Pe aceeași temă
BRÎNDUŞA ARMANCA
„România a fost invitată de onoare a Festivalului Internaţional de Carte din Budapesta“
• A absolvit Universitatea din Timişoara şi un doctorat la Universitatea din Bucureşti • mai multe specializări în străinătate în jurnalism (Ungaria, Olanda, Grecia, Germania, Irlanda) şi în management (Marea Britanie, Olanda, Franţa) şi mai multe stagii academice (Franţa, SUA, Ungaria, Marea Britanie) • a făcut parte din redacţiile prestigioase de la Radio Europa Liberă, Expres sau Ziua şi a condus mai mulţi ani studioul regional Timişoara al TVR • în prezent este director al Institutului Cultural Român din Budapesta • a publicat volume de jurnalism: Televiziunea regională în România (2002), Media culpa (2006), Învaţă să învingi (2006), Istoria recentă în mass-media. Frontieriştii (2008); de comunicare: Ghid de comunicare pentru jurnalişti şi purtători de cuvânt (2002) şi de istorie literară: Mesajul lui Crypto. Comunicare, cod, metaforă magică în poezia românească modernă (2005) • activitatea publicistică însumează peste trei mii de articole şi câteva sute de emisiuni şi corespondenţe radio şi TV • membră în jurii jurnalistice naţionale şi internaţionale • a obţinut premii la festivaluri naţionale şi în competiţii internaţionale pentru filmele sale de televiziune şi Distincţia Culturală a Academiei Române pentru activitatea sa.
Vă propun să începem cu o întrebare generală: care este mesajul cultural transmis de România prin ICR Budapesta, la a cărui conducere vă aflaţi de trei ani?
Există mai multe semnale pe care în mod constant şi neostentativ le-am transmis în spaţiul ungar. Unul este de respect pentru cultura ţării-gazdă, pe care ICR Budapesta l-a arătat prin inventarea unui premiu anual de excelenţă acordat unei personalităţi culturale din Ungaria. În 2007, premiul i s-a decernat scriitorului Esterházy Péter, iar în 2008, muzicianului Kocsis Zoltán. Un alt mesaj este deschiderea spre colaborare, spre construcţie comună, fiindcă suntem vecini şi aparţinem Europei unite. Aşa am ajuns să lucrăm cu cele mai prestigioase instituţii ungare, de la Teatrul Naţional sau Teatrul „Katona Jozsef“ din Budapesta, la Academia Ungară, la Galeria de Artă Modernă sau la Cinema „Urania“ ori Grand Cafe din Szeged. În fine, venim cu o ofertă cinstită, fără compromisuri, de cultură vie românească, oferită gratuit.
Toate aceste semnale au fost receptate bine, lumea vine să vadă ce mai punem la cale, publicul a crescut incredibil în aceşti ani, iar propunerile transmise din mediul cultural ungar sunt numeroase. Trebuie spus şi faptul că acea componentă obligatorie de diplomaţie culturală este susţinută şi de asocierea institutelor culturale străine din Budapesta, reunite în EUNIC. Am făcut în mai, la iniţiativa mea, ca vicepreşedinte EUNIC-Ungaria, o Noapte a Institutelor Culturale, după modelul celei de la Bucureşti, iar recent, un festival al ţărilor excomuniste sub genericul Freedom ‘89.
Ca invitat de onoare la Bookfestul budapestan, prin ce s-a remarcat România?
Este de spus o poveste înainte de a răspunde la această întrebare. În urmă cu câţiva ani, ideea ca România să fie centrul unui eveniment de anvergură la Budapesta era greu de imaginat. Acest lucru era cauzat de îngheţul politic, dar şi de felul cum România făcea cultură în Ungaria. Au fost eforturi diplomatice eficiente, a venit un context mai bun, dar s-a schimbat şi abordarea în promovarea culturală, unde Institutul Cultural Român are un rol esenţial.
După Italia şi China, anul acesta România a fost invitată de onoare a Festivalului Internaţional de Carte din Budapesta, aflat la a XVI-a ediţie. Asta n-a venit de la sine, ci este rezultatul numelui bun pe care ni l-am făcut aici, ca parteneri de încredere; este rodul unor entuziasme şi aici trebuie să-l amintesc pe scriitorul Körössy P. Jozsef, care a iniţiat demersurile de invitare, apoi pe Zentai Peter, directorul Bookfestului budapestan, care a girat de la bun început prezenţa românească prin deferenţă şi prietenie. La faţa locului, lucrurile au arătat bine, standul României, organizat profesionist de Ministerul Culturii, a atras public pe tot parcursul, iar evenimentele cu scriitori români – şi au fost peste 20 prezenţi – s-au bucurat de interes. Şi a fost anul acesta (să mai spună cineva că e criză!) vârf de participare: peste 62.000 de oameni au trecut pe la târgul de carte.
Dar cel mai important este că s-au lansat numeroase traduceri din literatura noastră în maghiară. Marele poet Kanyadi Sandor, un drag prieten al nostru, spune că în nici o altă limbă a pământului nu s-a tradus literatură română mai mult decât în maghiară şi asta se confirmă şi azi. S-au prezentat volume de Mircea Dinescu, Gabriela Adameşteanu, Filip Florian, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Varujan Vosganian, Bogdan Suceavă şi mulţi alţii, la care se adaugă două antologii nou-nouţe, una de proză, alta de poezie. Dar ce nu s-a întâmplat acolo? Expoziţii organizate de noi, un film de Radu Gabrea la Cinema „Urania“, un număr special din Lettre ungar dedicat autorilor români, muzică cu Marius Vernescu şi Laura Buruiană; copiii Fundaţiei „Noi citim“ au desenat o carte împreună cu copii budapestani ş.a.m.d. A fost un triumf!
Aţi participat şi la Festivalul Primăverii, cel mai însemnat eveniment cultural al Ungariei. Ştiu că nu e uşor de pătruns în programul festivalului...
Aşa e, nu e simplu, fiindcă standardul este superior şi trebuie să ai cu ce veni. De exemplu, anul acesta au urcat pe scenă Joshua Bell, Teatrul din Petersburg, baletul praghez, Nigel Kennedy etc. Din fericire, România se poate prezenta ca egal, fiindcă are cu ce: ICR Budapesta a invitat Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu cu spectacolul Lulu de Wedekind, în regia lui Purcărete, şi pe Ioan Nemţoi, cu uluitoarele lui forme de sticlă, ce au invadat Palatul Artelor din Budapesta.
Ce programe noi aţi pornit anul acesta?
Dacă ne gândim la Locomotiva Jazz, atunci într-adevăr „am pornit“ un program cu tot mai mare priză: am pus laolaltă jazzmani din Ungaria şi din România, uneori „cu vagoane“ din alte ţări, cum sunt Slovacia sau Danemarca, şi a ieşit un program pe cinste. Au urcat în Locomotiva Jazz Mircea Tiberian, Arthur Balogh, Cristina Pădurariu, Pedro Negrescu, în curând vine Jancsi Körössy, o legendă a jazzului din România.
Vine lumea şi la filmul românesc. Nu doar la Săptămâna filmului, care are loc în fiecare an în octombrie, ci şi la Film Klub, pe care îl facem lunar, atât la Budapesta, cât şi la Filiala Szeged a ICR Budapesta.
Ca program original, amintesc şi Întâlniri pe Dunăre, o călătorie culturală cu vaporaşul. În mai 2009, am alcătuit programul împreună cu Muzeul Ţăranului Român şi a ieşit perfect.
Deşi veştile sunt bune, de ce totuşi se aud uneori critici vehemente la adresa ICR?
Exact asta m-au întrebat şi profesoarele din Craiova care ne-au vizitat recent la Budapesta. Am spus şi atunci că eu una nu am auzit decât rar critici, cu argumente, dar am văzut atacuri şi campanii orchestrate de Grupul Intact, la care s-au ancorat indivizi din politică, porniţi să dea în Patapievici, iar, prin ricoşeu, în Băsescu. Nu zic că toate programele sunt perfecte şi ştiu că ICR are de lucrat la strategia de comunicare cu presa românească, fiindcă în presa din ţările unde lucrăm stăm bine. Dar orice comparaţie onestă ar pune în evidenţă cât de dinamice sunt cele 16 ICR-uri din lume, cum nu ştiu să mai fi fost. Se lucrează în perfectă transparenţă cu banii publici, iar desanturile de control din anii trecuţi exact asta au arătat: că se poate face cultură mare şi imagine bună ţării, fără fonduri excesive, dacă banii sunt corect cheltuiţi.
Care sunt proiectele româneşti în Ungaria pentru a doua jumătate a lui 2009?
Anul acesta, genericul programului ICR Budapesta şi al Filialei Szeged este Sens schimbat – anul 20. Aşadar, urmează un şir de programe tematice: vom face cuplat cu Săptămâna Filmului Românesc un moment de dialog despre Radio Europa Liberă, mai ales că există şi filmul lui Alexandru Solomon; vom organiza împreună cu Arhivele TVR şi SRR, invitând şi televiziunea publică, şi radioul ungar, o dezbatere despre Revoluţia română în arhive; ne vom aminti şi de Braşov 1987, cu o expoziţie a unor tineri cercetători de la CNSAS. Vom continua să ne adresăm comunităţii etnice româneşti din Ungaria cu programe organizate de Filiala Szeged, deci vom fi prezenţi la Festivalul Castraveţilor din Micherechi, la sărbătoarea Nădlacului unguresc; ne ducem şi cu Biblioteca ICR Budapesta la ei, cum am mai fost, fiindcă deţinem singura bibliotecă profesionistă de carte românească din Ungaria. Iar anul îl încheiem oferind Premiul de Excelenţă, care constituie un eveniment apreciat la Budapesta.
Interviu realizat de Alina Boboc
BALLA ZSÓFIA
Cuibul de viespi
N. la 15 ianuarie 1949 la Cluj • absolventă a Academiei de Muzică din Cluj • redactor muzical şi literar la secţia maghiară a Studioului Teritorial de Radio Cluj (1972–1985); reporter la cotidianul central Előre (1985); redactor de literatură la revista Családi Tükör / Revista familiei şi la săptămânalul A Hét / Săptămâna (1990 – 1994); membră în colegiul redacţional al revistei Jelenkor / Contemporanul din Pécs (din 1992) • din 1993 trăieşte la Budapesta • membră fondatoare a Societăţii pentru Literatură / Szépírók Társasága (1997); moderatoarea seriei de seri literare a teatrului Stúdió-K (din 2006); coredactoarea seriei de literatură universală a Editurii Scolar (din 2006) • Burse: DAAD, Berliner Künstlerprogramm (1999–2000); Landeshauptstadt München, Villa Waldberta, Feldafing (2002); Künstlerdorf Schöppingen şi Heinrich Böll-Haus Langenbroich (2003–2004) • Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie (1984 şi 1991); Premiul Déry Tibor (1992); Premiul Soros pentru opere (1995); Premiul József Attila (1996); Premiul Palladium (2003); Poetă laureată a Republicii Ungare (2008) • Volume: A dolgok emlékezete / Memoria lucrurilor, poeme, 1968, ESPLA, Bucureşti; Második személy / Persoana a doua, poeme, 1980, Kriterion; Kolozsvári táncok / Dansuri clujene, poeme, 1983, Kriterion; Aşa cum trăieşti (poeme selectate şi traduse de Aurel Sorobetea, cu o prefaţă de Grete Tartler), 1983, Kriterion, reeditate la Ed. Jelenkor, Pécs, 1995; Egy pohár fű / Un pahar de iarbă, poeme, 1993, Editura Jelenkor, Pécs; Schönes, trauriges Land (poeme traduse în germană de Hans-Henning Paetzke), 1998, Editura Suhrkamp, Frankfurt am Main; Schwerkraft und Mitte (poeme, 2001, DAAD Berlin, în germană de Daniel Muth); A harmadik történet / Istoria a treia, poeme, 2002, Ed. Jelenkor, Pécs; Dichterpaare / Perechi de poeţi: Balla Zsófia împreună cu poetul austriac Alfred Koleritsch (poeme în maghiară şi în germană, 2007, Ed. Kortina, Viena–Budapesta, traducere în germană de György Buda); Rózsa és Ibolya (piesă pentru teatru de păpuşi), Ed. Pallas-Akadémia, Miercurea-Ciuc, 2009
Te târăşti între două pete,
două locuri,
bătut de crengi, de tufişuri,
gâfâi pe brânci în corzi
şi juri pe răni şi ţări.
Întoarcere
Să-şi schimbe şi inima cel care ţara şi-o schimbă – îmi dau tot mai bine seama câtă dreptate a avut poetul Tompa Mihály, mai ales acum, când trebuie să explic ce simt când fac naveta între două oraşe, între două patrii.
Locul din care mi-am luat avânt în 1993 are trei nume: Kolozsvár, Cluj, Klausenburg. Oraşul, azi greu încercat, dar odinioară prosper, denumit „comoară“, e plin de bogăţii mai ales spirituale, istorice şi de nume. Provincia a cărei capitală este are, de asemenea, mai multe denumiri: Erdély, Transilvania, Ardeal, Siebenbürgen*. Pentru mine a fost un cuib căptuşit cu mai multe culturi, tradiţii, credinţe şi totodată o celulă de puşcărie fără perspectivă, turnată din betonul monolitic al socialismului.
Locul unde am aterizat şi unde trăiesc azi este Budapesta. E ca un bărbat atrăgător, între două vârste. Un pic iritat, pentru că începe să încărunţească la tâmple. Inteligent, cult, puţin neglijent, uneori milităros. Nu mă respinge, dar nici nu mă îmbrăţişează. Îmi spune că totul depinde numai de mine. Tocmai aici e problema: nici eu nu mai sunt atrăgător de tânără. Locuiesc în el, îl privesc, îl seduc. Îl iubesc, îl de-scriu. Uneori, brusc, îmi iau picioarele la spinare şi plec la Cluj. Pentru săptămâni, pentru luni întregi. Apoi mă întorc. Eu sunt Clujul care trăieşte la Budapesta. O pendulă.
Care bate şi bate, uzându-se pe dinăuntru şi pe dinafară. Care se distruge arătându-şi propriul său loc, timpul.
A te urni de acasă e un salt mortal. Simt asta ulterior, după ce am sărit, când sunt încă în aer. Sper să ajung în plasa de siguranţă sau pe malul celălalt. E un salt mortal, mai ales dacă, la Cluj, cineva e un patriot local atât de fervent ca mine.
Se spune că locul îl face pe om. Limba maghiară de la Cluj – ca orice limbă minoritară – e din alt material ca cea din ţara mamă. Are o istorie aparte, sprijinită pe alţi piloni. E pecetluită de îndărătnicia existenţei sale. Zeci de ani am crezut că trupul meu e Clujul; el m-a făcut să gândesc aşa cum gândesc, să scriu aşa cum scriu, să simt că există loc pentru mine şi în afara gliei străbune. Dar, dincolo de zidurile lui, lucrurile nu-şi mai găsesc locul în sufletul meu; turnurile, pădurile, tablourile, prietenii, profesorii, mobilele, iubirile, benzile mele de magnetofon – toate cele câte s-au întâmplat cu noi reprezintă fundamentul gândirii mele, al sistemului meu de valori. Iar acum, odată plecată de acolo – oare m-am pierdut pe mine însămi? Aceasta este adevărata mea întrebare.
Oare la Budapesta voi avea alt limbaj, altă gândire? Voi judeca altfel?
... acolo unde câteva numere de
telefon
mă urmăresc ne-iertător
Cândva în lumea nouă
Credeam că am descoperit ceva extraordinar. Două locuri, iar eu: când aici, când acolo. Un francez poate să aibă o locuinţă la Paris şi, în acelaşi timp, una la Marsilia. Credeam că, odată cu abolirea dictaturii, nu mai trebuie să renunţi la toate, să emigrezi ca să poţi locui şi în altă parte. Există flori care au rădăcini şi în pământ, şi aeriene. Clujul e solul, iar Budapesta aerul vital. Îndoielile născute din duplicitatea vieţii mele parcă zgândăresc un cuib de viespi. Îmi vine neobişnuit de greu să vorbesc despre asta. Am observat că, oricum am lua-o, acesta rămâne un subiect actual, dureros, caustic, usturător. Probabil că sunt chinuită de remuşcări. Cei care-şi părăsesc sau vor să-şi părăsească – pentru o vreme sau definitiv – locul de baştină, încearcă să se justifice, să-şi găsească argumentele potrivite. Iar cei care rămân încearcă să-şi argumenteze punctul lor de vedere – poate mulţi dintre ei ar fi predispuşi la schimbare, dar nu îndrăznesc sau nu pot să o facă. În schimb, îi dispreţuiesc pe emigranţi, îşi îneacă în agresivitate deşertăciunea existenţei lor lamentabile. Îşi caută forţa vitală în năduf. Se vede că omul se mândreşte şi cu eşecurile, şi cu vicisitudinile îndurate. Şi, dacă nu poate să rămână un cetăţean tihnit, la locul lui – devine profet. Dar profeţia e o stradă cu sens unic, pe care e greu să faci cale-ntoarsă.
Ajung acasă la Piatra Craiului. Văile care mi se deschid în faţă, pădurile dese, căpiţele de modă veche mă înconjoară, mă târăsc după ele îndelung, ca o îmbrăţişare dureroasă. Satele sunt şi acum sărăcăcioase, tot neluminate, dar acum împestriţate cu reclame de Coca-Cola. Apoi oraşul, oraşul meu! Întunecos şi cunoscut. Observ cu gelozie cum viaţa pulsează în el chiar şi fără mine... Mă încântă şi totodată mă apasă. Oamenii mişună, circulă, se plimbă, merg agale, se grăbesc tropăind spre casă, în vizită, la teatru. Dintre luminile restaurantelor muzica mi se strecoară în urechi. Restaurante, nu localuri. Acasă vorbesc altfel. Încă mai circulă troleibuzele, un tramvai marlboroizat în alb şi roşu coteşte la dâmbul Calvaria pe strada principală. Aşa îi spuneam noi: Calvaria. Spuneam şi că cineva locuieşte în Cetate. Pieţei de vechituri noi îi spuneam Oser. Iar limbilor de la ceasul din turnul bisericii le zicem manoş**. Manoşul mic şi manoşul mare.
Trotuarul din faţa casei noastre este din nou ciuntit. Îmi sare în ochi cât de murdară şi de uzată e casa scărilor. Locuinţa Hodorilor se cască de ani de zile goală. Dar, după treizeci de ani, cineva a văruit gangul de sub poartă şi parterul. La capătul scărilor atârnă cutia poştală, cu numele nostru tot mai şters. Îmi bag degetul, ca de obicei, să văd dacă a ouat vreo scrisoare. Nu, nu avea de la cine, nici cum.
Tanti Berko s-a culcat deja, oare cine o să-i aducă anul acesta ciclame de ziua ei, când va împlini nouăzeci şi şase de ani? Ferestrele celorlalţi vecini lucesc albăstrii. Oare ce film se dă? La vecinul de lângă noi se aude apa curgând în vană. Cheia se învârte în broască. Vopseaua de pe uşă e scorojită, în jurul broaştei se mai văd bine scrijelelile: urmele ghearelor Securităţii din 1982. În antreu fac îmi fac plecăciuni amaryllisul şi palmierul. Pe raft stau înşirate revistele, broşurile, cărţile mele cu poveşti, printre ele Şaptezeci şi şapte de poveşti populare maghiare – pe care am primit-o de la tata, în 1958, când a fost prima oară în Ungaria. Singura dată în viaţa lui, dar nu au reuşit să-l mai salveze.
Acasă mă aşteaptă patru mii de cărţi. Îmi las catrafusele în antreu, pe lădiţa în care ţinem borcanele cu gem (nu cu dulceaţă). Intru în cameră, adulmec emoţionată întunericul. Caut un bec în sertarul de la bufet. Unde altundeva? Chiar şi la becul de o sută lumina e plumburie, curentul e slab, m-am dezobişnuit de asta. Vana e plină. Nici acum nu curge apa decât noaptea? Scot din sertarul de la birou foarfeca (nu foarfecele), pixurile, colile de hârtie, din sertarul cel mic îmi iau legitimaţiile: asta acum sunt. Am ajuns.
Cu câtă furie şi cu câtă trufie adolescentină priveam, la sfârşitul anilor şaptezeci, emigrarea rudelor mele! În timpul dezgheţului temporar s-a revărsat în România o avalanşă de cărţi şi de reviste minunate, au fost reprezentaţii de teatru şi concerte fantastice, cei mai mari muzicieni ai lumii s-au perindat pe la Cluj. Puteam călători. Pe vremea aceea simţeam că mai am un viitor, mai am un rost acasă. Consideram emigrarea o lăcomie. Discutam la nesfârşit cu prietenii, citeam cu nesaţ, ne pregăteam să devenim muzicieni, scriitori, etnografi, actori, regizori, filosofi, ingineri, preoţi. Credeam că singura noastră şansă este cultura – aşa şi era, aceasta a fost experienţa mea existenţială. Apoi am acumulat şi alte experienţe: eram obligaţi să ocupăm posturile repartizate în oricare colţ de ţară, băieţii maghiari erau duşi la un fel de armată corecţională, prietenii mei erau ascultaţi şi interogaţi de serviciile secrete – umilinţele, lipsurile, interdicţiile cotidiene s-au înmulţit. Căpătuiţi cu imaginea greţoasă a dictaturii egolatre – cam după un deceniu şi jumătate de succese dureroase şi de eşecuri din belşug –, mulţi dintre inimoşii de odinioară şi-au părăsit oraşul natal, ţara, Dacia Felix, Dacia Fericită...
Toate clopotele ar suna
limbă le-ar fi inima mea
Baladă retro
Niciodată nu i-am sfătuit pe prietenii mei să rămână – cunoşteam tulburătoarea poveste a vieţii fiecăruia dintre ei. Cu toate că sufeream teribil când careva dintre ei ne anunţa că vrea să plece. Calvarurile aşteptării nebuloase au umplut luni şi ani chinuitori: nenumăratele chefuri de adio, imaginea locuinţelor golite treptat, despărţirile repetate de la gară, schimbul tot mai zădărnicit şi mai rar de scrisori. Trecutul comun era tot mai adânc îngropat, anii zburau înapoi şi, în prezentul acela, a început să se simtă un aer de stranietate printre noi: dacă ne-am fi scris în tonul firesc, cel de odinioară, am fi riscat ca scrisorile noastre să fie interceptate. Celor plecaţi le era jenă să ne scrie ce greu le era să se adapteze, cu ce fel de alienări erau nevoiţi să se lupte – faţă de noi, chiar şi acesta ar fi putut părea un semn de opulenţă.
Constrângerile, grijile şi îngrijorările mistuitoare erau zi de zi tot mai puternice. Ni se părea că purtam în spinare cu toţii o grindă de o tonă: dacă vreunul ieşea din rând, povara celor care rămâneau sub ea devenea şi mai mare. Ne strivea. Toate motivele care i-au făcut pe ceilalţi să spele putina le-au confirmat previziunile: încrengătura de minciuni şi de teamă lua forme tot mai confuze şi mai sufocante. Se spunea că pe maghiarii din Ardeal nu îi mai unesc decât teatrul şi înmormântările. Într-adevăr, în anii ‘70-’80 am tot înmormântat în Ardeal, la Cluj, la Satu-Mare, la Bucureşti. Unii au emigrat în sinucidere, alţii s-au înecat în alcool, iar alţii au devenit victimele Securităţii. Numele celor emigraţi nu puteau să apară în presă. Nu îi aminteau – ameninţător – decât ofiţerii şi copoii de partid, în timp ce ne interogau. M-am cramponat de poeziile supravieţuirii şi împotrivirii: vom trăi, totuşi, cu orice preţ. Îi boceam pe cei care şi-au luat zborul, îmi era teamă „că nu-ţi vei mai aminti nimic“. Ca un copac împietrit, speram că cineva „de pe această lume, mă va chema, vai neam al meu / să trăiesc împreună cu el“. Mă încurajam singură că „felul cum trăiesc mi-e patria“. Ştiam că, orice s-ar fi întâmplat în continuare, „cicatricea îmi va rămâne pururi pe piele“, pe pielea noastră, a tuturor – căci pielea noastră era în joc. Pe vremea dictaturii nu am fost în stare să-i părăsesc pe ceilalţi, mai cu seamă în timpul finalului amarnic – dar nu am acceptat asta din partea nimănui ca o sarcină. Îmi spuneam mie însămi – pentru că omul nu-şi poate impune decât sie însuşi ceva – că „dacă vom pleca de aici cu toţii / ca să trăim până în ziua morţii / – nu va mai fi cine să învie“. Aşa am scris la 9 noiembrie 1989. Nu aveam de unde să bănuiesc că peste o lună şi jumătate vor fi împuşcaţi în oraşul meu natal patruzeci şi şase de demonstranţi. La 21 decembrie s-a terminat lungul coşmar. Libertatea a început cu crime.
Acum Clujul trăieşte, e plin de tineri. Poştaşul îmi umple biroul cu cărţile unor tineri scriitori talentaţi. Există învierea. Există ştafeta.
ajuns la mal în fine eşti
zdrobit de valuri, dar trăieşti
Scrisoare
Şi atunci, la Budapesta, un profesor, o somitate în medicină, m-a întrebat, deşi ne cunoşteam doar de zece minute, dacă nu mă simt o trădătoare? Ce se va întâmpla cu maghiarii din Transilvania – m-a tras el la răspundere – dacă pleacă, fie şi numai jumătate dintre ei? – Nu, nu mă simt trădătoare. Dar, dacă vrea – i-am propus eu – aş ceda bucuroasă locuinţa mea de la Cluj tuturor celor care vor să facă pe grozavii acolo. În schimb, nici eu nu aş mai fi nevoită să mă mulţumesc cu 23 de metri pătraţi într-o casă dărăpănată, ci aş putea locui şi eu câţiva ani la Buda. Poate că a fi ardelean nu este o condamnare pe viaţă, iar Clujul nu este barca lui Charon. Am trăit patruzeci şi doi de ani în paradisul minorităţilor – dacă vreţi, putem să facem schimb, domnule profesor.
În concepţia profesorului ginecolog, ahtiat după meseria lui, a fi ardelean este o misiune. Noi trebuia să rămânem acolo pe baricade, în numele unui ideal abstract, din considerente politice sau în interesul maghiarilor de pretutindeni. Poate chiar cu preţul vieţii. El ar fi înţeles cel mai bine, dacă i-aş fi povestit că, în 1975, în cea mai vestită clinică din Cluj, pe vremea legii draconice a avorturilor, copiii erau împinşi din burţile mamelor ca pasta de dinţi din tub. Pentru o întrerupere de sarcină erau pasibili de puşcărie atât medicii, cât şi pacientele. Dacă, întâmplător, procuratura întârzia, uneori femeile care avortau erau lăsate să moară de hemoragie. În saloane, eram câte două într-un pat. Chiar şi medicul meu curant m-a ameninţat cu procuratura, dacă aş fi avortat din greşeală. În timp ce năşteam prematur, am suferit o ruptură incompletă de uter şi abia atunci m-au operat. Dar nu au reuşit să-mi salveze copilul născut la şapte luni. Nu am mai putut să duc niciodată o sarcină până la capăt, să am copii. Profesorul îngrijorat de la Budapesta poate că ar fi înţeles şi faptul că, în 1992, la cealaltă mare maternitate din Cluj nu puteai să te speli decât cu apă rece, de la brâu în sus, la chiuveta din salon. Nu funcţiona nici unul din duşuri, cu toate că acolo asudau tot mai împuţite, în paturile de fier ruginite, printre noptierele pline de ploşniţe, şaizeci de femei. Cele care erau în stare să se ţină pe picioare se puteau târî până în sala cazanelor, unde puteau să-şi spele şi scursorile de la brâu în jos, la un robinet cu apă caldă.
De ce trebuie povestite toate suferinţele, toate întâmplările? De ce trebuie să dăm socoteală cu ardoare de tot ce ne sleieşte de puteri? De ce trebuie să ne explicăm dezgustul, eşecurile vieţii? Cei născuţi în avangardă n-au decât să crape pe metereze? Şi nu contează că eventul ar vrea să mai facă şi altceva? Nu are nici o importanţă dacă le e frig, foame, dacă primesc paşaport, viză, dacă au cărţi, medicamente? Iar dacă aceste poveri îi strivesc înseamnă că nu au făcut faţă? Dacă există o cauză naţională comună, de ce nu există şi schimburi? De ce nu există locuitori odihniţi, care să-i înlocuiască pe cei de pe metereze...? În ultimii cincizeci de ani ni s-a cerut tuturor să ne jertfim când în numele luptei pentru pace, când al luptei de clasă, când în numele idealului statului naţional majoritar. Dar eu am vrut să supravieţuiesc. Ca individ, nu doar ca o furnică în slujba marelui ideal. Pentru că, în concepţia de mai sus, nu există viaţă particulară, individ, ci doar un uriaş aparat colectiv. Iar acum ar trebui să renunţ din nou la viaţa personală în numele unei ideologii noi, de data asta naţionale?
Mi-am petrecut cei mai anevoioşi ani acasă, din propria mea voinţă. Iar acum, în Ungaria, consider că pot să fiu un cetăţean civil, un individ, care se ocupă – la fel ca domnul profesor – cu ceea ce-i place mai mult. Aş vrea să trăiesc după placul meu, făcând schimbări delicate în proiectele predestinării mele.
Nu i-am răspuns vestitului savant că cineva care duce un trai îndestulat, fără lipsuri, nu trebuie să sfătuiască pe nimeni să trăiască în sărăcie, în ameninţări la tot pasul, în izolare. Dar în seara aceea unul dintre prietenii mei inteligenţi i-a răspuns profesorului: cei mai mulţi oameni vor să trăiască acolo unde s-au născut. Iar dacă îşi părăsesc locul de baştină înseamnă că au motive serioase să o facă.
când toate s-au pierdut
şi aşa au ajuns la un loc toate
Scrisoare
Piaţa din Cluj e neschimbată
în ochii albastru-vigilenţi de
scarabeu.
Pater Noster
Obiectele. La Cluj, mă pripesc pipăind: ce să iau de data asta cu mine? Câteva fotografii, vreo două cratiţe, ceaşca de porţelan de la bunica. Cizmele de iarnă. Această ediţie completă în două volume... primele ediţii rămân... aici e mai mult loc şi îmi vor trebui când voi reveni. Am nevoie de dicţionare şi aici, şi acolo, acest mod de viaţă, cu două biblioteci, ar cere mulţi bani. Cărţile îmi lipsesc îngrozitor. Portretul lui tata, un desen din 1955 al lui Kádár Tibor, s-ar cuveni să fie în locuinţa de la Budapesta. Dar nu vreau să desfiinţez nici această locuinţă. Am nevoie de un loc unde să mă întorc acasă în oraşul unde am patul şi masa mea de scris. Într-unul dintre sertăraşe sunt cartonaşele cu adresa mea. În sertarele mari sunt scrisorile, decoraţiile părinţilor mei, caietul de amintiri din anii de şcoală, plin cu desene, pozele rudelor, carnetele de note, sonetele de bacalaureat. Şi partiturile! Vioara stă stingheră la Budapesta, aici, în camera din spate stă părăsit pianul, tot mai dezacordat. Cânt la el un psalm. Degetele-mi sunt ruginite. O sun pe Szilágyi Juli. Aud în glasul ei bucuria, a doua zi izbucneşte în plâns: ce mult îmi lipseşti! Numai când eşti aici, îmi dau seama cât de mult îmi lipseşti alteori.
Şi mie îmi vine să plâng când o îmbrăţişez. Intrăm în camera plină cu cărţi, mobile antice şi catrinţe. Şi, dintr-odată, acolo, hop! Acesta e locul, fotoliul meu!
Toate sunt la locul lor. Şi pe toate le-am pierdut.
S-au pierdut imaginile pe care le vedeam pe fereastră în copilărie, cetăţuia înverzită peste acoperişurile şi crenelurile caselor, turnul paraşutiştilor în care se întrezăreşte iarna printre crengile golaşe. Acum, deasupra ţiglelor se ridică clădirea din beton a unei bănci, în vârful dealului e înfiptă o cruce gigantică, cu aripile ciuntite. Încet, decorul se întoarce cu dosul în sus, imaginea oraşului meu natal se schimbă, dar fără să aibă o siluetă mai atrăgătoare, fără să fie refăcut, ci prin betoane şi prin opulenţa celor îmbogăţiţi peste noapte. Şi se cojeşte ca ceapa; oraşul monden de odinioară e acum rural, plin de noroi, fără perspectivă şi dărăpănat.
Până ce mă întorc acasă, la Budapesta, am adunat deja câteva zile, săptămâni, luni de căldură din casa mea. Închid uşa plină de zgârieturi. În 1989, de Crăciun, am descoperit că, în 1982, organele de Securitate ne-au montat în locuinţă un microfon. Am fost de câteva ori la teatru, mi-am vizitat cunoscuţii, mi-am luat rămas bun – a câta oară? – de la prieteni, am dijmuit hoinărind piaţa, m-am necăjit cu instituţiile socialist latine şi maleabile balcanic cu bani. Taxiul a înconjurat piaţa unde fiecare clădire, copac, magazin, fiecare pod erau câte o poveste împăturită cu grijă, iar din dosul fiecărei poveşti se cască destine, situaţii, arome, abisurile unor alte vremi. Nu înţeleg de ce plec din nou de aici, dacă aici locuiesc. Omul nu-şi părăseşte trecutul, comoara.
Ferice de cel pentru care ceea ce i-a fost dat se confundă cu ceea ce a ales.
Încerc să trăiesc dublu. Spun şi scriu ceea ce s-a întâmplat cu mine, în mine la Cluj, în acest oraş, prin acest oraş. Dar nu pot reflecta la toate acestea în tihnă, fără anxietate decât aici, la Budapesta, privind peticul de cer care se întrevede printre şirurile de case. Prin rememorare, totul devine precis şi puternic, contururile devin clare, vedeniile devin tot mai palpabile. Memoria îşi flatează obiectele, se învârte, caută. Îmi notez pe o bucăţică de hârtie ce trebuie să aduc cu mine data viitoare, ce trebuie să caut şi în care dicţionar.
Dacă Budapesta ar avea umeri,
pieptul păros,
mi-aş cuibări acolo faţa – ce bine
e aici – aş şopti.
Budatest
Naveta mea e un al treilea mod de viaţă. Sunt fericită acolo unde tocmai mă găsesc, cu durerea surdă a lipsei celuilalt oraş. Înfrângere şi făgăduinţă. Numai cu prietenii veniţi din Voivodina putem râde cu poftă de tânguirile celor de la Budapesta. Şi să ne mirăm: cum pot să trăiască ăştia din Ungaria fără să ştie nici româneşte, nici sârbeşte...
Pe drumul de întoarcere, mă uit cu capul lipit de geamul maşinii la biserica gotică de la Floreşti, la valea care se deschide din spatele pasului Pănicei, la intersecţia către Mănăstireni, la turnuleţele şi la casele de la Izvorul Crişului, la Valea Crişului. Plâng până la Piatra Craiului, îmi înghit lacrimile din faţa prietenilor mei care au pornit la drum cu mine sau pentru mine. De cei cu care şi pentru care mă duc şi pentru care merită să trăiesc la Budapesta. O capitală minunată chiar şi în decadenţa ei, o literatură bogată, vie şi prietenii – da, prietenii! Spiritualitate, strălucire, săgeţi de peste tot, un furnicar de talente, de destine fulminante şi de cazne obositoare, o risipă de atenţie. Suntem toate astea. Am două aripi, două mâini, două urechi, două oraşe – şi mintea mea cea bună. Iar în al treilea rând organele de echilibru: gura, inima şi toate cele din care Domnul mi-a hărăzit doar câte una ca să supravieţuiesc.
De obicei, simt că am ajuns acasă, la Ártánd. Satele din estul Ungariei, pe care, venind încoace, le vedeam sărăcăcioase, acum mi se par îngrijite şi cochete. Chiar şi asfaltul mi se pare mai neted, când ajung pe el de la răsărit... Am trecut graniţa fără nici o problemă. Mă uit neîncrezătoare la grănicerul cu buzele ca menghina şi ochi de buburuză, care se face că nu ştie ungureşte, în timp ce îmi cercetează paşaportul cu cozorocul şepcii ridicat în vârful capului. Oare acum o să mă lase să ies din ţară? Aştept să văd ce găseşte în lista lui. Nodul în gât la trecerea graniţei e o pedeapsă inalienabilă. Fără leac.
Dincolo totul mi se parte foarte civilizat. Văzând însemnele ţării, am un zvâcnet de uşurare, am scăpat. Am reuşit să o şterg iar din ţara aceea, în care toate deznodămintele sunt imprevizibile, în care nu poţi calcula ce te aşteaptă decât cunoscând bine terenul – şi atunci, descurcă-te frate, la nesfârşit, neobosit. Am scăpat să-mi tot spună alţii cine sunt eu: româncă de limbă maghiară, unguroaică ardeleană, pentru maghiari, evreică, pentru cei de la comunitate, o renegată, pentru liberi cugetători, credincioasă, pentru credincioşi, eretică, iar, pe deasupra, divorţată, fără copii, femeie, liberală, intelectuală...
Vin. Plec. Ca să pot fi toate acestea. Mai mult decât fiecare în parte. Locuiesc într-un cuib de viespi.
* O sută cincizeci de ani, până în 1711, Ardealul a fost un principat independent. Iar Clujul – oraşul natal al regelui Mátyás şi al matematicianului Bolyai János – a fost timp de două sute cincizeci de ani oraşul principilor, al burghezilor, al meseriaşilor şi al universităţilor. Dar chiar şi acum, când, în pofida unei politici demente de dezvoltare şi de populare, a devenit un centru industrial, cu cartiere marginale locuite cu forţa de sute de mii de oameni obligaţi să se mute la oraş, el a rămas unul dintre centrele culturale ale ţării, cu două opere, cu unsprezece facultăţi şi institute de învăţământ superior…
** De la latinescul manus – mână.
Eseu apărut în 1996 la Budapesta
Traducere de Marius Tabacu
ADELA GRECEANU
Principiul vaselor comunicante
în literatură
E foarte plăcut uneori sentimentul că eşti în rândul lumii. Oricât de tentantă este postura de excepţie, calitatea de a fi altfel, oricât orgoliu al distincţiei ai avea, te bucuri când eşti ales să fii unul dintre ceilalţi, atunci când „ceilalţi“ sunt oameni cu preocupări asemănătoare cu ale tale. Optsprezece romancieri debutanţi din ţările Uniunii Europene au participat în perioada Târgului Internaţional de Carte de la Budapesta (23–26 aprilie) la European First Novel Festival, ediţia a noua. Am fost unul dintre ei. Am putut onora invitaţia datorită Institutului Cultural Român de la Budapesta. În 2007, România participa pentru prima oară la acest festival, reprezentată de Ana Maria Sandu şi romanul său de debut Fata din casa vagon. Iar în 2008, Filip Florian a fost invitat la European First Novel Festival, cu prima lui carte, Degete mici. Am, deci, un motiv în plus să mă bucur că sunt unul dintre ceilalţi, de data asta unul dintre ceilalţi români invitaţi la acest festival, care a fost pentru mine şi un prilej să-mi exersez normalitatea şi relaxarea. Mă preocupă de mai multă vreme normalitatea, acel comportament firesc, fără ifose al celor care au, totuşi, conştiinţa că sunt altfel. Am vorbit destul de mult despre asta cu Péter Demény, un tânăr intelectual din Cluj, în excursia la Pécs inclusă în program, şi am fost de acord că firescul şi relaxarea sunt semne de maturitate şi de superioritate ale unei culturi, ale unui individ. Meritul organizării festivalului pentru romancierii debutanţi este al Evei Karadi, care a avut grijă şi ca evenimentul să fie extrem de bine mediatizat. Pe lângă catalogul elegant care cuprinde fragmente din romanele autorilor invitaţi în limbile originare, în maghiară şi-n engleză, ediţia maghiară a prestigioasei reviste Lettre Internationale (al cărei redactor-şef este aceeaşi Eva Karadi) conţine câteva pagini cu fragmente din romanele noastre, de asemenea cotidianul Népszabadság şi săptămânalul Élet és Irodalom (un fel de Observator cultural) au publicat suplimente dedicate romancierilor debutanţi. Dar toate acestea fac parte, aş zice, din acea normalitate a vieţii culturale, care la noi este, încă, „under construction“ (asta în varianta optimistă), de vreme ce, de pildă, nici unul dintre cei care au răspuns la o anchetă a revistei Cultura nu a găsit că Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti ar fi meritat un loc în topul evenimentelor culturale din 2008. Pentru cei care nu ştiu, la FILB au fost invitaţi autori tineri din Europa, traduşi deja în câteva limbi străine şi importanţi pentru valoarea cărţilor lor. Dar să mă întorc la Budapesta. Un festival pentru romancieri debutanţi din ţările Uniunii Europene este şi o ocazie de a face să funcţioneze între noi principiul vaselor comunicante. Şi pe acest principiu am discutat şi la Pécs, dar mai ales la Budapesta, în cele două reprize de dezbateri, în faţa unui public numeros, despre cum ne scriem cărţile, despre câtă ficţiune şi câtă autoficţiune există în romanele noastre, despre traduceri, feminism, postmodernism şi nevoia de poveste în lumea de azi, ca să înşir sec doar câteva dintre temele pe care ni le-au propus moderatorii Anna Gacs şi Pál Békés. I-am admirat pe majoritatea colegilor mei pentru siguranţa şi simplitatea cu care, depăşindu-şi emoţiile, au reuşit să-şi prezinte cărţile, să vorbească despre conţinutul lor, de la cea mai tânără invitată, Jara Santamaria Cebolledo din Spania, născută în 1990 (la vârsta ei nu aş fi fost în stare să vorbesc în public nici măcar în româneşte despre literatură!) până la decana de vârstă, Evgenia Ivanova din Bulgaria, născută în 1952. I-am admirat pentru coerenţa argumentelor şi eleganţa cu care au polemizat pe tema feminismului pe Vincenzo Latronico din Italia şi pe Sylwia Chutnik din Polonia (o feministă declarată). Am reţinut opinia portughezului João Tordo că literatura de astăzi ar trebui să recupereze povestea, confiscată şi vulgarizată de mass-media. Un roman este în primul rând o poveste bine scrisă, a fost de părere Benedict Wells din Germania, care m-a contrazis astfel, când am spus că literatura înseamnă „cum“ scrii o poveste, şi nu povestea în sine. Am fost, însă, de acord cu el, mai în glumă, mai în serios, că succesul de public şi succesul de critică ne interesează în egală măsură. Iar în discuţia despre câtă realitate şi câtă (auto)ficţiune este în cărţile noastre, Maša Kolanović din Croaţia cred că a pus punctul pe „i“: literatura în acelaşi timp reprezintă realitatea şi produce realitate. Am admirat curajul danezei Janni Olesen, care a spus că ea scrie despre ea însăşi, pentru a se întâlni cu sine, despre corporalitate, despre senzaţii, sentimente, pulsiuni, imaginându-se însă în pielea altcuiva. Romanul său are în centru un bărbat homosexual. Toată această dezbatere a susţinut o idee cu care se deschide catalogul ediţiei a noua a Festivalului European al Romancierilor Debutanţi: o discuţie sinceră despre cărţi poate începe cu autori care nu au fost idolatrizaţi. Şi, pe lângă discuţii, important este şi faptul că, în urma participării la acest festival, destul de multe dintre romanele autorilor invitaţi până acum au fost traduse în maghiară.
Sylwia Chutnik a povestit că, atunci când a primit pentru romanul său un premiu de debut în Polonia, o importantă revistă titra „E vremea femeilor furioase“. Moderatorul Pál Békés a insistat asupra faptului că, la această ediţie a festivalului, doisprezece dintre participanţi sunt femei. Deci, a concluzionat el, în literatură a sosit vremea femeilor şi a poveştii. Eu aş spune că în literatură (şi azi) scrii ca să te întâlneşti cu tine, punându-te în pielea altcuiva, fiind în acest fel un „altul“, în care se pot regăsi mulţi, un „străin“ lizibil pentru „toată lumea“, un „celălalt“ care îşi câştigă prin scris dreptul de a fi în rândul lumii.
PÉTER DEMÉNY
Mărul în creştere
Nu există scriitor român, aşa cum nu există nici scriitor maghiar; fiecare scriitor este în primul rând scriitor şi abia după aceea român, maghiar etc.
Fraza aceasta a fost formulată de Péter Esterházy la Festivalul Cărţii de la Budapesta, într-o convorbire la care a luat parte Gabriela Adameşteanu, la lansarea volumului Nuvele româneşti din secolul al XX-lea, apărut la Editura Noran în colecţia „Modern Dekameron“ (Decameron Modern). Cred că înţeleg perfect ce a vrut să spună Esterházy şi sunt de acord cu el: fără doar şi poate, fiecare scriitor este o individualitate (altfel nu poate fi scriitor); pe de altă parte, probabil toţi suntem „plini“ până la saturaţie de ideologia comunistă care a vorbit mereu despre „marii creatori ai neamului“.
Şi totuşi. Orice scriitor îşi caută propria-i individualitate nelimitată, dar orice scriitor o caută în limitele limbii materne. Nu-i nici o mirare că, de la Caragiale tatăl şi fiul, trecând prin Mircea Eliade şi Max Blecher, şi până la Gabriela Adameşteanu şi Ruxandra Cesereanu, toţi au devenit scriitori prin limba română – n-a existat nici o altă cale, calea aceasta fiind determinată existenţial. Oricât de frumoasă ar fi cariera unui Ionesco, a unui Cioran sau a lui Milan Kundera, scriitorul este totuşi fiinţa par excellence legată de limbă, limba aceea pe care o adoră şi o urăşte în acelaşi timp, dragoste teribilă din care nu există scăpare.
Această dragoste poate fi comparată doar cu pasiunea la fel de teribilă şi iraţională a traducătorilor pentru limba lor, dragoste care este mai gravă chiar decât a autorilor: un traducător veritabil nu poate lucra fără a iubi şi operele scriitorilor pe care-i traduce. Oricât de romantic şi de desuet ar suna, asta se simte în întreaga antologie redactată de Júlia Vallasek: pasiunea pentru o literatură pe care mulţi dintre literaţii ardeleni o cunosc, cu care trăiesc şi care, cu toate acestea, nu este a lor.
Dar de ce nu e a lor oare? De vreme ce se ocupă cu ea, se străduiesc s-o înţeleagă (şi orice traducător are experienţa înţelegerii foarte adânci, masochist de complexă) e şi a lor. Oricum, literatura nu e un măr pe care poţi să-l devorezi – literatura e un măr ciudat care se măreşte cu fiecare muşcătură.
Acestui măr românesc, devenind maghiar, înscriindu-se în cultura maghiară, nu-i va fi viaţa uşoară. Pentru cititorul român, Caragiale este stâlpul canonului – pentru cel maghiar, un nume oarecare, cunoscut cât de cât, dar nici pe departe „marele clasic“. Mircea Eliade, un nume care înseamnă un istoric al religiilor, nicidecum scriitorul extraordinar din La ţigănci. Cutremurul din 1977 e o ştire tristă, dar îndepărtată, nu evenimentul care a cauzat moartea atâtor „monştri sacri“, printre care şi Alexandru Ivasiuc. Mihail Sebastian, un scriitor despre care a auzit poate datorită traducerilor din Jurnalul acestuia, făcute de aceeaşi Júlia Vallasek, nu autorul scrierii despre virginitatea Emiliei Vignon.
Tot acest tărâm minat trebuie parcurs şi domesticat de redactor, de traducători şi de editură – nu întâmplător a vorbit Esterházy şi despre posteritatea acestei antologii, spunând că gesturile sunt frumoase, dar ele nu vor prinde roade decât printr-un marketing cultural tenace. România a fost musafirul de onoare al acestei ediţii a târgului şi cred că şi-a făcut bine rolul (Dimineaţa pierdută va apărea în limba maghiară, poate şi Mireasa cu şosete roşii; Cruciada copiilor, Zilele regelui, Postbărbaţii Ruxandrei Cesereanu, Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă, Întoarcerea huliganului au apărut cu ocazia târgului, scriitorii români au fost simpatici, normali, „umani“), speranţe deci există.
Normal că nu va fi un tsunami cultural românesc, câteva cărţi şi autori însă se vor impune cu siguranţă. Impunerea lor va fi ajutată de această antologie foarte profesional lucrată, cu traduceri, cred eu, de la „bine“ în sus, cu nişte note foarte precise şi minuţioase. O carte ce are mai mult de 750 de pagini şi, pe copertă, o reproducere a tabloului Suprarealistul, din 1947, de Victor Brauner. O carte voluminoasă, reprezentativă, frumoasă, bună, inteligent inventată. O muşcătură destul de mare din mărul literaturii româneşti.
EDUARD PAUNA
Copilărie cu o cravată de pionier
Copilăria mi-am trăit-o în comunism, într-o lume ce părea că are nevoie de prea puţin, o lume pe care abia mai târziu am cunoscut-o. Atunci nu aveau prea mare însemnătate comunismul, a fi pionier, epoca de aur, mai importante erau guma de mestecat, ciocolatele chinezeşti acoperite în staniol aurit, vacanţele la bunici unde învăţam că lumea nu e aşa de gri cum apărea între blocurile din oraş. Creşteam cum cresc toţi copiii, crezând că împrejurul meu toate erau rostuite cum trebuie, că nimic nu e putred în curgerea lor.
Aveam opt ani, începusem şcoala şi, cum amândoi părinţii lucrau, aveam mereu o cheie agăţată de gât de teamă să n-o pierd. Învăţasem scurtul drum către casă, cum să mă uit în lungul străzii înainte de a traversa, cum să nu deschid nimănui uşa, cum să nu intru în vorbă cu nimeni şi, oricât aş fi fost ademenit, să nu primesc nimic de la străini. Era o zi de primăvară şi mă întorceam cu un ghiozdan greu în spate. Ar fi trebuit să fie o zi obişnuită de şcoală. Învăţătoarea ne dusese pe rând, câte trei odată, la biblioteca şcolii să ne facă fişe. Trebuia să citim, nu prea ştia ea ce cărţi aveam noi pe-acasă şi meseriile alor noştri nu o convinseseră că am fi avut cine ştie ce rafturi greu apăsate de volume. Cel mai important era să învăţăm să citim, să ne deprindem cu pagina, cu rândurile drepte, să renunţăm la cărţile cu poze. Nu ştiu cât a crezut în noi, cât credea că se va întâmpla ceva, câţi dintre noi se vor transforma în cititori sau câtă obişnuinţă a fost în gestul ei, poate şi bibliotecara avea o normă. Tot ce îmi amintesc e că mi s-a părut că am intrat în cea mai frumoasă şi mai mare cameră din lume. Niciodată nu văzusem pereţi acoperiţi de cărţi, tablouri cu domni şi cavaleri, cu bătălii cum nu ştiam că se purtaseră vreodată. Mama mă ducea în fiecare vineri într-o librărie, dar şocul bibliotecii a fost cu mult mai mare. Intrasem în paradis şi ceva se schimbase pentru totdeauna, îmi găsisem rostul. Stăteam în spatele celorlalţi şi aşteptam să-mi vină rândul. Se nimerise să fiu singurul băiat, aşa că fişa mea a fost ultima completată şi am avut timp să privesc îndelung, să văd ce cărţi le-au fost date celor dinaintea mea şi de fiecare dată aş fi vrut să le primesc eu. Mi-era teamă că eu voi primi cărţile cele mai urâte, mai subţiri, fără poveşti, cu coperţile rupte, cu paginile roase. Văzusem câteva părăsite într-un colţ şi nu le voiam pentru mine. După ce a terminat de completat fişa, bibliotecara m-a privit şi m-a întrebat ce-mi place să citesc, dar n-am ştiut ce să spun. Le-aş fi vrut pe toate, dar cum să ceri aşa ceva? Bibliotecara mă privea nedumerită pe deasupra ochelarilor. Colegele mele îi spuseseră exact ce vor, eu tăceam. Nu ştiu dacă a crezut că sunt idiot sau dacă nu ştiu să vorbesc, m-a privit încă o dată, apoi s-a îndreptat spre un raft şi s-a întors cu două cărţi subţiri. Le-a notat în fişă, iar eu, roşu la faţă, mi-am scris numele şi am îngăimat un mulţumesc pe care cred că doar eu l-am auzit.
În pauză, ne arătam cărţile unul altuia. Dintre toţi eu eram cel mai trist, ale mele nu aveau poze decât pe coperţi. Ale celorlalţi aveau pagini întregi cu figuri colorate care te îndemnau să citeşti, să visezi, paginile mele erau uniforme. Colegii mă priveau cu milă şi nu înţelegeau. De ce eram singurul care primise altfel de cărţi? Ruşinat, le-am ascuns în ghiozdan şi am plecat acasă fără a aştepta pe cineva să mă însoţească. Mă jucam cu cheia de la gât şi mă gândeam cum să-i spun mamei că fusesem singurul din clasă care primisem asemenea cărţi şi descoperirea raiului mi s-a părut a fi un lucru tare trist, frumos doar pentru unii.
Scara blocului era întunecată, obişnuita pană de curent, şi, cum nu existau ferestre, etajele erau cufundate în întuneric. Tata îmi cumpărase o lanternă de buzunar, dar în acea zi n-a vrut să se aprindă. Am strâns din dinţi şi am început să urc. Stăteam la ultimul etaj şi nu ştiam cum voi nimeri să deschid uşa. Frica se strecurase din paginile uniforme, alunecase pe lângă penar şi caietele liniate învelite în hârtie albastră, găsise fermoarul deschis şi mi se aşezase pe umărul drept. Doar cărţile erau de vină, dacă aş fi primit poveşti normale, cu imagini colorate, cu prinţi şi prinţese, s-ar fi aprins lanterna, poate nici curentul n-ar fi fost oprit. Ajunsesem la etajul doi şi în jurul meu se adunaseră dihănii cu gheare îngheţate, se jucau cu şireturile pantofilor, îmi pipăiau picioarele, se ascundeau în buzunarele pantalonilor şi se odihneau pe gulerul cămăşii. Cerul gurii mi se uscase şi gâtul mă durea când înghiţeam. Nu ştiam dacă să mă întorc sau dacă să urc. Mai era atât de puţin, dar dihăniile îmi şopteau la ureche: suntem lângă tine, un singur pas şi eşti al nostru, o să te furăm, te vom duce departe, unde să nu te găsească nimeni. Întunericul devenise atât de dens că semăna cu marmelada pe care nu o cumpăra nimeni şi pe care o vedeam mereu în alimentară. Mi-era frică, dar şi mai frică îmi era să cobor şi să aştept. Bunica mă învăţase să spun rugăciuni când frica îşi arăta chipul, să fac o cruce mare şi să mă gândesc că sunt îngeri în jurul nostru, cu ei alături nimic rău nu avea să se întâmple. Am închis ochii şi am luat-o la fugă. Nu ştiu cum am descuiat uşa, îmi amintesc doar senzaţia de linişte pe care mi-a dat-o cuierul din holul apartamentului nostru.
Seara nu deschisesem nici un caiet, nu scrisesem nimic pentru a doua zi, dar terminasem de citit prima carte. Când mama m-a întrebat dacă mi-am făcut temele, am minţit. O deschisesem pe cea de-a doua şi povestea începuse. M-a privit neîncrezătoare, dar văzându-mă că citesc şi ascultând povestea bibliotecii, spusă altfel, mi-a dat pace. Când s-a oprit iar curentul, am continuat să citesc lângă lampa cu gaz. Lumina gălbuie îmi amesteca rândurile şi ţineam o riglă între ele să le despart. Era târziu, dar nimeni nu m-a trimis să dorm. Mama mă privea şi nu înţelegea cum de citesc cu atâta pasiune cărţi fără poze. Mai târziu, tata a mers în sufragerie, a căutat Europa Liberă şi s-a aşezat în fotoliu să asculte. Era prima seară în care nu stăteam lângă el şi nu îl întrebam ce însemnau toate cele pe care le auzeam, cum era lumea liberă de afară, o lume pe care nici el n-o văzuse, dar la care visa, pe care spera s-o descopere într-o zi.
Am adormit aproape de miezul nopţii. A doua zi, în pauza cea mare am bătut la uşa bibliotecii şi, roşu, am intrat. Am întins cărţile şi am spus că vreau altele. Bibliotecara m-a privit cu oarecare milă. Se înşelase, nu-mi plăcuseră şi probabil voiam altele, cu poze. Ba nu, le-am citit şi neîncrederea se iţise pe umărul ei. Îşi întindea aripile şi îşi curăţa unghiile albastre. Le-ai citit? Cum să le citeşti? Aşa repede? Le-am citit, i-am spus, dar nu ştiu dacă m-a auzit. A răsfoit puţin cele două volume şi m-a pus să povestesc. Sunase de intrare şi eu eram la mijlocul primei poveşti. După o jumătate de oră a intrat învăţătoarea. Mă căutase peste tot. Eu tocmai îmi scrisesem numele de cinci ori. Bibliotecara mi-a zâmbit când am plecat. Şapte ani mai târziu încă zâmbea de fiecare dată când intram.
Aş vrea să-mi amintesc primele două cărţi, dar le-am uitat titlurile de mult. Ştiu doar că pe o copertă era un pui de căprioară şi că deasupra scria mare Năluca, dar nici de asta nu sunt prea sigur. Ce n-am uitat încă e senzaţia de rai şi încă visez că într-o zi voi avea o casă în care toate camerele să aibă pereţii plini cu rafturi îndoite sub greutatea cărţilor, că voi muri în mijlocul lor, că mă voi trezi într-o lume în care îngerii au aripi tipărite, o lume în care râurile foşnesc şi au culoarea hârtiei, o lume în care fluturii ştiu să povestească şi vrăbiile ascund sub aripi litere gotice şi miniaturi.
Citiţi continuarea acestui text şi alte povestiri ale lui Eduard Păuna în Cutia cu păpuşi, rubrică săptămânală a Atelierului LiterNet
(http://atelier.liternet.ro/arhivarubricii/113/Cutia-cu-papusi.html)
