Pe aceeași temă
JOAQUIN GARRIGOS
Prezentul si viitorul revistelor culturale: provocarea Internetului
Probabil ca suntem de acord cu totii in privinta aprecierii rolului revistelor culturale ca spatii de intalnire, de confluenta a ideilor si de faurire a unor proiecte. Revistele culturale sunt elemente necesare si instrumente de prima importanta in difuzarea si crearea culturii.
insa situatia lor este in realitate frustranta. Disproportia intre functia lor creatoare, ponderea lor culturala, pe de o parte, si dificultatile cu care sunt nevoite sa se confrunte, pe de alta, este atat de mare, incat uneori se intelege cu greu stradania celor care le conduc.
Revistele de cultura sunt in general un exemplu de vocatie mai curand comunicativa decat lucrativa. Nu sunt aproape niciodata o afacere si cei care se incumeta la asemenea aventuri, caci pot fi considerate ca atare, stiu ca viata lor editoriala, cu rare exceptii, este de obicei efemera. Dificultatile pe care le intampina sunt felurite, tinand de finantare, de difuzare, de publicitate etc. In majoritatea cazurilor, publicatia specializata dispune de putin spatiu pentru a-si putea masura fortele cu revistele de informare generala. Indeobste, revistele de cultura traiesc - sau supravietuiesc - gratie abonatilor lor si nu se prea gasesc in locurile obisnuite de vanzare, asediate de alte genuri de publicatii. Nu exista loc pentru ele si sunt nevoite sa-si creeze circuite proprii pentru a ajunge la o minoritate care le sustine. In Spania, dupa datele de care dispunem, 30% din veniturile unei reviste de cultura provin din subscriptii. In alte cazuri, finantarea lor se face cu ajutorul unor institutii publice sau particulare, cu riscul presupus de aceasta situatie de a-si pierde independenta.
Toate acestea devin si mai acute cand este vorba de revistele culturale care nu se editeaza in capitala tarii, fiindca a face cultura din provincie nu este o sarcina usoara, ci impune un efort titanic pentru a strange fonduri, pentru a se face cunoscute dincolo de spatiul unde au fost concepute si pentru a atrage in paginile lor condeie de calitate. Din aceasta cauza ne vin in minte mai multe intrebari: este posibil sa existe o revista culturala de calitate in provincie? Ce trebuie facut pentru ca sa nu ramana in rafturile bibliotecilor? Sunt multe biblioteci, de buna seama. Dar este un lux sa le editezi numai pentru ele. Este cu putinta sa supravietuiasca fara a fi in mod obligatoriu dependente de subventii? A trecut vremea revistelor, cel putin a celor pe suport de hartie?
Aparitia Internetului a inlesnit accesul la cultura si incepe sa schimbe panorama editarii. Trebuie sa semnalam ca publicatiile culturale beneficiaza cel mai mult de aceasta. Motivul este foarte simplu: ieftinirea radicala a costurilor de editare si difuzare in noul sistem permite atat rezolvarea unui numar important de probleme referitoare la restrictiile care ingradesc acest tip de publicatii, cat si atragerea unui public pe care nici nu si l-ar fi imaginat, fiind vorba de reviste pe suport de hartie. Revistele culturale nu pot intra in competitie cu suplimentele culturale ale presei cotidiene, care isi asuma toata partea de publicitate, asigurandu-si astfel existenta. Multe reviste se vad obligate sa fiinteze din ajutoare publice si, pierzandu-si astfel independenta, ajung aservite fortelor politice. Prin aceasta, nu se mai afla in slujba cititorilor si devin un obstacol, fiind lasate sa moara cand nu mai sunt de folos celor care le tin artificial in viata.
Cu toate acestea, prezenta in reteaua de Internet a unui numar considerabil de reviste culturale care se publica astazi in Spania nu este atat de masiva cat ar fi de asteptat; din pacate, nu este folosit intregul potential de facilitati pe care aceasta le ofera. Conform datelor puse la dispozitie de o cercetare realizata in anul 2000, din cele 450 de reviste culturale existente in Spania numai 102 au declarat ca au o pagina in retea. Totusi, datorita uriasei dezvoltari pe care a cunoscut-o Internetul in ultimii sase ani in tara noastra, este de presupus ca aceasta cifra a crescut simtitor. Se cuvine sa mentionam ca Asociatia Revistelor Culturale din Spania (ARCE), creata in 1983, are un portal, www.revistasculturales.com, unde pot fi gasite articole din cele peste o suta de reviste asociate, cuprinsul si coperta fiecarui exemplar, stiri, un for de dezbatere si posibilitatea de a se abona online.
Pentru a dezbate toate aceste probleme, se vor intalni la Bucuresti, pe data de 10 mai a.c., ora 11.00, la Institutul Cultural Roman si la Suceava, pe 11 mai, un grup de directori de reviste culturale spaniole, toate din provincie, cu colegii lor romani. Vor fi prezenti Fernando Iwasaki, de la Renacimiento, din Sevilla; Daniel Najmias, de la The Barcelona Review, revista editata in patru limbi si numai pe Internet, si Jose Luis Zeron de la Empireuma, din Orihuela, revista ce se caracterizeaza printr-o deschidere cu precadere spre literaturile din limbi de circulatie restransa, in paginile careia au fost gazduiti si multi scriitori romani, ca Mircea Eliade, George Bacovia, Max Blecher, Marin Sorescu, precum si Denisa Comanescu, Al. Ecovoiu, Liliana Popescu, Ioan T. Morar, C.V. Banescu si multi altii care ar mai putea fi trecuti in revista.
Daniel Najmias
Este licentiat in filologie germanica (Sectia de Limba si Literatura Germana, Universitatea din Barcelona, 1982), a urmat cursuri pentru germanisti (Universitatea din Münster, 1980-1981), precum si o serie de cursuri de studii (postuniversitare) de franceza (Alliance Franµaise, Buenos Aires; Institut Franµais, Barcelona, DELF); portugheza (Centro de Estudios Brasilenos, Barcelona); italiana (Centrul de Pregatire Permanenta al Parlamentului European, 1988-1990).
De asemenea, si-a imbogatit pregatirea urmand si diferite cursuri legate de redactarea corecta, informatica aplicata in domeniul traducerii, editare etc.
Este traducator (din engleza, germana si franceza in spaniola), redactor, corector si coordonator al sectiei de literatura, lingvistica si filosofie a Enciclopediei Plaza y Janes (Plaza y Janes Editores, Barcelona, l983-1985).
Traducator-revizor (Parlamentul European, Luxemburg, aprilie l986-septembrie 1991). Tine cursuri de limba spaniola la Escuela Universitaria de Traduccion e Interpretacion (EUTI) a Universitatii Autonome din Barcelona (UAB), 1991-1992, precum si seminarii despre traducerea specializata: EUTI (UAB) 1992, EUTI, Universidad de Granada, 1993; Universitat Jaume I, Castello de la Plana, 1994. A fost, de asemenea, profesor de Metodologia si practica traducerii, Universitat Pompeu Fabra, Barcelona, 1992-1994.
A coordonat Ateliere de traducere literara (Casa Traducatorului, Tarazona, octombrie 1996 si mai 2005); Universitat Pompeu Fabra, 2003.
A publicat numeroase volume de traduceri, precum si traduceri de poezie pentru revistele Hora de Poesia, Rosa Cúbica, Saltana; prezentare de comunicari la congrese si seminarii, editor al paginii in spaniola din The Barcelona Review - revista electronica de proza scurta si poezie, 2000-2003 (www.barcelonareview.com/cas); editor adjunct: 2004-2006; colaborari la El trujaman (Institutul Cervantes online).
A fost distins cu Premiul de traducere al Fundatiei "Goethe" - Spania (noiembrie 2002).
Este autor al volumului Poeta inedito (Barcelona, 2004, editie de autor).
Poeme de nesomn
1
Nopti imbibate in cearseafuri de-amintiri nu-s nopti adevarate,
cuvintele se-nvalmasesc si nu-mi dau pace:
cu neputinta e sa stai cu tine insuti, cu trecutul,
cu norii amenintatori, cu croncanitul corbilor.
Sir de cuvinte, se cuvine sa te apropii binisor,
vine-ncarcata noaptea de bice si de flacari,
ce-au fost ale maicutei care te-a nascut.
2
Pe urma varsaturile, a doua zi in zori,
cand vine sa te scoata din cosmar
chemarea lumii. Tu, insa, n-ai dormit,
cei fara somn nu au nici zi, nici noapte,
traiesc la polul unde nicicand nu-i intuneric,
lumina le arde ochii douazeci si patru de ore,
din douazeci si patru,
iar cand intreaba cat e ceasul
raspunsul e mereu acelasi.
3
Fara de somn, fara vreun loc in care sa-si rezeme capul,
ratacitoare, hoinare, desfranate, poemele nu dorm,
bezmetice si parca somnambule, pe bajbaite cauta machiajul
spre a-si ascunde cearcanele a doua zi.
Cunosc ungherele din casa toate,
sertar dupa sertar au scotocit,
de cursa pentru soareci s-au impiedicat
si cu gandacii de bucatarie s-au imprietenit.
Intr-una dantuiesc nepotolitul mambo,
gasindu-si mangaiere.
4
Desigur, anevoie-i noaptea s-o strabati,
chiar daca cei mai treji au pasul sprinten;
au adormit cei vii, ne dau tarcoale mortii,
iar cei ce nu dormim suntem stapanii.
Sa fii stapanul noptii nu-i lucru de colea.
La urma urmei, insa, nesomnul este hula.
5
Cravate, cizme si manusi,
sosete si camasi decolorate,
curele si papusa din Perú, flaconul de parfum de la Venetia,
si masinuta decapotabila din lemn,
si bomboniera de argint,
si lumanarea ce alunga fumul, si telefonul,
si o pereche pe hartie velina dansand tango, caseta cu bijuterii,
de onix, si cosuletul pentru nasturi ori pentru lacrimi,
si carti postale de Ruben trimise cu zece ani in urma,
una, cu fotografia reginei Angliei,
iar cealalta cu caricatura unei femme fatale.
Vai, cate lucruri imi dau tarcoale noaptea,
vai, cate lucruri nu ma lasa sa dorm.
Traducere de Andrei Ionescu
The Barcelona Review
The Barcelona Review (www.barcelonareview.com) este o revista electronica in engleza, spaniola si catalana consacrata prozei scurte, cu rubrici de recenzii, interviuri, eseuri si note care consemneaza unele dintre activitatile cele mai relevante din actualitatea culturala a capitalei catalane, precum si cu o sectiune de poezie in versiunile spaniola si catalana.
Fondata in 1997 de Jill Adams, editoarea versiunii engleze, si Gary Scout, care se ocupa de punerea in pagina si alte aspecte tehnice, TBR se lanseaza in retea in zilele de 15 in lunile fara sot si a publicat pana in prezent 52 de numere. Chiar daca nu se poate vorbi de o revista trilingva propriu-zis, deoarece fiecare dintre versiuni se bucura de autonomie in cel mai inalt grad, numeroase texte se publica uneori in versiune bilingva sau trilingva.
in mod independent si având acces total gratuit, TBR dispune de colaborarea unui mare numar, in continua crestere, de specialisti din domeniul literaturii si limbii (scriitori, critici, profesori, traducatori). Extrem de multi autori, consacrati sau debutanti, au fost gazduiti in paginile revistei (printre acestia si scriitorul român Al. Ecovoiu). Unul din principalele puncte de atractie este sectiunea Editii anterioare, unde se pastreaza practic tot ce s-a publicat incepând cu primul numar, ceea ce permite accesul la o adevarata arhiva de "clasici contemporani" in domeniul prozei si poeziei. Astazi, versiunea spaniola (www.barcelonareview.com) este condusa de Ernesto Escobar Ulloa si Daniel Najmias (director adjunct).
Fernando Iwasaki
S-a nascut la Lima in 1961. Este licentiat si master la Universitatea Pontificala Catolica din Peru, unde a fost profesor de istorie (1985-1989) si doctor al Universitatii din Sevilla, unde a fost visiting profesor (1985 si 1991).
Cartile sale - ilustrand memoriile, eseul si creatia literara - au fost primite foarte elogios: "Fernando Iwasaki Cauti exploreaza istoria cu ochi de artist si creator de fictiune" (Mario Vargas Llosa); "Iwasaki si-a propus mai presus de orice sa ne delecteze si, in treacat, sa ne si instruiasca" (Guillermo Cabrera Infante); "Fernando Iwasaki scrie de parca ar infaptui spontan un miracol" (Juan Manuel de Prada); "Proza lui Iwasaki este un exemplu de cum trebuie sa fie proza spaniola la sfarsitul secolului XX" (Luis Alberto de Cuenca); "Fernando Iwasaki este un «latin glober» al literaturii: are talent din belsug, indarjire, umor si duiosie. Un jongler al limbajului care, fentand printre cuvinte, te face sa visezi, sa zambesti, sa te aprinzi la fata si sa te emotionezi in eternitatea timpului sau" (Vicente Tortajada).
A primit "Premiul Cope" pentru Proza (Lima,1998); Conference on Latin American History Grant Award (New York, 1996); Premiul Fundatiei de Fotbal Profesionist (Madrid, 1994) si Premiul pentru Eseu "Alberto Ulloa" (Lima, 1987). A colaborat la Diario de Sevilla (1999-2000), La Razon (1998-2000), El Pais ( 1997-1998), Diario 16 (1991-1996), Expreso (1986-1989) si La Prensa (1983-1984).
A fost director al departamentului de cultura al Fundatiei San Telmo din Sevilla (1991-1994) si profesor la Universidad del Pacifico din Lima (1988-1989). Din 1989 s-a stabilit la Sevilla, unde conduce revista literara Renacimiento si Fundatia "Cristina Heeren" de Arta Flamenco; este sef de rubrica la ziarul ABC.
Fantezii textuale
Asa cum ii ceruse, el ii spunea intruna ca n-o s-o uite niciodata si c-o sa-si aduca aminte mereu de ea. Fiecare "niciodata" si fiecare "mereu" ii usurau durerea din clipa descoperirii, cand a gasit pozele cu Ricardo si cu femeia aia. Ce usor e sa-i sucesti mintile unui barbat care nu te vede gatind, dereticand si calcand rufele, isi spunea infigandu-si unghiile in carnea lui, iar Enrique simtea cum ii zvacneste trupul si izbucneste intr-un plans recunoscator, jurandu-i ca n-o s-o uite niciodata si c-o sa-si aduca aminte mereu de ea.
* * *
in filme e de-ajuns o privire sau un mic avans pentru ca doi necunoscuti sa faca dragoste intr-un lift sau intr-o camaruta de hotel prapadit. De aceea mi-am ales o masa la cafeneaua asta unde vin tot felul de cuconite sclifosite, ca sa ma pot zgai cat am chef la necunoscutele care-mi plac. La inceput nu-mi dadeau nici o atentie, ba cate una s-a ridicat sa plece jignita, dar dupa cativa ani de cand vin in fiecare dupa-amiaza, acum ma sorb ele din ochi pe mine, nu eu pe ele. Mai ales dupa ce s-a raspandit zvonul ca sunt un batran cumsecade, care s-a ticnit din dragoste cand logodnica lui a murit strivita sub rotile unui automobil, chiar in fata cafenelei. Nu stiu cum a inceput totul, dar m-am transformat intr-o legenda sentimentala a urbei. Mai bine nici ca se putea, fiindca trebuie sa va spun ca-mi place la nebunie sa le vad cum ma sorb din ochi, cum imi infrumuseteaza viata, brodand necontenit pe marginea ei cu inchipuirea, si-mi daruiesc poezii frematand de dorinte vinovate. De-as fi fost mai tanar, mi-ar fi placut sa ma culc cu cateva dintre necunoscutele astea, dar acum, la batranete, mi-e de ajuns sa-mi spun c-as putea sa ma culc cu toate.
* * *
Nu-i placea deloc cand sotul ei ii cerea sa-si incheie nasturii la bluza. "Toti barbatii se zgaiesc la sutienul femeilor", ii atragea el atentia. Ce prostie! Cine sa se uite la sutienul unei gospodine ca mine, cand sunt atatea tipe traznet pe strada sau la orice chiosc de reviste? Totusi, intr-o zi si-a surprins un coleg de serviciu cu privirea atintita intre sanii ei si atunci a bagat de seama ca toti clientii se holbau la sanii ei. De la stanjeneala a trecut la resemnare, apoi si-a dat seama ca a te sti dorita te face sa te simti mai sigura pe tine insati si pana la urma a hotarat sa-si descheie toti nasturii respectului de sine atunci cand iesea din casa. Si, ca sa vezi, singurul care nu baga de seama daca sutienul ei era de matase, cu sau fara dantela, era natafletul de barbatu-sau. Iar prima oara cand si l-a scos ajungand la serviciu, dintr-odata nasturii n-au mai fost invizibili.
* * *
Ne-am cunoscut la una dintre plicticoasele sedinte de la serviciu. N-am stat de vorba niciodata, nimeni nu ne-a facut prezentarile si nici macar n-am ramas singuri mai mult de doua minute. Totusi, mai inainte nimeni nu s-a uitat la mine in felul asta. Cu ochi atat de lacomi si aprinsi de dorinta. La fiecare sedinta il simteam cuprins de infiorare si-i auzeam rasuflarea intretaiata. Aseara ne-am intalnit din intamplare pe coridorul hotelului, cand el intra in camera lui, iar eu ieseam dintr-a mea. Au fost doar cateva clipe de senzuala vesnicie, dar totul era atat de limpede, atat de vadit si adevarat... Acum el stie ca exist si in orice loc de pe lume e de ajuns sa ma priveasca in ochi pentru a ma recunoaste.
Cand a auzit glasul sotului meu a inchis usa, dar a intrat in gandurile mele pentru totdeauna.
* * *
L-am gasit intr-o geanta ascunsa printre prosoape. Era un pachet ingalbenit cu scrisori de la fostul logodnic al sotiei mele, pe care, drept sa spun, nu ma asteptam ca ea sa le pastreze dupa atatia ani de casnicie. Citind scrisorile mi-am dat seama ca amandoi socoteam ca legatura lor nu depasea atractia trupeasca, ba chiar ca el admitea ca, daca n-ar fi existat potrivirea si tavaleala strasnica din pat, cu siguranta ca n-ar fi putut sta impreuna nici macar o luna. Asa se face ca, pentru a-si alunga tristetea unui rece oras din nord, fostul logodnic incerca sa reconstituie frumoasele clipe de sex si, folosind cuvinte destul de vulgare, ii spunea ca-i e dor de tipetele, de imbratisarile, de serpuirile si de "incolacirile" (cuvantul asta mi-a adus in minte imagini obscene) sotiei mele. In ultimele scrisori ii ura sa aiba noroc cu "tocilarul" pe care-l cunoscuse la Universitate si recunostea ca tavaleala nu era totul in viata, ca mai erau si romanele, filmele si atelierele de literatura. "Mi-am spus mai de mult ca-ti place sa stai de vorba cu un tip profund", scria el cu emfaza si incheia resemnat: "Chiar daca nu prea se pricepe la dragoste". Am pus scrisorile la loc si m-am cufundat iarasi in romane, in scenarii de filme si in manuscrisele elevilor de la atelierul pe care-l conduceam. Din cand in cand scot geanta si citesc din nou scrisorile ca sa ma conving ca aceasta deliranta sexualitate e cu putinta si ma cufund iar in cea mai profunda stare depresiva. Tipul avea dreptate: punctul meu tare e profunzimea.
* * *
Mereu ajungea ultima la ziua mea de nastere, cu picioarele ei foarte lungi si buzele date cu ruj de culoarea pantofilor. In ziua cand m-a strans la pieptul ei parfumat nu m-am mai gandit ca-mi adusese acelasi cadou ca anul trecut. De atunci nu-mi mai doresc altceva decat sa ma mai stranga o data la piept. Sigur ca si tata-si dorea acelasi lucru, fiindca bunica zice ca au disparut impreuna. Biata mama plangea toata ziua. Cum sa-i spun ca si eu as vrea sa dispar cu ea?
* * *
"Iti aduci aminte cand veneai la mine ca sa invatam impreuna?", m-a intrebat cu acelasi zambet care m-a fermecat cu douazeci de ani in urma. "Eram moarta dupa tine!", mi-a declarat pe nepusa masa, de parca nu mi-ar fi fost de ajuns surpriza de a o vedea beata la petrecerea aia, divortata de curand si splendida ca intotdeauna. Si cand te gandesti ca acum douazeci de ani credeam ca nici nu se uita la mine si ca era pur si simplu inaccesibila. Si tocmai acum se gasea sa-mi spuna ca fusese moarta dupa mine? Dar cum ramane cu sotia mea? Si cu copiii? Stiindu-se irezistibila, mi-a spus ca poate era mai bine asa, ca ne-am reintalnit cu toata experienta varstei de acum, in ceea ce priveste viata si iubirea. Apeland la ultimele mele forte, i-am raspuns ca amintirea pe care i-o pastram era mai frumoasa asa cum era si ca cel mai bun lucru era sa scriu o povestire sau un roman despre capriciile misterioase ale hazardului. "Da, prostutule", mi-a soptit la ureche inainte de a ma saruta.
* * *
"Vreau sa afli totul despre mine inainte de a ne casatori", mi-a spus privindu-ma in ochi. Si atunci mi-a vorbit despre italianca pe care o cunoscuse la sfarsitul anului de curs, despre colega de banca dintr-o excursie la Barcelona, despre sora unui prieten de Facultate, despre clarinetista dintr-o orchestra de camera si despre pictorita care l-a tinut in mrejele ei cativa ani de zile. De atunci nu-i nevoie sa-mi ceara nimic, fiindca stiu ce-i place mai mult. Tot ce-mi doresc e s-o uite pe clarinetista.
Sevilla, 1995
Traducere de Andrei Ionescu
Renacimiento, izbanda filantropica
Revistele literare pot fi particulare si extrem de bogate, si asta este ceva nemaipomenit. Pot fi oficiale si solvabile, ceea ce e bine. Pot fi oficiale si sarace, si asta e rau. Sau pot fi particulare si nevoiase, iar asta e foarte periculos. Dar uneori primejdia poate sa atraga - cum este cazul dizidentilor si al adulterilor - , si astfel ne prefacem nelinistea intr-un adevarat lux. De ce sa colaborezi la o revista care nu plateste, care nu accepta publicitate, care nu cotizeaza la bursele editoriale, care nu-si onoreaza intalnirile prin librarii si care, pe deasupra, se tine departe de marile serate literare? Pentru ca suntem o specie pe cale disparitie. Suntem o izbanda filantropica.
Renacimiento este rezultatul unei sume alcatuite din generozitate si complicitate, care incepe cu marinimia librarului Abelardo Linares - "poet suprarealist si editor sinucigas; sau invers", cum l-a definit poetul Felipe Benitez Reyes - si se sfarseste cu recenziile entuziaste, trecand prin colaborarile dezinteresate si teribilele atacuri din partea unor dusmani aprigi.
Daca cercetam lista celor peste 250 de autori care au colaborat la Renacimiento in ultimii optsprezece ani, intalnim poeti ca Rafael Alberti, Pablo Garcia Baena sau Vicente Núnez si prozatori ca Mario Vargas Llosa, Guillermo Cabrera Infante sau Fernando Savater, alaturi de autori incepatori sau necunoscuti. Uneori, acesti autori incepatori s-au numit Luis Alberto de Cuenca, Juan Bonilla, Espido Freire sau Juan Manuel de Prada, desi acum nici unul dintre ei nu mai este necunoscut. Si nu pentru ca au publicat in Renacimiento, ci gratie propriilor merite. Nu i-am mentionat decat pentru a ilustra bunul gust si intuitia acestei reviste particulare si nevoiase, dar niciodata dezorientata.
Astfel, acum optsprezece ani Renacimiento a dezgropat din uitare sase sonete de Pedro Luis de Galvez si, ascultand de aceeasi chemare, a dedicat portrete literare si studii omagiale lui Francisco Lopez Merino, Manuel Hilario Ayuso, Mariano Villagomez Llobet si Felipe Sassone, pe langa publicarea unor poezii si scrisori inedite de Pedro Salinas, Vicente Aleixandre, Pedro Garfias, Vicente Huidobro, Josep Maria de Sagarra si Jorge Luis Borges, de pilda. Astazi, vremurile sunt poate mai favorabile din punct de vedere politic, dar acum optsprezece ani numai Renacimiento revendica lectura lui Agustin de Foxa, Cesar Gonzalez Ruano, Rafael Sanchez Mazas si Miquel de Villalonga. Cu alte cuvinte, intotdeauna literatura mai presus de orice alte consideratii.
Din 1996, Renacimiento si-a extins textele de proza si critica si si-a deschis in acelasi timp paginile unor poeti si scriitori din America Latina, cum sunt Alan Pauls, Jose Watanabe, Jorge Volpi, Eugenio Montejo, Eduardo Chirinos si altii. Astfel de schimbari au coincis cu noile initiative din cadrul editurii Renacimiento, cum ar fi aparitia colectiei Albastru, de poezie hispano-americana, anuntul de convocare pentru Premiul "Renacimiento" de Poezie si dezvoltarea colectiei de proza Patru vanturi, fiindca Renacimiento doreste sa fie mai departe revista literara care descopera si recupereaza poeti si prozatori de expresie hispanica. (Fernando Iwasaki)
Jose Luis Zeron
S-a nascut la Orihuela la 28 octombrie 1965.
A studiat filosofie si teologie, a urmat cursuri de biologie, filologie hispanica, istoria religiilor si jurnalism. A lucrat ca redactor la Periodico Elche intre 1987-1990, apoi a fost corespondent al ziarului ABC (1989-1990) si a colaborat la ziarul Informacion din Alicante. Este fondatorul si directorul revistei socio-culturale La Lucerna si, in prezent, conduce - impreuna cu sotia sa, poeta Ada Soriano - revista de creatie cu tematica internationala Empireuma, fiind si presedintele Asociatiei Culturale "Ediciones Empireuma".
Activitatea sa culturala este variata: a scris prologuri, a tinut conferinte si a participat la numeroase mese rotunde si lansari de carti; impreuna cu Manuel Garcia Perez a scris scenariul spectacolului audiovizual Esquirlas de luna - omagiu lui Federico Garcia Lorca - pe care l-a regizat impreuna cu Manuel Garcia Perez la Orihuela, in 1998 (Aula de Cultura), spectacolul bucurandu-se de mare succes. Este autorul si regizorul montajului poetic audiovizual Las tres heridas.
A publicat urmatoarele volume de versuri: Anúteba - 1987 (in colaborare cu Ada Soriano), Solumbre - 1993, Alimentando Lluvias - 1997, Frondas - 1999, El vuelo en la jaula - 2004. A fost inclus in numeroase antologii de poezie si a publicat, de asemenea, eseuri, articole, povestiri si poezii in numeroase reviste spaniole si internationale. Versurile sale au fost traduse in engleza, italiana, franceza si romana.
A obtinut diverse premii literare spaniole, iar cartea sa El vuelo en la jaula a fost selectionata pentru Premiul Criticii (2004), acordat de Asociatia Spaniola a Criticilor Literari.
Casa memoriei
(inedit)
Ma poarta pasii - acum pe unde
tipenie de om nu intalnesti,
cu singurele certitudini pe care timpul le-a ingaduit.
Ei au murit de mult,
mortii mei dragi,
dar au lasat in urma fosforescenta viselor,
stralucirea minunilor de altadata,
fulgoarea neagra a unui peisaj naruit.
Merg insotit de umbra mea,
interogand-o pentru a cunoaste
ungherele de slabiciune si tacere
si ma opresc langa casa memoriei,
doldora de iluzii spulberate si de zvonuri fugare.
Ingerul care m-a osandit la exil imi deschide usile
si se ivesc deodata amintirile si descumpanirea
Imaginea surghiunului mi-a ramas
prinsa in visul de copil nelinistit
tanjind doar sa capete-o identitate.
Cine sunt eu?
Ce fac cand ma indrept spre locul unde
lumini si umbre numele isi pierd?
Raspunde un suspin si lumineaza
intreaga casa cu acea lumina nevinovata dintru inceput.
Cat timp visez la casa care ma viseaza
in ochii mei isi face loc mirarea.
Ca sa-mi alung durerea de orfan
ajung la tainic pact cu timpul
ce-i rug de aur
pe-ntinderea tacuta a campiei,
sicriu de foc si rosie letargie
de cer si de pamant.
Casa memoriei e plina azi de zvonuri,
se-nvalmaseste-n ea lumina-nabusind
vacarmul pustiirii.
Lumina asta o voi veghea - imi spun -
si mainile imi voi spala-n izvorul
cel datator de viata si uimire.
Aud plutind peste campie, insa,
insuportabil cor de glasuri:
in veci salasul nu va fi al tau,
iar mana ta nu va atinge tot ce-a fost,
in spuza sa-ti ingropi orice speranta.
In casa, glasul tatalui meu mort
tainic imi susura-n ureche:
Intoarce-te acasa, -acest salas
de neatins iti apartine.
In zgomotul de fond al noptii
se pierd acele glasuri,
vorbele-mi tremura in ceasu-n
care-ncerc sa ma regasesc
acolo unde toti striga in somn.
Pandesc vechile spaime prin unghere,
nu pot vorbi, dar nici sa tac nu pot.
Deschid ferestre, usi si ma apropii
de tot ce sta sa zboare, cata sa se-ntample,
profunda-nfiorare a universului
in haos si-armonie.
Doar fantasmele deslusesc
semnele prafului stelar.
M-am irosit in chefuri si petreceri
si mi-am nesocotit trecutul,
dar n-am de gand sa pier sub semne de-ntrebare.
Pe coridoarele memoriei rasuna
chemarea inceputului,
cuvantul rostit pentru ca totul
sa se intoarne din departari si parasire.
Lumina regasita in stelele uitate,
prag ce mi-a fost odata cuib
si adapost in clipe de restriste,
ne-nvaluie la fel de lin precum
tresar scantei in evantaiul de lumina.
Prin casa ratacesc si nu-nteleg
ce rodnicie a transfigurat-o.
Oglinzile toate miros a rasina
si-aflu-n luciul lor imaginea dintai.
In casa memoriei eu fluier fara griji,
cum fluiera vantul
in ungherele batranetii.
Atat de-aproape-acum de revelatii,
traiesc din plin destinul de hoinar.
Traducere de Andrei Ionescu
Empireuma
Revista Empireuma a aparut la Orihuela (Alicante), in ianuarie 1985, gratie initiativei unui grup de tineri din acest oras. Pana in prezent s-au editat 31 de numere si, de asemenea, diverse extrase si carti. Conducerea actuala a revistei este asigurata de Jose Luis Zeron si Ada Soriano, iar Jose Maria Pineiro este redactor-sef. Este o revista cu o deschidere ampla si multipla, dedicata filosofiei, artelor si creatiei literare. Eseul, articolul scurt, povestirea, recenziile de carti, traducerea si publicarea unor poezii inedite, fara a se neglija aspectul grafic, constituie sectiunile obisnuite ale revistei. Traducerea este, neindoios, unul dintre domeniile cele mai atragatoare ilustrate de Empireuma: scurte antologii de poezie italiana, portugheza, romana sau in limbile din fosta Iugoslavie; poeme de Rene Char, Geore Sehade, Audiberti, Max Blecher, Vinyoli sau Valerio Magrelli, intre altii, precum si publicarea mai multor povestiri inedite de Mircea Eliade sunt doar cateva exemple semnificative pentru a defini linia revistei.
In acest sens, se cuvine sa evidentiem raporturile revistei cu Romania. Legatura cu aceasta tara a inceput in anul 2000, prin includerea in numarul 26 a unui dosar de 45 de pagini, in semn de omagiu adus lui Mihai Eminescu, cu prilejul implinirii a 150 de ani de la nasterea sa, care nu s-a rezumat doar la un studiu despre marele poet, ci si-a propus sa fie totodata o apropiere, chiar si sumara, in mod inevitabil, de cultura romana. In numerele urmatoare, Empireuma a dedicat mai multe pagini literaturii romane. Recenzii la carti de autori romani, eseuri despre viata si opera lui Eliade, despre Eminescu si diaspora, ca si articole despre nume de seama ale literaturii romane actuale: Marin Sorescu, Mircea Cartarescu, Denisa Comanescu sau Alexandru Ecovoiu si-au gasit locul in revista; au aparut de asemenea texte de scriitori si eseisti actuali: Mircea Handoca, Dan Munteanu, Catalina Iliescu, Mircea Itu, Stefan Stoenescu, Gheorghe Glodeanu, Elena Liliana Popescu, Gelu Vlasin, Constantin Severin, Paul Tumanian, Ileana Scipione etc. Nu trebuie sa uitam nici contributia unor prestigiosi specialisti in opera lui Eliade, ca Maclincote Ricketts, Teresa Sanchez, Jose Antonio de Ory, Juan Manuel de Prada Samper si Joaquin Garrigos. Legatura revistei Empireuma cu Romania nu se reduce doar la publicarea unor autori romani, ci a presupus si organizarea unor intalniri si schimburi rodnice. Astfel, in 2002, Elena Liliana Popescu a facut o lectura publica din versurile sale la Orihuela, in Aula Culturala, manifestare organizata de Empireuma care, in noiembrie 2001, prezentase, la libraria intre timp desfiintata "Mierla galbena", jurnalul portughez al lui Eliade, eveniment in cadrul caruia au intervenit Jose Maria Pineiro, Joaquin Garrigos (traducatorul cartii) si Teresa Sanchez, filolog. Pe de alta parte, numarul 26 din Empireuma, dedicat artei si literaturii romane, a fost prezentat in noiembrie 2000 la Institutul Cervantes din Bucuresti, in prezenta ambasadorului Spaniei in aceasta tara, Antonio Bellver, si a directoarei Institutului, Ioana Zlotescu. Empireuma a participat si la editia din 2003 a Targului de carte Bookarest, la standul Institutului Cervantes fiind expuse cele trei numere pe care revista le-a consacrat literaturii romane. De asemenea, autori din Orihuela au fost tradusi in limba romana.
Empireuma se bucura de o anumita difuzare si in afara Spaniei (peste o suta de exemplare din fiecare numar se distribuie in continentul american si in unele tari din Europa si Africa si, de doi ani, prin editia digitala, suntem in contact cu nenumarate publicatii din strainatate), iar in Spania este trimisa la principalele biblioteci, universitati si reviste de cultura. Revista tine legatura si cu numerosi scriitori si artisti, promovand un schimb fructuos cu multe reviste literare. Empireuma
si-a definit treptat o traiectorie literara ce include atat scriitori consacrati, cat si autori noi sau mai putin cunoscuti. In paginile sale au publicat, intre altii, Antonio Colinas, Antonio Buero Vallejo, Amalia Iglesias, Blanca Andreu, Maria Antonia Ortega, Ana Maria Navales, Carlos Oroza, Antonio F. Molina, Jose Luis Ferris, Concha Zardoya, Jesucristo Riquelme, Carmen Conde, Julia Castillo, A. Luis Prieto de Paula, Noni Benegas, Carlos Vitale sau Jose Angel Cilleruelo. Are de asemenea colaboratori permanenti de prestigiu, ca Antonio Garcia, Joaquin Garrigos sau Francisco Carrasquer.
Empireuma a primit diferite premii si distinctii, printre care, in 1991, Premiul ziarului "La Nacion" din Buenos Aires, pentru activitatea sa de difuzare a culturii europene si a culturilor hispano-americane. A participat la expozitii, congrese si intalniri cu reviste literare.
Cateva numere din Empireuma au fost prezentate in suplimentele culturale ale publicatiilor ABC, El Pais, La Vanguardia, Diario Elche din Spania, Kalarka (Columbia), La Nacion (Buenos Aires), Contemporanul (Bucuresti), Norte (Mexic). A fost inclusa in numeroase reportaje despre reviste literare publicate in ziare si reviste spaniole si hispano-americane. Traiectoria revistei a fost remarcata in mai multe randuri de ziarele La Verdad, Informacion si Elche. In 1986, revista Ventanal, editata de Departamentul de Limbi Romanice al Universitatii din Perpignan (Franta), i-a dedicat un studiu monografic; in 1994, suplimentul cultural al ziarului ABC a mentionat Empireuma printre revistele literare cele mai de seama din Spania.
LIVIANA DAN
Bucuresti contemporary
(... putem invata cele mai profunde lectii despre noi si despre institutiile noastre de la artisti...)
In Berlin - considerat pe moment un Eldorado al artei contemporane - traiesc si lucreaza 20.000 de artisti si exista 300 de galerii. Nu stiu daca cineva cunoaste numarul exact al artistilor care traiesc si lucreaza in Bucuresti, deoarece statisticile le fac institutii si organizatii, care nu se inteleg intre ele..., iar daca treci de capcanele din denumirea spatiilor unde printre multe altele se prezinta arta contemporana - galeriile UAP, centrele culturale straine, ateliere, cluburi, holuri de banci, firme si societati de asigurare, fundatii, spatii alternative si spatii experimentale sub diverse patronaje... - in Bucuresti exista 3 galerii adevarate: AnaidArt (www.anaidart.ro), HART (www.hartgallery.ro), Posibil? (www.posibila.ro).
in parametri exclusivi si elitisti, o astfel de galerie este un laborator, o descoperire, un factor de risc. In complicitate cu agenda publica, marketing-ul este esential, PR-ul trebuie sa fie sofisticat, continutul programului trebuie sa fie just, corect, integru, dar trebuie sa aduca si bani. Si, scapati de sub control, se stie, banii lucreaza impotriva spatiului. Bucuresti, orasul in care s-au format aceste galerii, condenseaza o realitate mult mai complexa pentru un sistem de retea culturala. Fara sistem, fara tendinte, fara directii, orasul pare sa nu aiba timp pentru concepte specializate... Moda noua, putin cam bizara si foarte costisitoare pentru standardul provincial al Bucurestiului, cele trei galerii, toate deschise dupa anul 2000, incearca sa prezinte cele mai recente pozitii din arta contemporana romaneasca.
Bucurestiul nu a oferit libertate gruparilor de artisti activi politic, scenei alternative, scenei de tip squatters, cluburilor underground, spatiilor de proiecte ori spatiilor off, galeriilor improvizate in ruine ori hale, nu a fost un legendar punct de intalnire al artistilor si nu a propus un forum pentru artistii tineri. Acum lucrul acesta se simte. Este greu de imaginat curand in Bucuresti un Mitte ca in Berlin, ori un New Yorks Soho, Chelsea, Williamsbourg. Iar de Liste Basel, Berliner Liste, Conversatiile de la Basel (cercul curatorilor), efectul Saatchi nici nu poate fi vorba.
Daca galeriile sunt sofisticate, nonsalante, emana succes, siguranta de sine si induc o stare tonica ori cunoscand filozofia comunicarii sunt radicale, normal, galeristii sunt negustori cu strategii de cumparare subtile, care fac din arta radicala a momentului o arta care se vinde bine.
Prin scandaluri conceptuale, daca este nevoie, arta este privita ca articol sezonier de moda, iar patrunderea excitanta in sistem ii face pe artisti faimosi, ii face bogati, ii face HYPE. Liste scurte, extravaganta, vernisaje exclusive (admission is by invitation only) creeaza tipuri de comportament mix match and make money, iar galeria devine un spatiu de prezentare, de promovare, de colectionare, de documentare, dar si un lux necesar. Este tot mai greu sa gandesti despre arta altfel decat se gandeste despre economie... Piata de arta si produsele ei, de la galerie la lifestyle, devine o aventura.
Noile medii? o arta mai buna, rolul nou al muzeului, sponsorii care nu stau cu mana in buzunare, centrele de arta dimensionate dupa managementul publicului impun un nou tip de galerie si un derutant tip de comportament pentru galerist... care este obligat sa fie in acelasi timp... critic de arta, curator, arhivar, manager, finantist, animator, diplomat... Galeristul trebuie sa cunoasca trendurile, piata, carierele si strategiile artistice.
Emotia trebuie blindata cu bani. Deasupra si in spatele schemei se teoretizeaza adesea doar gustul... (Guter Geschmack ist eine kalte Sache). Lacomia optica este o incurajare, dar nu un argument. Viziunea mare produce adeseori o atitudine critica relativa. Galeria trebuie sa formeze solide cariere comerciale... pare un cinism absolut, este de fapt o gandire pragmatica... stim de ce ai tu nevoie, noi avem nevoie de tine... prin banii adusi de galerie, artistii galeriei au un nou sentiment al puterii... si rags to riches devine o veritabila experienta.
Cele 3 galerii sunt situate in zone fara destinatie turistica. Cu un start impresionant, cele 3 galerii se afla acum pe pozitii care vor scrie istoria artei. Cu perseverenta si sarm, cu aliante bazate pe proiecte, cu programe curatoriale si programe pentru colectionari cu legaturi stranse cu productia artistilor. Si, cum piata de arta e obsedata de ideea artistilor tineri, proprietarii de galerie sunt din aceeasi generatie cu artistii lor si considera comunicarea si managementul profesional ca serviciu pentru artistii cu care incearca sa creasca impreuna.
Cu o pregatire in stiinte economice si istoria artei, Diana Dochia (Galeria AnaidArt) refuza distanta emotionala si foloseste adeseori vulnerabilitatea ca metafora. Prezenta la Galeria Anaid a lui Gorzo, un artist carismatic, rebel cu logica afectiva de tipul young shooting star, si a lui Tara, un anarhist cronic, constituie un risc. Un risc intre fantasme si imagini brutale. Pe Diana Dochia o ajuta sa nu-si piarda autoritatea critica si comerciala o strategie very open in termeni de marketing si inteligenta ca stil.
Pregatit ca filozof, dar avand nelinistea unui adevarat antreprenor, lui Dan Popescu (Galeria HART) ii plac criteriile estetice formale, intrebarile politice, sociale, contextuale. Dar lui Dan Popescu ii plac si programele curatoriale adeseori controversate (expozita FAQ about Steve the Great a starnit un scandal extrem), discutiile face to face si implicarea efectiva in expozitiile din galeria lui. Pe grila Rene Block/Beuys, model pe care il apreciaza foarte mult, a dezvoltat cu Gorzo o prietenie artistica de exceptie. Amandoi sunt convinsi de obligatia de a comunica efectiv cu evenimentul, deoarece stilul este produs pentru a fi observat. Sofisticat, Gorzo adauga la aceasta topica emotia, dar intr-un mod conceptual, pictand ceea ce vrea sa-i apartina... Si tot la HART, Gorzo a demonstrat cat de importanta este atitudinea, misterul si un paradox... Iar Dan Popescu a avut abilitatea sa se foloseasca de celebritatea contagioasa a lui Gorzo, care i-a adus reflectie si riposta in autoprezentare si ceva ironie in identitatea devenita obligatie.
Antrenat ca pictor, Matei Caltea (Galeria Posibila) are putere vizionara si o metoda autobiografica. Matei Caltea lucreaza cu artisti expliciti - Stefan Caltea, Gili Mocanu, Sorin Ilfoveanu, Nicu Ilfoveanu etc. - ... si se intreaba mereu ce valoare are pictura intr-o lume a carei consecinta este imaginea. Urmand exemplul devenit clasic Matisse, tatal pictor, fiul galerist, dar si experienta familiilor artistice de tip Caspar König/Johann + Leo König, ori Rudolf si Robert Springer, Matei Caltea mizeaza pe efectul intimitatii, pe motivarea subiectiva si senzitiva a mitologiilor individuale. Rupe mereu un cod al tacerii, lasand povestea sa intre in spatiul deloc steril al galeriei.
De succesul acestor 3 galerii, care sunt deja personalitati publice, depinde patronajul in raport cu publicul si colectionarii, si recunoasterea unei generatii de artisti. Pentru ca, adeseori, pretul faciliteaza recunoasterea.
RAZVAN BRAILEANU
Sanatatea legaturilor bolnavicioase
"Un film fara metafore, securisti si abureli" - asa suna reclama de la radio pentru Legaturi bolnavicioase, filmul de debut al lui Tudor Giurgiu, pe un scenariu semnat de Cecilia Stefanescu, adaptare a propriului roman aparut in 2002. Intr-adevar, securistii si referintele politice au lipsit cu desavarsire, metaforele nu au fost cele patetico-greoaie cu care ne-am intalnit deseori in cinematografia romaneasca, iar "aburelile" au fost taiate din fasa de subiectul controversat: Sandu o iubeste pe sora lui, Kiki, care are o relatie cu Alex, colega ei de facultate.
Desi intriga aduna mai multe elemente de "scandal" - triunghi amoros, incest, homosexualitate -, filmul evita registrul frivol si se concentreaza pe sentimente. Relatia dintre cei doi frati arde cu intensitate la intervale neregulate, in timp ce povestea de iubire a fetelor, prezentata in prim-plan, e mai degraba asezata. Frapeaza contrastul, bine evidentiat de regizor, dintre relatiile alienate din familia de la oras (care pare mai bine ancorata in prezentul tumultuos) si cea de la tara (conservatoare, pusa in fata unei situatii de neinchipuit pentru cei doi parinti, care afla in mod brutal ca fiica lor e lesbiana).
Actorii, excelent alesi, se achita cel putin onorabil de sarcini si, sub bagheta lui Tudor Giurgiu, dau culori clare personajelor: Ioana Barbu (Alex), fata de la tara, usor timida, necoapta emotional; Maria Popistasu (Kiki), urbana, alunecoasa, care stie ce vrea pe moment si face totul ca sa obtina acel lucru; Tudor Chirila (Sandu), aspru pe alocuri, excelent in scena in care da in vileag "legaturile bolnavicioase"; Mircea Diaconu (tatal lui Alex), intr-un registru foarte apropiat de cel din Filantropica; Catalina Murgea (gazda), batrana care isi baga nasul peste tot. Regizorul preia un obicei incetatenit peste Ocean si distribuie vedete ale showbizului autohton in roluri episodice - Mihaela Radulescu, femeia de afaceri pragmatica, si rapperul Puya, soferul bucurestean de taxi.
Dialogurile (semnate de Razvan Radulescu si Cecilia Stefanescu) fac deliciul scenelor in care sunt prezentate portrete mai degraba sociale. Tatal lui Kiki, inspector in invatamant, e un nostalgic al vremurilor cand mergea in delegatii prin tara. Vecina lui, batrana gazda la care sta Alex, nu pierde nici o ocazie de a vorbi despre toate bolile ei si, y compris, despre medicamentele pe care le ia. O scena savuroasa se petrece intr-o carciuma sateasca, in care cele doua fete cer un meniu (care, evident, nu exista), asa ca au foarte putine optiuni in legatura cu ce sa comande. Asta ca sa nu mai punem la socoteala ineditul prezentei lor in local, populat exclusiv de barbati, printre care betivii satului.
Filmul are cateva scene "tari" (dejunul la care este invitata Alex, cu relatia psihotica dintre toti membrii familiei lui Kiki; aceasta din urma sunandu-si fratele de ziua lui si avand un monolog disperat cu robotul telefonic; rabufnirea lui Sandu la tara, cand spune ce avea pe suflet), dar si cadre de o tandrete aparte (scena cu care incepe filmul, cu Kiki si Sandu, doi indragostiti care se dezmiarda, inainte ca spectatorul sa afle de relatia lor incestuoasa. E drept, apar si unele situatii usor fortate, cum este cea in care cele doua fete merg noaptea pe ulitele pustii ale satului de munte, discutand despre iubire in termeni filosofici, dupa care se harjonesc pe terenul de fotbal, in sunetele rurale ale talangii unei vaci.
Legaturi bolnavicioase e, inainte de toate, un film normal. Nu exceleaza, nu dezamageste; o dovada necesara ca, iata, in Romania, se poate face o pelicula absolut curata, impecabila din punct de vedere tehnic, pe un scenariu corect, cu partituri actoricesti peste medie. Dupa un deceniu de postcomunism, dominat de filme cand isterice, cand impanate cu simboluri prafuite, "generatia 2000" vine cu un suflu proaspat. Nae Caranfil (cu remarcabile antecedente in anii 90), Cristi Puiu, Radu Muntean, Cristi Mungiu si Tudor Giurgiu au confirmat deja valoarea, urmeaza in saptamanile urmatoare Corneliu Porumboiu si Catalin Mitulescu, de lung-metrajele carora se leaga multe asteptari.
Este filmul lui Tudor Giurgiu un debut promitator? Desigur. Un film bun? In mare parte. Dar, cel mai important, un mic semn de insanatosire pentru cinematografia romaneasca.
MARIA MIHAILOPOL
Dragostea nu are sanse daca autorul nu crede in ea
Filmul Legaturi bolnavicioase de Tudor Giurgiu are la baza romanul cu acelasi nume de Cecilia Stefanescu. Spectatorul are ocazia sa regaseasca aici probleme definitorii pentru lumea contemporana. Regizorul abordeaza un stil occidental, vizibil la nivelul coerentei textului si la nivelul coloanei sonore. Relatia de natura intima dintre doua tinere, insotita de un incest, dezvaluie o seama de prejudecati.
Este vorba despre un triunghi - Alex (Ioana Barbu), Kiki (Maria Popistasu), Sandu (Tudor Chirila), triunghi al carui varf este ocupat de Alex, desi cea care conduce relatia feminina si care duce si povara incestului este Kiki.
Regizorul Tudor Giurgiu a stiut sa dirijeze drama filmica evitand rezolvarile socante si comerciale. Faptul ca evenimentele sunt vazute dintr-un unghi subiectiv, in acord cu statutul de narator pe care Kiki il are in romanul Ceciliei Stefanescu, da filmului cursivitate. Pe langa indrazneala regizorului de a contura o astfel de tema, impresionant este jocul actorilor. Ioana Barbu imbraca vesmantul unei tinere de o inocenta aproape virginala care nu cunoaste riscul. Maria Popistasu interpreteaza un rol extrem de dificil, isi conduce personajul pe drumul unei iubiri renegate, interzise, scotand in evidenta partea frumoasa a legaturilor bolnavicioase. Tudor Chirila propune o victimizare a incestului, sentimentele sale sunt rostite cu voce tare, chiar strigate, stapanind foarte bine dramatismul si suferinta. Mircea Diaconu construieste un tata intelept, cu o modestie aparte. Firescul personajului se imbina cu o usoara nuanta de umor. Virginia Mirea, in rol de mama si sotie, aminteste de personajele filmelor rusesti ale anilor 70. Tora Vasilescu este aici o intelectuala casnica, in nota ei obisnuita de firesc cuceritor. O aparitie scurta este Carmen Tanase, in rolul ospataritei din barul comunei, un personaj plin de umor si de candoare. Merita semnalata si prezenta Mihaelei Radulescu, eleganta chiar si intr-un peisaj rural.
Dialogurile (semnate de Cecilia Stefanescu si de Razvan Radulescu) sunt verosimile, extrem de realiste, fara sa fie incarcate de vulgaritate. Exceptie face criza lui Sandu in curtea casei lui Alex, text justificat, de altfel. Este momentul rapel, in care Alex realizeaza ca Sandu era de fapt o terta persoana care urmarea din umbra idila dintre ea si sora lui.
Legaturi bolnavicioase nu ar fi rezistat acum douazeci de ani pe marile ecrane. Ar fi suferit probabil de pe urma pudibonderiei epocii. Tudor Giurgiu stie realmente sa puna in scena sentimente incontrolabile. Asa-numitele sentimente "bolnavicioase". As aminti un moment care se apropie de secventa rapel, bine conturat din punct de vedere scenaristic: dialogul din bar dintre Kiki si Alex: "autorii contruiesc numai ca sa imbolnaveasca personajul de melancolie... dragostea nu are sanse daca autorul nu crede in ea", comenteaza Kiki.
Afisul filmului reprezinta bine situatia existenta pe ecran. Cei trei actori, aflati in prim-plan, Ioana Barbu sprijinindu-si capul de umarul Mariei Popistasu, care priveste inainte, cu tarie severa, iar in spatele ei, dar nu in plan secundar, imaginea hotarata, plina de posesivitate amestecata cu un aer usor violent, a lui Tudor Chirila. Deasupra lor, titlul cu litere rosii, cu caractere ce amintesc de scrisul manual: Legaturi bolnavicioase.
La iesirea din sala de cinema am auzit doua spectatoare, inca tinere, comentand:
"- Iti dai seama cum se simt cei care se afla in aceasta situatie?
- Da crezi ca sunt multi in situatia asta?".
