot contacta. Toate detaliile legate de Targul de Carte de la Viena pot fi gasite pe http://www.kulturraumrumaenien.blogspot.com.

 

Speram ca editurile romanesti sa inteleaga ca BuchWien 08 reprezinta o cheie de acces pentru tot spatiul de limba germana. ICR Viena a investit aproape 90% din resursele de publicitate pentru promovarea acestui eveniment, sub logoul "Viena citeste Romania" . Suntem in faza de negociere cu actori foarte cunoscuti si iubiti de publicul austriac, care ne-au fost parteneri in acest program pentru a-i utiliza ca "brand" pe durata campaniei.

 

ICR Viena va aloca toate resursele umane si logistice pentru o buna reprezentare a Romaniei la acest eveniment. Ne vom asocia punctual cu editurile romanesti si austriece si vom sustine lecturile, intalnirile cu autorii si lansarile de carte. In paralel, vom promova in cadrul BuchWien 08 si programul lunar in colaborare cu Societatea Austriaca pentru Literatura. Incercam sa gasim resursele pentru producerea unui audiobook, in lectura actorilor Hermann Schmidt (Burgtheater) si Katharina Stemberger (Volkstheater) cu fragmente din volumele prezentate de ICR Viena, incepand din 2007, in colaborare cu editura Polirom.

 

Care considerati ca au fost realizarile Centrului de cand ocupati functia de director? Ce considerati ca sunt probleme care raman de rezolvat?

 

Mi-am propus in primul rand sa aduc ICR Viena in mileniul 3! Am reusit sa echipez sediul astfel incat sa se poata oricand transforma intr-un studio de televiziune(!), avem un media room unde oferim publicului acces la presa romaneasca online si la posturile de televiziune romanesti. Cursantii care invata limba romana in cadrul parteneriatului nostru cu Centrul de Limbi Straine al Universitatii Viena au la dispozitie lap-topuri cu acces Internet nelimitat. Salile institutului sunt dotate cu ecrane cu plasma, care permit organizarea oricarui tip de performance, expozitii in tehnici multimedia, sesiuni de informare-comunicare complexe.

 

Proiectul de management a vizat in primul rand transformarea partiala a institutiei, din organizator de spectacole in centru de retea pe relatia bilaterala, in domeniul artelor, educatiei si culturii civice, si atragerea unui public activ si potential vector de comunicare. Dupa doi ani si jumatate, ne permitem sa raportam (sic!):

 

- ICR Viena a devenit prima institutie careia i se adreseaza operatori culturali de prima marime, organizatii, asociatii culturale, creatori din Austria care doresc parteneriate; colaboram cu Kulturkontakt (cea mai importanta asociatie austriaca care finanteaza si sprijina proiecte culturale, rezidente, traduceri pe relatia Austria-Europa Centrala si de Est), Abatia Klosterneuburg (unul dintre cele mai importante situri istorice si cel mai puternic promotor al culturii romanesti in regiunea Austria Inferioara), Radio ORF, Centrul Cultural si Cinematografic Urania, Departamentele de Cultura ale Primariei Viena si Ministerului Afacerilor Europene si Internationale al Austriei, Facultatea de Comunicare, Institutul de Romanistica, Centrul de Limbi Straine din cadrul Universitatii Viena;

 

- Sediul ICR Viena este solicitat de austrieci pentru organizarea de evenimente proprii pentru ca ofera, pe langa o adresa centrala si un spatiu istoric (casa a fost construita de Franz Schönthaler, sculptor si decorator al Curtii Imperiale in vremea lui Franz Josef), o dotare logistica demna de invidiat si un spatiu "user friendly";

 

- Publicul nostru a "intinerit" cu vreo 20-30 de ani, nu este un public captiv formatelor "de toate pentru toti", ci unul specializat, in functie de oferta noastra; am adoptat, de exemplu, strategia de nisa cu programele cadru lunare de jazz si jam session si festivalul de jazz. Un google search "hotROMania" confirma ca am facut o optiune corecta;

 

- Last but not least, ICR Viena reprezinta o echipa care nu oboseste! Modul in care colegii mei reusesc sa se mobilizeze, indiferent de gradul de dificultate al proiectului si de numarul de programe, care are loc uneori simultan in mai multe locatii si orase, indiferent de complexitatea si disconfortul aspectelor organizatorice si administrative, continua sa ma surprinda. Faptul ca in majoritatea cazurilor reactioneaza cu zambetul pe buze, cand le dau mai mult decat pot duce, merita aici si acum recunoastere publica!

 

 

 

Documentare despre revolutia romana

 

 

 

Ce v-ati propus pentru anul viitor?

 

Ne-am propus marcarea a douazeci de ani de la prabusirea comunismului, sub motto-ul "Romania 20 years after". Suntem deja intr-o faza destul de avansata cu proiectul de programe. Intentionam sa debutam in 2008 la MuseumsQuartier, una dintre cele mai celebre locatii din Viena pentru spectacole, expozitii, performance, loc predilect de intalnire al boemei artistice si tinerilor. Colaboram in acest proiect cu "ensemble europa" reprezentat de doi tineri creatori austrieci (care au pus in 2007 in scena, cu un succes extraordinar, O noapte furtunoasa) si cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

 

Am contactat cativa realizatori de televiziune cu care am discutat productia unei serii de trei documentare dedicate revolutiei romane si intentionam sa organizam in cadrul celui mai important eveniment stiintific, Forum Romania VII, o sesiune la care sa participe cativa dintre jurnalistii de la cele mai importante trusturi de presa germane (Spiegel, Frankfurter Allgemeine, Frankfurter Rundschau, retelele de televiziune ARD si ZDF, Deutsche Welle), care au relatat mult despre evenimentele din Romania anilor 90.

 

Incercam sa identificam procedurile prin care putem lansa un concurs pentru un proiect pe care sa il prezentam la Linz, Capitala Europeana 2009, orasul unde se desfasoara anual cel mai important festival multimedia, Ars Electronica. In paralel, in cadrul intalnirilor lunare ale Uniunii Institutelor Europene din Viena (VEK), Luana Chira, directorul adjunct al ICR Viena, care detine si presedintia organizatiei, discuta deja insertiile culturale romanesti in programul Capitalei Culturale Europene.

 

Vom pastra programele care ne-au particularizat in mediul concurential vienez (52 de reprezentante culturale straine, la care se adauga sute de institutii culturale autohtone!): hotROMania, jam session lunare si festival in parteneriat cu Radio ORF si cel mai mare club de jazz Porgy&Bess; festivalul de film in colaborare cu Urania, expozitiile din sala terrena a Abatiei Klosterneuburg, serile literare in colaborare cu Societatea Austriaca pentru Literatura si evenimentele speciale dedicate originarilor din Romania.

 

 

 

 

 

DARIA GHIU

 

Harta si teritoriul

 

Fenomenul bienalelor de arta contemporana (II)

 

 

 

 In articolul din numarul trecut, am incercat o cartografiere a fenomenului bienalelor de arta contemporana, precum si o definire a acestuia. Faptul ca in lume exista cel putin 200 de bienale si ca numai in România sunt trei asemenea forme de manifestare a artei necesita o cercetare amanuntita despre statutul lor si despre ceea ce isi propun cu fiecare editie. Spuneam ca bienalele par sa ilustreze o stationare intermediara a artei, o ezitare a artei si o incercare de a se plasa efectiv in realitate, prin autolegitimare.

 

Daca Bucharest Biennale (Bienala Bucurestiului, care va avea loc in primavara aceasta, intre 23 mai si 21 iunie) isi propune o topografiere a contemporaneitatii - nu doar prin alegerea strategica a artistilor participanti, dar si printr-un act foarte concret, acela al conceperii unei harti in Bucuresti, a locatiilor eclectice alese pentru desfasurarea acestei editii -, editia a treia a Bienalei Tinerilor Artisti, organizata de Centrul Cultural META (infiintat si condus de artistul Romelo Pervolovici), incearca "o privire de ansamblu asupra artei contemporane internationale", pentru "a ajuta" publicul sa inteleaga actualele fenomene artistice si culturale. Pe de alta parte, Periferic 8, cea mai veche bienala din spatiul românesc, ce are loc la Iasi, infiintata de artistul Matei Bejenaru - gândita mai intâi ca festival de performance si transformata mai apoi, la cea de-a cincea editie, in mai 2001, in bienala, prima din România -, se contureaza in jurul conceptului de art as gift, arta ca dar: practica sociala si comuna de a da si de a primi daruri, ca imagine pentru aproprierea notiunii de economie a artei.

 

 

 

Bienala Tinerilor Artisti. "Re-Construction"

 

 

 

Curatoriata de Ami Barak, cunoscut critic de arta si curator, aceasta editie va avea loc in octombrie, la Bucuresti. "Captare ad-hoc a creatiilor contemporane", oferirea unei viziuni globale a artei actuale si, in acelasi timp, apropiere de spatiul artistic românesc si in general de tot ce s-a intâmplat in Est, de partea cealalta a Cortinei de Fier: invitarea unui numar mare de artisti, din aproape toate colturile lumii, dar cu un accent pus pe Europa de Est si pe România. Australia, Brazilia, SUA, Singapore, Franta, Germania, Lituania, Cehia, Slovacia, Serbia, Polonia, Ungaria, Moldova, România. Dintre artisti, doar câteva nume: Dan Acostioaiei, Liliana Basarab, Anca Benera, Andrea Faciu, Victor Man, Olivia Mihaltianu.

 

Obsesia contaminarii si, de aici, sentimentul uniformizarii, al platitudinii, al lipsei de originalitate si al temerilor continue ca actul lor artistic repeta unul deja existent. Cum are loc "cultivarea identitatii" intr-o era a globalizarii? Cum reusesti ca artist sa iti pastrezi individualitatea, folosind in schimb instrumente universale? Ami Barak isi propune de fapt sa faca o istorie a ultimelor decenii de arta contemporana si sa pozitioneze in acest context arta contemporana a spatiului estic, aratând modul prin care se individualizeaza, felul in care artistii "se descurca" cu "mostenirea deconstructivista" si isi re-construiesc postfactual identitatea, incercând sa umple rapid un gol, sa se plaseze in context european. Tema acestei editii ia mai degraba forma curajoasa a unei lectii de arta contemporana, care ii vizeaza deopotriva pe artisti si pe privitori. Acestia din urma inca nu au ochiul format pentru arta zilelor noastre, nu stiu cum sa se raporteze la actul artistic sau modul in care o fac apare formulat in termenii unei educatii invechite.

 

 

 

Periferic 8. "Art as gift", arta ca dar

 

 

 

Periferic 8 (intre 3 si 18 octombrie 2008, la Iasi, riscând sa se suprapuna cu Bienala Tinerilor Artisti) - tot o incercare de apropiere a publicului de arta contemporana, de data aceasta printr-o forma mai complexa si poate cu sanse mai mari de reusita. Curatoarea acestei editii, Dóra Hegyi, critic de arta si curatoare din Ungaria, project leader al Tranzit.hu (scoala libera de practica si de teorie a artei), propune conceptul de arta ca dar. Apeleaza la o alta metoda de educare a publicului, prin inserarea artei intr-o practica sociala a fiecaruia dintre noi: cea a darului. Metafora darului (oferirea si primirea de daruri) poate functiona in intelegerea economiei artei si poate face accesibila fiecare etapa din acest proces: creatie, productie, distributie si share, receptare si consum. Apelând la dar, practica sociala complexa, care poate defini si stabili cel mai bine relatiile intre oameni, curatoarea Dóra Hegyi vorbeste implicit de o altfel de economie, o economie simbolica, a valorii - cum creezi valoarea si cum o modelezi. Darul ca model alternativ pentru apropierea publicului de artist si pentru intelegerea si includerea artei in social. Câtiva dintre artistii care vor participa sunt suedeza Johanna Billing, prezenta si la Documenta 12, la Kassel, in 2007, si Roza El-Hassan, din Ungaria.

 

De asemenea, Periferic a initiat si o platforma de discutii virtuala, blog-ul  http://perifericbiennial.wordpress.com/, unde, ca prima tema de reflectie, se vorbeste despre "Economia artei ca dar", având ca suport teoretic Eseul despre dar al lui Marcel Mauss si Partea blestemata a lui Georges Bataille.

 

 

 

Intre reactie spontana si interventia rapida

 

 

 

Adevarat fenomen global, planetar, bienalele de arta contemporana evolueaza pe muchia de cutit dintre modurile traditionale de display ale artei si inserarea in societate pâna la formarea de habitus-uri colective, capabile sa includa noul concept de "artistic" in comportamentele urbane curente. Adevarate muzee ale prezentului, bienalele arhiveaza imediatul si reactia artistica la imediat, transformându-l in istorie evanescenta, pe fondul evacuarii traditiei. Creativitatea artei contemporane devine astfel, tot mai mult, o meta-creativitate, experimentând pe interfata dintre reactia la actualitate si interventia artistica in actualitate.

 

 

 

 

 

GABRIEL CHIFU in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU

 

Cred in proza de tip palimpsest

 

 

 

Nascut in 1954 • din 1985 redactor al revistei Ramuri; redactor-sef din 1991 • membru al Pen Club Romania • din 2005 secretar al Uniunii Scriitorilor din Romania

 

• a publicat in antologii si reviste din SUA, Marea Britanie, Italia, Serbia, Grecia, Belgia, Cehia, Haiti etc. Volume de poezie: Salas in inima (1976); Realul eruptiv (1979); O interpretare a Purgatoriului (1982); Lamura (1983); Omul netarmurit (1987); Povestea tarii latine din Est (1994); La marginea lui Dumnezeu (1998); Bastonul de orb (2003); Lacatul de aur (antologie, postfata de Dan Cristea, 2004); O suta de poeme (antologie, cu o prefata de Nicolae Manolescu, 2006). Romane: Unde se odihnesc vulturii (1987); Valul si stanca (1989); Maratonul invinsilor (1997); Cartograful puterii (2000); Povestirile lui Cesar Leofu (2002); Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme (2004); Relatare despre moartea mea (2007).

 

• Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (1976), pentru roman (1997), pentru poezie (1998); este Ofiter al Ordinului Meritul Cultural, 2004

 

 

 

Dualitate programata

 

 

 

Desi teoretic v-ati nascut in zodia Berbecului, dualitatea Pestilor pare sa aiba si ea un cuvant de spus. Sunteti in aceeasi masura poet si prozator, matematician (prin studii) si literat (printr-o profesiune asumata). Va impartiti timpul intre viata de scriitor (poet, prozator) si cea de manager cultural (Ramuri, Uniunea Scriitorilor), intre Bucuresti si Craiova. Pragmatic vorbind, este un avantaj? Un dezavantaj? Si, de fapt, cum va "impartiti" timpul si mintea?

 

Nu stiu daca aceasta dualitate pe care ati remarcat-o este un semn zodiacal. Cert este ca ea exista, eu mi-am asumat-o, e, intr-un fel, programatica si am justificat-o printr-o mica teorie de uz personal: porneste dintr-un acut sentiment al vulnerabilitatii si efemeritatii, din convingerea ca timpul pe care-l avem la dispozitie este in mod dureros limitat si atunci am cautat remedii, am cautat sa-mi prelungesc cumva existenta. Cum? De pilda, multiplicand-o, facand lucruri care, cel putin la prima vedere, sunt incompatibile/ nu se impaca/ se bat cap in cap... Cu mintea plina de tot soiul de modele ilustre, Ion Barbu si Dostoievski, Orfeu, Pitagora si da Vinci, astfel am pornit in adolescenta pe aceste doua cai mai degraba opuse, matematica si literatura, cu o inconstienta incredere in fortele mele (e specifica zodiei Berbecului?...), convins ca am sa ajung la liman fara sa ma rup in doua, fara sa ma fac zob. Am vrut sa traiesc mai mult, ceea ce s-a transformat in: am incercat sa traiesc de mai multe ori, sa traiesc simultan mai multe randuri de vieti (ori, mai cuminte spus, mai multe randuri de experiente). Gasesc o speciala satisfactie in faptul de a-mi indrepta atentia spre domenii diverse, pe care sa mi le apropriez. In fond, este vorba, probabil, de acea pasiune raspandita de a descoperi tinuturi noi, de a aseza acolo steagul tau. De fapt, corect este sa pun verbul la imperfect, gaseam o speciala satisfactie, nu gasesc, fiindca intre timp mi s-a mai stins curiozitatea, intre timp am cam obosit, intre timp am ajuns sa ma concentrez asupra teritoriului in care simt ca sunt cu adevarat eu insumi si acest teritoriu este literatura / scrisul... Daca e un avantaj sau un dezavantaj in acest mod de a-fi-in-acelasi-timp-pe-mai-multe-maluri? Habar n-am, eu asa functionez, nu caut avantajele. Oricum, facand lucruri foarte diferite mi-e bine, ma odihnesc de unul prin altul, altfel m-as plictisi, m-as plictisi de moarte.

 

 

 

Noutati in activitatea interna: redefinirea premiilor, proiecte pentru tineri, burse si stagii de creatie, mediatizare a scriitorilor

 

 

 

Ce presupune activitatea interna a Uniunii Scriitorilor care se afla in atributiile dvs. (cea externa revine Irinei Hora)? Cand am intrat in biroul dvs., erati la telefon cu d-l Manolescu, presedintele Uniunii. El este foarte prezent aici, dar altele, destule va raman de rezolvat. Sa facem o rapida trecere in revista si sa ne spuneti si ce este nou fata de celelalte mandate ale echipelor de conducere a Uniunii Scriitorilor.

 

Cred ca am ajuns la o anumita limpezire, la o anumita geometrizare optimala a felului cum functioneaza Uniunea: sunt trei domenii sau trei departamente principale, fiecare dintre ele aflat in subordinea presedintelui - departamentul de interne, de externe si financiar. Activitatea interna a Uniunii cuprinde, nu ma plang, destule: o coordonare a filialelor din Bucuresti si din tara (in numar de cincisprezece), a revistelor care au egida Uniunii (peste douazeci), a programelor care se deruleaza, culturale (din ce in ce mai numeroase) si sociale, dupa cum cuprinde si rezolvarea numeroaselor chestiuni zilnice care apar si care sunt greu de contorizat (cazuri individuale deosebite, situatii conflictuale, interventii legislative, intalniri si actiuni de reprezentare, parteneriate diverse si organizarea de evenimente, probleme de patrimoniu si de birocratie inevitabila etc., etc.). Strict, in privinta programelor culturale, profesionale, se cuvine sa amintesc cateva: am redefinit premiile USR, astfel incat sa creasca prestigiul, importanta acestei institutii a premiilor (un numar mai mic de premii; o singura carte premiata pe gen; un juriu fix, ales pe un mandat de patru ani, compus din critici literari; posibilitatea ca orice autor sa primeasca acest premiu, chiar daca nu e membru al USR); apoi, am initiat un capitol de proiecte exclusive pentru tineri (un colocviu anual gazduit de fiecare data de alta filiala, am infiintat o revista dedicata lor, am pus la cale, impreuna cu Cartea Romaneasca, un concurs de volume in manuscris, le-am acordat burse); apoi, exista o serie de manifestari menite sa sporeasca vizibilitatea publica a scriitorilor contemporani (au intrat in traditie, deja, intalnirile lunare de la Sala Oglinzilor sub genericul "Scriitorul si criticii sai", avem o pagina saptamanala de prezentare a cate unui scriitor in Jurnalul National, avem unele parteneriate cu TVR Cultural si am pornit sistemul de lecturi publice, platite!, care au loc in toate filialele); apoi, am organizat un sistem de burse/stagii de creatie pentru membrii nostri, la Neptun si Valea Vinului; apoi, de anul trecut exista un concurs de proiecte culturale: oricine poate concura si Comitetul Director al USR alege, prin vot, ideile bune, pe care le finantam cu o suma maxima semestriala de o suta de milioane de lei vechi; apoi, am demarat un alt proiect dedicat memoriei scriitorilor romani (marcam locurile, casele unde au trait scriitori, vom inalta un memorial in curtea Uniunii dedicat scriitorilor incarcerati, victime ale sistemului totalitar ) - este o datorie sa ne respectam trecutul si este un mod de a ne consolida prezentul si viitorul. In fine, m-am cam lungit, insirand aici toate aceste actiuni ale Uniunii. Sunt si altele, multe altele. Ceea ce e important sa se retina e ca aceasta echipa de la conducerea Uniunii Scriitorilor (nu stiu daca e ceva nou fata de alte mandate!) se straduieste sa faca institutia sa functioneze in limitele normalitatii, in respect pentru valoare si aratand o deschidere reala, nu simulata.

 

 

 

Conferinta din 2009 va schimba actuala structura functionala depasita

 

 

 

Este suficient de mare si de profesionista echipa cu care lucrati? Am impresia ca pe zona de PR/Comunicare s-ar putea face mai mult, daca ati avea un tanar profesionist, asa cum exista la mai toate institutiile. Nu poti face administratie numai cu scriitori, care trebuie sa isi vada si de scrisul lor, de viata literara, in ansamblul ei. Ce posturi v-ati mai dori? Aveti bani suficienti pentru a rezolva problemele de imagine, de fundraising? Se vorbeste despre structurarea unei agentii literare in cadrul Uniunii Scriitorilor, este ceva adevarat?

 

Daca e mare echipa? Nu, categoric nu. Daca dam la o parte personalul administrativ-contabil si pe cel auxiliar (soferi, portari, femei de serviciu), tare mi-e teama ca nu ramanem decat doua-trei persoane pe puntea acestei corabii, care sa vasleasca si s-o poarte destoinic printre valurile nu tocmai blande ale timpurilor noi!... E o structura functionala total depasita, pe care asa am mostenit-o. Era facuta pentru alte vremuri, cand lucrurile mergeau de la sine, intr-o netulburata somnolenta. Noi nu avem cum sa fiintam decat pe acest temei subred, ne impiedica statutul. Suntem in situatia unui violonist care trebuie sa duca la bun sfarsit melodia cu eforturi considerabile, avand una sau mai multe corzi rupte. Oricum, am discutat indelung cu domnul Manolescu si cu ceilalti colegi si vom incerca sa imbunatatim statutul intr-o conferinta nationala, la inceputul anului 2009, inainte de alegeri, astfel incat cei care vor fi la conducerea Uniunii in mandatul viitor sa beneficieze de o organigrama, de un set de norme mai adecvate, mai flexibile, mai bine concepute. Activitatea Uniunii in acesti ani s-a redimensionat, s-a amplificat si s-a diversificat continuu, asa incat sigur se impun, cum corect observati, posturi noi, functii noi care sa aduca aceasta institutie in rand cu lumea: si in zona proiecte&programe, si in zona imagine&comunicare, si in zona atragerii de fonduri. Cat despre o agentie literara in cadrul Uniunii, e adevarat, am dorit sa o intemeiem, dar n-am izbutit. Am dat si anunturi in ziare pentru postul de coordonator al agentiei si nu a iesit nimic. Ceea ce ma ingrijoreaza: daca agentul literar intarzie sa apara inseamna ca teritoriul acesta al literaturii romanesti contemporane nu e atractiv. Oricum, agentul literar, in opinia mea, reprezinta veriga lipsa din lantul care duce de la scriitor la cititor: fara el, evident, circuitul nu se inchide si nu functioneaza cum se cuvine.

 

Colegii scriitori care invidiaza persoanele aflate in functii de conducere in aceste perioade nu-si imagineaza cat consum de energie presupun si cate dezavantaje. Ati simtit ca pierdeti ceva in afara de timpul pretios al vietii noastre, de cand sunteti secretar al Uniunii? (Daca nu ma insel, ati afirmat ca nu veti candida in aceasta perioada la premiile Uniunii.) Aveti insa si satisfactii, legate de reusite ale programelor Uniunii? Sa vorbim si despre ele. Lumea scriitoriceasca este vazuta din afara ca un cos cu serpi, Uniunea a fost atacata (in ultima vreme tot mai putin, am impresia) ca o institutie veche, comunista etc. Dinauntru fiind, cum o vedeti? Pentru ca este, intr-adevar, foarte eteroclita. Care sunt problemele identificate? La ce serveste de fapt Uniunea? Cum merge apropierea tinerilor de Uniune?

 

Intrebarea dumneavoastra e, in realitate, o rafala de intrebari. Sa le luam pe rand. Functiile de conducere (sigur, la noi si, poate, peste tot...) sunt de obicei o masinarie de creat maxime avantaje personale pentru cei care le detin. Acestia au de ce sa fie invidiati si chiar detestati: nu consuma nici energie in favoarea celorlalti, nu inregistreaza nici pierderi, ei au exclusivitatea castigurilor personale. In ceea ce ma priveste, vad pozitia mea la USR nu ca pe o functie de conducere (tocmai am scris de curand undeva ca "secretar" mi se pare ca suna absolut tampit, iar istoria recenta a intelesurilor acestui cuvant imi displace profund...), ci ca pe o functie de executie, ca pe un rol de tehnician, de meserias, un fel de ceasornicar care are grija ca limbile pendulei sa arate bine ora. Dar nu conteaza neaparat cum ma consider eu, conteaza cum sunt perceput. Si dinafara sunt perceput, banuiesc, ca un ins care detine oarece putere si atunci unii oameni sunt tentati sa-mi dea ceea ce nu mi se cuvine. Incerc sa ma feresc de asta. De aceea, am anuntat, intr-adevar, ca nu candidez la premii. Am mai comis si altele, de acelasi tip: pana acum, in trei ani, nu am plecat niciodata in strainatate trimis de Uniune, nici nu am beneficiat de lecturi publice, am si facut benevol, neplatit munci care nu erau in sarcina mea si, ori de cate ori am avut impesia ca sunt bagat in seama nu pentru literatura mea, ci pentru biata functie efemera, m-am dat deoparte. Dar, inevitabil, avantaje tot apar. Unul pe care il accept este acela ca, numele meu fiind actualmente mai in atentie, imi sunt si cartile mai cu luare aminte citite si comentate decat imi erau atunci cand locuiam la Craiova. Cine stie, poate si la capitolul dezavantaje am cate ceva de numarat: poate am creat antipatii fara alta motivatie decat aversiunea generica fata de toti cei care ocupa functii... Satisfactii legate de programele Uniunii? Sigur ca da, pentru cine cantareste drept lucrurile, e vadit ca se inregistreaza niste schimbari benefice. Ce fel de schimbari benefice? De pilda, schimbari de natura celor pe care le accentuati chiar dumneavoastra in intrebare: Uniunea e din ce in ce mai putin atacata ca fiind "o institutie invechita, comunista". Ne dam silinta s-o reformam din mers, sa recladim casa locuind in ea - asa vad eu institutia asta din interior. Este ea "un cos cu serpi"? Va fi fiind, eu nu-mi dau seama, oricum nu mi-e teama, tin la colegii mei, le inteleg neimplinirile si nu mi se par serpi. Mai degraba, miei, dusi la taiere. Este eteroclita? De acord, este, dar in asta sta tot farmecul. La ce serveste Uniunea? Eu cred ca Romania duce lipsa de institutii care sa functioneze. Si, atunci cand avem una care merge (chiar daca are pacate/hibe recunoscute!), nu e in beneficiul nimanui sa-i punem o bomba la temelie si sa asteptam vrajiti momentul cand sare in aer si se face praf si pulbere. Atitudinea normala si utila (de altfel, o operatie mult mai dificila si de aceea mai tentanta!...) e s-o pastram in viata, sa inlaturam tumora, cusururile, sa o lecuim, sa o preschimbam in acea institutie respectata de care scriitorii au nevoie ca sa le apere interesele. Lumea de azi, oarecum iresponsabila si parca ascultand de un nou grobianism, se arata dispusa sa-i sacrifice cu o condamnabila usurinta pe ei, pe scriitori, care reprezinta o categorie extrem de expusa si de fragilizata. Daca vom reusi schimbarea aceasta la fata, schimbarea de profunzime, atunci tinerii se vor apropia de Uniune. Ei au totdeauna dreptate, nu se insala, ei sunt un instrument foarte fin, in stare sa masoare exact daca s-a produs sau nu metamorfoza. Cand vor veni inseamna ca am izbutit.

 

Am debutat aproape odata, eu in 1975, cu Drumul egal al fiecarei zile, dumneavoastra in 1976, cu Salas in inima. Am primit premiul revistei Luceafarul la o distanta de un an. Erati foarte tanar. Cum va vedeti astazi parcursul, cum au fost inceputurile literare? Va simtiti inclus intr-o generatie, cum se obisnuieste la noi sa fim categorisiti?

 

Desi am trecut prin aceleasi redactii cam in acelasi timp, nu ne-am intalnit, dar, marturisesc dupa atata vreme, eram de atunci un cititor al dumneavoastra care va pretuia... Da, am debutat "foarte tanar", in studentie, am luat o sumedenie de premii, m-au sprijinit Geo Dumitrescu, Doinas, Dimisianu, toata lumea in jurul meu spunea ca sunt foarte talentat. Atunci aprecierea asta ma flata, acum sunt convins ca n-a fost deloc in favoarea mea: "talentul" a facut sa debutez prea devreme, cand poezia mea era doldora de influente si defecte (eram in situatia unei plante rasarite timpuriu care e surprinsa de zapada)... Am intrat in literatura inaintea colegilor mei de generatie si de aceea am fost asezat cand in vagonul saptezecist, cand in cel optzecist, cand, cel mai adesea, chiar in golul dintre vagoane. Cu timpul, s-a mai reparat cate ceva, ajungem sa intelegem ca nu apartenenta la o generatie sau alta este determinanta, ci cartile adunate in dreptul numelui unui scriitor.

 

 

 

N-am luat in serios razboiul dintre generatii nici cand era in toi

 

 

 

Ce credeti despre momentul literar actual (il intreb pe scriitor)? Mai exista razboiul violent intre generatii de acum cativa ani?

 

N-am luat in serios acest razboi nici cand era in toi, nu credeam in el nici atunci cand, aproape, atatea victime cadeau rapuse tocmai in acest razboi inexistent. Tinerii scriitori au nevoie sa se defineasca prin delimitare, prin refuz, e ceva firesc. Asta, in conditii normale. Cu atat mai mult la noi, unde ei aveau si mai au atatea motive in plus de dezamagire, de revolta: cei cincizeci de ani de istorie deturnata, rasturnata, cei cincizeci de ani de constrangeri au produs "slutiri" importante in corpul literaturii, rani necicatrizate. Repet, tinerii e firesc sa reactioneze, chiar violent, la ele. Acum ce constatam? Treptat, diferentele dintre generatii s-au atenuat, optiunile s-au nuantat in ambele tabere, fiecare a realizat ca binele nu e monopolul sau, dupa cum nici raul nu e monopolul celeilalte tabere. Tinerii au privit spre generatiile precedente si au ales, si-au fixat preferintele, modelele, dovedind si gust si simt etic in alegerea lor. Iar ceilalti (cum sa-i numesc?, scriitorii batrani?, consacrati?, cu trecut?...) au inceput sa descopere surprinsi cat de bine scriu noii critici, dar si noii poeti ori prozatori. Momentul actual mi se pare unul foarte interesant prin doua aspecte. Pe de o parte, e un moment al prozei, al romanului, care s-a impus ca forma si formula de expresivitate literara de o maxima insemnatate si potentialitate. Si, pe de alta parte, asistam la o predare a stafetei, la o trecere a "prerogativelor puterii" de la o generatie la alta, apar alti lideri, alte capete de afis in romanul romanesc, in general scriitori care nu sunt legati de perioada de dinainte de anul 1989.

 

In 1987, daca nu ma insel, v-ati indreptat spre roman, asa cum fac foarte multi poeti la un moment dat. Acum aveti in urma 7-8 carti de proza. Pe dumneavoastra ce v-a condus spre proza?

 

 Reiau explicatia pe care am mai dat-o si cu alte prilejuri. De la un moment dat, simplu, n-am mai incaput in poezie. Simteam nevoia sa incerc si altceva. Cand am descoperit romanul, am devenit intreg, am inteles ca pana atunci fusesem un ins care se deplasa sarind intr-un picior si abia acum paseam asa cum se paseste, cu doua picioare. Proza si poezia functioneaza la mine complementar, ma incarc de energie pentru una prin cealalta. Cumva miraculos se manifesta la mine aceasta dualitate, poezia si romanul ca factori ai deplinatatii.

 

Cum scrieti un roman?

 

Pentru mine, romanul este o constructie minunata in care respect cu sfintenie o anumita regula: folosesc neaparat doua elemente constante, personajele si povestea, sunt elementele de identificare, elementele care asigura coerenta zidirii. Apoi, ma simt in largul meu, imi ingadui foarte multe libertati. Sa scriu este pentru mine un exercitiu sofisticat, un exercitiu de eternitate, de daruire, de libertate, cum spuneam, de fericire, pana la urma. Am cateva teme obsesive si de fiecare data caut sa asez, sa privesc omul in ecuatie fundamentala, pe verticala morala, dintre bine si rau, dintre ceresc si pamantesc. Cred in proza de tip palimpsest, in care straturile succesive de semnificatii se insumeaza dand sensul ultim al cartii, care este interogativ si spiritual. Habar n-am daca e un defect sau o calitate, dar totdeauna romanele mele au o miza multipla, isi propun sa-l capteze si pe cititorul comun, si pe cel initiat, cine se asteapta, intrand intr-un roman al meu ca intr-o cladire (pentru a continua in termenii analogiei pe care am propus-o, aceea a romanului-constructie...), sa ramana pe un singur palier va fi cu siguranta dezamagit. Zonele de roman popular alterneaza cu zonele de proza subtila, realismul crud sta alaturi de proza simbolica si fantastica, teoretizarea la vedere coexista cu naratiunea in sine, inocenta etc., etc.. Din elemente stiute, schimband ordinea montarii si functia curenta, se compune ceva cu o valoare noua. As asemana totul cu casa vieneza a lui Hundertwasser.... Cum scriu efectiv? Scriu la laptop, asadar pot scrie pretutindeni. De obicei, pornesc de la o singura idee-declansator: o simpla imagine, sau o amintire, sau o intrebare, sau un episod cu miez. Daca am gasit declansatorul, totul creste apoi din acest sambure, parca de la sine, ca planta din samanta de mustar.

 

Ce aveti in laboratorul dvs. literar acum, in afara rubricii recente de la Luceafarul?

 

Am inceput o carte care se numeste Fragmente din nastrusnica istorie a lumii de gabriel chifu traita si tot de el povestita, din care am publicat cateva fragmente in Ramuri si din care voi publica altele in Romania literara. Nu prea sunt in stare cum si unde sa incadrez textele astea, ele nu sunt propriu-zis proza, nici poezie ca in manual, nici eseu sau memorialistica de-adevaratelea, sau sunt si proza, si poezie, si eseu-amintiri. Este poate demn de interes sa relatez cum am ajuns sa scriu aceasta carte. Ma aflam singur, departe de tara, intr-un univers strain, care fiinta izbitor de diferit, aproape pe dos fata de universul meu, clima era neprietenoasa, aveam mult timp liber si-l petreceam in camera de hotel. Aveam cu mine laptopul de care v-am vorbit. Am profitat si am pornit intr-o calatorie interioara, o explorare cumva la intamplare prin memoria mea. Am adunat ce am gasit si am purces sa reinsufletesc o lume pierduta, foarte particulara, foarte a mea, o lume care nu mai exista niciunde si nicicum decat astfel, fragmente, cioburi, in mintea mea, in sufletul meu. Sentimente, senzatii, intamplari mici in sine, dar pentru mine de importanta cosmica, spaime, obsesii, inchipuiri, persoane pretioase si uitate ce s-ar cuveni transformate in personaje memorabile, istorie traita dureros, pe propria piele, excursii sau numai tatonari ale regiunii umbrite a subconstientului, confesiuni despre ceea ce ca regula e de nemarturisit, si altele, si altele, toate creionate, aduse in limbaj prin niste desene in stil naiv.

 

 

 

Despre cel mai recent roman a lui Gabriel Chifu,

 

Relatare despre moartea mea, Editura Polirom, 2007:

 

 

 

"Acaparator prin intriga si profund prin reflectiile pe care le genereaza, romanul-parabola al lui Gabriel Chifu are toate sansele sa devina una dintre cele mai sugestive marturii literare ale trecerii noastre prin istorie, o trecere proiectata pe ecranul unui razboi vechi de cand lumea." - Vitalie Ciobanu

 

 "Gabriel Chifu este unul dintre cei mai originali romancieri ai momentului. Intr-un roman deopotriva dens si spectaculos, inchegat cu mare forta narativa, el rezolva exceptional o situatie imposibila: o femeie se sinucide pentru a curma Raul cuibarit in propriul ei trup." - Dan Cristea

 

"Romanul lui Gabriel Chifu s-ar putea sa umple in mod fericit unul dintre golurile cele mai dureroase ale literaturii romane actuale: interpretarea literara a trecutului comunist. Fara dezvaluiri senzationaliste sau decoruri de epoca, aceasta carte reuseste sa construiasca una dintre cele mai fine si mai percutante metafore ale totalitarismului care invadeaza zona cea mai intima a unei comunitati - sau, in cazul nostru, a unei fiinte feminine. O poveste tulburatoare si simbolica." - Luminita Marcu

 

 "Pentru ca ceea ce face Gabriel Chifu este sa schiteze un contur ferm inauntrul caruia coloratul si hasuratul se fac dupa bunul plac. Imaginatia, inspiratia, dispozitia sunt cele care dau viata scheletului narativ voit rigid si sfideaza asteptarile stereotipe, mentinand suspansul... Printre reusitele lui Chifu se numara tocmai puterea de sugestie, talentul de a compune din scene distincte un mesaj puternic, unitar. In mare parte, cartea este un tablou uman, patrunzator, sensibil al impactului nevazut al comunismului asupra oamenilor simpli. Si totusi, in afara unor jocuri ale memoriei care resusciteaza pasaje-cheie ale istoriei personale, nimic nu se petrece atunci. Atmosfera, decorul, locatiile sunt complet schimbate.

 

Gabriel Chifu pare sa isi fi propus sa lanseze cat mai multe piste ce pot fi urmarite pentru alcatuirea mozaicului final. Desi alerta, captivanta, cartea e inevitabil trista. Precum continutul, nici titlul nu are nimic intamplator. Comunicand in cele mai variate forme, dandu-i autorului posibilitatea de a experimenta stilistic nestingherit, fiecare personaj in parte nu face decat sa isi scrie propriul Eseu despre singuratate." - Cristina Cheveresan

 

 

 

 

 

Bursa debuturilor

 

1990 - 1999

 

 

 

Tabelul contine optiunile exprimate de: Sanda Cordos, Paul Cernat, Liviu Antonesei, Nicolae Barna, Daniel Cristea-Enache, Irina Petras, Simona Sora.

 

1. Nu s-au luat in calcul volumele colective de debut.

 

2. Se omologheaza debutul la orice gen, indiferent de evolutia ulterioara a debutantului.

 

3. Listele de carti selectate trebuie sa se refere doar la volumul de debut. Nu intereseaza cartile ulterioare ale autorului.

 

4. In numerele urmatoare ale Bucurestiului Cultural vom reveni si asupra Memorialisticii, gen important, mai ales in aceasta perioada, pe care l-am uitat. Deocamdata avem doar mentiunile Simonei Sora, care ne-a semnalat absenta rubricii.

 

5. Eseul si critica literara vehiculeaza frecvent aceleasi nume, in final vom aduna optiunile care coincid la o singura rubrica. (Gabriela Adamesteanu)

 

 

 

1. Ce debuturi semnificative s-au inregistrat in perioada 1990-1999? Mentionati cate 7 nume de autori debutanti (proza, poezie, critica, eseu, dramaturgie). 2. In ce raporturi credeti ca se afla autorii debutati in perioada 1990-1999 cu promotiile anterioare: continuitate sau ruptura? Exemple concrete. 3. Cum apreciati atitudinea criticii de intampinare fata de acesti debutanti? 4. Cum apreciati rolul institutiilor (edituri, reviste, uniuni de creatie, minister etc.) fata de acesti debutanti? 5. Exista un aer de familie (daca da, explicati-l) al debutantilor din perioada 1990-1999? 6. Care dintre autorii debutati in 1990-1999 credeti ca au confirmat? 7. Ce carti de debut din aceasta perioada depasesc nivelul promisiunii si vor fi citite cu interes si peste 10-20 de ani?

 

 

 

MARIUS CHIVU

 

Atunci eram la gimnaziu

 

 

 

1. Proza: Razvan Petrescu (doar pentru ca a debutat la limita, în 89, nu mi se pare fair sa fie lasat pe dinafara, cu atat mai mult cu cat nu poate fi inclus optzecismului), Radu Aldulescu, Petre Barbu, Adrian Otoiu, Razvan Radulescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici.

 

Poezie: Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Iustin Panta, Floarea Tutuianu, Daniel Banulescu, Marius Ianus

 

Critica literara: Sanda Cordos, Ioana Pîrvulescu, Stefan Borbély, Carmen Musat, Mircea Diaconu, Ioana Bot

 

Eseu: H.-R. Patapievici, Irina Nicolau, Caius Dobrescu, Cristian Preda, Adriana Babeti, Dan Petrescu, Sorin Antohi

 

Dramaturgie: Vlag Zografi, Saviana Stanescu, Radu Macrinici

 

2-5. Cred ca exista, din fericire, si continuitate, si ruptura, diferentele fiind însa semnificative. In fond, daca nici o revolutie nu marcheaza un prag cultural, atunci nu-mi închipui ce altceva. Dat fiind ca în acei ani eram la gimnaziu, mi-e greu sa evaluez retrospectiv rolul criticii de întampinare si al institutiilor culturale. Ce se vede acum este faptul ca majoritatea numelor s-a impus proportional cu talentul fiecaruia. Daca, între timp, cineva a abandonat literatura sau n-a confirmat nu e vina vreunui critic sau a vreunei institutii.

 

6. Astept nu atat confirmari, cat carti noi de la Judith Meszaros, Adrian Otoiu (si în proza, si în eseu), Sanda Cordos.

 

7. Xilofonul... de Simona Popescu (dar si debutul acesteia în proza Exuvii), Ieudul fara iesire de Ioan Es. Pop, Coaja lucrurilor... de Adrian Otoiu, Bucla de T.O. Bobe, Literatura între revolutie... de Sanda Cordos, Cerul vazut prin lentila de H.-R. Patapievici si - insist - Gradina de vara de Razvan Petrescu.

 

 

 

Ancheta realizata de Cristina Spatarelu si Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

ELENA VLAD

 

Familia "Concordia"

 

 

 

În valtoarea vietii cotidiene bucurestene exista un organism viu, atent la suferinta, gata sa dea o mana de ajutor.

 

Concordia, organizatie umanitara fondata de parintele iezuit Georg Sporschill, îi ajuta pe copiii si tinerii aflati în dificultate sa primeasca adapost, ocrotire, sprijinul si educatia necesare pentru a se descurca singuri în viata, pentru a se integra în societate.

 

Povestea e lunga si începe din anul 1990, cand în Piata Concordiei la nr. 6 este cumparata prima casa. Este denumita Casa Concordia. Aici au fost adapostiti primii copii ai strazii.

 

Aici au aparut si s-au dezvoltat idei ambitioase care pareau ca pot ramane multa vreme visuri.

 

Parintele Georg îsi începuse deja actiunile caritabile la Viena, asigurand supa zilnica pentru oamenii nevoiasi ("Canisibus" - actiune de ajutorare a persoanelor fara adapost, a consumatorilor de droguri si alcool), infiintase restaurantul "Inigo", asigurand locuri de munca unui numar mare de tineri. Temeinicia si convingerea cu care îsi construieste orice actiune îl fac sa îsi castige prieteni.

 

 Din finantarile obtinute de la prieteni si firme din Austria, Germania si Lichtenstein (Stift Klosterneuburg, Familia Hilti) au fost construite case pentru copii (Casa Sf. Paul si Casa Sf. Ignatiu din Bucuresti, Casa Austria, Casa Alexandra, Ferma de la Aricestii Rahtivani si COC - Orasul Copiilor). Copiii traiesc ca într-o familie, mananca, merg la scoli, cresc, învata o meserie, iubesc, se casatoresc si îsi cresc propriii copii.

 

"Copiii sunt un miracol. Datoria noastra este sa-i protejam", spune pr. Georg Sporschill SJ.

 

In Romania casele adapostesc în 35 de "familii Concordia" peste 400 de copii si tineri, la care se adauga cei 200 de copii ai strazii din programul de asistenta stradala al Centrului Social "Sf. Lazar" din cartierul Baneasa.

 

La Centrul Social "Sf. Lazar", copiii strazii primesc asistenta de urgenta si beneficiaza de alfabetizare, terapie ocupationala si consiliere.

 

Centrul functioneaza ca adapost de noapte si centru de tranzit, copiii si tinerii fiind ocrotiti printr-un program rezidential pana la integrarea familiala sau includerea într-un program de reintegrare sociala.

 

De toti acestia se ocupa 180 de angajati romani permanenti si 30 de voluntari romani si straini (tineri din Austria, Germania, Italia, Norvegia).

 

Ruth Zenkert este inima acestei institutii. Venita în 1990 din Germania pentru a-l ajuta pe parintele Georg, ramane aici si se dedica trup si suflet copiilor si salvarii acestora.

 

La ea vin toti ca sa ceara sfaturi, ea este mana dreapta a parintelui Georg, ea zambeste sau se încrunta dupa împrejurari, de la ea copiii primesc caldura sau mustrarea. Toti o iubesc si o respecta.

 

Organizatia este onorata sa aiba sustinere si încredere din partea presedintelui Romaniei, Traian Basescu, a prof. dr. Andrei Plesu, a cancelarului federal al Austriei, dr. Wolfgang Schussel.

 

 Pentru activitatea sa, parintele Georg Sporschill a obtinut în Austria titlul "Omul anului" în 2007.

 

Pe mine, în calitate de artist plastic si profesor, parintele Georg m-a chemat sa încerc sa le demonstrez copiilor si tinerilor ca si ei pot sa se exprime artistic, ca si printre acesti copii se pot descoperi talente, ca exista posibilitatea ca unii dintre ei sa-si descopere o vocatie.

 

Sunt miscata de setea cu care copiii se implica în fiecare actiune.

 

Angela, o tanara voluntara din Austria, a reusit sa-i mobilizeze sa picteze zidul care împrejmuieste curtea de la Centrul "Sf. Lazar".

 

La Casa "Sf. Paul" am realizat o friza din teracota cu scene biblice, punand cap la cap lucrarile copiilor. (Parintele Iustin Marchis a inaugurat capela.)

 

Desi atunci cand nu cunosti nimic despre oamenii acestia poti avea impresia ca ei sunt altfel si ca emotiile lor par sa nu existe, constati ca nu e asa.

 

Sunt oameni plini de sensibilitate, de vulnerabilitate, neîncrezatori la început, foarte atasati de oamenii care îi ajuta.

 

Cred ca diferentele dintre copiii salvati de la varste mici si cei care nu se pot stapani sa nu fuga din nou catre iluzia vietii si aburul aurolacului sunt mari.

 

Copiii care deja au acceptat cuibul se dezvolta ca orice copil care traieste cu familia lui.

 

Ceilalti sunt tulburi. Si, cu toate astea, am fost uimita sa vad cum ochi obositi, suspiciosi si rautaciosi se lumineaza. Ore întregi ei pot sa stea aplecati peste lucrul la o pictura pe sticla, sa modeleze, sa construiasca o macheta, cu dorinta de a o termina, dar si cu spaima de a nu mai avea ce face. Sunt fericiti, ma îmbratiseaza si vor sa le arat înca ceva nou.

 

Voluntari din Austria, Germania, Romania si Lichtenstein se ocupa permanent de timpul acestor tineri.

 

O data pe an bucuria se exprima într-o mare sarbatoare.

 

"Vis de vara" este un eveniment pentru care se pregateste fiecare grup traitor în Concordia.

 

Copiii se aduna la Aricestii Rahtivani, la ferma. Merg toti acolo. Si cei din Bucuresti, si cei care locuiesc în casele de pe sosea.

 

A devenit aproape un ritual: deschiderea evenimentului, desfasurarea unui mare numar de Ateliere (conduse de instructori sau de colaboratori - profesori, artisti) - copiii se înscriu la diferite actiuni (brutaria, broderia, concursul de biciclete, plimbarea cu caruta, realizarea de instrumente muzicale, dansul, cioplitoria în piatra, pictura, ridicarea zmeelor, zidaria, confectionarea de moristi) - rugaciunea de dinaintea mesei care încheie ziua unei mari bucurii, focul de tabara care îi aduna pe toti participantii în jurul lui.

 

 Apoi, raman urmele lucrurilor facute.

 

Unele, efemere, sunt înregistrate pentru un timp doar în memorie sau în imaginile fotografiate.

 

Altele sunt înscrise în foile unui ziar realizat pe loc sau raman permanent în curtea mare a fermei - un zid în forma de sfinx (Cainele de paza), o lucrare mare din tabla (Morisca cu pui) care se învarteste si scartaie cand bate vantul, lucrari cioplite în piatra.

 

La Festivalul "Sibiu - Capitala Culturala Europeana" din 2007, o trupa de copii condusi de regizoarea Liana Ceterchi a participat cu piesa Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. E povestea catorva lucruri petrecute de-a lungul timpului în viata acestei comunitati de copii. Mi-am spus ca merita sa povestesc acestea, pentru ca sunt facute din tot sufletul, cu munca multa, cu ajutoare venite mai ales din alte tari, cu voluntari austrieci si germani care învata romaneste si inventeaza metode de stapanit greul vietii unor tineri aflati în mare încercare.

 

Concordia are nevoie de sprijinul societatii romanesti pentru a reusi sa dea demnitate unor copii si tineri aflati în dificultate.

 

Pentru cei care vor sa afle mai multe despre activitatea organizatiei sau pentru cei care vor sa o ajute:

 

Organizatia Umanitara Concordia, Str. Stelea Spataru nr.22, Bucuresti. Tel., fax. +40 21 312 33 13. concordiaAgmx.at; www.concordia.co.at.

 

Raifeisen Bank - Sucursala Decebal Bucuresti

 

RO32 RZBR 0000 0600 0240 8036 - cont ron

 

RO32 RZBR 0000 0600 0240 8033 - cont euro

 

 

 

 

 

ALINA ANDREI

 

Marlene, Ginger, Garbo si tartele cu frisca

 

 

 

• "Nici o nou-venita nu poate sa duca o viata intima linistita. Intotdeauna trebuie sa fie disponibila pentru fotografiile publicitare. A trebuit sa pozez cu de toate sub razele soarelui, inclusiv cu baloane si pene de strut. Uneori îmi pierdeam cunostinta, lesinam. Alteori, pozam atat de mult încat nu mai stiam ce-i cu mine, mergeam ca o nauca în nestire. Tocmai cand ziceam si eu ca e o zi splendida pentru plaja, studioul ma chema si-mi spunea: «Trebuie sa te duci sa faci cateva poze cu niste lei la gradina zoologica.»", povestea Ginger Rogers. E vorba de tanara eleganta cu picioare nesfarsit de lungi, partenera cu care topaia atat de frumos Fred Astaire. Confesiunea facuta reporterului de la Hollywood m-a înduiosat. Citind-o ma si imaginam pozandu-i trupul prelins pe iarba arsa, cu penele de strut în cap, baloanele prinse de maini si de picioare si leii adulmecandu-i gingas talpile. Exagerez, desigur. As fi renuntat la baloane si la pene, pentru ca imaginea sa nu fie inutil încarcata cu prea multe elemente.

 

Cele mai multe portrete pe care le-am vazut cu Ginger Rogers au iz de sirop de zahar caramel ori par înmuiate în frisca lichida. Îngrozitor de dulcege, prin urmare.

 

 

 

• Marlene Dietrich, 1938, pozata de George Hurrell. Dintr-un fotoliu urias de piele, blonda, alba, stralucitoare si inaccesibila, îsi priveste privitorii din afara fotografiei. Calma si încremenita. Fotografiile cu Marlene Dietrich au gheata pisata, dar si piper, ardei iute si alte mirodenii atatatoare, cum se cuvine pentru cocota din Ingerul albastru. Unul dintre amantii si partenerii ei de platou, Jean Gabin, a jucat în filmul La Grande Illusion regizat de Jean Renoir - fiul celebrului pictor Auguste Renoir. Regizorul era considerat de Goebbels "inamicul public numarul 1 în cinematografie", ordonand ca pelicula sa fie primul lucru capturat de armata germana, dupa intrarea trupelor naziste în Franta.

 

 Pe taram californian, Jean Renoir a fost fotografiat împreuna cu actrita Joan Bennett, eroina din Femeia de pe plaja. Sunt într-un studio friguros (el si-a pastrat palaria si fularul, ea are o haina peste umeri). Actrita gesticuleaza explicandu-i ceva ce necesita vanturarea bratelor prin aer, fiind urmarita de doua persoane din spatele lor, un barbat cu batista alba iesita partial din buzunarul de la piept si-o doamna ce nu parea tocmai fericita.

 

Într-o fotografie foarte veche, parintii lui Jean Renoir mai privesc înca cu ochii larg deschisi, desi nu mai sunt vii de mult, la fel cum nici fiul lor nu mai traieste. Pictorul e batran în poza. Barba alba îi ascunde gura, asa cum basca din stofa întunecata nu-i lasa la vedere pletele carunte. Sta oarecum batos pe scaun, sprijinit cu o mana de baston, palma sotiei odihnindu-i-se pe umar. Doamna Renoir pare o gospodina destoinica care tocmai îsi parasise muraturile pe masa din bucatarie, în grija servitoarei, pentru a nu-l lasa pe fotograf sa astepte.

 

 

 

• Greta Garbo, 1951, imortalizata de George Hoyningen-Huene, fotograf bine cunoscut de Jean Renoir. Diva are sprancenele ca doua paranteze arcuite a mirare si îmbufnare, buzele rujate sunt incredibil de lungi si par amare, o mana îi este ascunsa în par, pe cand cealalta îi sustine barbia.

 

 

 

• Numitul Mack Sennett se pare ca este primul om cumsecade care s-a gandit ca actorii trebuie sa se bata cu tarte pline de frisca în fata aparatului de filmat, pentru înveselirea spectatorilor. Bun gand a avut. Ma întreb cati oare, dupa iesirea din salile de cinema, or fi visat ca arunca în stanga si-n dreapta cu prajituri rotunde, taman în capetele politailor si trecatorilor, si asa, la întamplare, unde s-ar fi nimerit. În copilarie, pe vremea cand nu stiam ca se nascuse, traise si murise domnul Mack Sennett, dar apucasem sa-i vad pe Chaplin, Stan, Bran si pe multi alti muti alergand si împiedicandu-se în televizorul alb-negru, pe muzici repezite scoase de pian, pe atunci, si numai atunci, bataile cu tarte de frisca capatau semnificatii sacre.

 

În fata blocului parerile erau împartite. Existau din aceia slabi de înger care ar fi preferat ca la o adica - în cazul improbabil ca s-ar fi starnit o asemenea bataie la scoala - sa stea nemiscati cu gurile larg cascate, cat sa le nimereasca proiectilele savuroase pe limba. Rebelii din nascare alegeau calea razbunarii! Întotdeauna se imaginau cocotati pe catedra, aruncand tartele în cine trebuia, însa în zone mai greu accesibile cu limba, cum ar fi urechile, ceafa, fundul.

 

Acum, la maturitate, nu-mi mai trec prin cap astfel de absurde necuviinte. Fiind bine educata, nici macar în vis nu-mi mai vine sa azvarl cu tarte. Deloc. As pune pe altcineva. Un alergator de performanta care sa fie în stare sa se puna la adapost dupa aruncarea proiectilelor. Evident ca eu as sta cu aparatul pregatit, dupa un copac (sau cocotata pe ramuri), imortalizand pe vecie impactul, grimasele de uluire si apoi furie, gesturile manioase îndreptate amenintator spre curajosul meu asistent.

 

 

 

• Ma întreb care a fost primul film (mut, fara îndoiala) în care a aparut o coaja de banana cazuta strategic pe caldaram.

 

 

 

Nota: Descarca gratuit volumul Prea frumoasa poveste a d-lui Magar de Alina Andrei de pe site-ul editurii LiterNet la http://editura.liternet.ro