Bucurestiul Cultural, nr. 6/2007

DORIS MIRONESCU

 

 

 

Un pahar de cvas  in parcul Stefan

 

 

 

Implinire a unei mai vechi dorinte personale, am reusit sa vizitez vara aceasta Chisinaul. M-am inarmat cu o curiozitate vie, fara preconceptii, ba chiar cu un  parti-pris destul de puternic dupa o lectura recenta din C. Stere si alta din Iulian Ciocan. Gratie unei invitatii a Clubului Literar de pe langa Uniunea Scriitorilor din Moldova, am facut acest drum in iulie, alaturi de amicul Serban Axinte.

 

E o impresie de calatorie verificata: dintre orase, le prefer pe acelea de marime mijlocie. Metropolele ma pun in incurcatura. Sper ca nu (doar) din comoditate provinciala. Mi se pare insa ca orasele care pot fi cuprinse intr-o zi-doua cu pasul in aproximativa lor intregime se lasa astfel mai usor "citite". Si ce placere e mai mare decat aceea de a parcurge la pas, pagina cu pagina, un oras? Ba, as spune chiar ca lectura unui oras este mai complicata decat a unei carti: straturile temporale sunt introlocate, un cartier geme de istorie, altul urla a pustiu. Nu exista consecventa temporala intre strazi si, daca intr-un loc iti odihnesti privirea pe un vestigiu al sutei a optsprezecea, imediat dupa colt poti sa te trezesti in cel mai dur stalinism.

 

 Chisinaul a fost numit "Orasul Alb". Nu de multa vreme, insa: cam din anii 60. Albul este cel al cladirilor dominante din centru si al cartierelor de blocuri inalte, mai mari decat norma si - deci - inspaimantatoare. Mai toate tin de stilul sovietic, masiv si lipsit de imaginatie, stilul cimentului monumental. La fel, o mare parte a bulevardului Stefan cel Mare si (inevitabil) Sfant este compromisa de initiative sovietice indoielnice, precum "maseaua aurita" a palatului prezidential sau uriasa piramida de beton a  Teatrului de Opera si Balet, facuta sa demonstreze parca, o data pentru totdeauna, adevarul tezei dupa care constiinta nu este decat un epifenomen al materiei. Epoca sovietica a mantuit, totusi, cateva Blockhaus-uri comerciale de pe artera centrala si a dat dovada de bun-gust in conservarea fatadelor din piatra alba, neslefuita. Chisinaul seamana astazi cu un oras de munte, dur, taiat in piatra, ramasita a unui efort vital intrerupt. Asta in pofida dealurilor molcome, prelungi, amintindu-mi de un Iasi cazut in melancolie.

 

Si nu e gresita impresia de melancolie: aici, vestigiile arhitecturii romanesti interbelice ("moderniste"), ca si cele ale epocii anterioare, tariste, de obedienta neoclasica, au in ele ceva patetic, daca nu chiar sfasietor. Prin ele se exprima o cultura instrainata de rosturile ei, inventandu-si identitatea din radacini, dupa fiecare noua cucerire. Profilul obligatoriu multicultural pe care trebuia sa-l aiba un oras precum Chisinaul este aproape evanescent. El s-a redus la dualismul romano-rus, putinele urme ale comunitatilor evreiasca, armeana, bulgara, greceasca disparand sub valuri succesive de adulterari. Foarte multe biserici (impresia neofitului este ca toate) seamana unele cu altele prin conformismul trunchiurilor groase si al cupolelor imense, lasate si plese, pe stil rusesc. In schimb, vechea Biserica Bunavestire, construita pe la 1800, seamana leit cu biserica ieseana cu acelasi nume. Un model de eclectism este Biserica Cuvioasa Teodora de la Sihla, decorata cu icoane de sfinti romani, care ia ce-i mai bun din toate intr-un melanj de stil rusesc (cupolele albastre, "gofrate") si turcesc ("flesele" sunt, parca, minarete).

 

 Identitatea orasului Chisinau este dubla si tocmai de aceea greu de numit. Inceputurile urbane moldovene, premergatoare lui 1812, cu totul firave, supravietuind doar in cupolele inaltate ale catorva biserici, n-au avut urmasi directi, orasul fiind construit din temelii, incepand cu anii 30 ai secolului, de catre ctitori (unii romani, precum mitropolitul Badulescu-Bodoni), in stilul dominant, cel rusesc. Ample cazarme precum  Gimnaziul de Baieti, astazi Muzeul National de Istorie, se revendica direct de la vastele palate negustoresti de pe Nevski Prospekt. La dimensiunile capitalei guberniale care era atunci Chisinaul, frumoasa Sala cu Orga reprezenta o "minune" locala. Cum interbelicul a durat putin peste douazeci de ani, stilul modern romanesc n-a avut vreme sa se instapaneasca pe oras. In epoca arhitecturii sovietice, pe care nu tin s-o mai ponegresc suplimentar, mai mult decat ponegreste ea insasi orasul, romanismul s-a refugiat, din istorie, in geografie. "Sufletul" national a salasluit in mijlocul naturii, asa cum, daca-mi amintesc eu bine, afirmau subliminal videoclipurile cu muzica romaneasca filmate exclusiv in paduri si poieni, difuzate in anii 80 la TV Moldova. Imi place sa cred ca, la Chisinau, aceasta jumatate a identitatii culturale a orasului s-a refugiat in intinsele parcuri din centru.

 

Mi-a placut Chisinaul, l-am laudat in fata gazdelor cu ceva mai mult decat curtoazie. Paradoxal, acestea m-au intampinat cu o suspicioasa impotrivire. Ce-i drept, globe-trotterul Estului salbatic ii poate prefera Chisinaului, desigur, Riga, Kievul sau chiar Samarkandul, dupa cum, pe de alta parte, vizitatorul cu preferinte occidentale se poate simti frustrat ca nu gaseste in orasul de pe Bac portice ca la Bologna sau mare ca la Venetia. Dar acesta e un lucru bun, pentru ca frumusetea locului se vede mai repede in diferenta decat in asemanare. Iar Chisinaul poseda suficienta "diferenta" ca sa se faca iubit: totul e ca aceasta diferenta, a gimnaziilor rusesti fata de bisericile moldovene din secolul XVII, a ruinelor ghetoului evreiesc fata de trainicul si lamentabilul "Palat National" comunist, sa fie cumva integrata, explicata, acceptata. Astfel vom avea un Chisinau intreg, si nu doua jumatati, un oras complet, poate chiar unic.

 

Si paharul de cvas din titlu? Da, l-am baut chiar in parc. A fost bun.

 

 

 

 

 

TEODORA ARDELEANU

 

 

 

 432 taie respiratia spectatorilor polonezi

 

Cristian Mungiu la Festivalul de la Wrocław

 

 

 

18 iulie.  Wrocław, Breslau, Lviv. Fortareata germana, care a continuat sa reziste si dupa caderea lui Hitler. Oras polonez, unde s-a stramutat dupa razboi cea mai mare parte a populatiei Lvivului pierdut. Astazi, "the meeting place", cum pretinde un slogan. Vechi si nou, ponosit, dar in plina reconstructie, frumos si urat - imi aminteste de orasele noastre, asa ca ma simt acasa din prima clipa.

 

Steagurile, afisele, panourile uriase ce anunta Festivalul International de Film "Noi Orizonturi", raspandite peste tot, ma scutura din visare. Spre seara urmeaza sa ajunga aici Cristian Mungiu si Anamaria Marinca, invitati de organizatorul Gutek Film si de Institutul Cultural Roman din Varsovia, iar maine, filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, deschide festivalul.

 

Despre "Noi Orizonturi" stiu ca e cel mai important dintre festivalurile din Polonia si ca a ajuns la a saptea editie. Anul acesta, intre 19 si 29 iulie, la Wrocław vor fi prezentate 320 de filme. Scurt si lung-metraje, grupate pe mai multe sectiuni: noutatile cinematografiei australiene, panorama filmului international, cele mai bune filme poloneze ale ultimilor ani, retrospectivele Federico Fellini si Hal Hartley etc. In total, 650 de proiectii, cu premiul romanesc de la Cannes pe post de spargator de gheata.

 

19 iulie.  Ora 7 seara, Teatrul "Capitol". 500 de locuri se ocupa cat ai bate din Palme (dOr), lumea care inca face coada la bilete e anuntata ca poate sa-si incerce norocul a doua zi. Vanzoleala mare, vedete, presa, primar, oficialitati.

 

Apar Cristian si Anamaria, cu aerul acela modest si firesc care a facut ca majoritatea celor din echipa de organizare, jurnalistii etc. sa-i tutuiasca fara intarziere. Paparazzii dau buzna, flash-urile aparatelor de fotografiat se iau la intrecere pret de vreun sfert de ora. Vorbesc Roman Gutek, omul care a creat Gutek Film si Festivalul "Noi Orizonturi", Rafał Dutkiewicz, primarul Wrocław-ului, Andrzej Łoś, maresalul voievodatului Sileziei Inferioare, Gabriel Bartas, ambasadorul Romaniei in Polonia, apoi urca pe scena regizorul si actrita. Furtuna de flash-uri se dezlantuie din nou. In fine, sala inceteaza sa mai zumzaie. Incepe proiectia.

 

Desi prevenita de cele cateva cronici aparute prin reviste, forta filmului ma lipeste pur si simplu de scaun, la fel ca pe toti vecinii de rand, pe care abia de-i mai observ cu coada ochiului. 432 nu e nici policier, nici thriller hollywoodian - si totusi, suspansul devine, pe masura ce actiunea inainteaza, din ce in ce mai insuportabil; nu e un film despre comunism - si totusi, spune atat de multe despre viata in ultimii ani de dictatura comunista; nu e un film despre Romania - si totusi, anumite trasaturi nationale ale romanilor sunt surprinse cu atata finete; nu e un film despre avort - si totusi, pare ca epuizeaza tema, insa fara sa moralizeze si fara sa faca vreo prescriptie.

 

432  e un film despre prietenie si despre sacrificiu, despre minciuna si despre asumarea responsabilitatii, o poveste simpla, dar profund tulburatoare, foarte bine povestita si jucata exceptional. Vazut de la distanta pe care o da participarea in festival, e un film deosebit de puternic, care vorbeste pe limba tuturor, facand traducerea aproape inutila.

 

20 iulie.  Ora 4, Teatrul "Capitol". A doua proiectie, tot cu sala plina, tot cu casa inchisa.

 

Rareori iti e dat sa vezi la cinematograf un public atat de impresionat, incat sa para ca-si tine pur si simplu respiratia, si asta de la primul pana la ultimul cadru al filmului. Din nou, timp de aproape doua ore, spectatorii urmaresc uitand sa rasufle ceea ce se petrece pe ecran, intr-o tacere in care banalul scartait al unui scaun ar rasuna ca un tir de mitraliera.

 

Ora 6, Cafeneaua "Australia", the festivals "meeting place". Dupa lungul sir de interviuri de pe parcursul intregii zile (al celei de azi, ca si al celei de ieri), Cristian si Anamaria se reintalnesc cu presa si publicul. In decorul baroc al Teatrului de Papusi a carui terasa a fost ocupata de cafeneaua festivalului, curg intrebarile despre intentiile regizorale, despre culisele filmarilor, despre tematica filmului, actuala si foarte interesanta pentru polonezi.

 

Discutiile se prelungesc mult dupa incheierea conferintei de presa, pe pajistea de alaturi, ingenios amenajata in prelungirea terasei. Cuprinsa de febra cifrelor, fac un calcul grabit: trei zile de festival, trei proiectii cu usile inchise, aproximativ 500 de spectatori de fiecare, asta inseamna ca, la sfarsitul zilei de maine, 432 va fi avut deja in Polonia cel putin 1.500 de spectatori. Iar lansarea pe piata poloneza se va petrece abia in toamna, cand Gutek Film si Institutul Cultural Roman planuiesc sa organizeze o noua campanie de promovare, la Varsovia.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

 

 

Apocalipsa dupa Mircea Cartarescu

 

 

 

Al treilea volum din Orbitorul lui Mircea Cartarescu, aparut dupa 11 ani de la prima "aripa" si aproape 15 de la inceputul elaborarii trilogiei, se va impune de la sine drept principalul eveniment literar al anului. Un proiect impresionant, fara termen de comparatie in literatura romana de dupa 1989, un efort ce impune admiratie si respect, o constructie monumentala, totala, o supernova narativa mirifica, imbibata de mare poezie vizionara, venita ca un balsam pe traditionalele "complexe" ale literaturii romane. Un autor ajuns, pe merit, in centrul Jocului, aflat in culmea gloriei si a succesului, un autor devenit in ultimii ani - cu sau fara voia sa - un adevarat brand de tara, cotat de cititori drept un potential favorit autohton la un eventual Nobel, in fine, un autor capabil sa joace Totul pe o carte: Cartea vietii si a literaturii sale, cartea unei mistice metamorfoze a identitatii, cartea menita sa ofere sens unei imago mundi si sa restituie, deopotriva, unitatea primordiala a fiintei si demnitatea ei cosmica... Pentru aceasta numai, si isi merita toate elogiile. Probabil multi dintre cei care au cartit impotriva scrisului cartarescian vor accepta - din orgoliu national sau din oportunism - revelatia. Caci, in aspiratia-i spre completitudine, Aripa dreapta nu se multumeste sa plaseze Bucurestiul auctorial in Centrul metafizic al unei vieti halucinate. Cel taxat pana deunazi drept narcisist, obsedat de propriile-i himere fantast-vizionare, opac la mizeria morala si la suferinta sociala a "celorlalti" joaca acum, aproape sinucigas, la o alta miza enorma: recuperarea memoriei ceausismului si a Revolutiei din decembrie 1989, "mica istorie" din infinitul cosmic al holonilor. Istoria si preistoria lui Mircisor ("Geneza") se deschid - cu alte cuvinte - si catre "Apocalipsa" politica a totalitarismului romanesc...

 

De ce "aproape sinucigas"? Pentru ca autorul a intrat in marasmul politichiei abia de cativa ani, pe filiera "argheziana" a publicisticii. Apoi, pentru ca - dupa propriile-i declaratii... - a trecut prin comunism "infantilizat", halucinat de literatura, indiferent la realitatea politica, pe care a perceput-o cu adevarat après coup; or, relativa exterioritate afectiva in raport cu memoria totalitara poate crea dificultati reconstituirilor unui scriitor biografist prin excelenta. Nu in ultimul rand, pentru ca dimensiunea "realista", social-istorica, satirica etc. nu a fost niciodata principalul atu al prozei sale. Cu toate acestea, drumul de la periferiile pitoresti, nostalgice ale Capitalei si ale Istoriei autohtone (Colentina, cartierul Floreasca) spre Centrul "sublim" al acestora (megalitul Casei Poporului) trebuia parcurs. In primul rand, dintr-o logica interna a naratiunii, din nevoia fireasca de a contrabalansa dimensiunea fantas(ma)tica, onirica, vizionara, de a echilibra atitudinea genialoida printr-un pact "democratic" cu realul (post)comunist. Un "real" pus, desigur, in abisul istoriei cosmice, al conspiratiei universale a stiutorilor menite sa pregateasca scrierea Cartii lui Mircea si intalnirea simbolica a acestuia cu geamanul sau pierdut, Victor... Dar si pentru ca numai o astfel de optiune riscanta ar putea asigura un pasaport de libera trecere in vederea receptarii externe "la varf".

 

Cartea a fost incheiata gratie unei burse de creatie la castelul Schloss Solitude din Germania, departe de lumea romaneasca dezlantuita - o sansa oferita la capatul unei perioade sterile literar si tracasante existential. Incheierea ei devenita obsedanta a fost, dupa toate probabilitatile, rezultatul unor presiuni imense, epuizante. Ar fi vorba in primul rand de o datorie de onoare: nevoia de a se elibera de o povara, de a nu rata "marele proiect", de a obtine maximum posibil ramanand fidel fata de sine, fara a dezamagi critica si publicul actual, editorii si traducatorii.  Orbitor  este in fond o carte a singuratatii halucinate ce incearca sa se deschida spre Lume, sa o descompuna si sa o recompuna de la micro- pana la macrocosmos pe toate dimensiunile ei, in cautarea Iesirii. O "piatra tombala" a prozei lui Mircea Cartarescu de pana acum, un pariu al Unului cu Totul, un revers romanesc al Levantului...

 

Numai cititorii recenti ai lui Cartarescu ar putea vorbi de mari noutati stilistice pe latura vizionar-simbolica: aceleasi mirobolante inflorescente neuro-anatomice, aceeasi fuziune intens senzoriala de discurs tehnologic, livresc si mistico-religios, de levitatie onirica si meditatie vizionara, aceleasi fraze nobile, somptuoase ca ale textelor sacre, cu perioade largi, muzicale, acelasi melanj fabulos si liric de splendori baroce si enluminuri manieriste, de romantism inalt, decadentism si suprarealism impins, de data asta, pana la dementa hiperbolizanta: un motor turat pana la explozie. Ar fi inutil sa mai vorbim despre stroboscopi, fractali si retele de corespondente ametitoare, despre structura de catedrala caleidoscopica si de mind game a trilogiei. Adevaratele "noutati" sunt in supradoza de discurs "plebeu". Aici, in partea realist-istorica intinsa pe jumatate din carte si intrata in coliziune fatala cu cealalta jumatate, Mircea Cartarescu se ciocneste dramatic de propriile limite.

 

Ca un autentic text postmodern, cartea isi poarta cu sine interpretarea in fiecare pagina, facand inutila orice "decriptare". Totul e la vedere. Orbitor nu are drept grund - cum ar putea crede naivii - autobiografia lui Mircea Cartarescu, ci pe aceea a laturii/jumatatii sale ideale, himerice, pierdute odata cu "caderea in lume": adolescentul genialoid si ascetic, ajuns la jumatatea vietii fara femei, fara prieteni, scriind izolat intr-o mansarda la manuscrisul sau monstruos. In numele acestui adolescent luciferic, salvat, vegheat si initiat de vecinul sau genial, solitar si alcoolic, hermeticul Herman, este scrisa "aceasta carte ilizibila, aceasta carte...". Personajul Mircisor/Mircea nu are decat in copilarie datele autorului sau, cel de la jumatatea vietii (anul christic, anul dantestii coborari in Infern...) fiind pura virtualitate. Aflat sub semnul sfarsitului de lume (comunista), volumul al treilea duce pana la capat partitura lui Herman. Internat intr-un spital de la marginea Bucurestiului, conectat la nenumarate aparate, "omul durerii" cu ochi nesfarsit de albastri (precum securistii...) gesteaza in propriu-i creier un baietel menit sa aduca Vestea cea buna. Din loc in loc, el ii tine lui Mircea fastuoase predici-eseu despre mistica fluturilor, a artefactelor sau a telomerazei (enzima nemuririi), initiindu-l in misterioasele arcane ale meta-lumii. Si peste tot si toate - Bucurestiul in prag de revolutie si Apocalipsa, survolat de vehiculul ceresc al Minunii... In alveolele lui sint surprinse, printr-un soi de travelling, destinele parintilor (perspectiva simpla asupra vietii si oralitatea pitoreasca a mamei Maria, perspectiva cvasi-abulica a tatalui Costel, comunistul care, dezamagit de Ceausescu, isi arde speriat carnetul de partid la revolutie...), alternand cu flash-back-uri in misterele fantasmatice ale primei copilarii. Trezirea lui Mircea la realitatea istoriei, contopirea sa cu multimea revolutionarilor nu este cea a lui Mircea Cartarescu. Personajul din Orbitor nu publica, manuscrisul sau e secret, chiar daca tanarul cunoaste vag Cenaclul Luni si, la revolutiune, intalneste cativa optzecisti printre care si un Cartarescu fantezist, "roscat, tuns": "Si iata-ma acum scufundat pana la gat sub fustele murdare ale istoriei, strigand cu gloatele, ridicand pumnii spre cer (unde vehiculul ceresc a luminat toata noaptea peste nebunia de pe Calea Victoriei) (...) eu, vaduvitul, neconsolatul, eu, alef la puterea alef si Dumnezeu la puterea Dumnezeu, o data cu un milion de oameni care peste optzeci de ani vor fi toti, fara exceptie, morti, si-atunci nu mai pot impiedica manuscrisul sa fie jurnal". De aici incolo (p. 177) o buna parte a marelui edificiu se prabuseste, iar "jurnalul" extras de sub "fustele murdare ale istoriei" pare scris de un reporter oarecare, neparticipant direct la evenimente. Spre deosebire de Vladimir Tismaneanu, care, intr-un articol din Evenimentul zilei saluta in Orbitor 3 o magistrala, definitiva analiza a comunismului romanesc, ma vad nevoit sa constat neverosimilul, intristatorul regres stilistic al scriitorului. Rezultatul? O valorificare kitsch a kitsch-ului istoriei recente, in pofida transparentelor trucuri "postmoderne": istoria comunismului autohton este rezumata naiv-caricatural, cu picanterii "mizerabiliste", pe intelesul cititorilor de tabloid. Gazetarie romantata plat, aglutinari de clisee, satira si umor cu glumite, bancuri si porcarele de epoca ("japonezul Yegura Kakuru"), pseudo-oralitati ieftine, fantose neizbutite pe post de personaje reale "cu cheie" (Aviar Gaunescu, W.C. Teodosie, L. Coproiu s.a. - pentru perioada de dinainte de 89, "olteniteanul" Om-cu-doua-mame, Omul-fara-gat, Daniyel Yusuf, maestrul Carbuneanu - pentru momentele revolutiei)... Pamfletul, soft, va fi fiind arghezian in intentie, insa Cartarescu e structural incompatibil cu pamfletarul Arghezi. Incercarile de evocare la persoana I (prin vocea Mariei) sau a III-a (secventele despre Costel) nu ii conving decat pe cei dispusi sa accepte orice, iar scenele "revolutionare" - de o naivitate deconcertanta - arata, fara drept de apel, inaderenta autorului la acest tip de proza... Cel mai de jos nivel este atins in episoadele "alegorice", unde actorii principali ai revolutiei - excitati de uciderea Ceausestilor - "merg la femei" si copuleaza cu... Romania revolutionara a pictorului Rosenthal: o creatura ciclopica, lasciva, iesita din tablou, care vrajeste multimile si in vaginul careia hamesitii puterii intra cu totul... Vesela apocalipsa? Carnaval? Iata finalul "oniric" al capitolului (p. 441): "«Doamne, ce-am facut! Am futut Revolutia romana!» «Taci ba dracu!», ii arunca altul. «Ai visat! Acum culca-te la loc!» si toti isi reluara horaiala". O alta scena de efect in intentie - replica la Cimitirul Buna-Vestire - este coborarea statuilor bucurestene de pe socluri, cu animarea lor caricaturala si alegerea drept "staroste" a securistului Ionel Stanila, secondat de ambitioasa si nimfomana sa sotie, activista Emilia-Estera. Numai ca registrul burlesc e "din alt film" ("Ionel!" strigase cu dragoste Mihai Viteazul. "Ionel!" soptise patimas Maica Smara"). O reabilitare stilistica are loc abia in final, cand registrul redevine inalt si vizionar, iar statuile - transformate de Apocalips - explodeaza, eliberand sange si fluturi.

 

In pofida unor declaratii simpatic-diversioniste ale autorului, in pofida inovatiilor tematice si stilistice, Aripa dreapta nu poate fi discutata separat de Aripa stinga si Corpul. Volumul recupereaza inclusiv cele trei nuvele din Visul: Jocul (alias Mendebilul), Gemenii si REM. Calatorind oniric pe apa a trei canale subterane, aflate chiar sub casa primei sale copilarii din Silistra, Mircisor iese la suprafata pe gurile de evacuare ale nuvelelor sus-amintite. Dar... pe cat de uluitoare sunt calatoriile subterane, pe atat de meschine sunt "iesirile": aflam din ele ceea ce stiam deja: ca atat cuplul Andrei-Gina din Gemenii (decriptat in mod redundant ca "androgin"), cat si fetita Nana din REM sunt, de fapt, tot Mircea. Desprins din amintirile traumatice de la bloc, Dan Nebunul - copilul genial si profetic - zis Mendebilul, apare demitizat, intre doua predici biblico-metafizice ale lui Herman, ca un hipersexual precoce care ii face lui Mircisor avansuri homosexuale in stil direct, de cartier ("vrei sa ne futem in cur?"). Ecuatiile narative isi pierd astfel, prin explicitare, ambiguitatea, daca nu si farmecul.

 

Oricum, piesele "in dulcele stil cartarescian" (episoadele cu Herman, reminiscentele din prima copilarie, episoadele de vizionarism metafizic, descriptiile nostalgice ale Bucurestiului devastat, grandioasa simfonie din final) ne reamintesc ca avem de-a face cu un mare scriitor, esentialmente fantast si poet. Visul regresiv al lui Mircisor in cautarea fratelui pierdut (un fermecator, straniu basm "paradisiac"), regasirea melancolica, destabilizanta a casei din Silistra, intalnirea, in nebunia lui decembrie 89, a Silviei, victima grotesc-alienata a lui Dan Nebunul, iarna pustie din preajma revolutiei, dar si spectacolul distrugerii finale a Bucurestiului sunt doar cateva momente de gratie. Pandant patern la fabuloasele genealogii materne din primele volume, povestea nobilului polonez Witold Czartarowsky si a nuntii sale mistice cu evreica Miriam - fiica unui tadic cu stramosi implicati in aparitia hasidismului - il readuce in scena pe "Albinosul" Monsieur Monsu in compania unei nesatioase "Curve din Babilon". Exoticii inaintasi ai lui Costel din preajma unei alte revolutii (cea de la 1848...) devin aici protagonistii unei romantice istorii italo-polone, incarcate de poezia decadenta a libertinismului aristocratic: seducatorul care avusese "toate femeile" se lasa, dezabuzat, pe aripile decadentei contemplative, crescandu-si fluturii de matase pe malul lacului Como. Blestemul lepidopterelor si magnificul ritual baroc al stiutorilor desfasurat in asteptarea "ultra-performantei" scene de sex (urmate de caderea in anonimat a "alesilor") se numara, neindoielnic, printre climax-urile cartii, chiar daca sub nivelul povestilor cu Badislavii. Pacat ca excesul discursiv impinge naratiunea catre autopastisa... Un alt episod in care demonstratia "cruda", "socanta", dornica sa spuna totul au bout du souffle impieteaza asupra povestii este partitura geamanului Victor: agent al Raului, violator si asasin, angajat in Legiunea Straina etc. Abandonat de prostituata Coca in Amsterdam si preluat de maniacul colectionar si criminal estet Monsu, acesta este incapabil sa simta durerea fizica, dar, odata intrat in posesia unei poze misterioase din prima copilarie (pe cealalta o detine Mircisor), se intoarce in Romania ca sa-si caute fratele. De aici firele risipite in precedentele volume se reunesc in asteptarea orbitoarei apocalipse a Lumii si a Povestii, sub semnul chackrei mistice Shahasrara...

 

Sublimul absolutist al mintii lui Herman nu poate fi separat de sublimul paranoic al Epocii Ceausescu, cu a carei explozie se incheie trilogia. In decorul de superproductie al Casei Poporului, vegheat de poporul statuilor, Herman naste copilul Divin sub ochii populatiei valide a Bucurestiului. Aici, sub aripile marii molii albe de matase, in lumina Ultimei Revelatii, se reunesc simbolic toate amintirile si obsesiile lui Mircea, toate personajele si semnificatiile cartii, aici are loc mantuirea. Aici, in Bucurestiul ruinat unde nu mai ramane piatra peste piatra, intr-o singuratate de sfarsit de lume, cei doi frati veniti de la antipozi se intalnesc si, punand alaturi cele doua jumatati de poza, refac unitatea pierduta: cartea se incheie in lumina orbitoare, de cliseu fotografic a amintirii esentiale, in miezul exploziv al spatiului mental de unde totul pleaca si unde totul se intoarce. Dupa ce si-a consumat munitia, Cartarescu gaseste resurse sa incheie in forta o experienta inumana. Victoria e insa una à la Pyrrhus, putand fi privita si ca un esec. Ea va deschide portile gloriei si ale succesului cu un pret mult prea mare. Un pret care pe mine unul ma umple de tristete... Desi... aceasta vulnerabilitate triumfala mi-l face si mai drag pe autor.

 

 

 

Mircea Cartarescu, Orbitor, aripa dreapta, Ed. Humanitas, 2007

 

 

 

 

 

ANGELO MITCHIEVICI

 

 

 

Singuratatea alergatorului de cursa lunga

 

 

 

 Ultimul volum al trilogiei Orbitor incheie o alta etapa din multele parcurse de unul dintre scriitorii cei mai prolifici ai literaturii romane, Mircea Cartarescu, fara a intelege prin aceasta simpla productie celulozica cu care ne-au obisnuit o serie de grafomani ilustri, unii chiar cu talent. Sa incercam putin sa ne imaginam acest traseu al operei ca o cursa in care pe alergator il cheama Mircea. Mircea a sosit nu printre ultimii in Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, nu stiu daca era o seara de iarna sau una de primavara sau daca era chiar seara. A adus cu el toate complexele unei adolescente intarziate si timiditatea si, incetul cu incetul, a fost acceptat, pentru ca pas cu pas sa-si faca loc printre cei mai buni, printre vedetele cenaclului, unul exclusiv de poezie. Asa se face ca sprintul sau il aduce in antologia  Aur cu diamante  (Litera, 1982), dupa ce isi publicase primul volum, Faruri, vitrine, fotografii (Cartea Romaneasca, 1980) cu doi ani inainte. Ii are alaturi pe Florin Iaru, Traian T. Cosovei si Ion Stratan, trei autentici stalpi de cenaclu, un fel de garda pretoriana a maestrului Manolescu. Legenda spune ca, in ultimul moment, Mircea ii ia locul in falanga lui Alexandru Musina, alt poet talentat, care dintr-un motiv ramas obscur n-a mai intrat in formula diamantina. Volumul este intr-adevar minunat, o carte rara in care se poate observa un echilibru care reflecta ca printr-un cristal o armonie secreta, din care isi extragea farmecul si Cenaclul de Luni. Doi psihedelici, Cartarescu si Cosovei, si doi ludici, Iaru si Stratan, intre care se tes firele nevazute ale poeziei. Volumul expune ca o mandala arhitectura secreta, inefabila a lumii acestui cenaclu atacat din toate partile, in special de oficinele de partid, al caror varf de lance era organul securist Saptamana, al carei corifeu face si astazi aceeasi meserie murdara. Cenaclul este inchis, in ciuda influentei si relatiilor pe care le are Nicolae Manolescu, fiind socotit ca prea subversiv. Intre timp, Mircea continua sa scrie poezie si ii apar alte volume, fiecare aducand ceva nou. Mircea trece intre timp pe un culoar paralel, este vorba de cenaclul mai putin cosmopolit al prozatorilor, condus de un alt magister ludi, nu mai putin histrionic si nu mai putin rafinat, Ovid. S. Crohmalniceanu. Aici vedeta este un alt Mircea, Mircea Nedelciu. Cursa reincepe, Mircea aparand dinspre partea poeziei, este cumva un outsider, dar nu pentru mult timp. Alergatorul intra in cursa si sprinteaza din nou, agatandu-se in ultima clipa de ultimul vagon al antologiei Desant 83 (Cartea Romaneasca, 1983) cu o povestire astazi aproape uitata si care ivea un nou chip, o noua identitate a scriitorului, prozatorul. Ea aparea la coada volumului, dar ce importanta mai are, Cartarescu era din nou acolo, inscris pentru urmatoarea cursa. Pentru cei care vor sa inteleaga destinul stralucitoarei generatii 80, bogata atat in promisiuni cat si esecuri, trebuie sa (re)citeasca acel volum, iarasi o carte rara, un portret de familie. Avem in acest volum ceea ce ar fi putut fi aceasta generatie, potentialul sau, si prin bresa pe care o creeaza se vede un orizont nou al literaturii. Imi imaginez cursa cu obstacole pe care o traverseaza scriitorul in acest rastimp, dificultatile unei existente austere in apartamentul din Colentina dublandu-le pe cele ale metamorfozei miraculoase din poet in prozator. Si, cu toate acestea, sunt poate cei mai buni ani, cei mai navalnici, cu atat mai mult cu cat liderul grupului, Mircea Nedelciu, este un alergator de inalta clasa, un campion care confera un sens superior, o intensitate aparte competitiei. In 1989, la frontiera dintre doua lumi, una pe cale sa se prabuseasca in farame, alta pe punctul de a se naste din pulbere si sange, apare Visul (Cartea Romaneasca, 1989), romanul inchegat dintr-o serie de povestiri si nuvele, cateva ciuntite imbecil de cenzura, poate cea mai buna carte a lui Cartarescu - daca avem oare dreptul sa stabilim ierarhii in inima unui organism si sa spunem ca, spre exemplu, inima este mai importanta decat ficatul. Am citit si recitit aceasta carte in varianta sa reeditata, cu titlul mult mai inspirat,  Nostalgia  (Humanitas, 1993), cuprinzand cele doua povestiri acolada, Ruletistul si Arhitectul, si am retrait de fiecare data farmecul ei irepresibil. Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, la un an dupa, cand Revolutia din decembrie ne-a aruncat intr-un alt timp si o alta lume, apare Levantul (Cartea Romaneasca, 1980), o lovitura de teatru a scriitorului, pentru ca Levantul nu este doar poezie, ci si teatru, redescoperire si reinnoire a formulelor revolute de poezie, de sensibilitate, o comedie a literaturii. In loc sa se odihneasca, sa incetineasca ritmul, alergatorul sprinteaza si este clar ca avem de-a face cu un campion. Poate ca acum el isi permite sa priveasca putin in urma, spre plutonul de care s-a detasat, generatia 80, de care cred ca a vrut sa se detaseze. Nu se va impaca cu faptul ca i se contesta calitatea de prozator, in detrimentul lui Nedelciu. Motivele sunt cam aceleasi, destul de facile, lipsa de substanta epica a prozei sale, identificarea sa cu prima identitate, cea de poet, mai ales ca Mircea renunta la poezie si o spune explicit. Romanul este un gen proteic, multiplu fatetat si care-si inventeaza criteriile, astfel incat incorporeaza in el nu numai fragmente cu caracter poematic, dar si alte genuri de granita, precum eseul. In plus, Cartarescu nu ignora diegeza sau, sa-i spunem mai simplu, story-ul. Nostalgia nu este un roman fresca, o "tapiserie", un poem in proza, insa imagologia sa capteaza inainte de toate. Urmeaza un respiro cu Travesti (Humanitas, 1994), inregistrat ca un semiesec de catre critica, iar cursa se reia in forta cu trilogia Orbitor, unde se poate observa efortul scriitorului de a aduna intregul univers al operei intr-o galaxie, intr-o formula totalizatoare. Rastimp, prozatorul duce la bun sfarsit teza de doctorat, Postmodernismul romanesc (Humanitas, 1999), iar in 1992 ii aparuse o carte, slab semnalata critic, despre poezia lui Eminescu, Visul chimeric (subteranele poeziei eminesciene) (Litera, 1992). In interstitiile acestei trilogii exista o alta serie de lovituri de gratie, dintre care se detaseaza net Jurnalul I si II (Humanitas, 2001 si 2005) si Enciclopedia zmeilor (Humanitas, 2002). Completeaza tabloul cartea de short-stories De ce iubim femeile (Humanitas, 2004) si volumele de publicistica variate continutistic, Pururi tanar, infasurat in pixeli (Humanitas, 2003) si Baroane! (Humanitas, 2005). Scriitorul nu mai are nevoie sa intoarca privirea pentru a-si da seama ca a ramas de mult de unul singur in aceasta cursa si ca singurul adversar adevarat nu a fost niciodata altul decat el. (Din pacate, literatura romana il pierde prematur pe unul dintre minunatii prozatori ai generatiei 80, Mircea Nedelciu, iar de curand pe un alt mare optzecist, Gheorghe Craciun.) Incerc sa-mi imaginez aceasta singuratate si gustul ei usor amar o invoca in toate cartile sale si toate cartile sale o cer. Incercarile lui Cartarescu de a se disocia de generatia 80 au dat rezultate, astazi Cartarescu nu apare ca un produs al unei generatii, nici macar ca un varf de lance al ei, ci ca un univers autonom rasarit in mijlocul ei, in continua expansiune, sfarsind prin a se separa si a o ingloba ca pe o ramificatie a propriului univers, unde, pururi tanar, infasurat in pixeli, sta Scriitorul-Marele Arhitect.

 

Aceasta trecere in revista a operei de pana in acest moment releva un fapt simplu si tulburator in acelasi timp, proteismul scriitorului, capacitatea sa extraordinara de a se reinnoi, vocatia sa de scriitor total, cu reiterarea unui deziderat al pionierilor de la inceputurile literaturii noastre, de la enciclopedistul Heliade Radulescu la Mihai Eminescu, acela de a conferi literaturii, in intreg ansamblul ei de genuri si specii, propriul lor chip. Cartarescu este unul dintre putinii scriitori romani, dar si ai literaturii universale, in mod cert singurul din generatia sa, care face sistem. De aici trebuie pornit in a judeca inclusiv volumele considerate marginale, ca facand o concesie marelui public si cerintelor sale mundane sau amestecandu-se in vremurile destul de tulburi pe care le traim. Carti precum Travesti sau De ce iubim femeile fac parte din acelasi proiect integralist, totalizator. Genurile au fost parcurse pas cu pas: poezie, proza scurta, roman (daca vreti si nuvela, considerand astfel Ruletistul,  Mendebilul  sau Arhitectul, si nu ca miniromane sau parti dintr-un roman), epopee-teatru in Levantul, carte hibrida, greu de catalogat altfel decat ca o comedie a literaturii, jurnal, carte pentru copii, dar in sensul inalt pe care-l avem si in Ultima licorna a lui Peter Beagle sau  Povestea fara sfarsit  a lui Michael Ende, publicistica pe teme literare, critica literara, pamflet, eseu, studiu monografic al poeziei lui Mihai Eminescu, teorie literara si critica de sistem in Postmodernismul romanesc. La aceasta capacitate de a se reinventa pe sine se adauga geniul strategic de a juca la fiecare nivel, chiar daca nu intr-o formula exceptionala, intr-una memorabila, de a reconfigura pluriversul operei ca univers al literaturii.

 

De fapt, pentru Cartarescu miza este uriasa, pariul enorm si strivitor, borgesian si, indiferent de scaderile, de ezitarile, de inerentele momente de slabiciune pe parcursul acestei curse infernale, de unul singur, scriitorul se impune prin program. Acest program intoarce pe dos dezideratul flaubertian al unei livre sur rien in cel al unei livre sur tout, o carte despre tot, in care sa intre totul, si prin totul a nu se intelege doar toata literatura. Ar trebui sa incep aici cu reperele literaturii romane, scriitorul se inhama la proiectul utopic, dar necesar al inceputurilor, acela de a face o literatura moderna din aproape nimic. Nu mai e cazul la sfarsitul secolului XX, dar rescris intr-o alta cheie, acest proiect releva o alta miza, aceea demiurgica de a continua, de a construi pe fundamentul acestei frumoase utopii a literaturii inceputurilor Literatura, intr-o singura opera, si de a configura, de a modela prin ea un Zeitgeist. Exista la Cartarescu un intreg complex fondator, de care scriitorul a devenit constient pe parcurs si pe care l-a asumat ulterior. Levantul reface, redimensioneaza proiectul pe care-l reprezinta Tiganiada lui Budai-Deleanu - sau "jucareaua", cum ii spune inspirat autorul in prefata -, acela de a inventa ironic o traditie prin insasi caricarea ei, forma implicita a unei hermeneutici. Cartarescu a transformat cartea intr-o baroc-postmoderna comedie a literaturii ca theatrum mundi, o commedia ludica, recuperand, recapituland etape, fete ale literaturii intr-un tablou levantin al neseriozitatii si profunzimii maxime. Este una dintre cartile cele mai frumoase scrise in literatura romana despre literatura romana, cu un singur personaj, literatura insasi. Un alt proiect ambitios mi se pare cel de a construi ceea ce Eminescu nu a mai reusit sa faca, un roman care sa poarte intreaga armatura imagologica din povestirile sale. Nostalgia si mai ales trilogia Orbitor incearca sa incarneze un astfel de proiect, in care imaginarul grandios de sorginte romantica, eminesciana, filtrat prin sensibilitatea afina si in acelasi timp particulara a prozatorului, sa-si gaseasca arhitectura potrivita. Mai mult, scriitorul incearca sa combine filonul realist al inaintasului Filimon, reluat minimalist si net mai profund de Caragiale, cu cel romantic eminescian, al demiurgiilor si spatiilor vaste. Cred ca un studiu competent, siste(mat)ic ar identifica cele doua filiere osmotic legate in trilobatul roman cartarescian, unde dominanta o constituie filonul fantaziei. Eminescu ramane reperul principal, incepand din paratextul motto-urilor, trecand prin studiul pe care i-l consacra in Visul chimeric si in portretul pe care i-l face in celebrul numar din Dilema - unde coopereaza si T.O. Bobe, Rasvan Radulescu si Cezar Paul Badescu, unul mai inconoclast decat altul - si care a starnit un scandal monstru, acoperit doar de "Afacerea tigareta", cred ca partea a doua, si incheind cu umoarea poetului: melancholia tradusa in si mai subtil-evanescenta nostalgie pe care scriitorul o investeste hermeneutic. Intre "diagnosticul" pus poetului, dupa o analiza combinata de tematism bachelardian, antropolgie a imaginarului, pe filiera Gilbert Durand, psihanaliza freudiana asezonata cu putin Jung si portretul schizoid pe care si-l face siesi, exista o serie de puncte comune. Ar fi amuzant sa urmarim circuitul fiziognomic cartarescian de la Ianus bifrons, celebra divinitate cu doua fete, Ianua Coeli si Ianua Inferni, la Ioan cel care rade si Ioan cel care plange in traditia medievala supravietuind in simbolul gnostic Rebis, androginul, raportat la o anumita strategie a reprezentarii: copertele catorva volume ne prezinta cate o aripa a fetei, divizata semiparetic printr-o asimetrie semnificativa. Portretul in negativ pe care-l face lui Eminescu, un portret colaj, nu are nimic peiorativ, cum s-au repezit cu naivitate eminescologi si critici sa-l anatemizeze pe apostat, ci face parte din aceeasi ecuatie a identificarii. Pana si titlul pe care-l da volumului de pamflete, Baroane! - si cati scriitori in frunte cu Eminescu nu au excelat in acest gen, periferic si ceva mai efemer, ce-i drept -, trimite la pamfletul omonim al lui Tudor Arghezi, un alt reper tare in domeniu. Si indentificarile pot continua. Sa ne intoarcem insa la cartea despre tot. Un volum se intituleaza chiar asa Totul (Cartea Romaneasca, 1985), unde "Totul" este si parte, sectiune a volumului, si intreg si se regaseste arpegiat filozofic-romanesc prin citatele din Plotin, Dostoievski si Kafka. Aceasta tensiune totalizatoare este prezenta in fiecare volum de poezii, unde poetul, cu un simt al detaliului dilatat spre abnorm, aduna artefacte umile, banale ale cotidianului, reinvestindu-le adesea la scara galactica a propriului univers in expansiune vertiginoasa. Ca de la discursul ipsatoriu la cosmogonie nu este decat un pas sta marturie nu doar Orbitorul, ci si o excelenta povestire, Arhitectul, a carei arhitectura modulata atat corporal-organic, cat si in spectrul unei game extinse ia forma si dimensiunile unei galaxii. Povestirea are meritul de a descrie in mic acest proces de (auto)cuprindere a totului, pentru ca explorarea merge deopotriva spre lumile infinitezimale si cele de extensie galactica, intr-un fel de hiperspatiu "redus" la dimensiunile impredictibile, nemasurabile ale cartii despre tot, o borgesiana carte de nisip. (De altfel, o alta carte din care prozatorul citeaza sistematic, mai ales in trilogia Orbitor, este tot o carte a cartilor, o carte a revelatiilor, o carte totala: Biblia.) Putem gasi cate exemple vrem, consideratia de mai sus este reluata mutatis mutandis de autor ca un leitmotiv (e.g. Orbitor. Aripa dreapta, pp. 177, 312, 360, 408, 536, 550, 555, 558 etc., etc., paginile reprezinta doar repere, aceeasi idee apare configurata de la dimensiunile unui paragraf la cele ale unui intreg capitol). Tot pentru a urmari ideea si in alt spatiu decat cel al fictiunii, merita recitit articolul intitulat semnificativ Europa are forma creierului meu din volumul de publicistica Pururi tanar, infasurat in pixeli. Un capitol inchide Cartarescu si cu volumul Postmodernismul romanesc, teza sa de doctorat, indelung criticata pentru o serie de carente teoretice. Unul dintre cele mai bune rapeluri critice, solid argumentate, fara visceralitate este cel al lui Sorin Alexandrescu, publicat in serial intr-o frumoasa revista disparuta, Vineri. Raman cu sentimentul ca aceasta carte, cu exceptiile de rigoare, a fost citita superficial, unidimensional, iar faptul ca din ea lipseste total Mircea Cartarescu a atras prea putin atentia. Si in aceasta carte scriitorul isi construieste propriul sau proiect pe un alt palier, o uriasa mise en scène, un portret reflectat arcimboldesc in literatura romana, din care autorul lipseste ca parte, pentru ca reprezinta intregul, totul, punerea ei in ecuatie, sistemul de sinapse. Pornind de aici, nu premizele teoretice insuficient sistematizate conteaza - criticul utilizeaza un crochiu critic care face maniabila lectura -, ci tabloul mendeleevian al literaturii romane, unde fiecare element este inserat hermeneutic. "Literatura romana are forma creierului meu", ar putea spune Cartarescu, ca lector in fabula, si pana si onomastica ii serveste supozitia. In mod straniu, desi cartea a suportat multiple critici, ea ramane unica deocamdata. Nimeni nu a mai incercat o istorie a postmodernismului romanesc, cu o armatura teoretica adecvata, cu toate ca, daca intrebi, afli ca exista o multime de specialisti. Oricum, prima imagine de ansamblu, totalizatoare o ofera tot postmodernul Cartarescu, care mai adauga o caramida la edificiul operei sale.

 

Daca am acceptat ca exista o strategie in aceasta arhitectura pe care o reprezinta texistenta cartaresciana, putem continua jocul pana la capat, oprindu-ne la un ultim fapt care tine tot de teoria jocului. Ce anume face succesul autorului? Evident, talentul, se poate raspunde imediat. Dar se stie prea bine ca talentul singur nu e suficient, exact ceea ce am incercat daca nu sa demonstrez, sa propun ca fictiune explicativa despre Mircea Cartarescu. Si totusi... Daca ar exista o strategie, care ar fi ea? Sa ne intoarcem la una dintre cele mai frumoase povestiri ale sale, Ruletistul, lasata putin si parca intentionat in umbra de altele. Este una dintre acele povestiri cu vocatie testamentara care tin locul in proza artelor poetice din poezie. De altfel, ea deschide si volumul Nostalgia si pare, inselator, cumva separata de intreg. Pe scurt, Ruletistul cartarescian, un jucator al extremelor, supravietuieste unei supralicitari a sanselor la celebrul joc exterminator, sfidand legile statisticii, dar nu si pe cele ale fictiunii, cum ne incunostiinteaza un personaj martor, care ajunge la concluzia ca atat Ruletistul, cat si toate celelalte personaje sunt produsul unui alt mind game, sunt fictiuni care traiesc in eternitatea cartii si a lecturii. A doua concluzie a acestui narator discret priveste insa ratiunea succesului Ruletistului. Naratorul conchide ca Ruletistul, posesorul unui ghinion total care se reflecta si in infatisarea sa modesta, castiga printr-o stranie dedublare. Dorind sa se sinucida si urmarit de ghinionul sau funest, pierde in fata singurului sau adversar, el insusi. Continui jocul, plasand strategia aceasta in mintea unui alt personaj, Mircea Cartarescu, care mizeaza pe toate punctele sale slabe, pe tot ce este vulnerabil in el - si iti trebuie mult curaj sa te deschizi lumii, sa te eviscerezi, asa cum o face el. (Gheorghe Craciun o face in Trupul stie mai mult, si toate cartile sale nu ating de departe forta acestui volum final.) Mircea castiga transformand in atuuri toate punctele sale slabe, timiditatea, sensibilitatea, frustrarea, esecul personal, acel esec pe care nu-l cuantifica nici o istorie literara si pe care-l doresti uitat, si joaca toate aceste "slabiciuni" intr-un joc dus pana la ultimele sale consecinte, pana la capat, in acelasi timp cumva si impotriva sa, impotriva acestui instinct de conservare care ne face sa camuflam esecul, sa ne ascundem sinele de ceilalti, pentru a-l proteja. Opera sa este in mod deschis o biografie cu sensul de texistenta, cu un termen propus chiar de autor intr-un articol mai vechi, o vivisectie, o istorie a eului, singurul univers care poate fi explorat, prin urmare, tot universul. De aceea, atat timp cat Mircea Cartarescu nu va dori sa castige cu orice pret, va castiga - a reusit aceasta pana acum si este deja suficient -, iar singurul sau adversar din acest moment este chiar autorul de succes care a devenit. Oricum ar fi, dincolo de drama singuratatii alergatorului de cursa lunga, Cartarescu aduce in literatura romana o miza adevarata si o vocatie care-si asteapta implinirea: universalitatea.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

 

 

Vrajitoarele dintr-un Salem de azi

 

 

 

 "... Teatrul zilelor noastre inregistreaza un recul cu deosebire socant, din care aparent nu exista scapare... o moleseala de soparla ne-a invaluit pe toti, iar mintile creatoare par a-si fi pierdut ascutimea si inventivitatea. De ce? Parerea mea este ca raspunsul se afla la baza actului de creatie propriu-zisa: o piesa buna rodeste dintr-un gand fertil, una exceptionala izvoraste dintr-un gand de exceptie. Un gand de exceptie reprezinta un act de curaj. Esentialul este sa ai curaj (...) Unde sunt acele lucrari dramatice capabile sa ravaseasca sufletele, facand ca intrebarile vietii de zi cu zi sa fie abordate in profunzime?"

 

In 1952, cand publica aceste randuri, Arthur Miller scrisese o parte din piesele sale si se pregatea s-o lansese pe cea mai incendiara, Vrajitoarele din Salem. Vorbea asadar din experienta si se baza pe ecoul produs de Moartea unui comis voiajor, cu adresa directa la spulberarea visului american. In 1953, cand apare piesa Vrajitoarele..., inspirata de un eveniment istoric petrecut cu doua secole in urma, dar batand cu alegoria in isteria intolerantei declansata in viata americana de Mc. Carthy, scriitorul comitea un act de curaj. Si se dovedea capabil sa "ravaseasca sufletele" si sa provoace raspunderea civica in fata acelei alte vanatori de vrajitoare. Indrazneala, demnitatea dusa la sacrificiu a sotilor Procter, demascarea mecanismului sinistru prin care sunt manipulate in piesa dorinta de razbunare a unei femei inselate sau interesele unor profitori complici ai oficialilor statului nu erau probabil atat de usor de inghitit, fie si in tara tuturor fagaduintelor. Si mai interesant s-au petrecut lucrurile mai tarziu, cand, in indelungatii ani de cariera, piesa a folosit de multe ori ca replica la situatii asemanatoare. Profunzimea analizei e convingatoare si azi, fapt dovedit si de spectacolul realizat la Constanta de regizorul american Gordon Edelstein, intr-o montare conceputa minutios in privinta relatiilor dintre personaje si a analizei psihologice. Oportunitatea alegerii titlului este evidenta prin provocarea lansata la adresa realitatilor romanesti, aflate intr-o stare exasperanta de suspiciune din care se nasc la tot pasul tensiuni si nedreptati. De o astfel de situatie a avut parte chiar Teatrul Dramatic din Constanta in momentul premierei, cand, in loc sa le trimita flori, edilii locali le-au comunicat oficial hotararea desfiintarii teatrului. M-am intrebat chiar cum de a putut in aceste conditii sa lucreze trupa si sa duca pana la capat, in doar doua saptamani, un proiect atat de dificil?

 

Adaptand textul impreuna cu regizorul, poeta Ioana Ieronim povestea cat de pasionanta a fost munca pentru redarea tonului arhaic si cu atat mai puternic al scrierii. Si cat de folositoare spectacolului, am adauga noi, care poarta astfel marca unor injustitii stravechi, din pacate nedezmintite. Cel mai pretios mesaj este, bineinteles, acela cu privire la omul care prefera sa moara, in loc sa se "salveze" prin minciuna, acceptand inscenarile murdare, cu vinovatii impuse de atotputernicii zilei.

 

In arhitectura polifonica a decorului - pentru care scenograful Nic Ularu a ales cel mai potrivit si cald material-lemnul -, spectacolul e elaborat cu rigoare si acuratete. E emotionant, prin acumulare gradata de dramatism, in ciuda unor accente patetice. Retinem creatia lui Dorin Andone in rolul referendului Hale, cel care, parcurgand drumul de la afirmatie la dubitatie, ne transmite si unele idei despre modul in care poate deveni cu adevarat folositoare biserica intr-o comunitate. Iulian Enache, in rolul lui John Procter, si Dana Trifan, in acela al sotiei, realizeaza momente frumoase in scenele de familie si mai putin izbutite in timpul confruntarii cu autoritatile, cand i-am fi dorit ceva mai reflexivi. Batranul Corey, intruchipand mentalitatea generatiei imperativului moral, e interpretat cu toate atuurile varstei de Alexandru Mereuta, un stalp al teatrului constantean, ca si venerabila Ileana Ploscaru, care si-a pastrat viu instinctul scenic. Creatia sa are masura si adevar. La fel, aceea a tinerei Laura Bilic in rolul vulnerabilei Mary Warren. Grupul vrajitoarelor, in schimb, in postura unor erinii dezlantuite, e mai degraba neartistic. In ansamblul lui, spectacolul Teatrului de Drama din Constanta (sau cum s-o mai fi numind el astazi) este o realizare ambitioasa care valorifica un text important al dramaturgiei contemporane. Daca va avea sansa sa fie rulat in conditii normale pe mai departe, isi va adanci cu siguranta calitatile, in beneficiul publicului care s-a atasat in numar mare miscarii de rezistenta din teatru. Tenace si competenta, directoarea Beatrice Rancea incearca de cativa ani alaturi de o echipa manageriala innoita sa readuca normalitatea pe malurile tot mai abrupte ale marii, in timp ce cronicarul cauta in amintire atatea si atatea momente emotionante de pe vremea cand acest teatru, fara a avea orgoliul de a se numi National, isi facea cu demnitate datoria. Si spatiul era mai potrivit.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

 

 

 Ostalgie sovietica ambalata americaneste

 

 

 

Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu. Nascut in URSS a ajuns, in mai putin de un an, la a doua editie, interviurile luate autorului - devenit foarte rapid un rasfatat al lumii literare si al presei (nu doar culturale) - curg garla, cartea are, pana acum, mai mult de cincizeci de comentarii, cele mai multe favorabile, record cu care nu se pot lauda prea multe dintre volumele (debutantilor ori consacratilor) lansate pe piata romaneasca, si inca nu sint semne ca aplombul comentatorilor ar fi scazut. Site-ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro - de vizitat!), ne pune la dispozitie dosarul complet al receptarii acestui best seller despre o lume moarta (da, moarta, nu doar disparuta...) si - deja de ceva timp - ingropata. Un dosar de presa de care "se sparie gandul"... In treacat fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurca perfect in postura de manager al propriei carti si al propriei imagini, dovedind ca, iata, chiar si un vajnic ex-cetatean al URSS se poate adapta de minune (si de ce nu ar face-o, din moment ce e in interesul sau?) regulilor lumii "capitaliste", "consumiste". Teribilul (ca sa nu zic teribilistul) Vasile Ernu, care plange convingator pe ruinele imperiului marelui Lenin - creand o foarte buna impresie artistica -, isi va fi dat seama pana la urma ca dracul capitalist nu-i chiar asa de negru si ca, invoindu-te cu el, poti vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat si inspirat promovat. Scriind acestea, nu am - va asigur! - nicio intentie malitioasa. Dimpotriva! Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizarii inteligente a succesului merita, de asemenea, aplauzele noastre. Si interesantul autor (moldovean? roman? sovietic?) nu se poate plange ca aplauzele au intarziat. Cele doua premii pentru debut venite, unul dupa altul, de la Romania literara si de la Uniunea Scriitorilor din Romania au picat exact la tanc, pentru ca, altfel, simpaticul Vasile Ernu s-ar fi facut foc si para si, dupa cum marturiseste intr-un interviu, ar fi renuntat sa mai scrie in limba romana... Glumesc, evident, asa cum si Ernu glumeste in interviul cu pricina.

 

Nu trebuie sa-l luam intotdeauna in serios pe Vasile Ernu! Ar fi o greseala sa citim ad litteram afirmatiile lui voit paradoxale din Nascut in URSS sau de aiurea. Pus pe sotii, el urmareste sa ne provoace, se amuza probabil la gandul ca ne scandalizeaza, la gandul ca rascoleste impertinent prin depozitul nostru de prejudecati "burgheze" si de idei anticomuniste si prooccidentaliste primite de-a gata. Vrea sa ne puna pe ganduri, stiind ca enervarea produsa cititorului de niste afirmatii contrariante sfarseste prin a crea emulatie si chiar prin a seduce. Pozeaza in avocat al diavolului, intra - mucalit - in rolul anarhistului de serviciu, dar e in fond un anarhist soft, in varianta postmoderna a vremurilor noastre. Vasile Ernu joaca teatru si, ce-i drept, joaca foarte bine. Ironia e unul din punctele sale forte. Scepticismul vioi, travestit in farsa, e principala sa arma discursiva. Acest poznas autor "nascut in URSS" priveste Istoria la modul cel mai postmodern cu putinta, ca pe o comedie, ca pe un amplu spectacol de carnaval, ca pe o amuzanta butaforie, ca pe un joc, ca pe un simulacru. Caci viata publica in Uniunea Sovietica, asa cum ne-o infatiseaza Vasile Ernu, sta cu adevarat sub semnul simulacrului; un exemplu: jocurile militar-sportive organizate in scoala sovietica (a se vedea capitolul despre Arlionok & Zarnita si alte distractii - "Se organizau adevarate evenimente de masa. Practic, se simula un atac bacteriologic sau atomic, ieseam toti organizat, ne puneam mastile de gaz si ne indreptam spre un adapost construit special pentru astfel de momente...").

 

I s-a reprosat autorului ca nu vrea sa povesteasca decat despre micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist, despre ravagiile produse de ideologia made in URSS: crime, suferinte, ingradiri. Vasile Ernu le trece ostentativ sub tacere, pentru ca mesajul sau (declarat cinic) este urmatorul: nu-l intereseaza "istoria mare", caci aceasta "istorie mare", guvernata de forte oculte, ignora la randu-i individul, il oprima, il transforma intr-o marioneta; cetateanul anonim nu face Istoria, ci e purtat de suvoiul ei, caruia nu i se poate opune, de care nu e responsabil; singurul mod in care individul poate scapa de "teroarea istoriei" ar fi, in viziunea acestui eseist, retragerea in cotidian, trairea nepretentioasa, in orizontul faptelor marunte si al bucuriilor simple, fara glorie si fara deziluzii. Sigur, o lunga discutie pe tema etica a responsabilizarii si/sau deresponsabilizarii individului in raport cu Istoria se poate deschide din acest punct, semn ca volumul provocator al lui Ernu si-a atins tinta: invita la o fecunda controversa. Eseistul-memorialist din Nascut in URSS refuza programatic/polemic evenimentele/dramele majore, evadand in construirea (ce se vrea re-construire) retrospectiva a unei lumi utopice. "Paradisul" comunist al URSS pe care il descrie - nu fara distanta ironica, repet - Vasile Ernu e de fapt "paradis" doar pentru ca se suprapune amintirilor din copilarie si adolescenta ale memorialistului. Uniunea Sovietica inseamna, pentru copilul Ernu, harta impresionanta (descoperita la ora de geografie) a unui imperiu care se invecineaza "cu cine vrea", distractivele tabere pionieresti, filmele cu Stirlitz (echivalentul sovietic, corect ideologic al lui James Bond), minunata proza pentru copii - Buratino, Habarnam, Ariciul din ceata - aparuta ca urmare a faptului ca scriitori importanti s-au refugiat in poveste ca sa evite literatura ideologizata -, muzica rock subversiva (rockerii fiind "parte a culturii sovietice, chiar daca, in felul lor, contribuiau la dizolvarea ei ideologica. Prin simpla lor indiferenta"), prima pereche de "djinsi", adusa de fratele mai mare inrolat in Afganistan, guma de mestecat Jvacika, povestile despre Iuri Gagarin si primele expeditii sovietice in cosmos, fabuloasa rubla, cu care un copil isi putea cumpara orice, de pilda o suta de cutii de chibrituri ("Asa, mai puteai bea in bufetul scolii 20 de pahare de cafea katlovaia sau 20 de cani de ceai. Puteai merge de 20 de ori cu metroul sau cu autobuzul prin oras. Ai fi putut cumpara trei sticle de kefir (28 de copeici sticla) si o paine in forma de baton (16 copeici) sau noua portii de inghetata Eskimo, care va asigur ca era foarte buna" si enumerarea posibilitatilor e departe de a se fi incheiat...), sarbatoarea de 1 mai, "bancul sovietic, cel mai bun banc din lume". Din amintirile sale, Ernu face un puzzle eseistic foarte inteligent si foarte agreabil. Cartea te prinde imediat in mreje, chiar daca uneori (sau de multe ori) simti ca esti in dezacord cu afirmatiile teribile, paradoxale, avansate derutant de mucalitul eseist. Textele despre komunalka - locuinta tipic sovietica, promiscuu-tovaraseasca, unde oamenii nu au loc sa respire unul de altul, dar traiesc multumiti, impartind aproape totul... -, despre "tualetul sovietic" (ca echivalent al... madelainei lui Proust) sau despre fantasticele (pentru noi!) variante de cocteiluri alcoolice cu vodka si cu substante de la farmacie sau de la vopsitorie sunt cu adevarat pagini de literatura. De literatura absurdista as zice, daca n-as sti foarte bine ca ele sunt flash-uri dintr-o realitate cat se poate de autentica.

 

In disputa ideologica liberalism vs. comunism, Vasile Ernu se dovedeste, daca se poate spune asa, un bogumilist: el e convins ca societatea de consum si societatea comunista sunt fetele aceleiasi medalii, amandoua la fel de legitime, la fel de opresive (propagandistul sovietic si PR-istul capitalist semanand ca doua picaturi de apa...), asa cum bogumilii credeau ca Dumnezeu si dracul sunt frati buni... Dar, o spun inca o data, nu cred ca trebuie sa-l luam prea mult in serios pe acest interesant eseist iubitor de paradoxuri si de sofisme. Nu trebuie sa-l credem pe cuvant cand spune: "Capitalismul asta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari placeri, placerea de a avea lucruri obtinute cu greu" sau: "Si va mai rog un lucru, sa nu ma luati cu injuraturi de tipul: «Democratia fara piata libera nu functioneaza». Ba functioneaza, va spun eu si va poate confirma oricare cetatean sovietic cu constiinta impacata". "Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atatea marfuri incat sa depaseasca capacitatea noastra de a construi cozi." Nu-l cred pe Vasile Ernu cand spune sus si tare ca sistemul sovietic s-a prabusit din cauza vreunei presiuni externe, ci din proprie vointa. Si cu atat mai putin atunci cand proclama: "Kremlinologii de productie americana trebuie sa accepte acest lucru: noi am oprit comunismul. Fiti atenti, folosesc verbul a fi oprit, si nu a fi terminat. Comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Si oricand poate aparea o mana care sa-l porneasca din nou". Sa fim seriosi! Cum sa mai fie posibil comunismul intr-o epoca a Internetului si a telefoniei mobile?! Si cine ar mai avea interes sa-l resuscite?!

 

 

 

Vasile Ernu, Nascut in URSS,

 

Postfata de Sorin Antohi,

 

 Colectia "Egografii",

 

Editura Polirom, Iasi, 2006, 272 p.

 

 

 

 

 

ALINA SKULTETY

 

 

 

Rodica Maniu

 

O poeta a liniilor si culorilor

 

 

 

"In contact direct cu lumea ei, fara preconceptii,

 

fara contrafaceri, mai mult sau mai putin arhaizate,

 

Rodica Maniu a stiut sa o infatiseze direct, cu spon-

 

taneitate, bazata pe desavarsire tehnica, fruct al unei

 

indelungate indeletniciri de buna calitate picturala....

 

Poezia degajata din pozitia ei de artista da in general

 

picturii ei farmecul adevarat trait si transpus, care ramane

 

o mare lectie de arta pentru noi, colegii ei, un mesaj pentru

 

cei mai tineri."

 

(M.H. Maxy, Necrologul rostit la inmormantarea artistei)

 

 

 

Unica prejudecata a pictoritei interbelice Rodica Maniu, pe nedrept uitata si stigmatizata de posteritate, este crearea unui stil pictural autentic prin evidentierea calitatilor secundare ale operelor sale si prin crearea unei poetici a liniilor si culorilor. Spre deosebire de fratele sau, Adrian Maniu, care incearca sa creeze o arta a poeziei, Rodica Maniu isi propune sa impuna in peisajul picturii interbelice, presarat de conflictele tot mai acerbe dintre traditionalism si avangardism, o poezie a picturii exprimata la nivel conceptual prin dihotomia dintre imaginatie si reflexivitate, dintre rigoare si sensibilitate si dintre observatie si introspectie, iar la nivelul vocabularului plastic, prin recursul la o inepuizabila gama de artificii cromatice si luministice. Crearea unui limbaj plastic unic, filtrat prin intermediul sensibiltatii artistei si fundamentat pe relatia privilegiata dintre semnificant si semnificat, reactualizeaza si recontextualizeaza ideea unitatii tuturor artelor intr-o viziune umanista, universala si profund personala.

 

 Muzeul Colectiilor de Arta, cu sprijinul mai multor muzee din tara, a incercat sa refaca in integralitate traseul artistei Rodica Maniu destul de anevoios si uneori potrivnic din punct de vedere social, dar constant in afirmarea personalitatii si valorii sale artistice pe linia traditionalismului picturii romanesti implementat de nume sonore, precum Nicolae Grigorescu, Stefan Luchian, Nicolae Tonitza sau chiar Nicolae Vermont. De la "caietele sale grafice", traversand perioada franceza, in care influentele neoimpresionismului si postimpresionismului sunt evidente in creatia sa, si ajungand la poezia si lirismul picturilor si acuarelelor din perioada maturitatii sale artistice, in care-si face o profesiune de credinta din cautarea si imortalizarea specificului national, "originalitatea d-rei Maniu nu sta nici in felul de a face, nici in alegerea subiectelor, nici in modul de prezentare (...) ci in temperamentul sau insusi, in modul in care acest temperament rasfrange lumea sensibila, in fondul propriu al simtirii sale." (Eugen Craciun, Revista Vremii, 10 decembrie 1927).

 

Rodica Maniu, daca am putea sa-i creionam portretul, a fost atat o personalitate marcanta a picturii interbelice, cat si o prezenta memorabila si extrem de agreabila pentru contemporanii sai: "De cate ori ma intalneam cu pictorita Rodica Maniu, aveam o tresarire. Inalta si subtire, niciodata fardata, venita parca dintr-o alta lume, imi crea, cu mersul sau lin, imperceptibil, imaginea unei stranii aparitii. O voce soptita, fara nici o gradatie in tonalitatea ei, te infiora placut, dar in acelasi timp iti retinea atentia, facandu-te sa nu-i tulburi linistea cu intrebari de prisos" (Octavian Mosescu, Sora poetului Adrian Maniu, 30 martie 1973). Nepotul ei, Horia Maniu, isi aminteste cum "unica in felul ei, matusa Rodica a lasat pentru eternitate masura sufletului ei distilat in umbre, in mirosul smerit si suav al eboselor ferecate in rame grele, prin pete si linii diluate de culori ramase timide si tandre" si ca destinul acesteia este un cantec al cuvantului "dor". Schitarea si zugravirea unui portret al artistei ca om, asa cum transpare din strafundurile memoriei contemporanilor si din negura timpului, este un lucru extrem de dificil, deoarece amintirile celor dragi contin o incarcatura mare de subiectivism si nostalgie. Cert este faptul ca a fost o femeie unica, cu o viata launtrica extrem de bogata, pentru care simtirea precumpanea asupra gandirii si perceptiei.

 

Inceputurile creatiei sale artistice se plaseaza sub semnul traditionalismului inoculat de maestrul sau Nicolae Vermont, al "impresiilor grafice" (a vignetelor si desenelor) pe care le publica in revistele literare si al preferintei pentru peisaj si pentru lirismul inspirat de lumea satului romanesc. Studiile si le desavarseste in Franta, la Academia Julian si La Grande Chaumière din Paris, cu profesori de referinta ai vremii, ca Lucien Simon, Charles Cottet si René Menard, si, cu ocazia primei participari expozitionale, este aplaudata si remarcata de cunoscuti critici ai momentului, ca A. Thiébault-Sisson si Arsène Alexandre, datorita autenticitatii si prospetimii stilului sau. Ritmurile si armoniile cromatice ale perioadei bretone pastreaza memoria amprentei, personalitatii si sensibilitatii sale acute, prin nota melancolica si chiar elegiaca, pe care o contin lucrarile sale - "le subjuga cu melancolia atmosferei artistice propriei d-sale: o liniste ciudata, vecina cu suferinta si sora cu resemnarea ce coboara peste fiinte si lucruri" (Francisc Sirato, Convorbiri literare, mai-august 1927). Dupa perioada studiilor franceze, pictorita pleaca la München, unde participa la Expozitia internationala de pictura.

 

Prima confruntare cu lumea artistica romaneasca are loc in 1910, un moment de cotitura pentru pictura romaneasca, dupa cum considerau unii critici de arta ai vremii, cand expune lucrarile realizate in Franta si face dovada indubitabila a "talentului sau remarcabil". Picturile expuse sunt adevarate concerte cromatice si luministice si traseaza liniile directoare ale evolutiei ulterioare a artistei: prin preferinta pentru peisaj si compozitiile cu figuri inspirate din lumea satului si prin abordarea cu "egala maiestrie" a acuarelei si a picturii in ulei. Desi simte inca nevoia sprijinului moral al maestrului sau Nicolae Vermont, Rodica Maniu se afirma, in ciuda imperfectiunilor unei debutante, pe care le observa ochiul vigilent al criticului de arta Victor I. Slavescu, ca un artist matur si ca o exceptionala "poeta a liniei si a culorii".

 

Inca de la primele sale aparitii pe simezele salilor de expozitie bucurestene, ca membru societar al Tinerimii artistice sau ca participanta la expozitii colective, precum Expozitia artistelor pictore, Femeile artiste si Salonul oficial, criticii au remarcat ca pictorita "a ridicat arta subtila a acuarelei pe trepte de perfectiune inca neatinse pana la domnia sa de nimeni" si ca "acuarela a stabilit frumoasa reputatie a d-nei Rodica Maniu si tot acuarela i-o va consolida" (N. Tonitza, Universul literar, 15 mai 1927). Desi critica vremii a fost mult mai receptiva fata de talentul de acuarelista al pictoritei, compozitiile si peisajele pictate in ulei au conotatii filosofice, simbolice si emotionale mult mai profunde. Aparent, la nivel formal, nu exista nici o diferenta notabila de abordare intre cele doua tehnici, dar, in esenta, au loc modificari la nivelul continutului si al registrului tematic.

 

Prin eforturile depuse pentru reunirea intr-o singura expozitie a intregii creatii a pictoritei Rodica Maniu, organizatorii expozitiei ne invita sa redescoperim opera artistei, care a fost pe nedrept marginalizata, si sa reconsideram locul care i se cuvine in istoria picturii romanesti interbelice. Aceasta invitatie se adreseaza in egala masura publicului si specialistilor, iar catalogul expozitiei nu face decat sa sublinieze, prin scrupulozitatea si acribia cercetatorilor, importanta acordata evenimentului.

 

 

 

 

 

STELIAN TANASE in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU

 

 

 

Bucuresti - strict secret

 

 

 

 Stelian, eu te-am cunoscut ca scriitor, in timp ce m-am chinuit, mai exact, ne-am chinuit, tu fara indoiala mai mult, ca sa publicam doua carti:  Playback si Corpuri de iluminat. Esti singurul autor pe care, in cei 4 ani si jumatate cat am stat la editura Cartea Romaneasca, nu am reusit sa-l fac sa apara, pentru ca manuscrisul pleca de la mine cu acea fraza tip "imi asum raspunderea pentru publicare" si venea fara viza. Mai sus, nu stiu unde, nu se asuma aceasta raspundere. De atunci ai facut multe lucruri...

 

Am scapat de comunism cu totii.

 

 

 

Romancierul n-are timp sa reflecteze asupra unei realitati daca ea tot timpul se schimba

 

 

 

Dar ai facut si alte lucruri pe langa cele pe care le stie lumea. Hai sa vorbim despre literatura: nu despre cartile tale in domeniul politologiei, documentului, nonfictiunii, ci despre fictiune.

 

In decembrie 89 citeam in paralel si comentam cu Paleologu Razboi si Pace si scriam un roman, Iacob Ingerul, pe care nu l-am publicat nici pana astazi. Cartea mai avea 30-40 de pagini ca sa o termin, dar nu am mai scris niciodata epilogul. Prin 92-94, am terminat "romanul revolutiei", dar nu sunt multumit de el. Tema e relatia ucenic-maestru, studentul Vlad este turnat de propriul lui maestru la Securitate, in momentul in care incepe sa conteste regimul, si face inchisoare. E si o poveste de amor cu o prostituata de lux, Maria. Esentiala este aparitia Ingerului, care i se infatiseaza acestei prostituate de trei ori. Noi stim foarte bine ca harul se arata celor umili si celor de la periferia societatii, nu celor inzestrati si puternici, care nu au nevoie de protectia divinitatii. Ingerul ii apare acestei prostituate care moare in noaptea de 22 decembrie la Bucuresti. Asta este cartea, am scris-o, astept un editor sa ma preseze sa i-o dau. Pe de alta parte, sunt nemultumit de constructia ei, de felul in care am dezvoltat subiectul, personajele si conflictele. Romania se schimbase mult in 92 fata de cea pe care eu o intelegeam inainte 89 si aveam o problema de a o reintelege, de a o decodifica. Or, n-aveam ce sa decodific pentru ca nu era o tara asezata, cum nu e nici astazi. Desi fata de atunci putem sa spunem ca situatia nu mai este atat de fluida. Acum lucrurile au inceput sa se stabilizeze. Un roman are nevoie de o distanta de 20 de ani, iar romancierul are nevoie de o lume "burgheza", asezata, pentru care scrie, nu de o tara in tranzitie, dinamica, energetica si in care "realitatea" se rastoarna in fiecare zi.

 

Iata o explicatie pentru care nici nu s-a prea scris in anii 90.

 

Asta voiam sa spun. Sigur ca pe mine m-au si acaparat televiziunea, filmul, universitatea, care mi-au mancat timpul. De fapt sunt o victima a arhivelor, pentru ca-mi petrec timpul fie la Academie, citind ziare vechi, fie la Arhive.

 

Esti o victima fascinata.

 

 

 

Sunt fascinat de arhive

 

 

 

Da, sunt fascinat de arhive. Dar cred ca motivul real pentru care n-am aparut cu roman scris dupa 90 este ca ne-a depasit aceasta realitate care se tot restructureaza si nu-mi lasa timp de meditatie asupra ei. Suntem tot timpul la "steaua care-a rasarit". Am scris mai multe romane care au soarta Romaniei; nu vreau sa fiu megaloman, spun ca au soarta Romaniei, in sensul ca Romania nu termina nimic. Romania are geniu inaugural, Romania inventeaza in fiecare zi un eveniment, a doua zi taie o panglica, da drumul la o fanfara, arunca un mare proiect pe piata si apoi nu se intampla nimic. Dupa trei zile toata lumea uita. Am patit la fel. Incep carti, scriu cateva sute de pagini vreme de un an, doi ani si, la un moment dat, sunt prins de alt proiect, deschid alt santier, alta carte si sunt intr-o situatie paradoxala, aceea ca am mai multe carti incepute si neterminate, incepute insemnand sute de pagini fiecare.

 

Sa le enumeram.

 

Prima a fost Iacob Ingerul, pe care am scris-o in 88-89, o carte foarte suparata pe regim. Dar odata ce a cazut regimul, mi s-a parut depasita, depasita nu in sensul ca s-ar fi spus acolo lucruri depasite, ci in sensul ca realitatea confirmase ipotezele mele, ca Romania se ducea spre revolutie. Asta era ipoteza cartii. Iacob Ingerul e de fapt un diavol. In Corpuri de iluminat facusem un diavol batran, Fainus. In Iacob Ingerul Diavoul are chip de inger, de adolescent. Dupa revolutie, un an n-am scris nimic, eram fascinat de ce se intampla. Cand am intrat in parlament am inceput sa ma plictisesc si am inceput sa scriu un "roman al revolutiei", care ar putea aparea in doua luni pe piata, daca n-as fi nemultumit de constructie. Pe urma am scris o carte la Washington, in 94-95, Cainii lui Pavlov, subtitlu Viata post mortem a lui Lenin. N-am terminat-o, sunt la mijloc de drum, o situatie foarte rea, pentru ca te arunci in apa, esti destul de obosit sa mai ajungi la malul celalalt, dar nici sa te intorci nu mai poti. Este ceva care n-am mai incercat niciodata, un roman suprarealist. Sunt un mare admirator al lui Urmuz si Cugler, cu al lui Apunache. Povestesc ca Lenin defecteaza in Occident in 1953, in momentul in care Stalin este adus la mausoleu si nu se intelege cu el. E o intreaga poveste care se termina cativa ani mai tarziu, cand KGB face un schimb de prizonieri cu americanii si prizonierul oferit rusilor de americani e Lenin. Este o gluma, evident, o comedie neagra a comunismului, pentru ca personajele cartii sunt Brecht si Tzara si alti baieti care s-au invartit in jurul comunismului. Dupa care, am scris cateva carti de stiinte politice, istorie: facand o cariera universitara, a trebuit sa-mi dau doctoratul, sa scriu carti de teorie, sa fac cursuri...

 

 

 

Am devenit cineast in ultimii trei ani, ceea ce m-a indepartat de masa de scris

 

 

 

Practic, lucrezi pe zi 10 ore...

 

10-16 ore. Adesea dorm 3 ore jumatate. Cand dorm 5 ore sunt foarte bucuros.

 

Modelul Mircea Eliade?

 

Nu. Seman cu mama, care era insomniaca. Mama la 3 se scula si incepea sa umble prin casa. Am mostenit acest pattern. Sunt un insomniac, noaptea lucrez, ziua lucrez, sunt uneori ca un workaholic, drogat de munca. Nu fac altceva, nu merg nicaieri, nu prea ies din casa, nu pierd vremea, nu sunt un om monden, nu vad lume. Tot timpul lucrez ceva. Nu inteleg sa-mi traiesc viata altfel decat lucrand. Nu este o vorba goala, nu stiu sa fac altceva. Si ma relaxez foarte bine trecand de la o treaba la alta. Alternez cursurile cu filmul, cu Arhivele, cu udatul gradinii etc. Ma distrez bine...

 

Sa revenim la romanele neterminate.

 

Am scris un roman acum 3 ani, pe care l-am reluat acum, Partida de vanatoare, cam doi ani am lucrat la el. L-am lasat pentru ca am inceput sa fac un film despre dinastia de Hohenzolern. Un film de 21 de episoade, care s-a dat la TVR, din pacate la miezul-noptii, la concurenta cu programele porno.

 

A fost debutul tau in film?

 

Nu, in 1999 am scris scenariul pentru un documentar despre caderea lui Ceausescu de 6 episoade, Asaltul cerului, pentru Antena 1, in anul urmator am scris scenariul pentru Struma. Dupa care, din cauza schimbarii legislatiei, n-am putut sa mai fac film. Dar am scris un scenariu despre cei patru regi ai nostri, pe care i l-am dat si Regelui Mihai, care l-a citit. Si dupa vreo 4-5 ani cineva a oferit Casei Regale finantare sa fac filmul pe vechiul scenariu. Asta m-a transformat intr-un cineast, pentru ca am facut si regia. In momentul asta fac un serial de 24 de episoade despre Bucuresti, care e aproape gata, si un altul despre Moldova, de 6 episoade pentru Filmex. Am vrut tot timpul sa fiu scriitor, dar, fiind fascinat de film, ma gandeam ca o educatie cinematografica m-ar ajuta si la roman (am dat un examen de admitere la regie-film). Eu n-am visat sa fiu altceva decat autor de romane. Nici macar scriitor, nu, doar autor de romane. Am fost in tinerete devotat absolut romanului, daca nu era revolutia, toata viata as fi scris romane. Nepublicate.

 

Asta voiam sa spun, daca nu venea revolutia, nu publicai.

 

Pana la revolutie am avut doua romane interzise, lucru care mi-a facut bine. Cred ca atunci cand esti cenzurat, se verifica vocatia ta de scriitor. Daca as fi vrut sa fac din scrisul meu trambulina sociala sau ceva ca sa ma pot intretine in regimul comunist, as fi cedat, as fi capitulat in fata cenzurii. Tot timpul mi-au cerut sa scot pagini. Si n-am cedat. Asta a insemnat ca nervul asta de scriitor era mai puternic decat ideea sa-mi vad numele pe o carte, sa fac o cariera... Si azi sunt concentrat pe scris, nu ma preocupa deloc daca apare, cand, la ce editura...

 

Nu era vorba sa scoti pagini mai multe, pentru ca nu s-a cerut asta. Cred ca era o interdictie de nume.

 

Am vazut la CNSAS dosarul meu de la Securitate, l-am publicat. L-am pus in paralel cu jurnalul meu din acel timp... Versiunea serviciilor secrete despre mine si a mea, in oglinda. Inca din facultate am fost urmarit, m-am si mirat. Si acest tip care a condus serviciul special de la Ministerul de Justitie, Ureche, a declarat la CNSAS ca m-a urmarit inca din facultate.

 

 

 

De la trotkism la liberalism

 

 

 

Dar ce faceai?

 

Eram slobod la gura. Ce puteai sa faci? Sa fim seriosi. Nu ca ne era frica, dar eu nu iesisem in Occident niciodata, ce comparatii puteam sa fac? Eram trotkist. Citeam Trotki, citeam anarhisti, citeam Che Guevara, toate prostiile din lume.

 

Care se purtau in Occident.

 

Dar nu vazusem Occidentul ca sa compar. Era o critica dinlauntru a stalinismului. Si probabil ca aceste discutii ale mele despre leninism, stalinism au atras atentia Securitatii, pentru ca erau subiecte extrem de sensibile. Si in alte tari a existat o evolutie de la trotkism spre liberalism in cercurile intelectuale. Michnik si Kuron au fost tot in zona stangii trotkiste si au devenit incet-incet liberali. In fine, divaghez. As fi ramas probabil romancier toata viata, dar am inceput in ianuarie sa fac gazetarie cu tine, la 22. N-am crezut ca pot sa fac gazetarie, pentru ca sunt un om cu reactii foarte lente. Cine n-are acest nerv al reactiei prompte la eveniment nu e gazetar.

 

Dar atunci il aveai.

 

Cred ca adunasem in anii 70-80 o anumita informatie, mai ales de stiinta politica, eram foarte politizat. Citeam foarte multi teoreticieni liberali. Cand a venit revolutia, n-a trebuit sa-mi fac lectiile, sa invat ce e liberalismul, ce e Tocqueville, ce este Locke. Citisem Tratatul despre guvernare cu 10 ani inainte, imi facusem educatia si aceasta grila m-a ajutat teoretic sa citesc realitatea repede, sa stiu ce e o revolutie.

 

Mi-aduc aminte ca erai si foarte rapid la evenimente.

 

Le recunosteam, citisem despre revolutii mii si mii de pagini, ma uitam ca la Revolutia Franceza sau ca la Revolutia de la 1848 de la Bucuresti. Erau aceleasi scenarii, nu se intampla nimic diferit. Descifram fortele amestecate, cine cu cine se confrunta, pe ce tema. Colegi de-ai mei mai putin familiarizati cu teoria si istoria revolutiilor reactionau mai greu. Atunci aveam o viteza de reactie rapida, dar care nu provenea din faptul ca ma adaptam repede, ci din acela ca puneam biblioteca peste evenimente si reuseam sa le descifrez. Din cauza asta multora li s-a parut ca am debutat repede in gazetarie, foarte sigur de mine. Nu eram sigur pe mine. Tot ceea ce nu putusem sa spun sub comunisti puteam sa spun acum, m-a ajutat foarte mult aceasta literatura politica. Poate ca dintre scriitori eram cel mai introdus in probleme de teorie politica, nu ca ar fi fost temperamentul meu. Eu n-am prezenta de spirit, sunt un gafeur tipic, nu comunic bine, in ciuda faptului ca apar pe televizor, dar si emisiunile sunt foarte pregatite ca sa dea acea senzatie de fluenta si relaxare. Nu e nici o relaxare, e o documentare facuta la sange.

 

 

 

Un mod cronofag de a scrie cu reveniri, in straturi

 

 

 

Ne intoarcem la romane.

 

Acest roman, Partida de vanatoare, a ramas neterminat pentru ca m-am apucat sa fac film, Dinastia. Acum incerc sa-l termin. Anul trecut, in iarna, intr-un moment de pauza intre filmul Dinastia si filmul cu Bucurestiul, intrand in arhive, am descoperit niste dosare foarte interesante, nu pentru istoric, ci pentru scriitor. Foarte pitoresti, cu personaje interesante, cu un mediu interesant, si am inceput sa scriu un roman a carui poveste se petrece in anii 44-48-50 in lumea lumpenproletariatului bucurestean. De aici se recruteaza colaborationisti cu ocupantul sovietic... Ma intereseaza zona periferiei, bordelurile, salile de dans, carciumile, sectiile de politie, sediile partidului comunist, plin de derbedei, oameni care ziua jucau barbut si seara mergeau cu camioanele si-i bateau pe studenti, pe taranisti si liberali cu ciomegele. La 8 noiembrie 1945 de exemplu. Scriu despre pegra asta foarte amestecata - prostituate, chelneri, someri, oameni de prin puscarii. Am vazut asemenea dosare si citesc la Biblioteca Academiei presa vremii. Totul e foarte interesant. Am xeroxat mii de pagini si merg si cu aparatul foto si fotografiez titluri, fotografii. Incerc sa-mi creez un fel de falsa memorie, pentru ca n-am trait epoca aia, sunt nascut in 52. Ma impregnez de ea ca sa simt atmosfera. Am scris unele parti din acest roman, a aparut un fragment in Observator Cultural si scriu acum la el. Astea sunt santierele pe care le-am deschis si nu le-am terminat. Aici seman, cum spuneam, cu Romania. Noi avem geniul inaugural. Debutam senzational si terminam lamentabil. Asta e destinul istoriei noastre si cred ca sunt si eu un roman mediu, un cap de locuitor, care traiesc drama geniului nostru inaugural.

 

Anul asta ti-au aparut doua carti in Statele Unite pe care le vei lansa pe 15 septembrie. Ce simti?

 

Nimic.

 

Dar romanul din care publicam noi acum?

 

E cel de acum 3 ani.

 

Si care e cel mai apropiat de editura?

 

Nici una dintre aceste carti nu se afla in acest moment in vreo editura. Sunt preocupat ca in perioada urmatoare sa-mi public romanele. Nu voi mai publica teorie politica poate niciodata sau poate peste foarte multi ani, cand circumstantele ma vor obliga la o meditatie asupra politicii.

 

Totusi ai o serie de documente, si le vei prefata.

 

 Dar nu sunt cartile mele, sunt ale arhivelor. M-am intalnit, scotocind in arhive, cu lucruri interesante, care nu sunt cunoscute, despre care nu s-a scris nimic. Ma gandesc sa aduc informatie, pentru ca eu nu mai am timp sa scriu astfel de carti, cum am facut cu Clientii lu tanti Varvara, care mi-a luat o viata.

 

Cat ai scris la el?

 

Vreo 15 ani, cu intermitente, exact cum fac cu romanele. Intru intr-un proiect si ma retrag. Cand apar documente noi, revin, adaug. Sunt pictori care picteaza prin adaos, pun straturi-straturi. Cam asta e si tehnica mea de lucru, si in film, si la scris. Tot timpul pun, adaug, scot, refac. Am o metoda foarte cronofaga. Nu scriu dintr-o data nimic, un capitol are 5-10 variante, tot timpul refac, rescriu, lucrez in maniera asta care e foarte ineficienta. Dar textul capata densitate, printr-o asemenea refacere dispar cuvintele inutile, informatia este densa, textul devine ca o stofa buna.

 

 

 

Fondul Stelian Tanase: imi cedez arhiva cu conditia ca accesul la ea sa fie neingradit

 

 

 

Deci documentele acelea...?

 

O sa fie o colectie la Polirom, pe care am s-o ingrijesc. E prima oara cand o fac. Mai pierd timpul si cu asta. Sunt dosare, nu sunt cartile mele, sa nu creada lumea ca sunt un grafoman. Primul titlu va fi dosarul "Cristian Rakovski", un romano-bulgar, cu studii de medicina in Occident, care conduce PSD in perioada de dinainte de primul razboi mondial si apoi ajunge in Rusia, unde devine unul dintre liderii Cominternului si presedintele bolsevic al Ucrainei. Ajunge ambasador la Londra si Paris. Era bogat, mosier de la Mangalia, a finantat si ziarul lui Lenin si al lui Trotki. Era cel mai bun prieten al lui Trotki. In Rusia a facut cariera, a cazut in dizgratie cand Trotki a pierdut partida si a ajuns in exil intern. Trotki a plecat in Turcia, apoi in Occident si a fost asasinat in Mexic, in 23 august 1940, de Ramon Mercader, la ordinul lui Stalin, in Mexico City. Cristian Rakovski a avut un proces impreuna cu Buharin, in 1938, a fost condamnat la 20 de ani si a fost executat in 1941 la Orel, in toamna in care nemtii, romanii, si ungurii, si italienii au atacat Rusia. Am gasit despre acest personaj documente in arhivele romanesti. Sunt intrigat ca e cunoscut in strainatate, in mediile socialiste, comuniste, dar in Romania nu. Biografii lui occidentali n-au folosit documentele romanesti. Aceasta a fost ideea. Pleaca de la gandul de a umple niste goluri de informare. Cercetarea istorica romaneasca este foarte in urma pentru ca accesul la arhive este foarte limitat. Uneori am avut noroc si am gasit documente pe care nu le cautam, dar pentru valoarea lor le-am copiat la xerox, alteori chiar le-am cautat cu lumanarea prin arhivele SRI, MAE, ale Armatei, Arhivele Nationale, ale CNSAS si in arhive private. Decat sa stea in subsol la mine, mai bine sa se tipareasca. Dar arhiva, asa cum este ea, am vorbit cu Stejarel Olaru si Marius Oprea sa o preia ei. Singura mea conditie va fi ca accesul la aceste dosare sa nu fie ingradit de nimic. Voi ceda gratuit zecile de mii de pagini de arhiva pe care le strang de 15 ani. Va fi un fond « Stelian Tanase », care in general priveste miscarea comunista romaneasca, cam asta e miezul ei.

 

 

 

Bucurestiul este ambianta esentiala a ceea ce scriu

 

 

 

Am ajuns la filmul pe care il faci acum despre Bucuresti. In primul rand, cum ti-a venit ideea? In romanele tale exista un Bucuresti recognoscibil, faci parte dintre scriitorii bucuresteni.

 

Sunt nascut in Obor si Bucurestiul e personajul sau ambianta esentiala a tot ce scriu. Am trait la Bariera Vergului, in Obor, acum sunt in mahalaua Dracului. Partea asta stanga a Filantropiei e mahalaua Dracului, incepand de la Hanul Galben pana la Groapa lui Ouatu.

 

Hanul Galben, care a fost daramat in ultimii ani ai lui Ceausescu. Era pe Banu Manta.

 

Exact. Cum scriu mereu in carti ca apare Diavolul, ma simt in mediul meu. Dar serialul despre Bucuresti, pe care il inchei acum, vine tot din aceasta aplecare spre trecut. Sa stii ca trecutul e prezent. Sunt mai preocupat de inceputul sec. XX decat de inceputul sec. XXI. Nu ma uit la televizor. Stam, uite, acum de vorba, ceea ce fac in fiecare seara cu prietenii sau lucrez aici pe terasa. Nu citesc ziare, nu sunt un om informat, cum se crede. Sunt mai interesat sa citesc ziarul Universul din 1935 sau Seara din 1914 decat ziarul aparut dimineata. Pot sa am o perspectiva mai exacta asupra epocii si inteleg mai bine ce se intampla. Prezentul iti scapa intotdeauna printre degete. Emotional nu ma simt confortabil intr-o stare de lucruri care se schimba tot timpul. Am nevoie de certitudini. Romanul nu e cronica vietii cotidiene, cum isi inchipuie unii, cum nu este nici autobiografie. El este fictiune pura, o inventie.

 

Sa ne intoarcem la filmul  Bucuresti - strict secret.

 

Serialul are 24 de episoade. E Bucurestiul vazut prin doua lupe. Una este aceea a povestii, a istoriei, in sensul de story. Si alta a unui loc. Am vrut sa spun ceva cu sens despre Bucuresti. Sunt foarte preocupat de zelul demolator al developerilor si al imobilistilor, al Primariei. Este o complicitate care ma ingrijoreaza. Am vrut sa prind anumite epoci. Exista mai multe orase Bucuresti, nu numai teritorial, dar si in timp, straturi-straturi. Vad acum ca in centrul istoric se face un lucru bun, se sapa si se dezveleste strada. Acolo este istoria Romaniei, a Valahiei, istoria Bucurestiului si noi o calcam in picioare, chiar la propriu. Am vrut sa ofer aceste povesti si o privire subiectiva asupra Bucurestiului. Cred ca Bucurestiul poate fi citit altfel decat a fost citit pana acum si secretul sunt povestile. Noi nu am citit adevaratele istorii din cauze politice si de istorie, lucru care ne-a transformat in ignoranta; noi am uitat, nu stim de unde venim. Trebuie sa refacem acest trecut, acest tesut; trecutul e un tesut. Trebuie adus la suprafata, ajutat sa se nasca, mosit. Ca o strada sa capete sens, trebuie sa stii ce s-a intamplat acolo, ce oameni au trait, ce evenimente au fost. Incerc sa fac acest lucru. E subiectul meu, cum spune un scriitor. Stau in arhive, la Academie, citesc ziare vechi, memorii, jurnale, stau de vorba cu oameni care au trait aceste evenimente si tot timpul apar mereu alte istorii. Ar fi pacat sa ma opresc la cele 24 de episoade.

 

Ai o limita in timp? Da-mi niste episoade, povesteste ceva.

 

Asasinarea lui Barbu Catargiu, furtul moastelor Sfantului Dumitru in 1918, de catre o patrula de soldati bulgari, Casa Poporului, Hotel Concordia, atentatul de la Senat. Sunt subiecte neliterare, din zona politica... Apoi sunt altele: cutremurele, incendiile, inundatiile, bolile, molimele, prostitutia. Dintre cele literare sunt cateva foarte interesante. De exemplu, sinuciderea lui Odobescu dintr-un amor nefericit. A fost tentativa de asasinare a lui Alexandru Davila, cu cutitul, un slujitor al lui. Am facut un episod despre tringhiul Natalia Negru, Dimitrie Anghel si St.O. Iosif, ultimul mort de sifilis la Spitalul Coltea. Dimitrie Anghel a tras asupra Nataliei, fosta sotie a lui Iosif care devenise intre timp sotia lui, si apoi s-a sinucis. Ea a scapat cu viata, el a murit. Am scris un alt episod despre Mihail Sebastian, cred ca e primul film care se face despre el. Am facut un episod despre Craii de Curtea Veche, cu Bedros Horasangian, care apare in film, apar si alti scriitori in film: Barbu Cioculescu, Ioana Ieronim, Mircea Cartarescu, Stefan Agopian. Incerc sa fac acest Bucuresti spiritualizat, dens de cultura, de istorie. Noi ne batem joc de el acum, il ignoram si il tratam cum l-a tratat si Ceausescu, ca pe o baraca. Cred ca am putea privi cu bun-simt la Bucuresti, sa facem lucruri mai mici, mai realiste si care chiar sa schimbe fata orasului. Am stat la New York o vreme si mi-a placut sa-l bat cu pasul. Daca intr-un restaurant a intrat Edgar Allan Poe, Roosevelt, sau Elvis Presley ori Marylin Monroe, acolo e o placa, sunt fotografii, semnaturi. Presa newyorkeza scrie, e foarte atenta la viata comunitatii. Presa noastra nu. De ce nu scrie ca aici a stat si a ucenicit Brancusi? - dau un exemplu. Sau Victor Brauner... Locurile sunt identificate, nu e un secret. L-a intrebat cineva pe Barbu Brezianu, el ar putea sa ne spuna, e cel mai mare expert din lume in Brancusi: care sunt urmele lui Brancusi in Bucuresti? Nu stim nimic. Brancusi este tot ce inseamna maxima valoare in secolul XX in sculptura, el este piatra kilometrica in sculptura lumii. Nu e nici o urma in Bucuresti unde sa se spuna ca a trecut pe aici, aici a invatat.

 

 

 

Daca vrem sa facem bani la Bucuresti, trebuie sa facem cultura

 

 

 

Iar masacrul caselor vechi continua...

 

Da. Dau un exemplu. Intre Cazinoul Victoria, fosta Ambasada Germana, si casa lui Barbu Catargiu, urmatoarea, in fata Academiei Romane, a fost Institutul de Fete Moteanu, unde invata toata protipendada. Aceasta cladire din Cal. Victoriei a disparut intr-o noapte, acum cateva luni. N-a reactionat nimeni. Este un dezastru si el continua. Asemenea cladiri dispar in fiecare zi. Academia ar trebui sa se sesizeze, istoricii, oamenii de cultura, presa si sa nu-i lase pe lacomii devastatori ai Bucurestiului sa continue. Acum vor sa ia Bordeiul, sa faca mall-uri in mijlocul orasului. Trebuie opriti. De ce spun asta? E si o ratiune practica. Nu sunt un visator. A fost o sesiune la Academie despre Bucuresti si Videanu ar fi spus ca aceia care avem aceasta perspectiva a trecutului suntem niste visatori. Nu. Cultura si sarmul, amprenta istorica a unui oras face bani. Lumea se duce la Paris sa vada muzee, palate, cafenelele unde veneau scriitori, artisti, locurile cu o incarcatura culturala. Nu se duce sa vada HLM-urile si nici autostrazile Parisului, se duce sa vada cultura. Si la Londra, si la Roma. Roma traieste din turismul cultural. Noi uitam asta. La Bucuresti n-ai ce sa vezi. Daca vrem sa facem bani la Bucuresti, trebuie sa facem cultura. In ciuda a tot ce spun cei care fac afaceri in Bucuresti si-l devasteaza. Oricum, fac acest film despre Bucuresti ca sa-l evoc, pentru ca as vrea sa intelegem mai bine ce e cu acest oras paradoxal. Oamenii nu stiu si n-au nici o vina. Dar noi, ca oameni de cultura, pardon de expresie, putem sa facem lucrul asta. In loc sa scriu un roman, am preferat sa fac acest serial despre Bucuresti.

 

Cand incepe?

 

Se va da o data pe saptamana, incepe la jumatatea lui septembrie si va tine pana la vara. Sunt multe povesti prea putin spuse. Povestea Martei Bibescu cu colonelul Thompson, povestea Zarazei, a lui Mihail Sebastian si a premierei Stelei fara nume, povestea de dragoste a Licai Gheorghiu cu Ginel Placinteanu. Oamenii vor sa auda povesti. De exemplu, a asasinarii primului prim-ministru al Romaniei, Barbu Catargiu, in 1862.

 

Asta spune ceva despre noi, cei atat de blajini.

 

Nu suntem blajini. Romanul este violent, dupa perioade de pasivitate, pune mana pe arma. Este un sir lung de asasinate politice in sec. XX, in secolul XIX a fost numai acesta. Ne omoram cu fervoare politicienii. Ideea ca Romania a scapat de violenta pentru ca a intrat in UE e o falsa idee. Maine scoate un general tancurile pe strada fara nici o problema.

 

Tu crezi?

 

Da. Ce credem, ca, dintr-o data, suntem intr-un paradis ? Nu. Suntem in pline conflicte care adesea se rezolva cu violenta. Romania va mai cunoaste destule episoade tulburi. Nu am intrat intr-o zona in care istoria a murit. Istoria continua, cu violentele ei, cu cruzimile ei, cu lupta intre diferite grupuri de interese. Nu se termina istoria cu intrarea Romaniei in UE , cum nu s-a terminat nici cu 22 decembrie 89. Toata lumea crede ca intram intr-o perioada de pace senina, ca ne apucam de treaba si o sa fim o tara prospera. Suntem intr-o perioada foarte tulbure, care ne-a impiedicat sa scriem, dar ne-a dat mult material. Dar iti trebuie si timp sa ingurgitezi asemenea materie: mineriade, tradari, coruptia masiva la care am asistat si asistam in ultimii 17 ani. E o istorie spectaculoasa si noi scriem despre ea.

 

 

 

 

 

STELIAN TANASE

 

 

 

O comedie neagra

 

 

 

3.

 

Imagini, camera 1. Multime în fata bisericii mitropolitane. Se vad schilozi, saraci, cersetori, orbi, piticanii, giganti. In prim-plan, îngenuncheati. Fac cruci mari, se lovesc cu fruntile de pamant. Se tarasc la locul minunii. Femei batrane, în negru, se roaga la icoane, le saruta. Un cort, se împarte pomana. Lumea se îmbranceste sa apuce un castron. Camera 2. Oficiali, limuzine, bodiguarzi. Barbati îmbracati la costum. Cravate, camasi albe, microfoane în urechi. In parking, jeepuri cu girofar. Uniforme de politie. Camera 3. Prelatii, ierarhia bisericeasca pe scari, barbile albe si negre, anterie, cadelniteaza, incolonati, trec prin multime. Corul bisericii in pardesie negre. Umbrele deasupra. Instalatia de sunet. Bate vantul. Statiile de amplificare bazaie. Aici se va tine slujba, striga cineva cu palmele palnie la gura. Vor vorbi Inalt Prea Sfintia Sa mitropolitul Macarie. Prezenti primul ministru, ministrul de resort, parlamentari. Sunetul bruiat, paraziti. Vuietul vantului patruns in piata. Se aud clopote. Umplu vazduhul. Instalatiile televiziunilor, care de reportaj, antene satelit. Un reporter, in fata camerei, la cinci pasi, cu un microfon in mana, transmite: "Mare sarbatoare mare. Ziua sfintilor Pafnutie si Alexandra, protectorii Transilvaniei. Sunt aproape un milion de credinciosi veniti de pretutindeni. Romanii sunt un popor crestin, inca de pe vremea sfantului Andrei, care a fost pelerin pe aceste meleaguri... Astazi se vor scoate din biserica moastele sfintilor... facatori de minuni... Vom reveni cu amanunte în cateva minute. Dupa publicitate. Pentru televiziunea nationala a transmis Misu Scarlat..." Zgomotele îi acopera vocea. Publicitate: reclame de tampoane pentru femei, deodorant, cafea, noul telefon mobil X4... Reporterul: "Baga-mi-as picioarele în sfintii astia..." Isi scoate castile, face scandal unui tehnician, "Sunetul nu merge, baaaaaa!... Ma faci sa vorbesc degeaba. Ce sunt, un caraghios? Vrei sa ma omori? Dumnezeii si coliva si anafura..." O tanara se apropie, il sterge cu un servetel, ii reface machiajul. Fata: Lasca face o minune si pentru tine. Imagini din piata, multimea se inghesuie pe scarile catedralei mitropolitane. Reporterul catre tanara: Hai s-o facem! In rulota nu e nimeni. Fata: Cu tine? Mai tango. E f-una cu care nu te-ai culcat? Reporterul: Avem binecuvantarea sfintei. Si Sfantuletul? Reporterul: Diseara la hotel? Suna telefonul celular. Fata i-l intinde cu o mutrita solemna. Reporterul: Da boss, sa traiti. Ecranul impartit in doua ferestre cu chipurile celor doi, reporterul Scarlat si seful lui, mutra necunoscuta. Mustata, chelie, privire incruntata, sprancene groase, falci puternice. Cam atat. Un minut de conversatie. Reporterul asculta, mut. Apoi inchide. Ordin: vine chiar Excelenta Sa! Bossul, domnul Buzatu in acte, vrea o declaratie in direct. Simplu, martafoilor ! A zis ca ma taie de pe lista daca vin cu mana goala... Camera la mine. Atentie "Suntem un popor crestin!" striga reporterul. (vantul ii acopera vocea) Traiasca Guvernul! (umbla sub fusta fetei)... Cut!!! Ce faci domne, iti bati joc? sare un operator bascalios. "Dupa, gagico, dupa..." Se intoarce spre fata care tot il tamponeaza cu pamatuful, "putin fond de ten", ii zice. Misu Scarlat operatorului: Baga lacrimi, smerenie, lumea asteapta un miracol... (fata il trage de cravata spre ea) Asaaa. Mesajul Inalt Preafericitului patriarh Teoctist si apoi salutul primului ministru... (fata s-a lasat pe el, il saruta pe gat)... Da futu-i biserica si Dumnescrisii m... (spre echipa, apoi se intoarce spre camera) Da, da, sunetul e bun, OK. Incep! Aparitia Sfintei Fecioare in 1785, epidemia de ciuma din 1812... Pelerinajul milioanelor de credinciosi care spera intr-o minune... Seceta a facut ravagii... Sunt mii de infirmi aici... Tratamentele asupra lor au esuat. Milostiva se va imbuna dupa atatea rugaciuni fierbinti. Orbii vor sa isi recapete vederea, paraliticii sa se ridice in picioare. Sterpele sa nasca... (fata ii descheie nasturii camasii, il saruta pe piept). Reporterul si machieuza urca scarita rulotei. Reporterul: Telefonul suna, iar Buzatu-Harapu. "Da, il gasesc, inca nu a ajuns aici, sosirea este anuntata la pranz. Buun, sa imi caut alt job daca nu reusesc sa il intervievez? Am auzit bine? Asa sa fie, boss. Vars si o lacrima!? Nu mai pot sa vorbesc boss, intru in emisie, da, in direct. Inchid, e ceva defect pe fir. Va sun eu..." Scarlat si machieuza Fifi dispar in rulota.

 

Imagini. Cadru departat. Coloana oficiala opreste undeva la marginea pietei. Flashurile foto, multimea isterizata rupe randurile, agitatia nervoasa a cordonului de politisti. Imagine, cadru apropiat. Reporterul apare, camasa scoasa din pantaloni, imbrancit. Rade. Fata în cadrul usii: Du-te la ailalta, te asteapta la hotel. Reporterul se apropie de camera de luat vederi. Saluta in prim-plan. Dispare. Camera 1, camera 2, camera 3. Sarf. Se lipeste de un oficial, ii arata microfonul - e ca un pasaport. Ordin de la capitanie sa iau un scurt comentariu al Excelentei Sale. Despre ce? face paznicul sec. Scarlat il credea mut si surd. Aaaaa, despre mareata zi, cu sfintii si moastele, si poporul strans aici, evlavios. Bodigardul numai urechi, ochelari fumurii, impenetrabil. Ii arata cu capul spre stanga. Scarlat prinde iute miscarea. Trebuia sa negocieze cu o blonda a-ntaia, ea se ocupa de programul Excelentei Sale in timpul praznicului. Se prezenta curtenitor, explica brav cu ochii in decolteul persoanei. Scarlat se invioreaza. Intrebari? facu ea. E sau nu crestin? Crede in Dumnezeu? Merge la biserica? Nu vreti pe altcineva? il chestiona cuconita. Avea voce moale, sparta, dar dulce. Se pisicea, chiar cand trebuia sa fie oficiala si rece. Da, imi trebuie cinci minute, neaparat, cu Excelenta Sa, trei vorbe. Boss-ul meu nu are mila, Buzat ca un harap, imi taie capul daca ratez. Ar fi pacat, aveti un cap frumos, silabisi ea. Blonda, inalta, infipta bine in craci. Excelenta Sa are programul complet ocupat, va fi extrem de... Avem un milion de telespectatori... Voteaza, sa stiti. Suntem in direct. Pentru ei conteaza sa auda cuvantul Excelentei Sale. Va fi ca vocea lui Dumnezeu pe pamant. Ar fi o onoare. Incheiem apoteotic transmisia in direct de la marele praznic... scanda Scarlat ca si cum ar fi fost in emisie, live. De sarmul lui in minutul asta depindea cariera. Baga tare vraja, nedezlipindu-si ochii de pe decolteu. Aparu umbra din partea Excelentei Sale, cenusiu, ochelarii cu rame subtiri, roscovan, politicos. Il stia din vedere, unul Firica, despre el se zvoneau tot felul de istorii. Eminenta cenusie, face si desface. S-a notat, interveni el. Va trebui sa asteptati, lasati un telefon, va gasim noi. Daca mai avea o sansa, numai cu dama. Cu asta, zero. Nu ma indoiesc, facu Scarlat. Alaturi, un bodiguard clonat. Asta il gaseste si pe Dracu sub pres, il scoate de acolo de urechi si-i trage picioare in cur. Totusi dama ii dadu ceva mai mult decat nimic. "Excelenta Sa tine un mare discurs fix la 12,00, pe scarile catedralei, pentru tot norodul." Ii promise ca va avea grija sa il plaseze in apropiere, sa ia cadre bune. Separat, un interviu, imposibil. Daca la sfarsit reusiti sa ii puneti o intrebare-doua, nu ne suparam pe dvs. "E o sansa" facu, pupandu-i mana.

 

Cut. Reporterul Misu Scarlat ia un interviu mitropolitului Macarie. Semet, barba alba pana la burta. Freaca cu degetele siragul de matanii. Camera 1. Plan mediu. Inalt Prea Sfintia Sa profilat pe cerul cenusiu. Se vad turlele invelite in tabla. Spune evlavios ceva despre insemnatatea moastelor. Despre praznicul sfintilor Pafnutie si Alexandra. Marea sarbatoare crestina. Face semnul crucii la fiecare doua cuvinte, ca pauza de respiratie. Se inchina infigand privirea in camera 2. Se intereseaza cand este programat interviul. Plan apropiat. Scarlat il asigura ca diseara intra pe post la noua. Camera 3. Un preot in odajdii sopteste ceva mitropolitului care se opreste brusc din vorbit. Refuza sa continue. Scarlat injura birjareste, camera cut. Inalt Prea Sfintia Sa se face ca nu aude. Ce s-a intamplat? intreaba Scarlat. Politicienii vor sa ne strice praznicul. Boala grea, tinere. Au venit pana aici nu sa se roage la moaste, ci sa intrige, sa pangareasca minunea Dumnezeiasca cu lucruri lumesti. Urat... Ii explica simplu ca Inaltul Oaspete - intelegi despre cine este vorba - dorea sa se adreseze credinciosilor. Cat este mitropolit, blasfemia nu se va intampla. Nu suntem la miting. Lui Scarlat ii cazu falca, aranjamentul cu dama blonda cadea. Ce era rau, intreba, daca Excelenta Sa voia sa se stie ca e om cu frica lui Dumnezeu, sa dea un exemplu moral... Camera 1. Inalt Prea Sfintia Sa ramane mut. Se invarti pe calcaie, nu inainte de a-l mirui cu o cruce. Anteriul i se umfla la poale din cauza grabei cu care se rotise. Pleaca urmarit de enoriasi. Lumea sare sa ii sarute mainile, se agata de silueta in odajdii. Face cruci spre ingenuncheati. Camera 3, plan indepartat. De pe trotuarul de vizavi, o ceata de calugarite striga: An-ti-cris-tul, An-ti-cris-tul! Mitropolitul suie ajutat de bodiguarzi intr-o limuzina neagra, lucioasa. Scarlat il urmareste cu privirea din capul scarilor. Priveste apoi drept spre camera. "Incheiem aici deocamdata reportajul nostru. Vom reveni cu imagini. Pe curand. Si nu uitati, suntem in asteptarea inaltelor oficialitati - deja anuntate in buletinele noastre de stiri. Vor veni in pelerinaj la sfintele moaste pentru a participa la marea slujba tinuta de Inalt Prea Fericirea Sa patriarhul, odata cu scoaterea moastelor din biserica pentru a fi aratate credinciosilor. Sunt aici prezenti un milion de pelerini... Buna ziua tuturor."

 

Peste trepiedele cu camere se intind prelate. Ploaia asta afurisita. Paseaza microfonul unei asistente. Se strange echipamentul, cineva ruleaza un cablu si fluiera. Reflectoarele se sting unul cate unul. Vanatoarea mergea prost, haitasii nu isi fac treaba. Telefoanele sbarnie. Pontul era sa se infatiseze preaplecat la stapanire si sa obtina interviul. Trebuia spus ceva grav tarii, poporului, o clipa de smerenie. O rugaciune sa ploua, ca altfel seceta distruge tot. In plus, audienta scade. Asta era catastrofa! Da boss! Misu Scarlat explica machieuzei cum ii facea tipul ghetele Excelentei Sale ca sa il tina in post. Se gudura mai ceva ca un caine batut. In loc sa se retraga cu gagica intr-un loc linistit, sa isi ucida unul altuia paduchii, sa se scarpine pe spate, sa se miroasa in sosete, boss se tinea de basme. Am aranjat cu seful lui de cabinet, un smecher ce n-ai vazut, sa zica niste vorbe la camera dupa ce tine spiciul cu lipiciul. Chestia e ca mitropolitul nu il vrea. Nu si nu. L-as fi luat cu camera trei, pe fundal icoana mare facatoare de minuni. Cu babele aprinzand lumanari si rugandu-se. E mare credincios, mi-a zis, smecherul. Firica are un ochi de sticla, ba nu, sau amandoi. Ingheti cand se uita la tine. Voia sa vada daca sunt de-ai lor sau dusmani. Sa nu fac vreo figura. Pacatele mele, i-am zis, ii iau vorbele alea ca mierea de pe limbuta si gata. Ca o injectie. Nici atat. Machieuza, papusa lui, il privea amuzata, fara sa inteleaga vrajeala vedetei teve. Decat ca pandea un mare vanat...

 

Transmisie in direct. Reluam. "Suntem din nou in marea piata a bisericii mitropolitane. Bun gasit." Scarlat cu castile pe urechi vorbeste pentru telespectatori. Zeii la care se inchina si ii linguseste zilnic. Sopteste ragusit, nu cumva sa deranjeze soborul de preoti strans pe scara bisericii. Prim-plan. Incident. Excelenta Sa vrea sa vorbeasca multimii. Mitropolitul refuza ferm, canonul ar fi incalcat. Firica da din cap nemultumit, e un afront. Excelenta Sa trebuie sa se adreseze multimii. Sa apara printre preoti, in interiorul bisericii, ca un crestin. E o mare onoare pentru sarbatoarea asta sa il aiba chiar pe Excelenta Sa musafir. O fi, zice un cancelar al Mitropoliei, un barbos cu voce de bas, dar canonul interzice unui mirean sa ia cuvantul la praznic. Negocierea nu duce la nimic. Firica aminti de binele care l-ar putea face bisericii. De asemenea, accentua inalta protectie. Mitropolitul ii replica: protectorul nostru este numai bunul Dumnezeu. Firica aminti fondurile pentru refacerea manastirilor. Aminti de intalnirea avuta cu insusi patriarhul Constantinopolului. Prilej cu care a fost insotit de Inalt Preasfintia Sa, pe cheltuiala Palatului. Mitropolitul nu se lasa induplecat, dar isi aminti ca voiajase cu Excelenta Sa pe Bosfor. Ramase cum a hotarat. Nu. Canonul e canon. Asa incepu un incident diplomatic care raci o vreme atmosfera. Excelenta Sa ramase cu amintiri neplacute pentru afront. Nu suporta sa il sfidezi. Drept represalii hotari sa paraseasca praznicul la pranz, imediat dupa slujba. Nu ramane la masa cu inaltele fete bisericesti. Firica notifica decizia, cu regret, mitropolitului. Acesta se pleca, de asemenea, cu regret. Daca nu il iubeau, nu ii respectau rangul, e reciproc, facu Excelenta Sa spre Firica. Dusmanii nostri se inmultesc. Si in Biserica, iata, se comploteaza contra lui. Reporterul isi juca situatia la ruleta. Urmari toata dimineata ceremonia pe o vreme inorata. Ploua destul. Statu ingandurat in capul treptelor si masura prostimea. Alaturi vanatul sau, ingandurat.

 

Prostimea, cuminte, umplea piata, se ruga, canta, isi facea cruci. Excelenta Sa se infatisa ei, indepartat, tacut, ca un zeu. Misu Scarlat in apropiere astepta o clipa fasta. Ii inghitea rasuflarea, se lipise de pardesiul lui, gata sa scoata microfonul, sa il aduca pe Tase cu camera, si e un om facut. Inchipuieste-ti, el si marele om, sub aceeasi umbrela cat o tara. Unde nu e un fotograf sa inhate faza asta, sa moara in redactie de ciuda. Vivi unde esti? Un bodiguard il privi urat si trebui sa se retraga. De la Bucuresti il pisau cu telefoanele. Trebuia sa raporteze ce face la fiecare sfert de ora. Erau isterizati suta la suta. Scarlat era cu inima ca o garsoniera mizera, cu veceul in curte. Marele discurs pentru credinciosi nu se va tine. Refuzul mitropolitului se derulase sub ochii lui. Statea ca milogul sa prinda orice miscare. Sperante ca prada lui sa zica ceva pe gura nu prea existau, zero, si nici Scarlat sa se salveze. Excelenta Sa nu venise pana aici degeaba. Voia sa traga un folos. Putea sa se roage singur poimaine cand locul se golea. Tinea mortis sa fie vazut inconjurat de popor. Sa arate prostimii ca se inchina ca un bun crestin, sa adune voturi. Privea tinta camerele ori de cate ori se apropiau de el. Si avu grija, cocotat in capul scarilor, sa se gaseasca in calea lor. Scarlat il ghicise si isi pandea vanatul. Daca televiziunile nu ar fi fost prezente, s-ar fi retras imediat dupa disputa cu mitropolitul. Urechea lui Scarlat, bagacios, capta sunetul. Nu voia sa dezamageasca masele de fideli. Va ramane inca putin sa se arate poporului, care nu era vinovat de ingratitutinea mitropolitului. Multimea, preotii, oficialii aici de fata il oboseau. Ii reveni vechea migrena, crampele la stomac. Isi facu mai multe cruci mari, de cum se opri camera sa il arate in prim-plan. Scarlat il servi cu reverenta. Il arata cum lua o figura evlavioasa. Inchidea ochii si privea spre cer. Unele cadre ii reusira perfect. Mai ales cand tinea in palme o lumanare, o secunda inainte sa o paseze indispus unui bodiguard. Nu stia rugaciuni, dar cand ajungea in prim-plan misca buzele patruns de maretia praznicului. Se auzea in coloana sonora corul bisericesc. Aparu la telejurnal rugandu-se smerit spre icoane. Pleca fruntea, saruta racla unde se gaseau moastele. Excelenta Sa miza pe un miracol. Se considera un sfant. In sufletul lui se vedea un om curat, sacrificat pentru tara. Trupul lui nu va putrezi. Daca tii un mort trei zile neingropat, trebuie sa chemi Sanepidul din cauza putreziciunii si a mirosurilor. Corpul lui binemirositor se va conserva. Ii spuse insotitoarei lui din acea sfanta zi de duminica, duduia Diana. Scarlat, la un pas, inghiti povestea fascinat. Viziune cu Excelenta Sa intr-o racla, inconjurat de babe planse, ologi, orbi, popor. Bineinteles astea nu au patruns in programul teve din seara aia. Un reporter frenetic la un inceput de secol. Cine era el? Un ins. Corpul ii va putrezi sigur, ca al unui pacatos. Mancat de viermi.

 

La pranz Excelenta Sa parasi piata plictisit, cum am mai spus. Invoca programul, incarcat. Prevedea - scenariul B - un voiaj in judet. Se desparti in termeni buni de Inalt Prea Sfintia Sa, Macarie. Apoi intreba de un closet. Refuza dur insistentele reporterului care ii tinuse bicisnic companie. Ce closete murdare! facu, iesind dintr-o cabina, stergandu-si palmele cu batista. Alaiul se alinie pe sosea. Jeepuri, mica isterie, tarani pe dealuri, facand cu mana. Functionari provinciali, pe marginea santului, batuti de vant, uzi, rebegiti, stransi palc. Excelenta Sa isi lua la revedere, salutand cu mana, generos. Disparu in interiorul limuzinei. Scarlat filma. Minus izbucnirea nervoasa a Excelentei Sale, un minut mai tarziu. Departe de camere, cand fu singur cu soferul, metresa si Firica. Raport: Reporterul Misu Scarlat fu concediat prin telefon, chiar de boss-ul lui. Sa isi ia catrafusele si sa nu mai stearga cu fundul lui mare peretii televiziunii. Il facu golan, curvar, neserios, incapabil pentru o meserie de boier, cum avea. Desfacerea contractului de munca, litera D, abateri disciplinare. Nu te mai angajeaza nimeni. Se drese cu o bere pe teresa. Preabuna Fifi il compatimea, tacand. Il stergea de transpiratie cu esarfa ei verde. Cand, pe seara, tarai telefonul. Stafful inaltului personaj constata ce multe figuri politice se inghesuiau sa isi arate mutrele la teve. Ionescu, mai ales, marele dusman, liderul opozitiei, nu pierdu prilejul sa apara printre ierarhii bisericii si sa se amestece entuziast cu multimea. Strangea maini, asculta deferent babele, ologii, taranii superstitiosi. Promitea, o facea pe popularul. Se pare ca Excelenta Sa, enervat, ar fi sarit ars. Ce zici de toate astea, Firica? Suntem lucrati ! Daca esti prost stai acasa! continua. Nu era mai bine sa ramanem la Palat? Duduia Diana isi aminti de acel reporter care insistase pentru un interviu. I-l dam, de ce am refuza? Se facu tacere. Excelenta Sa ezita, ii era frica de intrebari puse in direct. De obicei cerea intrebarile in scris. Consilierii ii pregateau replicile, se inregistra si se monta apoi sub supravegherea lui Firica. In situatia de acum, nu era timp. Nu aveai cum sa montezi, sa elimini balbaielile, sa lasi numai lucrurile destepte sa apara. "In direct riscam. Sunt obosit, la nervi ma ia gura pe dinainte si cine stie ce spun." "Excelenta Voastra nu poate spune decat ce trebuie." ar fi intervenit duduia Diana, spun surse informate. Firica, gelos, fu de acord. In plus adauga, au tehnica aici, gata instalata. Intram in direct, au care, satelit, relee, echipa. Nu se refuza o pleasca. Sunt hamesiti dupa rating. Vor fi de acord sa intrerupa programul pentru aparitia in direct a Excelentei Voastre. Breaking news. Bine, incercati, fu de acord, nu prea convins. Odata venit acceptul - dura zece minute - se inviora, intra in priza. Era in stare sa se incaiere cu balaurii. Firica il admira din nou. Singura umbra, influenta duduii Diana, care punctase iar. Asa zicea o relatare din anturaj. Cronicarul, fidel, noteaza. Asa, Pafnutie si Alexandra, protectorii Transilvaniei, au facut in ziua aia macar un miracol. Fara misto, facu Misu Scarlat. L-au intors de pe peronul garii. A auzit glasul, sta cu curul pe bagaj, asteptand trenul. Era proaspat somer, se gandea la lucruri sfinte, chirie, taxe, pensie alimentara. Era plin de datorii. Dar radea cu gura pana la urechi, hazos din fire, cu nasul in sutienul machieuzei Fifi. Era credincioasa, isi facea cruci, la toate intersectiile. Avea de treaba, locul era plin de biserici si troite. Pupa si mainile popilor. Lui ii facea scarba. Ea ii cerea sa nu ia in deradere numele Domnului, o s-o patesti. Uite, pe cer! Pentru el, veneticul Misu si Scarlat, un inger despicase cerul si aruncase o raza violacee. Cadea peste rambleul caii ferate si vagoanele de marfa. Cazuse peste lumea zdrentuita, peste ologii, orbii, batranii adusi in oras de moaste. Ploaia inceta suspect de brusc. Ingerul facuse un semn si se lasase o lumina mare, calduta, pe buruieni, autobuze vechi, fatadele coscovite din jurul garii. Semnul era pentru Misu Scarlat. El dibuise exact pontul, ca prea era amarat. Fu clipa cand suna telefonul. Crezu ca aude clopote si glasurile corului de la Mitropolie. Toata ziua ascultase d-astea. Niet, taraia telefonul mobil. Era decis sa-l dea in ma-sa, sa nu raspunda. Reveni, ii zgaria urechile, clac. Vocea secretarei, vi-l dau pe domnul director. Boss-ul in receptor, ordine stricte. Urgent sa se prezinte la stafful Excelentei Sale, cu echipa. Pai, sunt concediat, strangeam boarfele sa plec la Bucuresti. Mi-am facut evacuarea din hotel. Sunt deja in gara. Nu te-a concediat nimeni. Aduni echipa si faci ce iti spun. Esti cel mai tare reporter de teren. Executarea! Nu face pe nebunu! Lumea e pregatita, du-te. L-ai vanat, poftim, ai prada. Sansa vietii tale. Iti da un interviu in direct. Baftosule, ai calcat intr-un rahat mare azi. Asculta, Misulica, te rog, fii politicos. Nu il hartui, lasa-l sa vorbeasca. Nu il intrerupe cum faci de obicei. E cine e! Si fara bascalie, ca la asta esti expert... De el atarna binele nostru! Nu fi prost. Daca iti iese, te fac sef la stiri. Ai si o vacanta platita unde vrei tu, Venetia, Creta, cu pitipoanca ta la pachet.

 

Excelenta Sa il primi distant, intr-un birou cu lambriuri. Un candelabru urias, de care se sperie sa nu cada exact cand era el dedesubt, baftosu. Draperii visinii, grele, o lumina plapanda. Trebuia sa aduca reflectoare, sa faca probe. Echipa intr-un colt pregatea sculele. Victima - asa spunea Scarlat invitatilor - era anxioasa, avea crampe la stomac si o doctorita blonda ii dadea pastile. Parea suferind, fara chef, agitat. O duduie, tot blonda, si trei secretari il sfatuiau. Agitati, intindeau hartii, ii faceau respiratie artificiala, masaj, ii curatau unghiile. Ii scoteau ceara din urechi, trebuia sa auda perfect. Ii strangeau nodul cravatei, il lingeau si imbalsamau zelosi. Cam asa vedea Misu Scarlat, destul de amuzat, roiul si dansul. Cand i se adresa, Excelenta Sa citea niste foi. Le lasa sa cada pe podea. Sfetnicii se impiedicau care sa le adune si sa i le inapoieze. Scarlat ii zambi complice, scurt exercitiu de putere. Rontaia sumbru piscoturi, le inmuia intr-un o pahar portocaliu. Scurt rictus din partea lui: e suc. Incepem? facu din aceeasi respiratie. Isi puse brusc o masca zambitoare. Gesturile solemne. Bolnavul de adineauri se transforma intr-o statuie. Reporterului, adica eu, i se cere strict oficial sa se tina de chestionarul pasat de unul din smecheri - un grasut bucalat, roscovan. Tot un cioclu, il citi scurt Misu Scarlat. Arunca o privire peste foaie. Injura scurt fara sa lase zambetul sa ii dispara. Excelenta Sa se aseza pe un fotoliu inalt, ca un tron. Facu cateva grimase, isi studie gesturile intr-o oglinda mare agatata pe peretele de vizavi. Isi trase mansetele, isi plimba limba peste dinti, isi privi unghiile. Trase umerii inapoi, isi netezi haina, roti gatul... Doctorita reveni sa ii maseze ceafa. Suporta un minut palmele tipei. Restul trecu urgent, dupa ceas. Personajul oficial nu vorbea. Se adresa silabisind poporului lui. Un apel la trai onest si la morala. (camera 1). Sa ne facem mai buni, sa credem si sa traim in curatenie! (camera 2) Sa ne iubim aproapele, intai familia, copiii, femeia, parintii. Sa nu tradam. Sa nu pacatuim, sa nu preacurvim, sa nu mintim... (camere 3, prim-plan). Ceva in microfoane, un grum. Lavaliera agatata de gulerul invitatului nu se mai auzea. Se ceru pauza, time out, publicitate. Deodorant, cafea, pampers. Aparu un tehnician speriat, corecta defectiunea, facu probe de sunet, e OK. Fifi se repezi sa refaca machiajul. E un sfant! ii sopti ea, entuziasmata, un sfant! Transmisia se relua. Este o zi inaltatoare, un prilej pentru a lasa uratul lumii. (camera 2). Sa ne ajutam unii pe altii. Dadu exemplul celor doi sarbatoriti, Pafnutie si Alexandra, abnegatia, sacrificiul lor. Aminti de necazurile noastre trecatoare, seceta distruge recolta. (camera 1). Ceru solidaritate in jurul lui in clipe de restriste pentru tara. Un gand pentru inaintasi, drapel, familie. (camera 1). Imagini in direct, timp real. Cioclul roscovan aparu: Trebuia sa incheie! Excelenta Sa a terminat ce avea de zis. Scarlat lasa foaia pe genunchi si - il scarmana in cur Dracu - iesi din cadrul fixat. Puse o intrebare, asa, de la el. Aia in jur au innebunit. In casca auzi toate prostiile din lume. O scoase calm din urechi si continua. (camera 3). Se zvonea ca se retrage, ca se pregatea inlaturarea lui. Veti demisiona? Excelenta Sa paru sa nu mai aiba aer, dar, incurajat de Scarlat, care il astepta numai zambet sa isi revina, spuse ca are destui dusmani politici implacabili care ii vor raul si vor sa distruga opera lui. (camera 2, plan general). Pica a doua intrebare. Si a treia... La final, multumi unui personaj enervat. Tare tipul, isi zise Scarlat, isi conservase masca, nu scapase de rictus. Cand zise "noapte buna, pe curand" celalalt se scula teapan din fotoliul ca un tron si disparu dupa o draperie. Cioclul se topi si el, tot in directia aia. Scarlat se gandi ca acolo trebuia sa fie un closet. Prostata Excelentei Sale il chinuia. Cameramanii, operatorii, electricienii, ramasera singuri. Fara roiul de mari ganganii negre-verzi, la cravata, scortosi, la panda. Se simteau mai bine fara oficiali. Isi stransera sculele in tacere si eliberara incaperea. O femeie de serviciu aparu cu un teu, o galeata, carpe sa spele pe jos, sa stranga, sa stearga praful de pe urma lor. Singura in palatul gol.

 

Trenuri dupa miezul noptii nu exista. Misu Scarlat primi perdaful de la patron prin terti. Puse brav genunchiul in tarana. Auzi ca il salvase chiar Excelenta Sa de la somaj. Sunat de patron, se declarase multumit de emisiune. Patronul a rasuflat usurat, il lauda pe Scarlat, baiat bun. Asa relata cineva, improvizand un dialog, auzit dracu stie cum in carul de transmisie. Nu a fost asa rau, ar fi spus statuia. Nu fusese deranjat de intrebarile in plus. A fost un bun prilej sa isi loveasca inamicii la o ora de maxima audienta. Cam scoteau capul de la o vreme. Fantomele trecutului, balaurul putreziciunii, fortele reactionare! Faceau haz in parkingul din fata manastirii unde trebuia sa fie cazati. Scarlat oferi o mica reprezentatie, imitand personajul. Pastisa replici din interviul abia incheiat. In rolul lui insusi, reporterul, juca un calugar, care nu prea intelegea ce se petrece, dar privea rabdator domnii de la Bucuresti. Taraiau greierii, luna din aur coclit peste iarba verde intunecata. Chiliile albe pe panta dealului. Tacere mare. Misu luase cu el o sampanie, sa o deschida cu Fifi. Se gandi sa i-o ofere intervievatului ca multumire. Il salvase de la moarte, si asa se cadea. Afla repede, chiar de la calugar, ca delegatia oficiala dormea in aripa dinspre padure. Nu il opri nimeni, desi locul era impanzit de agenti, ii simtea prin tufisuri, dupa ziduri. Usierul nici el, disparut. Impinse o usa, era, se pare, o sala de mese pentru fete simandicoase si un apartament pastrat pentru inalti oaspeti. Poate avea noroc. Tinea sticla la piept. Rece, verde, cu maciulia argintie. Usa se dadu in laturi, cum apasa clanta. Excelenta Sa era acolo, pe jumate dezbracat. Ciufulit, in maieu si chiloti. Apuca sa il salute cordial, ii arata sampania. In spatele lui, rasturnata pe marginea patului, blonda. Mai grabita, cum se vede, dezbracata nud, cum o fatase ma-sa. Acopera-te, ii spuse calm Excelenta Sa. Blonda executa ordinul cu un prosop roz cu dungi bleu. Se auzira pe coridor pasi apasati, bodiguardul imbujorat, fusese si el undeva sa se usureze, il insfaca de umar. E-n regula, il salva inaltul personaj. Scarlat, protocolar, explica, dorise sa bea o sampanie. Multumire pentru interviu. Lucru care se si intampla. Blonda se fatai un minut, tot goala, apoi disparu. Bodiguardul aduse doua pahare. Conversa cu Excelenta Sa inca un ceas. Scarlat onorat simti rostul. Voia sa il masoare daca va divulga secretul. Avea reputatie proasta, indiscret, barfitor. Un exercitiu de captarea bunavointei, devenise un martor periculos. Vorbea numai celalalt. Intelegea, ca intre barbati, oameni suntem. Scarlat abia reusi sa plaseze o interjectie. Vorbea despre sine la persoana a treia. Ca si cum exista un strain, un musafir, un tert, in acea incapere. Cand il auzi prima data, reporterul se intoarse sa vada daca mai era cineva acolo. Descoperi ca nu. Pontul era ca si zeii sunt oameni, altfel nu ar rezista tensiunii uriase la care sunt supusi. Au mancarimi, fut, se scarpina, ragaie, trag parturi. Si Excelenta Voastra? se mira reporterul. Ohoo, nu ma intrece nimeni. Apoi o dadu pe situatia internationala. Americanii faceau prostii, rusii nu ne iubesc. Ii ceru sfaturi. Misu, flatat, zise ca nu se pricepe. Cand obosi, Excelenta Sa isi anunta retragerea. Misu, apelat pe numele mic, servim patria, il invidie barbateste pentru companie. Blonda aia... Despartire scurta intre doi barbati, in cadrul usii. O avea pe Fifi a lui in chilie. Bodiguardul il insoti pe coridor. Venea un pas in spate, il calca pe calcaie. Ii simtea respiratia in ceafa. Daca il hacuia acolo nu ar fi aflat nimeni. E bine sa uiti ce ai vazut! i se adresa in pragul usii inainte sa dispara. Nu am vazut ce am vazut, il asigura Misu Scarlat, intrusul. Exact, facu matahala. Vorbise cu pectoralii, nu cu buzele, zambind, nimic de zis. Fifi atipise. Il simti si vorbi din somn. Unde ai fost? Cu sfantul tau, la taifas.

 

(noiembrie - decembrie 2005)

 

 Fotografii realizate de Angelo Mitchievici

 

 

 

 

 

Bursa debuturilor

 

2000 - 2007

 

 

 

Ca orice ancheta, Bursa noastra prezinta inevitabil cateva imperfectiuni. Pe unele le-am anticipat de la început, pe altele le-am descoperit pe parcurs. Una dintre deficientele semnalate de respondentii nostri este limitarea arbitrara la perioada 2000-2007, limitare din care decurge neluarea în calcul a unor debuturi semnificative înregistrate cu putin înainte de anul 2000. Asa se face ca scriitori si critici importanti precum Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici sau Sanda Cordos nu vor fi luati în consideratie în cadrul acestei Burse a debuturilor recente. Deficienta ce nu va ramane, va asiguram, neremediata, întrucat ancheta de fata va fi urmata curand de o alta similara vizand debuturile din perioada 1990-1999. De aceea am eliminat de pe listele respondentilor de pana acum numele autorilor care au debutat înainte de 2000.

 

Precizam de asemenea ca nu sunt omologate drept debut cartile în colaborare (regula am preluat-o de la juriile ce acorda premii) si, de asemenea, ca nu vom lua în calcul, la sectiunea de critica/teorie/istorie literara decat autorii care au deja un volum publicat. Ne cerem scuze pentru ca am eliminat din raspunsurile primite numele tinerilor cronicari care nu au debutat înca editorial, precum si pe ale celor care, chiar daca au o carte în pregatire, nu au publicat-o înca.

 

Orice semnalare a unei deficiente sau a unei "scapari" va fi cu siguranta binevenita. (Bianca Burta-Cernat) 

 

 

 

1. Ce debuturi semnificative s-au inregistrat dupa 2000? Mentionati cate 7 nume de autori debutanti (proza, poezie, critica, eseu, dramaturgie).

 

2. In ce raporturi credeti ca se afla autorii debutati dupa 2000 cu promotiile anterioare: continuitate sau ruptura? Exemple concrete.

 

3. Cum apreciati atitudinea din ultimii ani a criticii de intampinare fata de debutanti si atitudinea debutantilor fata de critica?

 

4. Cum apreciati rolul institutiilor (edituri, reviste, uniuni de creatie, minister etc.)?

 

5. Exista un aer de familie (explicati-l, daca da) al noilor veniti?

 

6. Care dintre autorii debutati in 2000-2007 credeti ca va confirma?

 

7.      Ce carti de debut din aceasta perioada depasesc nivelul promisiunii si vor fi citite cu interes si peste 10-20 de ani?

 

 

 

MARIUS CHIVU

 

 

 

Nu cred in rupturi

 

1.  Proza: Cezar Paul-Badescu, Ioana Bradea, Filip Florian, Florin Lazarescu, Radu Paraschivescu, Sorin Stoica, Nicolae Strimbeanu.

 

 Poezie : Dan Coman, Teodor Duna, Marius Ianus, Ioana Nicolaie, Andra Rotaru, Ana Maria Sandu, Dan Sociu.

 

 Critica literara : Paul Cernat, Alexandra Ciocarlie, Daniel Cristea-Enache , Catalin Ghita, Adrian Lacatus, Antonio Patras.

 

 Eseu : Sorin Lavric, Anca Manolescu, Constanta Vintila-Mihailescu, Mihail Neamtu, Cosana Nicolae, Alex Leo Serban, Traian Ungureanu.

 

2.  Nu cred in rupturi, ci, mai degraba, in continuitati si "dialoguri" inconstiente, indirecte sau involuntare.

 

3.  Critica de intampinare - tanara, caci alta nu prea mai e - a scris despre debutanti si a facut-o cu suficienta ingaduinta (si) din nevoia de a improspata campul literar. Disponibilitatea editurilor de a publica debutanti - dupa deschiderea de drum a Polirom-ului - face acum sa avem chiar o inflatie de debutanti. Asa se face ca, in ultimul an, multe carti au trecut neobservate. In Dilemateca nr. 11 am publicat o ancheta cu 15 dintre debutantii ultimilor trei ani, intrebandu-i cum e la debut. Majoritatea au fost nemultumiti, dezamagiti, gata blazati. Dar nu stiu ce atitudine au ei fata de critica literara si, de fapt, nici nu cred ca asta conteaza prea mult.

 

4.  Editurile ii publica, dar sunt deficitare la capitolul distributie si promovare (vezi putinatatea recenziilor la debutantii de la Vinea). Revistele, chiar si cele mai conservatoare, ii publica si, oricum, in ultimii ani, tinerii si-au scos singuri reviste: Fracturi, Tiuk!, Ca si cum, Noua literatura (finantata chiar de USR), Suplimentul de cultura, Pana mea... Cat despre uniuni si asociatii, ca sa reiau exemplul de mai sus, toti debutantii anchetati de Dilemateca primisera cel putin un premiu de debut (de la uniuni, asociatii, reviste literare, fundatii). Tragand linie: publica in reviste, editurile le scot carti, primesc burse si premii, exista si colocviul tinerilor... Niciodata n-au fost vremuri literare asa de bune pentru debut.

 

5.  Debutantii sunt de toate influentele si de toata mana. Am ajuns sa fiu interesat mai degraba de diferente, de varietate, decat de aerul de familie. Ma preocupa si imi face mai multa placere faptul ca Filip Florian, Sorin Stoica si Constanta Vintila-Ghitulescu, de pilda, sunt atat de diferiti, decat faptul ca poezia fetelor e (cam) intersanjabila. Caci da, in poezie aerul de familie e cam statut, in vreme ce proza e mult mai aerisita.

 

6-7.  Cred puternic in Filip Florian (dar si Matei Florian), Paul Cernat si Radu Paraschivescu. Iar daca e vorba exclusiv de cartile de debut: Bagau (Ioana Bradea), Baiuteii (Matei Florian, co-autor), Degete mici (Filip Florian), Din amintirile unui Chelbasan (Ana Maria Sandu), Povestiri cu injuraturi (Sorin Stoica), Bazar bizar (Radu Paraschivescu)...

 

 

 

DORIS MIRONESCU

 

 

 

Un aer de familie trebuie sa existe

 

1. Prozatorii semnificativi care au debutat dupa 2000 imi par a fi Florin Lazarescu, Bogdan Popescu, Filip Florian, Sorin Stoica, Ioana Bradea, Florina Ilis, Alex Tocilescu.

 

In ce priveste poezia, lucrurile sunt iarasi limpezi: Radu Vancu, Stefan Manasia, Claudiu Komartin, T.S. Khasis, Dan Sociu, Dan Coman... Mi se pare ca trebuiau sapte. Atunci, si Marius Ianus, debutant in volum individual in 2000 cu Manifest anarhist.

 

La critica, observ cu bucurie ca de cativa ani incoace au inceput sa debuteze cronicarii tineri, dar de cursa lunga, cunoscuti mai de mult si obligati de reputatie sa confirme. Asa ca voi incepe linistit enumerarea cu Antonio Patras, recent, autorul unui excelent eseu critic despre Ibraileanu, continuand, fireste, cu Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Dragos Varga, Gabriela Gavril, Daniel Cristea-Enache si incheind cu Bogdan Cretu.

 

La eseu: Vasile Ernu, Mirel Banica, Liviu Bordas, Adrian Majuru. L-as adauga, oarecum polemic, si pe Adrian Cioroianu, actualul ministru al Externelor, care, dupa ce a fost imbratisat cu o simpatie euforica in calitate de istoric si publicist la Dilema de catre o intreaga "societate civila", trece acum zilnic prin furcile caudine ale presei, fara ca vechea simpatie sa mai subziste cat de cat. Iau asta, filosofic, ca pe un semn al relelor pe care le aduce marirea. Pe de alta parte, observ ca eseistii de mai sus sunt mai mult autori de studii docte (Bordas, Majuru, Banica) sau gazetari de talent (Vasile Ernu). Or, parca eseul pe care il stiam noi era altceva. Nu-mi ramane decat sa-l mentionez, in acest caz, la eseisti pe iscusitul Valeriu Gherghel, profesor de filosofie care intelege de minune agora, gazetar care a facut scoala si debutant abia anul trecut cu un volum de "eseuri si autofrictiuni exegetice" tout comme il faut intitulat Porunca lui Rabbi Akiba.

 

La dramaturgie, sa-mi permiteti sa nu rapund: in ultimii ani, cativa tineri regizori si dramaturgi au miscat scenele din varii locatii bucurestene. Se stiu ei. Debuturile cunoscute fiind destul de putine, ele nu mai solicita si o selectie: cati sunt, atatia avem.

 

2. La drept vorbind, modelul ideal de succesiune a promotiilor literare ar fi cel al continuitatii in ruptura. Experimentul conteaza in masura in care suporta clasicizarea fara sa moara, la fel cum si traditia supravietuieste doar daca stie sa se innoiasca. Acestea toate functioneaza insa numai la scara mare a istoriei (literare) si pot fi vazute doar retrospectiv. Cata vreme istoria e inca in proces, nu ii cunoastem logica si, cei mai multi, nici nu ne batem capul cu ea. Ceea ce e foarte bine: ce fel de indrazneala si patos al rupturii mai poate dezvolta un tanar poet insurgent, daca pe el il bantuie mereu, amenintator, spectrul paralizant al istoriei literare? Asa incat salut retorica atioptzecista a unora dintre poetii de ultima emisiune, fara ca totusi sa neglijez aportul realizat de scrierile lor la traditia antiliterara si la poezia biografista a cotidianului, ale carei inceputuri au fost puse acum vreo 30 de ani. Inteleg "avantul tinerimei" de a se scutura de o descendenta prea apropiata (si, cine stie, nu indeajuns de nobila!), dar ii si contabilizez inrudirile in vederea unui comprehensiv arbore genealogic. Poeti din generatiile mai vechi, precum M. Ivanescu, Ion Gheorghe, Virgil Mazilescu, Ion Muresan, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop, O. Nimigean trebuie sa primeasca (si adeseori chiar primesc) omagiul poetilor tineri. In ce priveste proza tanara, ceea ce a parut a reprezenta, la un moment dat, atestatul sau de originalitate, prin textele scrise de Ioana Baetica, Alexandru Vakulovski, Adrian Schiop etc. mi se pare deja lasat deoparte ca un simplu experiment, in vreme ce creasta noului val e calarita de altii. Linia tare a prozei actuale este contituita in principal din "mostenitori" ai unor parinti recunoscuti, de la banulescianul Bogdan Popescu pana la oralitatea gen Preda din cartile lui Sorin Stoica si Florin Lazarescu.

 

3. O atitudine pozitiva, de ambele parti. In conditiile in care critica de intampinare este realizata, masiv, tot de catre tineri, cei mai multi nedebutati, care se trezesc in fata fenomenului unui nou val de scriitori, e firesc ca tocmai tinerii sa se bucure de atentie. Provocarea zilei, pentru un critic literar, este sa discearna intre numerosi debutanti, sa vada a cui literatura suna a gol si care ofera sunetul cel mai plin. Dar, cum nici critica de intampinare nu e un bloc nediferentiat, masiv, de gust si cultura, si cum nici literatura de azi nu e chiar toata la fel, cum cred unii, consensul nu e fixat. Slava Domnului!

 

4. Rolul institutiilor e unul foarte important; desigur, este vorba de institutiile fara finantare de stat. Legendara a devenit colectia de proza iscata cu fast in 2004 la Polirom. Colectiile dedicate tinerilor autori la Vinea, Humanitas, Paralela 45, Cartea Româneasca si in alte parti vin sa sustina interesul deja masiv pentru cea mai noua literatura. Revistele s-au deschis si ele cu asupra de masura catre tinerime; vezi, mai ales, Suplimentul de cultura, Cuvântul sau Pana mea - aceasta, o publicatie care se incapataneaza sa ramana in zona underground, chiar daca in underground nu mai e aproape nimeni. Destule alte reviste, din provincie sau nu, au cooptat scriitori tineri in echipa redactionala: Tribuna, Transilvania, Timpul, Orizont, Observator cultural, Dilema Veche - ce mai, toate! Asta este, mi se pare, cea mai sanatoasa solutie, deoarece nu izoleaza tinerii in tarcuri in care sa-i forteze sa adopte pozitii de un radicalism compromitator, definindu-se in cerc inchis, in functie de varsta. Insa tot n-as merge pana la a spune ca tinerii sunt "curtati" de catre institutii, ca tineretea a devenit un criteriu de selectie, cum afirma gurile rele din tabara establishmentului. Si, chiar daca ar fi, mi se pare ca tineretea e un criteriu mai bun decat pilele la Uniunea Scriitorilor pe care le poate avea cate vreo progenitura de literat. Ca tot veni vorba de US, efortul sau de acomodare cu noua realitate literara este evident si galagios, vezi cele doua Colocvii organizate pana acum, vezi si aparitia revistei Noua literatura. Banuiesc ca tinerii sunt multumiti de atentia acordata. Eu sper sa le priasca.

 

5. Un aer de familie trebuie sa existe, departe insa de manifestele pe care cei mai ambitiosi dintre noii scriitori le desfasoara cu orgoliu prin reviste. De aceea, simpatizez foarte mult cu un text publicat anul trecut in Steaua de catre Radu Vancu, in loc de arta poetica, in care definea poezia (implicit, propria poezie) ca pe un efort de individuatie, deci de diferentiere de altii si constructie de sine in acelasi timp. Fie ca vorbeste despre avatarii propriului eu printre blocurile gri sau despre suferintele bacalaureatului, fie ca, mai cinstit, vorbeste de dragoste iubitei reale dar si inchipuite, poezia noua este, ar spune cineva, imagopata, ea producand pana acum cativa profesionisti ai imaginii, daca nu chiar, in momentele lor cele mai bune, vizionari - ma refer in mod special la tinerii poeti ardeleni: Manasia, Vancu, Coman. Asta mi se pare o trasatura mai puternica decat "mizerabilismul" detectat de unii cititori grabiti la epigonii lui Ianus sau ai Angelei Marinescu.

 

In proza, se vede ca "generatia" a dat pana acum cativa buni povestasi, in orice caz, autori care nu neglijeaza detaliul de dragul parabolei "textualiste". Ca dintre ei s-au ales si cei mai buni romancieri de pana acum: Lazarescu, B. Popescu, Florian, Teodorovici, e dovada unei posibile identitati generationiste. Nu ca in aceasta zona n-ar fi aparut experimentalistii sau excrementialistii. Insa nu ei au fixat profilul definitoriu.

 

In critica si eseu, surprinzator, ar putea sa se vorbeasca de o unitate de preocupari, insemnand o deschidere spre studiile culturale, o revitalizare a studiului istorico-literar in care accentul se pune, in mod hotarator, pe context: contextualizare a capodoperei, analiza spectrala a lumii in care s-au cristalizat valorile din Craii de Curtea Veche, cum face Angelo Mitchievici intr-o carte recenta, sau desenare a largului context cultural (cu o implicita redefinire a culturii in sens larg, de ansamblu simbolic si axiologic) al unui moment istoric (aici intra si seria de explorari a cvartetului bucurestean, dar si cartile Ioanei Pârvulescu, investigatiile istorice ale Constantei Vintila-Ghitulescu, ale lui Adrian Majuru etc.). Cartea despre  Ibraileanu  a lui Antonio Patras trebuie si ea mentionata, dar nu pe aceeasi linie a "contextualizarii", cum mi se pare ca sugereaza Angelo Mitchievici intr-o cronica recenta, ci ca ipostaza a eseului critic ce stie sa divagheze cu eruditie si sa interpreteze seducand.

 

6-7. Am convingerea ca mai toti cei citati la punctul 1 vor "confirma" (multi dintre ei au si facut-o). Ajunsi deja la a treia sau chiar a patra carte, debutantii de dupa anul 2000, de la Patras la Florian, de la Vancu la Lazarescu, sunt garantia faptului ca acest ciot de deceniu nu reprezinta un gol istoric. Cartile lor de azi si de maine vor defini, pentru deceniile urmatoare, prezentul nostru umil. Se va vedea atunci cat de saraci sau de bogati am fost.

 

 

 

COSMIN CIOTLOS

 

 

 

"O literatura tanara si cu coatele foarte ascutite"

 

1.  Frumoasa si periculoasa totodata aceasta cifra 7: in unele cazuri e prea permisiva, in altele - prea ingusta pentru a caracteriza complet o literatura tanara si cu coatele foarte ascutite. Voi incerca, totusi, sa ma pliez grilei. Astfel - cred ca e vorba despre o aparenta usurinta a practicarii genului si despre o neindoielnica facilitate a editarii - poezia se detaseaza numeric. Marius Ianus, Dan Sociu, Teodor Duna, Claudiu Komartin, Stefan Manasia, Gabriel H. Decuble, Razvan Tupa sunt primii care deschid stralucitor lista. Ca sa nu mai pomenim paradoxalul debut romanesc al lui Andrei Codrescu (Instrumentul negru, 2005), un autor care - la noi - a confirmat inainte sa apara. In ce priveste proza, ceea ce stiam despre valurile compacte si grupusculele de disidenta se confirma. Nu putem trece peste nume ca Florina Ilis, Sorin Stoica, Constanta Vintila-Ghitulescu, Cezar-Paul Badescu, Bogdan Popescu Filip & Matei Florian, dar nici peste Ionut Chiva sau Ioana Baetica. Critica sta si ea bine - contrar prejudecatilor care-o anexeaza pripit publicisticii - de la Daniel Cristea-Enache, Antonio Patras, Bogdan Cretu, Paul Cernat, Cosana Nicolae sau Alexandra Ciocarlie la C. Rogozanu si Luminita Marcu. Ma cam tem sa dau raspunsuri ferme atunci cand intra in discutie teatrul, fiindca, in afara de Dumitru Crudu, Mihai Ignat si Vera Ion n-am prea notat alte voci percutante.

 

2.  Cred ca toti autorii de buna-credinta din generatiile anterioare asteapta cu sufletul la gura, ca in cunoscutul poem al lui Kavafis, furia dezlantuita a tinerilor. Momentan, in afara de cateva naturale polemici dogmatice sau estetice, politice sau institutionale, nou-venitii invata, cu pofta de spongieri, tot ce le iese in cale: literatura buna semnata de Mircea Ivanescu, Mircea Cartarescu sau Ioan Es. Pop, comutarea functiilor de limbaj prin traducere de la Allen Ginsberg, Charles Bukowski sau Michel Houellebecq, administrarea functionala a propriei imagini de la Jack Trout.

 

3.  Pentru ambele intrebari, cele mai corecte dintre raspunsuri se vor afla odata cu contabilizarea rezultatelor acestei anchete. Cat de obtuzi sau de destupati sunt criticii, cat de resentimentari sau de eleganti - autorii. Eu pronosticuri pe tema asta nu dau...

 

4.  Cata vreme autorii tineri beneficiaza din partea acestor institutii si de burse, si de premii, si de oferte de editare, si de o promovare onesta, nu vad de ce am mai pune, malitios, accentul pe eventualele motivatii subterane ale unor asemenea gesturi. Unde mai pui ca in conducerea unora dintre aceste foruri eterogene se afla destui scriitori afirmati in timpul din urma. Literatura insasi fiind o institutie morala, toate aliantele juridice pe care si le contruieste nu au cum sa fie - in fond - nici condamnabile, nici absolut admirabile.

 

5.  Daca exista, un asemenea aer nu transpare in cei treizeci de centimetri regulamentari intre ochii cititorului si pagina. Dupa ce aventura romantica a fracturismului si aceea erudita a grupului iesean Club 8 s-au consumat, am senzatia ca genul acesta simpatic de monogamie ideologica n-a mai prea avut succes.

 

6.   Stiti cum e cu pariurile. Conteaza enorm factori aparuti din senin, de la antrenor la vremea de afara, de la hazardul efectiv la cota stabilita matematic, de la concurenta la gradul de onestitate al impatimitilor care mizeaza. Personal, vad in Dan Sociu cel mai complex scriitor dintre tinerii talentati care s-au afirmat in ultimul timp. Si afirm aceasta cu tot cinismul de care sunt in stare. E indeajuns sa-i urmarim traseul lent si subtil pentru a instaura, in acest fel, argumentul. Dupa o prima carte pe jumatate orala si circuland in samizdat (Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamana) urmeaza Fratele paduche, in care Sociu adauga si rectifica dupa plac, apoi volumul-vedeta Cantece eXcesive. In continuare lucreaza la un roman pe care-l anunta in picaturi mici pe internet (Urbancolia), postfateaza un altul pe care si-l asuma si nu prea (Belle de nuit), publica un singur poem - transpus insa in 10 limbi - intr-un carnet format A 6 (VIV) si realizeaza o antologie luxoasa din versurile unui important autor american.

 

Ca in parabola lui Zenon, cea cu Ahile si broasca testoasa, Sociu e mereu cu un pas minuscul in fata oricui altcuiva. Inainteaza lent, centimetric, milimetric, micronic.

 

7.  Scurt pe trei: Filip Florian cu al sau Degete mici, Alexandra Ciocarlie cu Iuvenal si - desigur - Dan Sociu. Daca se vor mai gasi pe undeva, prin vreo biblioteca, prin listele de publicare ale editurilor, printr-un domeniu virtual usor de accesat de pe orice computer.

 

 

 

Ancheta realizata de Bianca Burta-Cernat si Cristina Spatarelu

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

 

 

LoT of Rage

 

 

 

 Evenimentul rock al inceputului de toamna se anunta a fi concertul pe care suedezii de la  Lake of Tears si germanii de la Rage il vor sustine, pe 8 septembrie, la Arenele Romane din Bucuresti.

 

 

 

 Lake of Tears s-au format la inceputul anilor 90, cand nordul european dadea tonul unui val de gothic metal care are succes si astazi. Dupa un debut discografic primit cu rezerve de public, trupa iese in evidenta cu Headstones (1995), unul dintre cele mai apreciate albume ale anului in topurile de specialitate. Headstones a definit si stilul Lake of Tears: un metal melodios, osciland intre pasaje calme si ritmuri alerte, intre o atmosfera melancolica si rabufniri in forta. Chiar daca, in opinia unei importante parti a fanilor, Headstones este cel mai bun album al trupei, urmatoarele aparitii discografice au consolidat locul pe care Lake of Tears il ocupa pe scena rock europeana. In anii urmatori, trupa a mai redus ritmul si a adoptat unele influente Pink Floyd, astfel incat piesele au devenit si mai melodioase, culminand cu albumul Forever Autumn (1999), pe care multi il vedeau ca fiind ultimul din cariera suedezilor. Insa Daniel Brennare, creierul trupei, a decis ca inca nu a venit vremea sa puna punct si ca Lake of Tears mai au inca multe de spus. Cel mai recent album, Moons and Mushrooms (2007), nu se abate de la "reteta", dar ne arata o trupa proaspata, cu pofta de cantat.

 

 Lake of Tears revin anul acesta in Romania, dupa concertul extraordinar pe care l-au sustinut in martie 2006 la Sala Agronomia din Bucuresti. Cu acea ocazie, biletele s-au epuizat cu doua saptamani inainte de concert, astfel incat multi fani nu au putut participa la eveniment. Trupa a anuntat ca abia asteapta sa cante din nou in Romania, in urma reactiei entuziaste a publicului autohton la show-ul precedent.

 

 

 

*

 

Pentru multi rockeri romani insa, principala atractie a concertului de pe 8 septembrie de la Arenele Romane sunt cei de la Rage, legendara trupa care, in anii 80, facea furori in cadrul curentului "New Wave of German Heavy Metal". Cel care tine fraiele trupei de mai bine de 20 de ani este Peter "Peavey" Wagner (voce, bass), pe care parintii l-au orientat spre muzica clasica, dar care, la fel ca multi alti pustani ai generatiei sale, a ales rockul. Prima parte a carierei ii inregimenteaza pe cei de la Rage in hoarda de trupe care conduceau valul metalic teuton, alaturi de nume ca Helloween, Gamma Ray, Running Wild. "Melodie in viteza" - parea a fi lozinca trupei, care facea ravagii cu un heavy metal sanatos, alert, garnisit cu refrene usor de memorat. Punctul de turnura avea sa fie bijuteria numita Lingua Mortis (1996), album care continea piesele cunoscute ale trupei cantate de nemti alaturi de  orchestra simfonica din Praga. Urmatoarele aparitii discografice vor fi marcate de aceasta imbinare intre sound-ul heavy metal si armoniile simfonice. Un alt element important in istoria Rage este cooptarea, in 1999, a virtuosului chitarist rus Victor Smolski, care aduce un suflu nou, materializat, paradoxal, printr-o intoarcere a trupei la metalul in forta care a facut-o cunoscuta la inceputul carierei. Cel mai recent album de studio, Speak of the Dead (2006), pune in balanta influentele clasice si metalice, sound-ul simfonic imbinandu-se cu riffurile metalice. Avand o discografie care cuprinde peste 20 de titluri (inclusiv 2 DVD-uri) si venind dintr-un turneu european sold out, Rage vor canta, pe 8 septembrie, pentru prima oara in Romania.

 

 

 

*

 

Concertul de la Arenele Romane va fi deschis de bucurestenii de la Thunderstorm, o trupa ambitioasa de heavy metal, care va incalzi atmosfera pentru "greii" vest-europeni.

 

Evenimentul este organizat de Metalfan, cei care i-au adus pe Lake of Tears in Romania si in 2006. Biletele costa 65 de lei si se gasesc in reteaua Bilet.ro (http://www.bilet.ro/concerte/9/101).