Bucurestiul Cultural, nr. 6/2008

MARIANA CELAC

 

Alegerile locale si asfaltul

 

 

 

Legal sau nu, campania electorala e in toi. Si, ca mai toate campaniile electorale pentru autoritatea locala, ea se consuma pe asfalt. Mai precis, pe unele dintre strazile Bucurestiului. Cand e vorba de urbanitate, de cetateni si interesele lor, iese in fata, fara variatie, aceeasi tema; catastrofa de pe arterele mari, vreo treizeci la numar dintre cele - sa zicem - 4.000 de strazi cate are Bucurestiul metropolitan. Tot acolo se inventariaza succesele - asfaltari, pasaje, borduri. Toata lumea e la curent cu un fel de vocabular tehnic - fire de circulatie, intersectie semaforizata, eventual, semaforizare coordonata, fluidizare, fir de circulatie, pasaje denivelate, subtraversare. “Haos” si “bara la bara” sunt formulele inevitabile, cand vine vorba de ce se întampla dimineata sau în exodul de weekend, sau cand ploua, la fel de abuzate ca “agoniseala de o viata”, care se duce cand “navalesc puhoaiele apelor dezlantuite”. In retorica viitorilor edili, în visurile automobilistului de rand si în textele standardizate de interviu si talk show, circulatia auto pe bulevard are o dimensiune mitica - monstrul devorator, tragedia repetata zilnic, sursa tuturor relelor care ne scot din clubul dezvoltatilor.

 

Asa a devenit marele bulevard si traficul pe marele bulevard echivalentul pentru modernitate urbana, masura performantei primarului, locul pierzaniei alesilor si laitmotivul promisiunilor candidatilor la municipale. Prin deductie, prioritatea prioritatilor sta în “rezolvarea circulatiei majore”. Ducand aceasta judecata la limita, Bucurestuiul va fi un oras “modern, european” cand automobilele de toate culorile si de toate marimile o vor duce foarte bine, cu bulevarde atat de late, încat sa nu se mai împiedice unul de altul, cu intersectii vaste si coordonate de computere, “autostrazi urbane” si parcaje cat cuprinde.

 

Care poate fi, în aceasta logica, scenariul cel mai optimist cu putinta? Sa ne imaginam ca razboiul electoral se încheie cu victoria unor primari, toti ca unul, destoinici gospodari, harnici, cinstiti, energici. Ei îsi vor alege asistentii, consilierii, functionarii si tehnicienii cei mai competenti, însufletiti de devotament netarmurit fata de binele public si de urbea Bucurestilor, toti cu studii în strainatate de management urbanistic modern. Conflictul de interese va fi eradicat, pentru ca nici unul dintre alesii municipali nu va mai avea contacte si contracte pe bani publici. Economia va înflori, odata cu ea si veniturile din taxe. Modernizarea Bucurestiului va putea fi finantata cu generozitate.

 

Pentru ca alesii cetatenilor se vor tine de cuvant, îsi vor îndeplini promisiunile facute în campania electorala. Asa se va rezolva criza traficului, tragedia de pe marile bulevarde va disparea. Dar deveni-va Bucurestiul un “oras modern european”?

 

Cred ca nu. Bucurestiul taraste cu sine o înapoiere istorica. In planul director din 1934 era descris ca un oras care se întinde în voia soartei, “fruct rascopt al indolentei”, cu o suprafata foarte mare care se pierde în mahalale mizere, oras de “inerenta insalubritate”. Daca ne uitam bine, suntem tot acolo. Mari bulevarde impecabile si un miez supercentral hightech bine spalat nu vor face Bucurestiul nici mai modern, nici mai european. Cu sau fara hightech în centru, cata vreme modernizarea orasului începe si se termina pe arterele principale, nu avem nici o sansa. Decalajele tragice, murdaria endemica, incuria înpamantenita, coruptia mare si mica si toate celelalte fructe rascoapte ale indolentei sociale vor avea grija sa ne tina mai departe în clasa subdezvoltarii.

 

Ce se poate astepta, în visuri utopice, de la candidatii în alegerile municipale? Mai ales un discurs în care, în prima propozitie, sa se vorbeasca nu de fericirea viitoare a participantilor la trafic, ci de o dezvoltare urbana integrata. Si documentele europene la care suntem parte, si miscarile civice au pus pe masa idei coerente în chestiune. Horror-ul din trafic trebuie sa se astepte la o revizie a dimensiunii sale si la aparitia de proiecte inteligente.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Apararea si ilustrarea lui M. Ivanescu

 

 

 

In prezent lector la Facultatea de Litere si Arte din Sibiu, redactor la revista Transilvania si autor a doua volume de versuri livresc-biografiste, eretice in raport cu linia plebee, antilivresca a colegilor sai de generatie “douamiista”, tanarul Radu Vancu debuteaza in critica printr-o monografie cu caracter inaugural. Obiectul sau, ma rog, subiectul sau - Mircea Ivanescu - e, in sine, un caz suficient de semnificativ ca sa atraga atentia asupra demersului: considerat, de la optzecisti citire, marele precursor al postmodernismului autohton, cel mai valoros/important poet postbelic roman, placa turnanta in orientarea catre un model poetic anglo-american, prozastic, biografist si laic, acest “saizecist” atipic, invaluit in aura unei existente retrase si modeste, spirit hipercultivat si traducator eminent, nu a beneficiat pana acum de o abordare pe masura. Exista, desigur, micromonografia si antologia comentata a lui Al. Cistelecan din colectia “Canon” a editurii Aula, exista apoi eseurile ample ale lui Matei Calinescu, Ion Negoitescu, Ion Pop, Gh. Grigurcu si, iarasi, Al. Cistelecan (care semneaza si “expertiza” introductiva a volumului de fata). Dar mai exista, vai, si teza de doctorat a sibianului Daniel Deleanu (Poezia lui M. Ivanescu, 2003). Spun “vai” pentru ca, judecind dupa mostrele oferite de Radu Vancu, lucrarea - premiera monografica absoluta, dar combinatie prolixa, dizgratioasa de ineptii si fraude... - n-ar fi meritat nicicand sa fie validata. Dar, la noi, merge si asa.

 

Ea insasi la origine teza de doctorat, Poezia discretiei absolute se afla, calitativ vorbind, la antipodul celei anterior mentionate. Este, in acelasi timp, o carte de vizita scrisa de pe coordonatele unei relatii maestru-invatacel. Nu insa in maniera confesiv-critifictionala prin care, spre exemplu, Simona Popescu si-l apropria pe Gellu Naum, ci sub forma unei savante, pasionate aparari si ilustrari critico-hermeneutice. Precum autorul lui Mopete, Radu Vancu (isi) sublimeaza in bibliografie biografia relatiei sale cu viata si opera poetului admirat. Indiscret in privinta creatiei, apt sa patrunda in toate cotloanele acesteia, el expediaza - discret - ciudata viata a poetului in strictul necesar al unei... fise de dictionar si al catorva consideratii indispensabile, considerand-o probabil irelevanta: caci biografia lui M. Ivanescu e transmutata in bibliografie, iar persoanele din existenta sa nu conteaza decat ca modele pentru diverse ipostaze poetice... Drept urmare, in ecuatia clasica de tip “viata si opera”, locul “operei” va fi ocupat de poezie, iar cel al “vietii” - de “discretia absoluta”, privita - sub semnul melancoliei livresti - ca tema a autorului si ca idee-pilot a cartii de fata. Pe aceasta baza, M. Ivanescu este scos de sub umbrela “personismului” radical sub care il plasase, intre altii, Mircea Cartarescu in Postmodernismul romanesc; pe de alta parte, modestia extrema a discursului ivanescian va fi deconspirata ca un camuflaj al “valorilor tari”, absolute (moartea, iubirea, cautarea adevarului existential) urmarite cu nedezmintita consecventa.

 

Discursul universitar al lui Vancu e, in mod vizibil, dublat de un discurs indragostit, hermeneutica - de o subtila critica de identificare, digresiunile teoretice - de minutioase, scormonitoare analize de text. Capitolul despre inceputurile poetice ale lui M. Ivanescu constituie in acest ultim sens un adevarat tur de forta, cu cateva revelatii de istorie literara. Aflam, de pilda, ca poetul a debutat nu in 1958 - cum el insusi isi aduce “aminte” -, ci in 1957, iar analiza poemelor sale “naturiste” din Steaua arata un M. Ivanescu foarte in spiritul - insetat de originar si de elementar - al colegilor sai de generatie, afin poemelor Anei Blandiana... Scos din uitare e si ambiguul Sonet despre Unire, variatiune erotica pe o tema istorica oficiala (si, as adauga, un corespondent al dimovianului Litanii pentru Horea). Textul face, de fapt, trecerea catre adevaratul, personalul M. Ivanescu si ii prilejuieste lui Vancu pagini jubilatorii, prin evidentierea tehnicilor de sabotare a discursului propagandistic. Excelente sunt, in alt plan, comparatiile extinse cu Anathomy of Melancholy (1621) a lui Robert Burton si cu americanul John Berrymann, sau - pe linia unei “poetici a frigului” - dezvoltarile unei observatii a lui Mihail Petroveanu privind aparitia femeii, in poezia lui M. Ivanescu, ca o donna gelida, nu ca o donna angelicata. Tanarul exeget e, in mod vadit, un fan de buna calitate al concitadinului sau prin adoptie. Un spirit (hiper)cultivat, inzestrat cu o frumoasa, multilaterala, bine asimilata cultura umanista, un prozodist versat, cu detenta comparatista si spirit de finete, si un comentator avizat, deschis spre toate azimuturile criticii si ale poeziei de calitate. Vancu scrie bine, “musculos” si expresiv, are personalitate intelectuala si, mai ales, nu primeste idei de-a gata. Natura sa pasionala, cu entuziasme impetuoase, frenezii hermeneutice si, la nevoie, pathos polemic, iese la iveala mai ales in apararea lui M. Ivanescu de presupusii sai detractori, de interpretarile abuzive sau de recuperarile pripite. Secventele despre receptarea critica a poetului sunt incitante, una dintre cele mai simptomatice evolutii inregistrate fiind cea a lui Nicolae Manolescu: daca la debutul din 1968 criticul citea, complet inaderent, poezia lui M. Ivanescu in cheie “simbolista”, de “macedonskianism” minor, treptat - sub influenta “noii sensibilitati” - perceptia se va schimba cu 180 de grade, comentariile din deceniul noua datorand mult perspectivei dobandite la Cenaclul de Luni.

 

Autorul nu-si propune o inventariere liniara, analitic-descriptiva, a operei, ci decupeaza, selecteaza etape, teme, simptome creative relevante, apropiindu-se frontal de cate un text, capturandu-l si dezlantuindu-se hermeneutic sau survoland de sus, cu ochi scrutator, relieful derutant, de “vicleana monotonie” al operei, dubland dezinvolt analiza de text cu cea de critica criticii... Identificand in discretie - care, etimologic, mai inseamna si discernere, intelegere... - figura spiritului creator ivanescian, Vancu opereaza, de cate ori are prilejul, deschideri comparatiste incitante spre poezia anglo-saxona mai veche sau mai noua, spre cea franceza sau germana, de la medievali la contemporani, face incursiuni in teoriile intertextualitatii (Ricoeur, Jenny, Genette, Riffaterre) si le cupleaza eficient cu cele despre memorie si melancolie. Caci, pe urmele lui Harold Bloom, cu a sa “anxietate a influentei”, tanarul critic defineste intertextualitatea in termenii unei “melancolii a influentei” si a descendentei, nu in termeni de lupta pentru putere discursiva (cum, pe urmele lui Nietzsche si Foucault, procedeaza de regula poeticienii occidentali). Partea cea mai valoroasa a demersului sau ramane insa cea referitoare la melancolia structurala a operei, discutata prin prisma teoriilor “clasice” ale lui Saxl-Panofski-Klibanski, dar mai ales prin celebra Melancolie, nostalgie, ironie de Jean Starobinski.

 

Intertextuala in cel mai inalt grad, poezia ivanesciana isi “programeaza”, fireste, un cititor hipercompetent. Din fericire, Vancu evita capcana intelectualista, atragand atentia ca “dincolo de sofisticaria inteligenta a aluziilor si referintelor, textul trebuie sa ramana, chiar si pentru cititorul lenes sau fara putinta ori vointa verificarii trimiterilor, poezie. (...) Altfel, textul nu e decat un text..., o «facatura»“. Las altora placerea de a defini, conceptual, poezia. Cunoscatorii si iubitorii ei autentici stiu despre ce e vorba, iar exegetul ivanescian ii reconstituie, convingator, substanta plina de subtilitati nostalgice, crepusculare, evanescente si, asa-zicand, “thanatofore”.

 

Radu Vancu nu face parte din randul comentatorilor decisi sa insele opera cu módele actualitatii, ci, dimpotriva, cauta in palimpsestul ei modéle vechi, cu gust - explicabil la un sibian - pentru “medievalitati”: de la amorul curtean, sa zicem, la accidia...

 

Dincolo de putinele inexactitati (metafora cu piticii moderni de pe umerii uriasilor antici ii apartine lui Bernard de Chartres, nu lui Bernard de Clairvaux), de cele cateva comparatii mitologice stridente, inutile incordari ale muschilor (ca in comparatia lui Bacovia cu un Heracle agonic) sau de unele aparari excesive (cum ar fi taxarea - pripita - a lui Doinas ca “detractor”), punctele litigioase ale cartii lui Vancu sunt doua la numar. Primul - sesizat prompt de Al. Cistelecan - priveste relativa confuzie dintre discretie si reprimare. Corect ar fi sa spunem ca mecanismul discretiei (strategie dusa pana la excelenta in Baroc) functioneaza continuu in opera lui M. Ivanescu, in vreme ce reprimarea (compresie pulsionala, vecina refularii) are un caracter discontinuu, fiind vizibil doar in poeme cu valoare de climax. Bunaoara in formidabilul, excelent analizatul despre moarte ca revedere. Cel de-al doilea punct este ceva mai important si priveste recuperarea postmoderna a autorului...

 

Mai intai, faptul ca postmodernismul asa cum e postulat de Mircea Cartarescu nu i se potriveste prea bine lui M. Ivanescu nu inseamna ca acesta din urma nu e compatibil cu poetica postmodernismului. N-ar fi fost rau ca lucrurile sa stea altfel, dar ma tem ca argumentele lui Vancu nu infirma, ci confirma aceasta teza. Da, biografismul ivanescian nu e unul personist, “nud”, ca la Frank OHara, ci trecut printr-un filtru livresc si fantast. Inseamna asta ca e mai putin postmodern? Nu cred. Da, poetul nu renunta la tropi, ci ii “discretizeaza”. Inseamna asta ca e un modern abstractionist si purist sau ca postmodernii refuza obligatoriu tropii? Dar Cartarescu insusi o infirma, prin toata poezia lui. Fireste ca M. Ivanescu nu e “influentat” doar de modelul anglo-american, ca melancolia sa introspectiva, solitara e una “proustiana”, ca referintele si ecourile din poeti francezi si germani sunt numeroase. Inseamna asta ca ele sunt decisive si dominante? Faptul ca eul poetic “postmodern” e realmente laic si contingent (oare nu pentru asta pleda M. Ivanescu insusi, orientandu-se prioritar catre modelul anglo-american al lui Eliot, Pound, Berrymann et. Co?), inseamna oare ca literatura postmoderna va sa fie musai despiritualizata, inapta structural pentru valorile “tari”, onto-metafizice, “absolute”? Lasa ca Vancu insusi constata “slabirea”, pierderea de substanta ontologica a poetului prin melancolie si intertext. Definind cam ingenuu postmodernismul literar printr-un pasaj din Postmodernismului romanesc si vrand sa demonteze - punct cu punct - asertiunile cartaresciene, el nu reuseste decat sa nuanteze chestiunea apartenentei postmoderne a poetului. Are in schimb dreptate cand afirma ca “anglotropismul nu e obligatoriu postmodernism” - in fond, Eliot si Pound, modele ale lui M. Ivanescu, sunt, pe teren american, mai degraba moderni, nu-i asa?

 

Sigur ca a vedea in poezia ivanesciana “o mare poezie intr-un registru minor”, combinatie de arlechinada minora, desen animat, visatorie de café concert si confesiune dezlanata, fara obiect este cel putin inadecvat. Din pacate, comentariile optzecistilor militanti despre poezia lui M. Ivanescu zabovesc cvasi-exclusiv asupra dimensiunii superficiale a textului, asupra a ceea “ce se vede” - dar asta e problema lor. Mai ales ca, prin superficialitatea ei deja cliseizata, o asemenea “intrebuintare” risca sa compromita, cu cele mai bune intentii, insasi perceptia asupra poeziei ivanesciene. Macar pentru asta, tentativa tanarului critic de a-l smulge optzecismului postmodern pe autorul lui Mopete merita salutata.

 

Meritul major al cartii de fata sta in spectacolul interpretativ prin care autorul pune in scena nu numai complexitatea, ci si profunzimea poeziei ivanesciene, nu numai “sofisticarea” texturii, ci si fantasmele structurii de adancime. Nu intamplator, agudezza baroca a lui Vancu vibreaza cel mai tare in fata comentariilor lui Lucian Raicu sau Al. Cistelecan. In general, critica lui vibreaza cel mai intens la temperatura inalta a admiratiei, recomandandu-l drept un ideal interpret al autorilor/poetilor sai favoriti. Cand printre acestia se afla si un mare scriitor, precum M. Ivanescu, rezultatele sunt maxime.

 

Radu Vancu, Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute, prefata de Al. Cisteleacan, Editura Vinea, Bucuresti, 2007, 222 p.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Prix Europa pentru Teatru 2008

 

 

 

A 12-a editie a prestigiosului Premiu european pentru teatru si cea de a 10-a decernare a premiului Noi realitati teatrale au avut loc in acest an din nou la Salonic, datorita generozitatii si intelepciunii guvernului Greciei, a municipalitatii acestui vechi si frumos oras de la malul marii - Thessaloniki -, ridicat, cum spune legenda, pe multa suferinta. Ca si romanii, grecii au inteles ca pot deveni importanti in Europa prin sustinerea culturii, a unor evenimente de anvergura continentala si mondiala, cum este si acest Premiu pentru Teatru, pe care nu e greu sa-l vedem legat organic de patria lui Aristotel, in care s-a nascut tragedia. Momentul contine, firesc, multa ceremonie, invocarea fidelitatii fata de idealurile unei civilizatii care priveste cu disperare la propria-i degradare. (Chiar in zilele respective, un grup de tineri ecologisti protestau impotriva unor planuri urbanistice aberante, care pun in pericol faleza.) Dincolo de discursuri si prezente oficiale impozante, de la Jack Lang, ex-ministrul francez al Culturii, omul care a sprijinit si crearea UTE, acum presedinte al Premiului Europa, la Michalis Liapis, ministrul grec al Culturii, si pana la conationalii nostri George Banu, ca presedinte de onoare al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru, si Alexandru Darie, ca presedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, acest forum al profesionistilor din teatru traseaza an de an bornele unei traiectorii la care incercam sa privim cu luciditate si optimism. N-am auzit, nici acum, nici alta data, in acest cadru, lamentatii despre criza teatrului, dimpotriva, mentiunea speciala acordata Teatrului liber din Bielorusia probeaza incredere in “armele” acestei arte in apararea drepturilor omului. Nu intamplator mai sus-mentionatul grup a fost propus si sustinut de militanti ilustrii ca Tom Stoppard, Harold Pinter si Vaclav Havel, mecena declarat al tinerilor de la Minsk. Cu toate ca prezenta lor a avut un iz cam electoral, mai ales ca au fost insotiti pe scena de presedintele unui partid, multi au vazut aici ecourile unui teatru politic angajat de care Europa mai are nevoie. Mai putin exaltati, noi, ceilalti, care am trecut prin experienta altor revolutii teatrale, asemanatoare, am preferat mesajul unor artisti ca Patrice Chéreau, continuatorul unei traditii umaniste de extractie clasica.

 

 

 

Patrice Chéreau - “Aspir spre ceea ce nu sunt inca”

 

 

 

Au trecut aproape douazeci de ani de cand, in micuta sala Studio a Teatrului Nottara, Patrice Chéreau se intalnea la Bucuresti cu jurnalistii romani cu ocazia unui splendid gest de solidaritate numit Le Printemps de la Liberté. Am vazut atunci si unul dintre renumitele sale spectacole - Dans la solitude des champs de coton, de Bernard Marie Coltes, autorul sau favorit. Era celebru pentru grandioasele montari wagneriene de la Bayreuth (Ringul, 1976), pentru acel Hamlet prezentat la Avignon in 1988, pentru experientele din Italia, Germania, de la Nanterre, dar si pentru filmele care-l anuntau pe regizorul unor pelicule ca Regina Margot (1992) sau Gabrielle, cu Isabelle Hupert (2005). O cariera construita cu migala, in tacere, de artistul care si-a pastrat la cei 64 de ani proaspata curiozitatea, atent la miscarea timpului sau, fidel unor principii launtrice despre care nu s-a ferit sa ne vorbeasca: “privesc oamenii, sunt atent la ceilalti... am placerea sa invat mereu... nu ma plictisesc niciodata... aspir spre ceea ce nu sunt inca... am o mare satisfactie sa nu fiu persoana care am fost... am placerea intelectuala sa ma schimb... a fii tu insuti inseamna a te ucide... sunt fericit de a nu ma fi interesat in arta de propriile mele obsesii... caut raspunsuri si sper ca altii sa le gaseasca... sunt suma persoanelor pe care le-am intalnit”. Acest filozof al scenei plin de paradoxuri, respectuos cu gandurile altora, ale autorilor pe care-i monteaza, cu tacerile rezervate spectatorului, cu actorii alaturi de care “acumuleaza viata”, ne-a mai spus ceva memorabil: “je veux être grave, pas cinique!”. Intr-o lume care prefera sfidarea realitatii, Chéreau cuteaza a o privi cu gravitate. Paradoxale au fost si cele doua ipostaze in care ne-a fost prezentat la Salonic. Pe de o parte, ca regizor al uluitoarei montari din 2007 - opera Casa mortilor de Leo Janacek, sub bagheta lui Pierre Boulez, in proiectie cinematografica -, pe de alta, ca autor al unor lecturi din Marguerite Duras si Pierre Guyotat pe scena de la Vasiliko Theatre, cu o capacitate de circa 800 de locuri. Pe de o parte, marturia constructiilor, a compozitiilor scenice impresionante prin rigoare si tensiune (celebrele sale explozii pe verticala) pe care le-a creat in spectacolul de opera, pe de alta, intimitatea lecturilor, concentrate asupra cuvantului. Pe de o parte, viermuiala agresiva a detinutilor lui Dostoievski in decorurile elansate ale lui Peduzzi, pe de alta, confesiunea unui depresiv abulic recitata de Chéreau insusi, singur pe o scena imensa si goala pe care la un moment dat s-a intins a liniste. Patrice Chéreau, despre care s-au scris carti (ultima citata e de Colette Godard) si circula legende, nu si-a spus inca ultimul cuvand nici in teatru, nici in film, nici in opera. S-ar putea ca evaluarea prilejuita de acest premiu sa fie chiar startul intr-o alta etapa a vietii si creatiei sale.

 

 

 

Krzysztof Warlikowski, un liric al scenei moderne

 

 

 

In mod ciudat, tanarul si faimosul regizor polonez beneficiar al Premiului Noile realitati teatrale nu vorbeste despre si nu exprima nimic din marea traditie a scolii poloneze de teatru. I s-au si pus intrebari in acest sens. Nici Grotowski, nici Cantor n-au fost citati in discutiile pe marginea spectacolelor sale, care contin o poetica speciala, capabila sa converteasca mizeriile vietii in frumusete. Spectacolul sau cu Purificare de Sarah Kane, un emotionant poem despre “o lume imposibila”, compus din lumini si umbre, scaldat in muzica, bantuit de taceri adanci si un misterios balet al trupurilor, ne-a facut pe multi, altfel deloc fanii autoarei, sa traim marea arta si sa spunem, fiecare in parte: Warlikowski cest moi. Sintagma am preluat-o de la colaboratorii care l-au evocat, pentru ca spune ceva despre felul in care artistul stie sa induca intimitate si lirism, subiectivitate in spatiile vaste ale scenei pe care le prefera. Da, Warlikowski e un poet al scenei, iar stalpii teatrului sau, zic cei care-l cunosc bine, sunt: Antichitatea, Biblia, Shakespeare si Holocaustul. I-a fost profesor Kristian Lupa, de la care a invatat ca “teatrul este un laborator al adevarului, bun pentru a discerne ceea ce e necunoscut, insesizabil in viata oamenilor” (Piotr Gruszcszynski). De la opera, pe care o practica atat de pasionat, a invatat sa insufle muzicalitate spectacolelor sale de teatru de o spiritualitate aparte. Ar trebui sa-l descriu, stand tolanit in scaun cu o sepcuta peste carliontii sai rebeli, zgarcit cu vorba, dar ascultandu-i plin de interes pe ceilalti. Au fost si voci care au gasit formalism si estetizari vanitoase in creatia sa, in ciuda dorintei de a fi autentic a regizorului. Definindu-l ca romantic al artei moderne, George Banu cred ca avea dreptate, chiar daca Warlikowski poate fi considerat si un provocator dornic de a stimula imaginatia publicului si de a-i redefini constiinta in relatie cu spectacolul. In Polonia, tanarul regizor scandalizeaza Biserica Catolica prin curajul de a aduce pe scena teme considerate tabu: culpabilitatea fata de evrei si Holocaust, identitatea sexuala si homosexualitatea, falsa religiozitate poloneza. Refractar tuturor conventiilor, artistul se vrea el insusi, adevarat mai ales cand e vorba de cruzimea vietii. Ce-i drept, despre toate astea vorbeste cu mare talent si simtire.

 

Traditia germana a teatrului-dans ilustrata exemplar de Pina Baush a fost remarcata in acest an prin premiul acordat ex-equo Sashei Waltz, la capitolul Noi realitati teatrale. Artista n-a venit la Salonic, deci nu si-a putut primi banii, si nici n-a trimis un spectacol, ceea ce pentru sutele de profesionisti ai scenei prezenti acolo a fost o mare pierdere. Am vazut in schimb un film despre biografia si creatia dansatoarei, nascuta in 1963 la Karlsruhe, cu studii la Amsterdam si New York. In 1993 a fondat la Berlin o companie care-i poarta numele. Printre creatiile ei de o originalitate frapanta se afla opera coregrafica Dido si Aeneas, Medeea, simfonia dramatica Romeo si Julieta, dupa Hector Berlioz, la Opera din Paris.

 

 

 

Rimini Protokol sau teatrul in slujba comunitatii

 

 

 

Premiul Europa pentru Noi realitati teatrale obisnuieste sa ne atraga atentia si asupra unor experimente sociale care pun teatrul in slujba unor idealuri comunitare. O astfel de experienta este aceea a trupei Rimini Protokol din Elvetia, infiintata in anul 2000, creatoare a unei dramaturgii specifice situata in zona gri dintre realitate si fictiune. Reprezentatia adusa la Salonic se numeste Mnemopark. Are un mesaj ecologist si e jucata de amatori numiti experti. Patru persoane in varsta, figuri domestice, si o tanara manipuleaza cu dexteritate o instalatie multimedia extrem de complicata. Noi, spectatorii, urmarim pe un ecran la dimensiuni reale istoria unui tinut elvetian vestit pentru bogatiile sale naturale, cautat acum doar ca decor pentru filmele indiene. Mnemopark patrunde, spun criticii, cu ajutorul camerei miniaturizate in secretele misterioase ale peisajului, ca in Calauza lui Tarkovski, amendand starea societatii in era postindustriala. Rezulta un film care se naste sub ochii nostri folosind decorurile in miniatura, expuse pe scena pentru a spori realitatea lor fictiva. Comentariul e ironic, executia perfecta, surpriza maxima. Cei trei tineri care au avut ideea se numesc Helgard Haug, Stefan Kaegi si Daniel Wetzel si fac parte din miscarea alternativa numita Theater der Zeit.

 

 

 

Retrospective

 

 

 

Cu adevarat substantial e capitolul Returns, care aduce in fiecare an in cadrul evenimentelor prilejuite de Premiul Europa pentru Teatru artisti si teatre premiate anterior. In 2008 ne-am reintalnit cu lituanianul Oskaras Korsunovas si Teatrul National al Greciei de Nord. Am vazut asadar Hamlet din perspectiva unei generatii care trateaza operele clasice drept contemporane, o generatie care “traieste intr-un soi de iluzie erotizata... dincolo de o perdea care-o separa de realitate”. Korsunovas vrea sa distruga aceasta perdea si sa-i responsabilizeze pe tineri facandu-i sa caute in fiinta lor adevarul, nu in sloganurile politice. Aceasta e teza spectacolului Hamlet, exprimata intr-o formula esentializata, cu o geometrie a relatiilor aproape paradigmatica, un joc aspru, antisentimental, si o scenografie determinanta, bazata pe jocul de oglinzi al unor mese pe rotile luminate independent. Spectacolul merita, bineinteles, un comentariu aparte.

 

Un spectacol plin de energie, amplu ca respiratie si desen scenic, Bacantele, dupa Euripide, in regia lui Tasos Ratzos, ne-a reamintit de originile populare ale tragediei. Tensiunile luptei dintre apolinic si dionisiac nu lipsesc nici ele din aceasta montare care cucereste totusi prin specific local. Balcanii au pus astfel o amprenta substantiala pe steagul cu stelute al Uniunii Europene, a carei diversitate culturala e consfintita si cu prilejul Premiului Europa pentru Teatru.

 

 

 

 

 

IOANA IERONIM

 

Mihail Sebastian si Braila natala Premiera spectacolului eMeS de Ilinca Stihi

 

 

 

Recent, la Teatrul “Maria Filotti” din Braila a avut loc premiera spectacolului eMeS, scenariul si regia Ilinca Stihi. Este un spectacol dedicat lui Mihail Sebastian si legat de oras, de atmosfera, de casele, detaliile, parfumurile, umbrele si luminile sale, de fluviul si padurile acelui loc anume: Braila. Ritmul lent, atemporal al apei vaste razbate in spatiul acestui spectacol. Este de observat ca tanara autoare Ilinca Stihi isi asuma aici - si nu este prima data cand o face - o miza inalta, ea nefiind inclinata sa auda glasul sirenelor derizoriului ce par a domina moda zilei. Scriptul elaborat dupa proze ale lui Mihail Sebastian - anume De doua mii de ani, Cum am devenit huligan, Accidentul si Orasul cu salcami - pune in scena cautarea febrila, angoasata, lucida, nuantata a identitatii, intr-unul dintre cele mai problematice momente ale secolului trecut. Cautarea identitatii prin glasul special al lui Mihail Sebastian, Iosef Hechter, nascut intre evreii braileni si apoi tanar intelectual de marca la Bucuresti - cel ce se afla, cum spunea el, intr-o “ciudata situatie, care merita sa fie privita cu luciditate”. Fiindca, marturiseste Sebastian lui Camil Baltazar intr-un interviu - cuvinte pe care le rosteste in piesa personajul remarcabil interpretat de Marius Capota - “Am ramas mereu evreu... dar cred ca e posibil, evreu fiind, sa iubesti cultura romaneasca si sa creezi in cadrul ei”. Ilinca Stihi aduce in scena o atmosfera pasionata a ideilor, care este evocatoare atat pentru momentul interbelic in discutie, cat si pentru lumea personajelor tinere cu care avem a face - iar experienta de viata “la cald”, prezenta aici in epura face imposibil un raspuns de durata. Ocheanul interogatiei trebuie mereu ajustat. Personajul Mihail Sebastian din eMeS cuprinde multiple personaje (traind in iubire, prietenie, constiinta), el se defineste nu numai prin apartenenta la timpul psihologic, cultural, intelectual al tarii versus apartenenta sa la minoritatea evreiasca (tensiunea accentuandu-se pe fundalul istoric al vremii, cu stridentele antisemite cunoscute), dar el apare ca un insingurat si in raportarea la propria etnie, fiindca de fapt nu “se integreaza” aici pe deplin, personajul nu vrea sa emigreze nici in momente de pericol, nu va fi oricum sionist. Si nu este cu adevarat recunoscut; negustorul ambulant de carti, personaj memorabil, colorat, arhetipal (interpretat de Cornel Cimpoaie) nu accepta, printre cartile sale evreiesti, volumul De doua mii de ani, nefiind “nici macar in idis”. Sa observam ca piesa Ilincai Stihi sugereaza atent opozitiile acestea cu subdiviziuni de nuanta. Protagonistul intrupeaza, in plus, distanta, insingurarea artistului, a raisonneur-ului, a celui care este in esenta martorul. Spectacolul are, fireste, puternice rezonante politice (incepe cu vocile anonime care scandeaza “Jos jidanii!”), auzim rostite de personaje pozitiile esentiale si conflictuale ale epocii. Exista accente de superbie intelectuala si o evidenta a fragilitatii conditiei umane. Exista profunzimea enigmatica a naturii si durata lunga pe care o poarta negustorul de carti, evreul ratacitor, Memoria - in juxtapunere cu vulnerabilitatea, imprevizibilitatea, friabilitatea omenescului in clipa: Accidentul - istoric, personal. Sunt planuri care se ilumineaza reciproc.

 

Scenografia Imeldei Manu serveste deosebit de bine spectacolul: un ansamblu de cabine, de nise, “ghisee” cu oglinzi, in unghiuri schimbatoare, ce reflecta, adancesc, multiplica intrebarile, sunt totodata suprafata si subconstient, obiectivitate si narcisism, tainuire si revelare, adevar si aparenta.

 

Este laudabila finetea exploatarii tuturor mijloacelor scenice pentru a intrevedea invizibilul dincolo de vizibil.

 

Tensiunea dintre nevoia de identificare si diferenta individuala, dintre inradacinare si dezradacinare ramane deschisa, ea apare ca insolubila. Ilinca Stihi readuce in discutie aceste intrebari care vin dintr-un trecut de care inca nu am vorbit suficient si rezoneaza intr-un prezent in care de altfel identitatea noastra majoritara se afla in glissando accelerat. Empatia fata de strain, personalizarea a ceea ce inseamna apartenenta dubla, multipla sunt chestiuni care incep sa se puna cu acuitate si pentru majoritatea romaneasca din acest spatiu, care a putut manifesta in timp un anumit daltonism in perceperea diferentelor: exista azi multe, multe sute de mii de romani ce ratacesc prin alte tari, iar drama latenta, cu momente de explozie, a acestei situatii, a situatiilor se vede a fi repetabila acum in mod direct si pentru noi, in epoca globalizarii noastre.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Galele UNITER, cronica aproape mondena

 

 

 

Cel mai mare premiu european pentru teatru care se acorda o data pe an (anul acesta la Salonic) nu poate fi accesat de castigator in absenta. Sacha Waltz care-l merita cu prisosinta s-a imbolnavit. L-a trimis pe sotul ei, dar degeaba. Banii s-au intors la buget. La noi e suficienta doar o scrisoare, daca se poate politicoasa, si un mesager de suflet pentru ca totul sa para normal. M-am intors de la Salonic in acelasi avion cu George Banu, care a mers direct de la aeroport la ceremonia Galelor, desi era frant de oboseala fiindca a condus la Salonic tot ce se putea conduce in materie de festivitati si colocvii. Promisese. Ein mann, ein word! Si-a facut datoria si la Bucuresti. Sigur, nu puteam pretinde ca Tompa Gábor sa-si lase studentii de la San Diego fara profesor vreo zi-doua, nici celorlalti absenti sacrificii de acest fel, cu atat mai mult cu cat la noi nominalizatii sunt supusi la tot felul de surprize. Dar ne-ar fi fost drag sa-i vedem pe scena si Gala ar fi sporit in prestigiu.

 

Nu l-am intalnit pe domnul Andrei Serban nici la Prix Europa, nici acum, nici in alti ani, alaturi de colegii sai de celebritate ca Bob Wilson, Robert Lepage, Lev Dodin, ca sa-i citam pe artistii din aceeasi generatie. Nici vreun alt roman din galeria somitatilor teatrale cu care ne laudam n-a patruns pe listele acestui premiu. De ce? Ne-am intrebat si ne mai intrebam. Un coleg mi-a dat si o explicatie. N-avem carti despre marii artisti in strainatate. Si poate nici ei concepte care sa fi marcat scena europeana. Avem doar spectacole. Unele mari, geniale, dar... Inca mai reflectez la aceasta ipoteza a colegului meu X.

 

In anul 2007, la care s-au referit premiile, am avut, ce-i drept, cateva spectacole remarcabile. Unele mari. Au fost si premiate in mod just de juriu. Au fost si cateva foarte bune si, ca de obicei, multa maculatura. La varf au montat in Romania celebritati ca Andrei Serban, Silviu Purcarete, Helmuth Sturmer. Cine sa mai incapa pe langa ei pe podium? Si uite asa a ramas László Bocsárdi si de asta data nepremiat, desi a facut un Don Juan de zile mari. La fel, Sandu Dabija. Inghesuiala a fost si la interpretare masculina, de unde si supararea pentru actorii din Pescarusul si alti cativa din Unchiul Vania. Personal, consider ca un mare nedreptatit a fost Marian Ralea. Ironia fina din discursul sau nu cred ca-l poate vindeca de amaraciune pe acest actor exemplar, talent special care ne-a daruit in 2007, in rolul Sorin din Pescarusul, nu doar o mare creatie actoriceasca, dar si o fermecatoare solutie de viata. Asta dupa ce a ratat, genial as spune, un Rege Lear, esec de care uneori marii artisti au nevoie. Am regretat ca premiul l-a ocolit si de asta data pe Constantin Cojocaru, tot mai bun, rol dupa rol, intr-o stralucita forma a maturitatii. M-am bucurat in schimb pentru premiul Danei Dogaru, de care doar Felix Alexa isi mai aduce aminte din cand in cand. Sigur ca marele ei talent se vede in orice spectacol, dar rolurile mari trec pe langa, iar creatiile de tinerete au fost uitate odata cu disparitia lui Dan Micu. M-am bucurat enorm pentru Dorina Lazar, “actrita care ne trebuie”, cum o definea Alice Georgescu. Dar numai de utilitate sa fie vorba in cariera ei de exceptie? Ce cruda e uneori soarta actorilor! Mi-a parut rau ca a disparut premiul pentru critica. Acei colegi ai nostri care i-au semnat decesul au gresit in fata generatiilor viitoare. Asta in cazul in care situatia ramane asa. Pana la urma, acel premiu consfintea un gest de reciprocitate fata de cei care, iata, permit ierarhizari valorice si competitii precum Gala. Dar vanitatile si orgoliile nu vor disparea niciodata din lumea pe cat de generoasa ca simtire, pe atat de vulnerabila ca moralitate a scenei.

 

Cu farmecul sau inca viu, Ion Caramitru a invitat pe scena Galelor si de asta data sponsorii. Gest flatant, care a pus bazele unui dialog cordial intre lumea afacerilor si cea a spiritului. Un dialog pragmatic, fireste, pe care presedintele UNITER il manageriaza atat de inteligent si diplomatic. Concurenta s-a extins si in randul celor alesi sa-i prezinte pe scena pe premianti si nu va intarzia sa produca rumoare vis-à-vis de preferintele presedintelui. Dintre acestia, Radu Penciulescu a fost pentru mine prezenta cea mai consistenta prin lectia de teatru si forma degajata a speech-ului sau despre Sanda Manu. Si-a respectat numele si reputatia.

 

In fine, despre premii, gale si teatru a vorbit cu greutate, spiritual ca intotdeauna, maestrul Radu Beligan. A fost introdus cu vorbele “cel mai longeviv actor”. Dar oare numai atat reprezinta pentru teatrul romanesc Radu Beligan?

 

Mi-ar fi placut ca Premiul de excelenta care i-a fost acordat sa-i fi fost inmanat de Andrei Serban, acelasi care prin anii 90 povestea in gazete ca-i datoreaza maestrului Beligan, intr-un fel, decizia sa de a pleca din tara. Asta, bineinteles, daca marele regizor ar fi venit sa-si primeasca propriul premiu.

 

Ce am aflat despre tineri la aceste gale? Ca Ofelia Popii e o actrita de top, si este; ca debutul Cristinei Casian ne da incredere in teatrul de maine; ca Ada Milea e preferata nu doar de Sandu Dabija, desi a avut aerul ca nu prea e sigura de acest lucru.

 

Un brand de succes, Galele UNITER inseamna, insa, dincolo de orice comentarii, cum bine se spune, cea mai mare sarbatoare a teatrului romanesc. In curand trebuie sa-i inventam, cred, pe langa trofeu, si o deviza.

 

 

 

 

 

IRINA UNGUREANU

 

Regele a murit, traiasca regele!

 

Ionesco pe scena Teatrului Eliseo din Roma

 

 

 

Un spectacol viu, o explozie de noutate in punerea in scena pe care regizorul palermitan Pietro Carriglio o propune anul acesta cu piesa Regele moare, de Eugène Ionesco. De la Palermo, ca productie a Teatrului Biondo Stabile, piesa regizata de Carriglio, in excelenta traducere a lui Edoardo Sanguineti, cu Nello Mascia si Alvia Reale in rolurile principale, face inconjurul Italiei, de la Torino si Genova la Roma si Bologna, pentru a ajunge, in perioada imediat urmatoare, de la Messina la Milano.

 

La Roma, trupa de teatru a ajuns, in intervalul 25 martie-6 aprilie a.c., la Teatrul Eliseo. “Autor de nisa”, cum e considerat creatorul Scaunelor in Italia si nu numai, Ionesco e reactualizat de Carriglio in postura de mare clasic, caruia i se rezerva o scena aproape shakespeariana, conceputa magistral de scenograful Maurizio Balò. O scena impartita in doua “regate”, intre care se insinueaza, transparenta si usoara, si prin asta nu mai putin “grea” de angoasa distantarii, o pelicula ca o pânza de paianjen: o cortina filiforma, fragila, cenusie, desparte regatul lui Bérenger de lumea din afara, o lume a spectatorului, populata de deseuri, de toata materia grea de care regele este deposedat, cu incetul, pe scena cealalta, a propriei morti, in care patrunde ca un Oedip orb, insotit de regina Marguerite, initiatoarea in moarte. In fond, e vorba de doua scene: prima, sala tronului, spre care pânza de paianjen transparenta isi intinde plasa, cotropind-o: intreg regatul lui Bérenger, redus la aceasta firava sala de tron unde crapaturile zidului ameninta s-o inghita, este o tesatura enorma de paianjen, extinsa pe pereti, pe unica fereastra, cucerind pâna si mantia regelui sau vesmintele reginelor. Dincolo de pelicula, scena cealalta, secunda, e la antipodul scenei “clasice” a tronului: e o scena avangardista, o aglomerare de deseuri, ca o cortina enorma si groasa care s-ar fi spart in mii de bucati, zacând acum la picioarele scenei si lasând locul pânzei transparente prin care drama lui Bérenger se face vizibila.

 

Convins ca avangarda se autoepuizeaza in momentul in care faza experimentala nu mai spune nimic, Carriglio o exileaza la marginea scenei. Pentru ca aceasta abordare a piesei ionesciene poate fi citita si metadiscursiv, ca o parabola a teatrului care ramâne imun la etichetele efemere, ce incadreaza doar formal o drama incapsulata, prin pânza fragila de paianjen, intr-o dimensiune care ridiculizeaza estetismele prin simplitatea ei grava, universal umana. Cioburi si deseuri sunt toate teoriile voastre, toate vorbele voastre desarte, pare sa spuna Carriglio, la fel cu Bérenger, daca nu stiti ce e moartea.

 

In piesa ionesciana, insotitoarea in moarte e Marguerite, pe care Alvia Reale o intruchipeaza cu o remarcabila forta si rafinament interpretativ. Ea e regina vrajitoare, cea care pe tot parcursul piesei pare a fi personajul negativ: Marguerite comploteaza impotriva celeilalte regine, Marie, interpretata cu delicatete de tânara Eva Drammis, care prin iubire spera sa-l convinga pe rege sa nu renunte la viata. Marguerite pledeaza pentru moarte, ea e cea care-l anunta pe rege ca va muri pâna la sfârsitul spectacolului si tot ea e cea care il insoteste in traseul desprinderii de sine si al alunecarii in neant. O vedem pe Marguerite oficiind asemeni unei preotese ritualul de insotire a regelui in moarte si de abandon al acestuia in momentul revelatiei neantului “prietenos”, al vidului plin in care viata si moartea nu se mai opun, iar fiinta se topeste in nefiinta. Un exercitiu al desprinderii de materialitatea corpului, cu slabe ecouri crestine, apropiat mai degraba de perspectiva budista din Cartea mortilor tibetani, Bardo Thödol, care este in sine o colectie de povete menite sa ajute mortul sau muribundul in trecerea pragurilor bardo-ului (tranzitie sau interval sau starea intermediara intre moarte si renastere). Scenografia spectacolului tinde sa accentueze aceasta dematerializare progresiva care, incepând cu Bérenger, cuprinde treptat intreaga scena, devorata de paienjenisul cenusiu: celelalte personaje, menajera, gardianul, pâna si regina Marie, devin “usoare”, puterea regelui nu le mai atinge, ele sunt tot mai departe de el si in cele din urma dispar. Ultima care va disparea va fi Marguerite, dar acum regele e linistit, usor, asezat pe un tron imaginar. Regele a murit.

 

Bérenger este un personaj “episodic” in teatrul ionescian, in sensul ca el traverseaza, ca protagonist, mai multe piese, de la Rinocerii la Pietonul aerului, Regele moare sau Ucigas fara simbrie. Bérenger e un fel de raisonneur attachant al dramaturgului, tipicul idiot ionescian, amestec de luciditate devastatoare si de candoare dezarmanta, un idealist incurabil care nu e totusi strain de sentimentul tragicului. Pietro Carriglio exploateaza aceasta latura de idiot a personajului, pe care o trece in infantil: Nello Mascia intrupeaza, inspirat, un rege-copil capricios si mofturos, un Bérenger uluit ca nu mai poate comanda norilor si soarelui si care se raporteaza candid la cele doua regine mai degraba ca la doua mame decât ca la doua sotii. Un fel de a treia mama a lui Bérenger este Juliette, servitoarea, cu care regele intretine o memorabila conversatie “domestica”, un alt capriciu prin care suveranul copil, convins acum ca va muri, spera macar ca va putea amagi timpul.

 

Regizorul e atent la articulatiile textului ionescian, nu-i scapa finetea unor schimbari de registru dramatic. E vorba indeosebi de sesizarea unui ritm secund, unui al doilea “suflu”, cum il numea dramaturgul, al piesei, care coincide cu insufletirea neasteptata a regelui, pregatit brusc sa dejoace planul mortii dezvaluit de regina Marguerite si de doctorul astrolog al regatului. Un ritm crescendo care “rupe” piesa in doua si pe care Ionesco insusi pare sa-l fi descoperit ulterior, dupa ce va fi scris Regele moare, in cele zece zile de boala, in anul 1962, desi marturisea mai apoi ca-i luase zece ani s-o scrie si toata viata s-o joace apoi pentru sine. “Intr-un fel, scria dramaturgul in Cautarea intermitenta, imi joc mie insumi propria piesa, Regele moare, in rolul principal!”.

 

Pietro Carriglio nu e la prima abordare a unei piese ionesciene. In 1972, pune in scena Delir in doi, piesa reluata, impreuna cu Sfârsit de partida de Beckett, in 2002, la aniversarea centenarului infiintarii Teatrului Biondo Stabile din Palermo. Ceea ce intâi de toate singularizeaza viziunea scenica a lui Carriglio, observa criticul de teatru Andrea Bisicchia, este inclinatia spre o abordare “picturala” a scenei, in care interpretarea regizorala se confunda cu cea figurativa: multe dintre piesele regizate de Pietro Carriglio calchiaza vizual, la nivelul scenografiei, perspective ale unor maestri ai avangardei, printre care Gustav Klimt, Marcel Duchamp sau Piet Mondrian. In Delir in doi, Carriglio transforma ceea ce ar fi trebuit sa fie un decor burghez intr-o parada de eruditie artistica, in care pare sa combine abstractismul gen Joan Miró cu puritatea suprarealista a unui Magritte, de pilda: o scena galbena, minimalista, cu o camera decupata ca o pânza - iata un motiv recurent, subtil reintrodus, cum am vazut, in Regele moare - peste care atârna busturi injumatatite, picioare, mâini, pe scurt, o scena minuscula in care personajele sunt dematerializate, devenite umbre. Sa fie o intâmplare aceea ca spectatorul, odata intrat in sala unde urmeaza sa se intâlneasca cu Bérenger, Regele care moare, adica, e intâmpinat de o gramada de obiecte, bucati de statui, mâini si picioare, unele rupte, parca, de pe pânza invizibila care acoperea scena in Delir in doi, numai ca neverosimil de multe?

 

Greutate si imponderabilitate: acestia sunt polii intre care se desfasoara piesa Regele moare in viziunea lui Pietro Carriglio. Daca in sala tronului, impaienjenindu-se, totul devine imaterial, usor, evanescent, scena a doua, cealalta, a lumii, sau a spectatorilor, e una artaudiana, o scena a cruzimii, a materiei ingreunate, a resturilor nedigerate ale unei lumi consumate. Intr-un mod original s-a gândit Carriglio sa faca legatura intre cele doua scene: prin gardianul bizar, singurul personaj care contrasteaza strident cu lumea de dincolo de pânza de paianjen. Zgomotos, el tine in mâna un microfon prin care anunta tot ce se petrece: el e vestitorul spectacolului, primul din suita regala care asista la drama regelui Bérenger ca la un spectacol. Pe urma, pe rând, cu totii se vor dovedi spectatori ai dramei: Regele moare e o lectie a singuratatii.

 

Un comic subtil se insinueaza in drama care se petrece in spatele peliculei impaienjenite. Tragismul piesei pare subtiat in aceasta sfera de irealitate care imbraca sala tronului, impresie accentuata de infantilismul personajului, al acestui Bérenger idiot care nu intelege ca trebuie sa moara. Ceea ce spectatorul vede dincolo de cortina de paianjen, transparenta, este o traire despovarata progresiv de greutatea tragicului: Pietro Carriglio citeste in textul ionescian drama umana si intelege s-o transpuna pe scena in firescul si simplitatea ei maiestuoasa.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Din secolul trecut...

 

 

 

“Si acum, pe o strada linistita, intr-un colt tacut al Bucurestilor, pe scari de castel medieval, urcam. Mantia de catifea neagra, incadrata de o suvita de blana alba, cazuta lenes pe umeri, duce gandul sagalnic la o stea de ecran sau la o domnita uitata din vechile cadre stramosesti. Am ajuns intr-o camera alba. Totul e alb si indepartat. Astept intimidat sa inceapa un cor de ingeri, dar, in loc de melodie, ma pomenesc rupand linistea, cu o brutala exclamatie: Cum, d-ta ai scris Voica?” (Isaiia Racaciuni, Facla, anul XII, nr. 391, 12 ian. 1931, p. 3)

 

 

 

La varsta de optsprezece-nouasprezece ani, fara intentia publicarii, fara ambitia gloriei care ii anima adesea pe adolescentii talentati, insufletita numai de dorinta imperioasa de a se exprima, Henriette Yvonne Stahl scrie un roman despre umilitii si obiditii existentei rurale. Voica le va placea foarte mult lui N. Iorga, lui G. Ibraileanu ori lui Sadoveanu, uimiti de luciditatea si de virtutile analitice neobisnuite pentru o fata aflata la varsta iluziilor si a visarii.

 

Cand, cativa ani mai tarziu, in 1924, ziarul Dimineata organizeaza un concurs literar, tatal Henriettei (destul de cunoscutul Henri Stahl, secretar al lui Nicolae Iorga, autor al unor importante lucrari de stenografie si, intre altele, al unui roman SF) depune la redactie, in numele fiicei, manuscrisul romanului Voica. Nu mult dupa aceea, Sadoveanu, care facuse parte din juriul de la Dimineata, descinde in casa familiei Stahl pentru a o felicita pe foarte tanara scriitoare si pentru a-i marturisi ca se afla intr-o incurcatura: cei de la Dimineata organizasera concursul mai mult de forma, cu scopul nedeclarat de a o sprijini financiar pe Lucia Mantu; or, romanul Henriettei, care merita neindoielnic premiul, dejuca planul caritabil al prietenilor celei aflate in impas. Desigur ca generoasa Henriette renunta la premiu in favoarea romanului Luciei Mantu, Cucoana Olimpia. Cu totul altceva, nu gandul la vreun premiu, o stimulase sa astearna pe hartie povestea Voicai, o femeie simpla si inimoasa de la tara, fosta slujnica a familiei, in casa careia tanara se refugiase in vremea razboiului.

 

In acelasi an, Henriette Yvonne Stahl isi vede tiparita aceasta prima carte, mai intai in foileton, in Viata romaneasca, apoi in volum (pe cheltuiala proprie), la editura Ancora. (Romanul a avut succes de critica, dar nu si succes de librarie: din cele 5.000 de exemplare imprimate s-au vandut foarte putine.) Pe la inceputul anilor 30 romanul este tradus in franceza si premiat de revista La Courte Paille. Voica va mai cunoaste dupa al doilea razboi trei editari, suferind insa unele modificari conjuncturale.

 

Voica este, in varianta sa interbelica, un roman de mica intindere, cu un unic fir epic, segmentat in episoade scurte, intrerupte din timp in timp de instantanee din viata rurala. Faptele sunt relatate din perspectiva unui personaj-martor, instanta asemanatoare, cumva, personajului reflector din proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Dialogurile - firesti, verosimile - au o pondere insemnata in economia romanului, construiesc o naratiune dramatizata, adecvata investigarii unei/unor psihologii feminine.

 

De ce plange Voica? E intrebarea cu care incepe romanul. Raspunsul Voicai ne plaseaza deja in plina intriga. Sacadat, printre lacrimi, in felul ei veridic-incoerent, femeia i se confeseaza domnisoarei de la oras pe care o gazduieste in casa-i modesta: barbatul ei, Dumitru, o alunga. Pentru ce motiv? Voica nu mai e in stare sa spuna si domnisoara trebuie sa faca singura investigatii. Voica nu poate avea copii, lucru pe care Dumitru refuza sa-l inteleaga. El vrea sa-i aduca in casa un copil ilegitim, conceput cu o “tiganca” in timpul razboiului. Voica se opune cu incrancenare, temandu-se ca, daca barbatul moare, pamantul ii ramane copilului bastard, ea ramanand prin urmare pe drumuri. Poveste, dupa cum se vede, banala; dar interesul ei rezida in observatiile/detaliile prin insumarea carora se configureaza o atmosfera familiala agitata. Tensiunea se suspenda in imprejurari dramatice: in timpul inundatiilor, Voica e tentata sa-l lase pe Ion, copilul nelegitim, sa se inece; cand insa micutul, prada spaimei, o striga, spunandu-i “mama”, un sentiment matern se desteapta brusc in ea, determinand-o sa se razgandeasca.

 

Tema principala a acestui roman nu este conditia taranului in genere, cum au putut crede mai toti comentatorii, ci maternitatea ca trasatura esentiala a existentei feminine in comunitatile traditionaliste. Uzand de un destul de bine pus la punct procedeu al insolitarii, care ii permite accesul la o viziune obiectiva, distantata (desi nu se poate spune ca neimplicata) asupra faptelor, autoarea, prin intermediul personajului-narator (cu care seamana pana la cvasi-identificare), reconstituie, din cioburi disparate de oglinda, o realitate sufleteasca si sociala ce pare stranie. Privita din afara (si totodata empatic), conditia femeii se infatiseaza cu atat mai veridic si mai impresionant, cu cat nici o intentie tendentioasa nu tulbura simplitatea si franchetea discursului narativ. Henriette Yvonne Stahl nu este, de altfel, nici acum, in anii 20, si nici mai tarziu, o feminista. Cea dintai carte a sa poate fi citita ca o incercare de autodefinire, de asumare a unei duble conditii: de femeie si de scriitoare. Obsesia dominanta pare a fi, pentru autoarea romanului Voica, aceea ca, fatalmente, orice ontologie a feminitatii se leaga de factorul “maternitate”. Privind spre o umanitate feminina oarecum primara, femeia educata isi regaseste, ca intr-o oglinda deformata, ceva din precaritatea stratului “inferior” al fiintei sale. In fond, dincolo de inerentele diferente, Voica si citadina delicata pe care o gazduieste sunt unite prin aceeasi fatalitate a materitatii (im)posibile. Caci, inainte de a fi efectul unei discriminari sociale, ne lasa a intelege romanul Henriettei Yvonne Stahl, povara feminitatii e un dat:

 

“O clipa ramane adanc tacuta, apoi ma intreaba, ganditoare:

 

- La oras tot asa o fi?

 

- De, Voica, cam tot asa!

 

- Zau?... Eu ziceam... Hai sa mergem”.

 

Cu o buna intuitie scriitoriceasca, tanara autoare a simtit ca acest “Hai sa mergem” laconic, abrupt, care nu lasa loc nici unei iluzii, este mai eficient la nivel artistic decat orice teorie feminista, simplificatoare (in spatiul literar) prin explicitul ei. Voica este, de fapt, un roman al implicitului, al sugestiei subtile, invaluite de un usor, deloc strident lirism. “Domnisoara”, naratoarea romanului Voica, definita de o corporalitate difuza, faptura vaporoasa, foarte putin implicata efectiv in evenimentele propriu-zise, insa puternic atasata afectiv de lumea pe care o percepe cu acuitate si cu luciditate, este, in stadiu embrionar, nu alta decat Ana Stavri (“materna” si sigura de sine) din Intre zi si noapte, Pontiful si Drum de foc.

 

 

 

 

 

RADU GABREA

 

Cinematograful romanesc trebuie sa se diversifice

 

 

 

Radu Gabrea s-a nascut in 1937, la Bucuresti.

 

• Ph.D. in Comunicatii Sociale la Universitatea din Louvain-la-Neuve, Belgia. Lucrarea sa de doctorat, Werner Herzog and the German Medieval Misticism, a fost publicata de editura LAge dhomme din Lausanne. “Aceasta carte este, fara indoiala, una dintre cele mai frumoase carti de cinema scrise vreodata.” (Henri Agel - Positif);

 

• 1972-1974 - Profesor asociat la ATF;

 

• 1997-1999 - Presedintele CNC, unul dintre initiatorii Legii 67/1997, care reprezinta baza pentru legislatia nationala din domeniul cinematografiei.

 

• 1969 - Debuteaza cu filmul artistic Prea mic pentru un razboi atat de mare, dupa un scenariu de D.R. Popescu (film premiat la Locarno - 1970, prezentat la Avignon, Manheim, Quinzane des Realizateurs - 1971; “Un mare talent de cinema” - Journal de Genève);

 

• 1970 - Urmarirea, primul serial TV din Romania (7 episoade a cate 52 de minute), vandut in Suedia, Germania, Canada;

 

• 1973 - Filmul Dincolo de nisipuri a fost interzis de Ceausescu personal. A fost foarte alterat, in special sunetul. Dupa conflictul cu seful statului, regizorul decide sa se mute in Germania, tara de origine a mamei sale;

 

• 1974 - Dincolo de nisipuri este prezentat la Cannes la Quinzane des Réalizateurs (“Cel mai important film romanesc al anilor 70” - Mira and Antoin Liehm, UCLA Press, Los Angeles);

 

• 1981 - Realizeaza, in calitate de regizor, coscenarist si coproducator, filmul artistic Nu te teme, Jacob!, adaptare dupa O faclie de Paste de I.L. Caragiale. Impreuna cu filmul Mephisto al lui István Szabó, Nu te teme, Jacob! este considerat “cel mai bun film german vizionat in Berlin” (Louis Marcorelles - Le Monde). Filmul este prezentat la mai multe festivaluri europene si la Telluride, SUA. Timp de opt ani a fost prezentat in deschiderea festivalurilor de film pentru evrei din America;

 

• 1984 - Este regizor si coscenarist al filmului Un barbat ca Eva. Conceput ca un tribut adus marelui regizor german R.W. Fassbinder, filmul a fost considerat “o capodopera care striga sa fie vazuta” (Sunday Telegraph - Londra), “un omagiu care-ti ingheata sangele in vene” (Vincent Canby - New York Times). Filmul a fost prezentat la Londra, New York, San Francisco si pe alte ecrane timp de saptamani intregi, fiind considerat chiar si astazi unul dintre cele mai importante filme pentru fanii Fassbinder din SUA, Anglia sau Germania. Actrita Eva Mattes castiga Premiul Festivalului European de Film pentru cea mai buna interpretare;

 

• 1985-1986 - Coscenarist pentru serialul TV Nonni, realizat pentru ZDF (13 episoade);

 

• 1986 - Regizeaza Straniul obiect al iubirii, film de televiziune, in 2 parti a cate 132 minute. Rating 20% la ZDF pentru ambele parti;

 

• 1987 - Coscenarist si regizor al filmului de televiziune Dupa-amiaza suprizelor, realizat pentru ZDF;

 

• 1989 - Regizor si producator al filmului artistic Secretul pesterii de gheata;

 

• 1993 - Scenarist, regizor si producator al filmului artistic Rosenemil;

 

• 1994 - Coproducator al filmului artistic Sub semnul iubirii, realizat

 

impreuna cu SATEL FILM, Viena;

 

• 1994 - Scenarist si regizor al filmului de televiziune Summit Conference, TVR 1;

 

• 2000 - Regizor al documentarului Struma (2 episoade a cate 45 minute), cu un scenariu de Stelian Tanase;

 

• 2000 - Regizor si coscenarist, impreuna cu Rasvan Popescu, al filmului artistic Noro;

 

• 1994-2004 - A pus in scena Maria Callas - la divina, dupa piesa celebra Master Class de Terrence Mc Nally. Piesa s-a bucurat de un succes deosebit, cu Victoria Cocias in rolul principal, la Washington, New York, Sydney, Canberra, Melbourne, Tampere si Helsinki;

 

• 2004 - Regizor al documentarului Mostenirea lui Goldfaden;

 

• 2005 - Regizor al documentarului Itzik Manger, povestit de Arie Laish;

 

• 2006 - Regizor si scenarist al documentarului Rumenye! Rumenye! (partea I);

 

• 2006 - Regizor, scenarist si producator al serialului TV 1.000 de fete in 7 decenii;

 

• 2007 - Regizor, scenarist si producator al filmului Cocosul decapitat;

 

• 2008 - Regizor si producator al filmului Calatoria lui Gruber, dupa un scenariu de Razvan Radulescu, Radu Gabrea si Eugen Uricaru;

 

• In pregatire: partea a II-a a documentarului Rumenye! Rumenye! (regizor, scenarist, producator) si Concert la Biserica Neagra (regizor, scenarist, producator).

 

• 2001 - Struma - Premiul Special la Festivalul International de Film de la Ierusalim;

 

• 2004 - Premiul de carte de cinema - Werner Herzog si mistica renana, versiunea in limba romana;

 

• 2005 - Premiul UARF pentru regia filmului documentar Mostenirea lui Goldfaden.

 

 

 

Predilectie pentru legatura dintre destinul individual si istorie

 

 

 

De ce ati ales sa adaptati pentru marele ecran romanul Cocosul decapitat al pastorului sas Eginald Schlattner?

 

Hotararea a avut doua motive. Primul este importanta si valoarea romanului lui Eginald Schlattner, scriitor sas de limba germana, pe care am intuit-o inainte ca acesta sa devina un best-seller: roman tradus in 8 limbi, ultima traducere fiind cea in spaniola. Romanul este important atat datorita tematicii, cat si realizarii sale. Al doilea motiv a fost dorinta mea de a-mi relua activitatea intr-o cinematografie in care am trait si am lucrat mai bine de 20 de ani. Am fost unul dintre putinii regizori de film veniti din Est, care au trait si lucrat constant in cinematografia de adoptie. Am realizat in Germania filme esentiale ale carierei mele cinematografice, incepand cu Nu te teme, Jacob!, dupa celebra nuvela O faclie de Paste a lui I.L. Caragiale, apoi Un barbat ca Eva, devenit intre timp film cult in Anglia si SUA, unde ruleaza si azi, dupa 25 de ani de la premiera sa new-yorkeza, fiind discutat si apreciat in critici elogioase. Apoi, celelalte filme realizate, fie ca autor - serialul de televiziune Nonni si Manni pentru ZDF -, fie ca regizor - Ein Unding der Liebe (Ciudatele urmari ale dragostei), Calatorie surpriza, o coproductie franco-germana tot pentru ZDF, sau Rosenemil, o evocare a Berlinului din “Belle époque”.

 

Pastorul Schlattner a vazut filmul Cocosul decapitat?

 

Da, si i-a placut extraordinar. A scris ca l-a vazut printre lacrimi si ca nu ar fi facut niciodata o versiune mai buna ca asta pentru scenariu. Acolo unde a fost de fata la prezentarea filmului, la Sibiu, la Bonn, la Graz, la Viena, le-a recomandat spectatorilor sa uite cartea si sa vada filmul, pentru ca reprezinta esenta a ceea ce-i mai bun in carte. El a fost si este entuziasmat de aceasta filmare.

 

Ati colaborat cu el la scrierea scenariului?

 

Nu, absolut deloc. Niciun moment. De fapt, nici nu s-a amestecat. A fost foarte domn. A zis: “Domnule, eu nu ma bag” si a folosit o comparatie: “Eu nu-i spun birjarului cum sa conduca trasura”. Si avea dreptate, de fapt.

 

Actiunea din Cocosul decapitat si din urmatorul dumneavoastra film, Calatoria lui Gruber, se petrece in anii 40 ai secolului trecut. De ce v-ati aplecat cu insistenta asupra perioadei celui de-al doilea razboi mondial?

 

Una dintre temele de predilectie ale filmelor mele este legatura dintre destinul individual, cu dramele si complicatiile sale, si istorie; in ce fel se ciocnesc si, mai ales, ce urmari au aceste ciocniri. Anii 40 au fost in Romania ani de framantari deosebite, care au marcat destinul tarii si al oamenilor de pe aceste meleaguri pentru aproape 70 de ani. Tocmai aceasta parte a istoriei romanesti este plina de confuzii, neclaritati intentionate sau reale si multe, multe neadevaruri. De aceea, cred ca e de datoria mea sa incerc sa le clarific astazi. Mai ales ca, printr-unul dintre filmele mele, serialul Urmarirea, am contribuit la raspandirea unor “false mituri”, lucru pentru care ma simt si astazi responsabil. E adevarat ca celelalte filme ale mele din Romania s-au straduit sa spuna adevarul, dar au si platit pentru asta: Prea mic pentru un razboi atat de mare, film apreciat in Europa, selectionat la Quinzaine des Réalisateurs la Cannes in 1971 si premiat la Locarno, a fost substantial alterat de cerintele autoritatilor, ca si Dincolo de nisipuri, oprit personal dupa o proiectie privata de familia Ceausescu in 1974, cu o zi inaintea premierei oficiale, scos in premiera cu o banda sonora mutilata, selectionat totusi la Cannes in 1974.

 

In plus, sunt si anii copilariei mele. Prima “imagine” clara care mi-a ramas este aceea a unei imense crapaturi in tavan... Am aflat mai tarziu ca era vorba de cutremurul din 1940, cand s-a prabusit Carltonul.

 

 

 

Un calcul delicat intre castiguri si pierderi artistice

 

 

 

Cum ati obtinut banii necesari finantarii acestui film?

 

Plecand de la tema filmului si mai ales ca urmare a activitatii mele in cinematografia germana de mai bine de 20 de ani, scenariul scris de mine a ajuns mai usor la destinatarii cu posibilitati de finantare importante, reusind sa starneasca interesul televiziunilor germane (Televiziunea Bavareza, apoi Arte), al ORF - Televiziunea Austriaca, precum si al unor producatori importanti, ca Arno Ortmair - Germania, Dieter Pochlatko - Austria sau László Kántor - Ungaria. In cinematografia germana, contactele mi-au fost mult usurate. Cu toate acestea, a fost un drum lung, intens si sigur ca a fost implicit legat si de munca la scenariu, care a avut foarte multe versiuni. Principala problema a fost aceea de a gasi un compromis intre o dramaturgie stricta, accesibila a unei productii TV si libertatile unei productii exclusiv sau primordial pentru cinematograf. A fost un calcul delicat intre castiguri artistice sau pierderi, sau renuntarea la proiect, pentru ca, fara televiziuni, filmul n-ar fi putut fi finantat. Bugetul strans din 4 tari (din care Romania are cam 27% - o contributie importanta de 30% a SRTV si 60% din partea CNC) este un buget mijlociu pentru un film de aceasta categorie, dar, fara sprijinul final al EURIMAGES, care a venit doar cu cateva zile inaintea intrarii in productie, filmul nu s-ar fi putut realiza.

 

Actorii din film sunt, in marea lor majoritate, nume necunoscute cinefililor romani. Cum i-ati ales?

 

Cei 4 eroi sunt la varsta adolescentei in poveste. Actiunea se desfasoara pe un parcurs de 4 ani, varstele eroilor pornind de la 12 si terminandu-se la 16 ani. Filmul, povestit intr-o retrospectiva, a permis distribuirea in cele 4 roluri principale a unor actori tineri care, cu exceptia Alicjei Bachleda, din rolul Giselei, sunt debutanti in film: David Zimmerschied (Germania) in rolul lui Felix Goldschmidt, Ioana Iacob (Romania) in rolul Alfa Sigrid Binder si Axel Moustache (Romania) in rolul Hans Adolf Bediner.

 

Pentru toate rolurile secundare si episodice ale celorlalte personaje de varsta eroilor am facut un casting intensiv, care s-a intins pe aproape 2 ani. Evident, o contributie deosebita o au si actorii profesionisti distribuiti, precum Dorel Visan si Victoria Cocias din partea romana, ca si Oliver Strizl si Juergen Brueckner sau Werner Prinz din Austria sau Agi Margitai din Ungaria.

 

Ce ne puteti spune despre echipa cu care ati lucrat la fimari?

 

A fost o echipa mixta, din cauza ca a fost un film facut de 4 tari. Am avut oameni multi din Romania, pentru ca am filmat aici, dar am avut si actori germani, operatorul si echipa de la camera au fost austrieci, am avut un coregizor austriac, Marijan Vajda, care m-a ajutat foarte mult la lucrul pe platou. Tot post-sunetul s-a facut in Germania, desi inginerul de sunet a fost Constantin Fleancu, de la noi, care a facut o treaba exceptionala. Scenograf a fost fratele meu, Florin Gabrea, care, alaturi de Svetlana Mihailescu, au avut o enorma contributie la felul cum arata vizual filmul, Florin avand in plus avantajul de a fi si un fel de “ciuca batailor”, pentru ca a fost foarte strans la punga: desi am avut un buget destul de marisor, a fost totusi greu sa ne incadram in el, din cauza complexitatii filmarilor. Evident, nu poate fi ignorata muzica lui Thomas Osterhoff, care, dupa parerea mea, ridica enorm filmul. Thomas a vazut un “rough cut” si a fost atat de entuziasmat, incat, desi compozitor cu palmares in Germania, s-a supus unui examen greu, trimitandu-mi nenumarate “probe” ale compozitiilor sale.

 

De altfel, cand am ajuns la München, la ARRI, unde urma sa mixez filmul, am fost intampinat cu entuziasm de cei 8-10 monteuri si ingineri de sunet care lucrasera la film si am aflat atunci ca multi o facusera aproape voluntar, atat de mult le placuse filmul.

 

Unde ati filmat?

 

Am filmat la Fagaras, Sibiu, Medias, Agnita, pe malul Cibinului, la Talmaciu, unde am facut strandul si plaja, la Carta, unde este un bac de aproape de 100 de ani.

 

Ati intampinat greutati la filmare?

 

In mod normal, intotdeauna sunt multe peripetii. De exemplu, in materie de vreme, cand filmam copiii cu barca pe Olt, o secventa grea, s-a iscat un vant dintr-o data, in contra Oltului, si au aparut pe Olt niste valuri ca la mare, despre care mi-au spus dupa aceea localnicii ca nu mai tineau minte de cand nu mai vazusera asa ceva. Exact cand am inceput filmarea au aparut valurile si cand am terminat s-a oprit si vantul. Deci, a fost un ajutor de undeva de sus.

 

Ce ecouri ati primit, din partea criticii si a juriilor de la festivaluri?

 

Cronicile in Viena si in Romania, unde filmul a avut premiera pana acum, sunt foarte bune. Cred ca exista in Romania pentru acest film un interes foarte ridicat din partea televiziunilor si a presei scrise. Criticii de prestigiu, ale caror opinii le apreciez, ca de exemplu Alex. Leo Serban, au scris foarte bine. In rest, sunt acum in mijlocul unei caravane cu care prezint filmul in tara. Ecourile si raspunsul publicului sunt extraordinare. @sta e pentru mine cel mai important lucru. Despre aceasta caravana vom face un film documentar, care va ilustra impactul filmului asupra publicului din Romania. In Austria au fost cronici excelente, apoi filmul a rulat la mai multe festivaluri si a obtinut si Mentiunea speciala a juriului la Festivalul Filmului Istoric de la Roma/Alatri, a rulat in competitie si in SUA la Tiburon, apoi la Ierusalim, la Mons. Efectul si rezonanta au fost extraordinare. La Ierusalim, de pilda, unde m-am dus cu o oarecare strangere de inima, a fost o primire entuziasta, mai ales din partea tinerilor de 18-22 de ani. Aici s-au facut asemanari intre disparitia sasilor si cea a evreilor din Romania, si unii, si altii “vanduti” de Ceausescu cu bucata. La Mons, in Belgia, prezenta lui Claude Lelouch personal, proiectandu-si ultimul film in sala alaturata, nu a influentat catusi de putin numarul de spectatori ai Cocosului... Sala in care rula filmul nostru a fost arhiplina, vizionarea terminandu-se cu aplauze si aprecieri de tipul “superb”, “magnifique” etc.

 

 

 

M-am adaptat mai greu la intoarcerea in Romania decat la plecarea in Germania

 

 

 

Ati emigrat in Germania in 1974. V-ati intalnit acolo cu sasi care au plecat din Romania?

 

Destul de putin. Nu am fost in mediile in care au circulat sasii. Am ramas in mediile cinematografice germane. Sigur, m-am intalnit cu unii care au plecat din Romania, cum ar fi, de exemplu, cantaretul Peter Maffay, care este nascut in Banat, sau, bineinteles, cu fosti prieteni ai mei, cum ar fi actorii Nicolae Woltz si Emmerich Schäffer, care la vremea respectiva mai traia, Ovidiu Schumacher, care a jucat de altfel in Cocosul decapitat, intr-o reluare spectaculoasa a carierei.

 

Cum a fost cand v-ati intors din Germania?

 

N-a fost usor. Am venit din Germania intai si-ntai intamplator, pentru ca nu voiam sa vin deloc. Dupa aceea am venit cu afaceri, cu niste americani care voiau sa faca posturi de radio. A fost foarte complicat, in 1994-95. Atunci era foarte mare vanzoleala in media, se dadeau licentele pe carnati, pe bere si pe alte treburi. Desi am avut o echipa foarte buna, n-am putut sa iau decat cinci licente nesemnificative, imprastiate prin tara, mici, de FM, asa ca americanii au plecat. Dupa aceea, m-a rugat Ion Caramitru sa fac o Lege a cinematografiei, care a aparut in 1997. Bazele ei functioneaza si astazi si ii ajuta pe tineri sa faca film, ceea ce ma bucura foarte mult. De atunci am ramas in tara mai mult. Nu a fost usor, trebuie sa spun. Nu m-au primit toti cu bratele deschise. M-am adaptat mai greu la intoarcerea in Romania decat la plecarea in Germania. Ostilitatea cu care m-au primit unii dintre ei a fost mai mare decat ceea ce am simtit eu cand m-am dus in Germania prima data.

 

 

 

Filmele nu se finanteaza din bugetul de stat

 

 

 

Daca ar fi sa initiati acum Legea cinematografiei, ce ati schimba fata de varianta din 1997?

 

Legea se perfectioneaza si acum in materie de detalii. Detaliile sunt perfectibile, sunt discutabile, s-au schimbat pe parcurs, dupa interesele mai mult sau mai putin ale fiecaruia. Grupurile au avut diverse interese. E foarte greu sa pui sub palarie interese care sunt extrem de divergente. Tinerii au interese total opuse fata de cele ale batranilor si s-a incercat sa se gaseasca o solutie. Partea de aplicabilitate, mai ales regulamentul, nu mai apartin legii. As face exact la fel elementele fundamentale ale legii. De curand a fost aici o delegatie din Bavaria, care are un sistem de subventionare foarte vechi si serios, foarte mare ca suma. Au fost fascinati de prevederile legii noastre si mai ales de faptul ca legea nu apeleaza in nici un fel la bugetul de stat. Fondul cinematografic, care a fost infiintat atunci, in 1997, se alimenteaza exclusiv de la clientii care folosesc filmul intr-un fel sau altul, adica de la Coca-Cola, Tuborg s.a.m.d., prin intermediul advertisingului. Deci nu sunt filme din banii nostri, nu sunt bani publici, nu sunt din bugetul de stat, ci sunt bani privati, care sunt introdusi in cinematografie prin aceasta cotizatie, impusa de Legea cinematografiei.

 

Ati realizat in ultima vreme si documentare. Cum e trecerea de la acest gen la filmul artistic si invers?

 

Si un gen, si celalalt sunt tot filme. Nu cred ca e o diferenta, decat in modul concret de lucru, o diferenta mai degraba tehnica, as zice. In ultimul timp am avut mari satisfactii cu filmele documentare. De aceea am hotarat sa ies pe piata cu un spectacol coupé, din doua filme de 52 minute, Mostenirea lui Goldfaden si Rumenye! Rumenye!, sub titlul Doua filme cu muzica. Sunt foarte curios cum o sa mearga acest experiment la publicul nostru.

 

Cum vedeti evolutia cinematografului romanesc, atat ca subiecte abordate, cat si ca numar de filme, in ultimii ani?

 

Cinematograful romanesc, in evidenta ascensiune pe plan international si, mai nou, si pe piata interna, trebuie sa inceapa sa se diversifice. Filmele de gen sunt absolut necesare. Numai cu ele se creeaza o industrie cinematografica stabila si de succes. René Clair spunea despre cinematograf: “acesta este automobil si poem in acelasi timp...”. Parafrazandu-l, as putea spune: “cu poezia stam extraordinar, dar n-avem nici macar o Dacie veche”. Deci...

 

 

 

Cautarea este motorul unei naratiuni

 

 

 

Ce ne puteti spune despre urmatorul dumneavoastra film, Calatoria lui Gruber?

 

A fost gandit initial ca o povestire inspirata din romanul Kaputt al scriitorului italian Curzio Malaparte, intr-o versiune a scenariului scrisa de Eugen Uricaru. Cercetarile mai adanci in jurul evenimentelor petrecute la Iasi, realizate de Razvan Radulescu, au dus la un scenariu exceptional, scris de acesta impreuna cu Alexandru Baciu. Povestea il are pe Malaparte in centrul actiunii, dar se refera la alte aspecte inedite sau, in orice caz, aproape necunoscute pana acum ale realitatii, ducand la un film de mare forta, “zguduitor”, dupa cum spunea ziaristul si regizorul new-yorkez Moshe Yassur, intr-o avancronica a filmului aparuta in ziarul Realitatea Evreiasca.

 

La sugestia lui Razvan Radulescu, m-am indepartat de roman. Povestea este aproximativ aceasta: Malaparte, bolnav, ajunge la Iasi si cauta un doctor evreu numit Gruber. In cautarea acestui doctor descopera niste lucruri ingrozitoare. Filmul are un dialog si scene foarte puternice si beneficiaza de clasica si extrem de eficienta dramaturgie filmica: cautarea, care este motorul unei naratiuni. Malaparte il cauta pe Gruber. Si vor vedea spectatorii cum gasirea lui Gruber este foarte complicata, plina de surprize. Si acest film, aflat in faza finalizarii, va avea premiera in acest an.

 

La ce alte proiecte lucrati acum?

 

Am mai multe proiecte: printre ele, un film dupa cartea lui Schlattner, Manusile rosii; pregatesc un scenariu dupa cartea Gabrielei Adamesteanu, Intalnirea, un roman exceptional, care ma intereseaza foarte mult si sper sa iasa un film foarte bun cand va fi gata. Sper sa reusesc sa lucrez impreuna cu autoarea la scenariu.

 

 

 

Interviu realizat de Razvan Braileanu

 

 

 

 

 

LETITIA CÂMPAN

 

Cu natia la psihiatru

 

 

 

Naravuri romanesti - texte de atitudine (Editura Polirom, 2007) nu este doar cel mai recent volum “solo” (la nivel de analiza de mentalitate) al Ruxandrei Cesereanu, ci si acela care surprinde din plin “obsesia” asumata a autoarei pentru Romania în diferitele sale ipostaze. Volumul cuprinde o serie de articole - eseuri de mentalitate, comentarii si luari de pozitie ale Ruxandrei Cesereanu publicate între anii 2003-2006 în revistele 22, Cuvantul, dar si în Suplimentul de cultura sau în cotidianele Romania libera si Cotidianul. Dintre acestea, doua au fost incluse în volumele colective dedicate Romaniei postcomuniste, semnate Ruxandra Cesereanu & Co. Un alt text amplu, despre Securitate, a aparut în Gulagul în constiinta romaneasca. Memorialistica si literatura închisorilor si lagarelor comuniste (Editura Polirom, 2005) si a fost reluat de autoare “pentru a rediscuta chestiunea exploziva a Securitatii în contextul necesitatii legii lustratiei si a afacerii Dosariada”, dupa cum însasi marturiseste în nota introductiva a Naravurilor.

 

 

 

Despre Securitate si alti demoni

 

 

 

 Avand ca puncte de reper starea actuala politica, sociala, istorica si “mentala” a Romaniei, Ruxandra Cesereanu abordeaza în Naravuri romanesti o paleta tematica foarte variata. Prima parte a cartii, intitulata Afacerea Dosariada si alte chestiuni, reuneste articole care puncteaza probleme precum legea lustratiei - istoricul ei, necesitatea ei si posibilele formule în care s-ar putea aplica eficient si benefic la nivel national pentru eliberarea de tentaculele securiste. Scriitoarea clujeana trateaza apoi momentul Piata Universitatii si semnificatia lui, necesitatea modelelor etice pentru generatia tanara, tarele principale ale poporului roman, starea Bisericii Ortodoxe din Romania, una de complicitate (culpabila) cu sistemul politic (trecut si prezent) a majoritatii ierarhiei, dar si exceptiile care “salveaza” dimensiunea religioasa a neamului. Aici, ca fenomen, este ilustrativa rezistenta martirica a Bisericii Unite Greco-Catolice, dar si cazuri din istoria BOR, cum ar fi miscarea Rugul Aprins sau aceea a maicutelor de la Manastirea Vladimiresti. Un capitol important este dedicat revolutiei, unde Ruxandra Cesereanu dovedeste profunzime si luciditate în descifrarea si interpretarea evenimentelor din decembrie 1989, a caracterului lor si a mutatiilor pe care le-au produs în societatea romaneasca.

 

Unul dintre textele cele mai savuroase este De 4 ori escu, în care avem o excelenta portretizare si clasificare a presedintilor romani de la Ceausescu la Basescu, folosind tehnici stilistice surprinzatoare în caracterizare. Cel care o contrariaza si o provoaca pe autoare pare sa fie Basescu (în 2004), un personaj cu un ansamblu de trasaturi divergente.

 

Presedintele nu a dorit initial sa se implice în realizarea unui proces al comunismului (“Presedintele Traian Basescu ar trebui sa iasa din iritarea sau, poate, din ataraxia sa si sa se implice în sanctionarea oficiala a comunismului. Dar, fireste, acest lucru depinde numai si numai de constiinta sa”), ca ulterior (în 2006) acesta sa faca, totusi, pasul decisiv înspre revenirea la normalul istoric, adica sa puncteze ruperea de trecutul comunist printr-un act oficial. De altfel, scriitoarea a dedicat evenimentului pomenit, la care a participat “live”, un alt text publicat în Naravuri, anume Certificatul de deces al comunismului.

 

 

 

Romania în oglinda  

 

 

 

Condeiul descriptiv al Ruxandrei Cesereanu se dovedeste “forte” si în sectiunea Din fauna si flora Romaniei postcomuniste - portrete de insectar. Aici gasim parada categoriilor nefaste ale poporului, botezate sugestiv “licheaua”, “lingaul”, “furunculul”, “impostorul”. Pe urma, în partea a treia, Etica si memorie, acestor tipologii psiho-sociale bolnave din “fauna” romaneasca, autoarea le contrapune cateva figuri luminoase si sanatoase de eroi putin mediatizati ai rezistentei anticomuniste si antiimbecilizare, cum ar fi sindicalistul Vasile Paraschiv sau psihologul Nicolae Margineanu si alti intelectuali persecutati în perioada comunista. Ultima parte, Romaniile, cuprinde o serie de texte de analiza si observatii pe marginea realitatilor apasatoare ale tarii, care ar putea fi sintetizate prin fenomentul de “mahalagizare” nationala.

 

Spre deosebire de alti autori “obsedati” de Romania, care deplang o patrie care nu (mai) e, proiectata ca taram ideal, ori, dimpotriva, care penalizeaza prezentul cenusiu al tarii în accente fataliste, Ruxandra Cesereanu este mai interesata de Romania asa cum e, cu bubele, hibele si naravurile tributare în mare parte trecutului totalitarist. Scriitoarea are energia sa-si priveasca patria în fata, sub lupa analistului, a specialistului care stie sa citeasca simptomele, încearca sa puna diagnosticul si, de ce nu?, sa intervina cu solutii de vindecare, undele radicale, chirurgicale. “Pentru mine, patriot este mai cu seama cel care vede viciile tarii sale si încearca sa le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic”, spune autoarea într-unul dintre textele din volum dedicate tocmai termenului si semnificatiei de patriot, patriotism, demonetizate în excesul demagogic.

 

Totusi, mai mult decat chirurg, Ruxandrei Cesereanu i s-ar potrivi rolul de psihiatru/psihanalist al natiunii sau chiar de homeopat care încearca sa trateze raul de la radacina, din cauza. Oricum, autoarea nu se lasa coplesita de imaginea agonizanta a unei Romanii zdrentuite si muribunde, ci se arata mai degraba optimista în sansele ei de recuperare.

 

 

 

Ruxandra Cesereanu, Naravuri romanesti - texte de atitudine Editura Polirom, 2007

 

 

 

 

 

DARIA GHIU

 

Provocari in arta contemporana

 

 

 

Fecioara de fier, celebra in Evul Mediu, era o constructie antropomorfa, cu forme feminine, in care acuzatii erau inchisi de catre Inchizitie, prevazut pe dinauntru cu un sistem de cuie plasate in asa fel incat sa strapunga corpul condamnatului, dar sa-l mentina cat mai mult timp in viata, in chinuri. Sunt cunoscute diferitele reprezentari ale Fecioarei de fier si in general ale ingenioaselor dispozitive de tortura - din muzee, documentare sau gravuri. Gravura, al doilea cuvant-cheie al acestui articol, e in mentalul colectiv un cuvant vechi care te poarta in trecut si ramane cumva fixat acolo. Asemeni Fecioarei de fier - curiozitate medievala si atat.

 

 

 

Galeria Simeza: Grupul 56,5 - Fecioara de fier

 

 

 

Pe afisul expozitiei de la Simeza, numele artistilor, Florin Ciubotaru, Nistor Coita, Napoleon Tiron si Aurel Vlad, sunt inchise cu lantul intr-un obiect de tortura de fier si inconjurate de tepi. Grupul celor patru e Grupul 56,5 - media lor de varsta. Tortura in secolul XXI? De ce tocmai artistii pe pozitia de condamnati? Cine e pe post de calau? De ce media de varsta da numele grupului? Artisti deja consacrati, vin in expozitie cu sculptura, pictura, instalatii si colaje. O nuanta de umor si ironie se resimte chiar la vederea afisului. Isi afiseaza varsta, apartenenta la aceeasi generatie, propun o tema comuna si se supun torturii.

 

Artistii “au glosat pe marginea Fecioarei de fier”, ne spune la vernisaj Pavel Susara, lucrarile lor vorbesc despre “metafizica suferintei”. Sa vedem de aproape despre ce este vorba. Nistor Coita acopera un perete cu picturi (le pune una langa alta, ca intr-un muzeu de secol XIX, dubleaza peretele galeriei) si da impresia unei singure panze de mari dimensiuni. El imagineaza un personaj in alb-negru, cu maini, picioare, cap (dar fara expresie a fetei), carcasa de gandac, aripi-frac - fiinta imaginara, hibrid, tip de creatura cu care artistul ne-a familiarizat in alte lucrari ale sale. Contorsionat, cu capul in jos, rasucit, pe un fundal rece, gri-albastru - metamorfoza kafkiana; reprezentare a Fecioarei de fier, asumata deja. Secolul in care traim nu mai foloseste instrumentele torturii, sunt interzise, expresie a cruzimii. Dar secolul XXI nici nu mai are nevoie de instrumentele torturii, ele exista sub o alta forma, a invizibilului, se insinueaza si macina, exact ca in panzele lui Coita. Langa ele, pe un laptop, ruleaza in bucla un joc video autonom, cu acelasi personaj ale carui miscari duc inevitabil spre extinctie.

 

Florin Ciubotaru concepe doua instalatii din doua parti. Intr-un colt el asaza colajul de inaltimea unui om - pare o carte imensa deschisa, pe care se suprapun desene indescifrabile uneori (alteori ghicesti un cap fioros de caine, fete si profiluri hidoase de oameni). Printre desene, sunt presarate taieturi din reviste - fotografii, benzi desenate, fragmente de text. Cea de-a doua parte reconstituie carcasa unei Fecioare de fier, cu cap si cu diferite instrumente de tortura-gradinarit, caci, pe jos, artistul a pus un petic de iarba verde, mentinuta proaspata, care contrasteaza cu masiva si frusta bucata de fier. Sa aduci putina iarba in galerie, s-o inchizi partial in interiorul “Fecioarei de fier”, s-o tortureze - iata un mod discret de a atrage din nou atentia asupra Bucurestiului din care spatiile verzi lipsesc sau sunt eliminate pentru a face loc cladirilor monstruoase. Semnul unei societati careia ii lipsesc adevaratele lectii de urbanism. Instalatia lui Florin Ciubotaru se alatura - nu declarat, dar perfect vizibil - unui proiect din toamna trecuta, cel al arhitectului Serban Sturdza, de salvare a unei livezi de ciresi ucise (undeva pe Drumul Jilavei, pentru a construi un hipermarket) - prin muzeificarea ei si prin fortarea autoritatilor sa dea Bucurestiului, la schimb, un nou parc viu.

 

In cealalta sala a Simezei, Napoleon Tiron foloseste din plin ironia si reduce Fecioara de fier la ideea de tortura mentala a sufletului, a inimii - carcasa in care tortionarul il inchide pe condamnat are aspectul unei case circulare, din carton, pe care Tiron aplica mesaje de dragoste, scrise de mana. Ele contin cuvintele-tip care se spun in declaratiile de iubire, dar si cuvintele pe care nu i le spui iubitei, legate de fricile tale, de teama sa nu o pierzi, de rationalizarea relatiei voastre: dor, imbratiseaza-ma, te doresc, gandire, teama, speranta, nu pleca. Acoperisul simulat este imbracat in tipice fotografii de nunta. Surpriza artistului consta in plasarea casei-carcasa cu spatele la noi si intrarea la perete. In asa fel, incat abia mai tarziu o descoperi. Inauntru, acolo unde trebuie sa intre acuzatul, e un scaun pe care sunt lipite meticulos cioburi de oglinda triunghiulare cu varful in sus - aluzie la o alta tortura medievala, cea a scaunului prevazut cu sute de ace, folosit mai ales pentru femeile vrajitoare sau care comisesera adulter. Cateva cioburi sunt insangerate si vopseaua rosie se prelinge de acolo pe intregul scaun. In fata lui, cinic, Tiron a creat pe perete, in rosu, iluzia perspectivei si adancimii in spatiu si a scris: “Magazinul «obsesiile barbatilor» s-a mutat 200 m mai incolo”. Casa, casatoria - obsesii ale barbatilor, pe care Tiron le asociaza cu tortura Fecioarei de fier, care nu intamplator este de sex feminin si virginala.

 

Daca pentru Coita reprezentarea Fecioarei de fier se face in absenta ei, dar cu ajutorul unui corp convulsionat, imagine a omului contemporan, pentru Ciubotaru ea e uciderea spatiului viu si, implicit, din nou torturarea si moartea incet-incet a noastra; pentru Tiron, ea e torturarea contemporana a barbatului. La Aurel Vlad ea ia alte infatisari spectaculoase si face referire atat la mitologie, cat si la reprezentari din Biblie, cum este cazul Marii prostituate. Sculpturile sale miniaturale sunt fragile si in acelasi timp au un aspect frust, par inca situate intr-un stadiu intermediar. Mai intai sunt cele Sapte studii pentru Fecioara de fier: cu mainile intinse, cu o aura de sfanta si cu expresia extazului pe fata, fecioara isi inchide si ucide victima in trupul ei castrator prevazut cu zeci de cuie ascutite. Apoi, e incredibila serie Dansul dragostei. Cele douasprezece perechi sunt de fiecare data pe cale de-a se imbratisa, intind mainile, isi apleaca trunchiurile, dar ceva ii opreste, atingerea e imposibila. Aurel Vlad pare ca ia in calcul o retea invizibila de cuie care in momentul imbratisarii ar strapunge trupurile si ar rani letal - mainile larg deschise, corpul primitor, exact ca in reprezentarea Fecioarei de fier.

 

 

 

Centrul Cultural Palatele Brancovenesti: Bienala Internationala de Gravura Experimentala

 

 

 

Pana pe 27 aprilie, in Duminica Mare, puteti merge la Mogosoaia sa vedeti lucrarile celor 72 de artisti din 28 de tari. Aceste randuri as vrea sa se constituie intr-un apel adus cititorilor de a vizita bienala, de a vizita intreg complexul Mogosoaia si de a incerca primavara aceasta sa puna pe harta lor Palatul Brancovenesc. La cea de-a treia editie, bienala se constituie ca un eveniment deosebit de consistent, numarul lucrarilor expuse este coplesitor si foarte multe iti retin atentia. De altfel, premiul I, acordat artistului mexican Miguel Angel Padilla Gómez, ready-made-ul print pe panza, Siete de un golpe, cele sapte “plesnituri”, ar fi putut fi luat cu succes si de alte cateva lucrari: precum cea a Lisei Driver, What the cat brought back, scanarea si apoi imprimarea pe lemn a animalutelor aduse de pisica artistei canadiene drept ofranda pe veranda si, deci, reconstituirea imaginii si punerea pe acelasi plan a unor elemente din momente temporale diferite, mentiunea polonezei Magdalena Uchman, The gift, cele trei cutii de carton imprimate, instalatia Atenei Elena Simionescu, actuala decana a Facultatii de Arte Plastice din Iasi, Coffetintta, lucrarile interactive precum cele ale portoricanilor Elsa Melendez si Haydeé Landing - aceasta din urma, numita Construction-Deconstruction, analizeaza, printr-o instalatie care imi permite sa ma joc cu triunghiuri si sa le mut asa cum vreau pe o suprafata plana, relatia dintre tehnica de printare 3D si fotografie. De asemenea, sunt printurile digitale ale lui Ines Matijevic, din Croatia - premiul special al juriului, si tripticul-print digital al Sybillei Skaluba, Come to me, what you see.

 

E complicat sa vorbesti despre bienala de gravura de la Mogosoaia. Posibilitatile pe care ea le ofera sunt de neimaginat. Artistii experimenteaza la maximum, folosesc orice mediu, orice material le iese in cale, inventeaza noi tehnici. Dupa vizitarea expozitiei realizezi ca gravura e poate arta in care poti experimenta cel mai mult. E locul in care trebuie sa fii deopotriva creativ si ingenios - acest lucru ti-l transmit artistii selectati, precum si workshop-ul pe care artistul roman Ion Titoiu l-a tinut in cadrul bienalei. Cu acest scop, el si-a reconstituit la fata locului atelierul sau de-acasa, din Constanta. De asemenea, expozitia de print experimental este si ea foarte densa. Lucrarile artistilor comunica excelent cu peretii si spatiul de expunere al palatului (subsolul) si par concepute in situ, asemenea Orizontului lui Marian Zidaru sau discursului xilografic obiectual Light-Dark al Suzanei Fantanariu sau linogravura lui Ciprian Chirileanu.

 

La Galeria Simeza, un grup de patru artisti extrem de cunoscuti face o expozitie pe care o intituleaza Fecioara de fier; la Centrul Cultural Palatele Brancovenesti are loc in aceasta perioada cea de-a treia editie a Bienalei Internationale de Gravura Experimentala (condusa de Ciprian Ciuclea si curatoriata de Olivia Nitis si Mihai Zgondoiu) si ea aduce la un loc un numar impresionant de artisti din intreaga lume. Atunci cand doua expozitii de arta contemporana pun pe afis doua situatii care ti se pareau lipsite de contemporaneitate, te gandesti automat la provocare, curaj si curiozitatea iti este starnita. Ambele proiecte reprezinta un experiment si un pariu. Ele alimenteaza curiozitatea privitorului si dovedesc ca au castigat pariul cu arta contemporana.

 

 

 

 

 

IRINA HOREA

 

Noutati la “Zile si nopti de literatura”

 

 

 

N.1956 • a absolvit Facultatea de Limbi Straine a Universitatii Bucuresti (Sectia Engleza-Germana) • redactor la Studioul “Animafilm” (1981-90); redactor la revista Lettre Internationale, editia în limba româna (din 1992) • este secretar al Uniunii Scriitorilor din Romania cu Evenimente/Relatii Externe (din 2005)

 

• a debutat literar ca traducator, în anul 1977, cu poeme semnate de Diane Wakoski, Karl Shapiro, urmate de Povestiri africane de Doris Lessing (1989) si alte peste treizeci de volume de beletristica semnate, printre altii, de Paul Bailey, George Soros, William Golding, Norman Mailer, John Irving, J.R.R. Tolkien, Max Dimond, Martin Amis, Russell Banks, Ian McEwan, Martin Booth, John Cheever, Joey Goebel. A tradus si publicat un mare numar de eseuri si povestiri

 

• membra USR din 2002; Premiul pentru Traduceri “Andrei Bantas” pe 2002

 

 

 

Se apropie Festivalul, de acum traditional, Zile si nopti de literatura. Sa facem un mic istoric al lui: de la ideea si intentia cu care a pornit, pana la consolidarea lui de azi, care a trecut de la o conducere la alta a Uniunii Scriitorilor.

 

Nu stiu daca in 2002, cand se pregatea prima editie a Festivalului International si Colocviului “Zile si nopti de literatura”, initiatorul sau, domnul Eugen Uricaru, presedinte la acea data al USR, avea certitudinea ca manifestarea va deveni un eveniment anual. Cu siguranta insa a dorit acest lucru. Si in mod cert, cadrul pe care-l oferea intalnirii intre creatori, cunoasterii reciproce, relatiilor cu editori, traducatori, jurnalisti, dezbaterile de idei - cu atat mai mult cu cat scriitorii veneau din colturi diverse ale lumii si infatisau probleme si preocupari ale spatiilor lor literare, variate si totusi nu foarte deosebite unele de altele -, lecturile de poezie si, nu in ultimul rand, discutiile informale (uneori mult mai prielnice colaborarilor ulterioare) promiteau sa contribuie la asezarea festivalului in peisajul literar românesc si, de ce nu, european. Festivalul aducea un element - cred eu - nou in structura festivalurilor literare, cu care poate erau obisnuiti scriitorii români: colocviul pe o tema literara aleasa si anuntata din vreme. De asemenea, se acordau premii unor scriitori straini, pentru “valoarea operei si contributia la afirmarea libertatii de expresie si tolerantei interetnice” si “contributia la largirea frontierelor literare”. In 2002, “Zilele si noptile de literatura” s-au desfasurat in septembrie, la Neptun si Mangalia, avand ca participanti peste o suta de scriitori din tara si din strainatate. Organizatorii au fost felicitati, au avut parte de critici. S-au analizat minusurile si plusurile. S-au primit scrisori cu multumiri si reprosuri, cu sugestii, de la participantii straini cu o experienta mult mai bogata in ceea ce priveste festivalurile internationale. Tragand linia, bilele albe au fost mai numeroase, ceea ce a incurajat continuarea proiectului. Fiecare noua editie reprezenta o noua provocare, din pricina fie a finantarii, fie a unor aspecte organizatorice, fie din cauza ca numarul celor care, din varii motive, nu puteau lua parte era prea mare, fie, brusc, aveam mai multi participanti decat planificasem (aici intrand in calcul banii, locurile de cazare, mijloacele de deplasare, chiar timpul avut la dispozitie pentru contributiile la colocviu si lecturile de poezie). Ca in ultima clipa sa te pomenesti ca tocmai unii dintre cei pe care contai mai mult nu mai pot sa vina... Da, nici una dintre editiile de pana acum nu a fost lipsita de emotii. Si nici una nu a fost perfecta. Slava Domnului!, pentru ca asta inseamna ca exista intotdeauna loc de mai bine. Ceea ce s-a si incercat, de la an la an.

 

In 2005, la conducerea Uniunii Scriitorilor a fost ales d-l Nicolae Manolescu. In luna iulie, organizarea editiei a IV-a se apropia cu pasi repezi de ultima turnanta. Imediat dupa incheierea festivalului, comitetul de organizare a decis introducerea unor schimbari in structura acestuia. Iar tema aleasa pentru colocviu a impus o “selectie” mai riguroasa a scriitorilor invitati. Reducerea numarului scriitorilor români si straini si alegerea participantilor in functie mai ales de tema propusa spre dezbatere s-au dovedit schimbari benefice, cel putin in ceea ce priveste implicarea mai activa a celor prezenti atat in cadrul colocviului, cat si al lecturilor de poezie. Si este loc si pentru dezbateri, controverse, replici si analize. Constructive toate.

 

A fost o vreme in septembrie, acum s-a mutat in iunie. Este o mutare calendaristica definitiva? De ce?

 

Nu pot sa spun daca este o mutare definitiva. De buna seama ca n-o sa jonglam cu lunile si anotimpurile, doar de dragul experimentului. Din anumite puncte de vedere, inceputul toamnei si al verii au avantajul unor costuri mai reduse la servicii si cazare, iar clima este placuta - poate ca doar am avut noroc pana acum de vreme buna, dar, daca e vorba de noroc, speram sa ne insoteasca si la editia din acest an. Avantajul inceputului de iunie este acela ca statiunile de pe litoral incep sa se anime, sezonul bate la usa, iar vantul nu mai sufla in pustiu, ca sa zic asa. Oferta de hoteluri - in cazul in care este nevoie de optiuni de cazare ori de spatiu pentru desfasurarea lecturilor de poezie si colocviului - si de facilitati este, desigur, mai mare. Altfel, marea este frumoasa in orice anotimp, pentru cine o iubeste. E adevarat ca invitatii care sunt legati de inceputul sau sfirsitul anului universitar au uneori probleme, dar cei care au tinut sa fie prezenti au reusit sa isi faca loc in program pentru a ni se alatura.

 

Acum doi ani, la propunerea presedintelui Manolescu a fost instituit premiul de traducere si premiul pentru o editura care sprijina literatura romana. Ce premii se vor da anul acesta?

 

Acum doi ani, pe langa premiile Festivalului - Marele Premiu “Ovidius” si Premiul Festivalului -, s-au acordat un premiu pentru traduceri din literatura româna si unul pentru o editura straina care publica literatura româna in traducere. Acum un an, doua premii pentru traducatori si unul pentru o editura straina. Astfel, au fost laureati Alain Paruit, Editura Gallimard, Marco Cugno, Joaquín Garrigós, Editura Suhrkamp. Premiile au fost acordate de Institutul Cultural Român, care are un program bine constituit de traduceri din literatura româna si de sprijinire a traducatorilor straini si care se numara printre coorganizatorii traditionali ai USR in organizarea manifestarii. Anul acesta - la editia a VII-a -, se vor acorda numai Marele Premiu “Ovidius” si Premiul Festivalului. Acestea sunt acordate - ca si in anii precedenti - de Ministerul Culturii si Cultelor si, respectiv, de Primaria Mangalia - alti doi parteneri traditionali ai USR in organizarea festivalului. Sa nu fiu inteleasa gresit - exista multi traducatori straini care se dedica traducerii literaturii române clasice si contemporane, cum exista, desigur, si edituri care publica aceste traduceri. Merita intreaga noastra apreciere. Si nu este exclus ca la o editie ulterioara, poate chiar anul viitor, sa avem inca doi sau trei laureati ai acestor premii pentru traduceri si sprijinire a raspandirii literaturii române in lume.

 

Cum se decid premiile? Exista jurii? Sunt fixe? Intr-o vreme, premiantii erau anuntati doar in momentul cand luau premiile. Va fi la fel si acum?

 

Marele Premiu “Ovidius” se acorda “unei mari personalitati din literatura lumii”. Acesta este criteriul unic. Premiul Festivalului s-a acordat anul trecut unui poet. Anul acesta, unui scriitor aflat la inceputul carierei. Care s-a impus atentiei criticii si cititorilor prin debut. Si s-ar putea sa fie acordat si la editiile ulterioare scriitorilor debutanti. Generatiile se schimba, lucru ce nu poate fi ignorat. Faima se cladeste in timp. Tinerii trebuie luati in seama si incurajati. Si prin premii. Exista un juriu. Exista nominalizari. Exista o decizie finala. Si exista o conditie pentru acordarea premiilor - acestea se inmaneaza personal laureatilor, prin urmare ei trebuie sa fie prezenti.

 

Uniunea Scriitorilor are circa 2.000 de membri, din cate stiu, dar nu pot fi invitati decat un numar limitat. Sunt invitati si nemembri ai Uniunii?

 

Da. Numarul este limitat, ca la orice eveniment, in fond, in afara festivalurilor in aer liber si la loc deschis, unde accesul este teoretic nelimitat, atata vreme cat cei prezenti nu tin cu tot dinadinsul sa fie toti in primul rand. Apoi, trebuie avut in vedere si un echilibru intre participantii straini si cei români (inclusiv cei din diaspora) - festivalul este international. Trebuie tinut cont si de varsta. Nu e vorba de “political correctness”, cum ar putea banui unii, ci de un echilibru, repet, intre participanti - poeti-prozatori-eseisti, straini-români, varste. Si cum tinerii scriitori din Româ­nia nu sunt neaparat membri ai USR, de buna seama ca trimitem invitatii si acestei categorii de scriitori. Nemembri sunt si scriitori mai in varsta, consacrati - si ei au loc pe listele noastre. Acuma, daca ei accepta sau nu invitatia noastra, este alta poveste. Nici scriitorii-membri ai Uniunii, care sunt invitati, nu pot toti sa onoreze invitatia. De aceea, lista care se intocmeste trebuie sa fie mai generoasa decat numarul efectiv de locuri.

 

A existat si ideea invitarii nu doar a editorilor straini, dar si a celor romani, ca si ideea unui targ de carte organizat chiar atunci. Cum va fi anul acesta?

 

Si anul acesta vor fi editori straini si români. Tocmai pentru ca este un cadru in care se pot intalni scriitori români si straini. Iau parte la lecturile de poezie, la dezbaterile colocviului... Fiecarui invitat i se va da o brosura care cuprinde biobibliografiile participantilor (in engleza sau franceza), prin urmare pot sa se informeze asupra titlurilor pulblicate de scriitori. Cine stie daca nu stabilesc posibile contracte de traducere, de colaborare. Acesta este si unul dintre rosturile invitarii lor, iar un festival reprezinta o ocazie buna pentru asemenea contacte. Apoi, fiind printre invitati si editori de publicatii literare, acestia pot realiza interviuri. Asa s-a intamplat si la editiile precedente.

 

Cat despre Targul de carte de la Constanta, el nu a fost organizat de USR, ci de Universitatea Ovidius. Pana in 2006, cand festivalul avea loc in septembrie, unii dintre participantii romani si-au lansat ultimele aparitii editoriale in cadrul acestui targ. Au fost si cateva lansari de traduceri din autorii straini participanti la festival. Dar, pe de o parte, mutand festivalul anul trecut in iunie, organizarea targului in stransa legatura cu festivalul nu a mai fost posibila, poate si din cauza Targului Bookfest de la Bucuresti, care s-a suprapus cu festivalul nostru - asa a fost sa fie! Pe de alta parte, lansarile, cand au avut loc, i-au cam lasat deoparte pe participantii straini, pentru ca acestia nu inteleg limba româna, iar traducerea simultana nu poate fi realizata in spatiul respectiv.

 

Trebuie totusi sa spun ca anul acesta am ales o alternativa care satisface si cateva edituri din România, si festivalul. Manifestarea noastra incepe sambata, pe 7 iunie, la Neptun - cu o zi mai tarziu decat in anii precedenti, anume pentru a permite unora dintre scriitorii straini sa soseasca in tara cu doua zile mai devreme si sa participe la Targul International de carte Bookfest din Bucuresti, care isi deschide portile miercuri, 4 iunie . Am stabilit astfel un contract de parteneriat cu aceste edituri, ele ii vor avea pe scriitori in zilele targului, noi ii preluam dupa lansari. Cat despre scriitorii români care isi lanseaza volumele la targ, au ragaz trei zile pentru aceste evenimente, nu vor mai fi nevoiti sa aleaga intre a merge la Bookfest ori a veni la festival (asa cum s-a intamplat anul trecut). Este o solutie pe care speram s-o “perfectam” la editiile viitoare, in colaborare cu editurile si Asociatia Editorilor.

 

Lucrati de la inceputul anului, cel putin, la organizarea acestui festival. Cum se decid invitatii? Ce va fi nou in 2008, in afara de tema care suna foarte incitant?

 

La editia din acest an am inceput lucrul inca din septembrie, cand am intocmit listele cu scriitorii din strainatate si am trimis invitatiile. In decembrie trebuia sa stim deja aproximativ pe cine contam din strainatate. Multe depind de acest lucru - vorbeam de “echilibru” la un moment dat. In ianuarie am trimis invitatii scriitorilor români. Si tot atunci am intrat intr-un fel de linie dreapta, pentru ca trebuia sa luam o serie intreaga de hotarari, sa stabilim detalii, logistica, necesar, costuri, sa facem rezervari la hoteluri - in functie de posibilitatile noastre (financiare, in primul rand), dar si de raspunsurile pe care le primeam de la participanti. Adica, prima etapa e cea in care acestia ne raspund “Da, multumesc de invitatie, voi veni”. Dupa care noi ii rugam sa ne spuna ziua si ora la care sosesc si la care pleaca. Iar ei fie isi pastreaza intentia de a veni si se mobilizeaza, isi iau biletele de avion etc., fie isi dau seama ca nu mai pot veni (ceea ce implica alegerea altor nume de pe lista intocmita de cu toamna si trimiterea altor invitatii, asteptarea raspunsului...), ori ne amana cu raspunsul din varii pricini. Ne trezim si cu abandonuri in prag de festival - ceea ce ne cam incurca socotelile.

 

Vorbind de lista, aceasta cuprinde in fiecare an un numar de scriitori care au mai fost, carora li se adauga nume noi, propuse de membri ai uniunii, editori, institute culturale straine in România ori chiar solicitari venite din strainatate. Lista participantilor români se intocmeste pe baza propunerilor venite din partea unui comitet mai larg si este aprobata de d-l Nicolae Manolescu. Spunea domnia sa odata ca nu vor veni la festival decat “cei care nu stiu sa inoate”. Repet si eu aceasta gluma, pentru ca si dansul o repeta, iar talcul ei este ca nu facem turism cultural, nu oferim cateva zile gratuite de vacanta la mare, ci invitam cu rost si cu adresa. Adica, alegem scriitori care sunt invitati sa ia cuvantul la colocviu sau la dezbateri, care citesc din creatiile lor, care stabilesc relatii, colaborari. Si care cunosc macar o limba de circulatie internationala, pentru a putea intra in dialog cu scriitorii straini.

 

Anul acesta publicam un volum cuprinzand poemele ce urmeaza a fi citite la serile de poezie. Ele sunt publicate in limbile originale, in traducere engleza sau franceza (cele doua limbi de circulatie folosite in cadrul festivalului/colocviului, pe lânga limba româna) si in româna. Poetii vor citi in limbile lor materne, iar traducerile in româna sau intr-una din limbile de circulatie vor fi proiectate pe un ecran. Exemplarele acestui volum vor fi impartite gratuit participantilor.

 

Care sunt dificultatile cu care va confruntati, cele pe care le-ati putut surmonta?

 

Dificultati? E suficient sa repet ca fiecare editie ne pare prima. La care se adauga tot felul de probleme legate de finantari, cazari, transport intern si international, program, sali si, nu in ultimul rand, personalitatea fiecarui participant. Pana acum, am surmontat greutatile, dar, cum nimic nu e perfect, intotdeauna ramane loc de mai bine. Cat despre provocarile ce apar in fiecare an, nu ducem lipsa.

 

Candva, singurele relatii ale scriitorilor cu colegi de breasla si asociatii literare straine (foarte triate, foarte supravegheate de altfel) se faceau prin Uniunea Scriitorilor. O parte dintre uniunile partenere au falimentat de atunci pana acum. Ce ati putut reface din relatiile externe ale Uniunii, ce proiecte aveti?

 

Nu stiu cum a fost inainte de 1989, nici macar cum a fost inainte de 2005, an in care am fost numita in functia de secretar cu evenimente/relatii externe. Eu insa mi-am propus sa incerc ca creez o “retea” de cooperari cu organizatii asemanatoare. Pe langa relatiile traditionale (cu uniunile din Vietnam si China), am trimis scrisori de intentie catre organizatii din Europa si am primit raspunsuri pozitive sau de tatonare. Intentionam sa realizam schimburi culturale cu aceste organizatii. Am contactat festivaluri internationale, in acelasi scop. Raspunsuri asemanatoare. Folosim relatia pe care o avem cu Centrul pentru Scriitori si Traducatori din Rhodos, unde putem trimite scriitori pentru sejururi de creatie. Nu e usor sa trezesti interesul ori sa inspiri incredere. Dar am prins curaj cand am vazut raspunsurile. O asemenea retea de colaborare se creeaza in timp si trebuie intretinuta cu seriozitate. Trag nadejde ca viitorii secretari cu evenimente/relatii externe vor continua sa imbogateasca aceste relatii, in folosul scriitorilor si al contactelor literare cu strainatatea.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

DANIEL CRISTEA-ENACHE

 

Intamplari de maine

 

 

 

Oricat ar parea de ciudat, fortand legile consecutiei (crono)logice, titlul acestei cronici imi pare adecvat pentru romanul Tache de catifea al lui Stefan Agopian. Un altul posibil, si mai explicit, ar fi fost Amintiri din viitor, care ar fi deplasat insa discutia spre zona science-fiction. Aparitie cu totul insolita in peisajul literar al anilor 80, pe un teren prozastic altfel deschis experimentelor livresti, Tache de catifea a luat prin surprindere critica de intampinare, repliata abia dupa verdictul harsitului degustator Paul Georgescu.

 

Romanul - se vede mai bine astazi - socheaza deopotriva prin structura, perspectiva si scriitura. Prima este mobila, deschisa, complexa si derutanta ca la maestrii modernismului epic (Faulkner e primul nume la care ma gandesc), dar rasucita, in punctele-cheie, intr-o postmoderna banda a lui Möbius. Despre perspectiva auctoriala ar fi reductiv sa spun ca este rasturnata. E mai degraba un joc deconcertant, insa extrem de bine controlat, de perspective. Stefan Agopian isi construieste si deconstruieste fictiunea interferand planurile temporale si facand personajele sa traiasca vieti carora le cunosc deja finalul si traiectoria. Toate aceste subtilitati de compozitie si nexuri vizionare, puse in ecuatia unei filozofii a desertaciunii, de Ecclesiast, sunt absorbite intr-un limbaj artistic de mare rafinament, mixand codurile lingvistice si istorice. Cu intamplari inca neintamplate, dar bine stiute, si cu un modernism manierist exhaland parfumul si otrava vechilor cronici, Tache de catifea e un poligon al dislocarilor, rupturilor si reinsertiilor, o suma de contradictii integrate la un nivel superior.

 

Eroul titular, boiernasul de tara imbracat intr-un costum de catifea si cu o esarfa de matase verde la gat, ce-i da un aer tineresc, a trecut prin multe. Tatal ii ranjeste inca, in memorie, din parul in care i-a fost infipt capul, despartit de trup de niste insistenti pasvangii, la 1803. Mama, o aventuriera dupa toate probabilitatile, a murit si ea de mana unui ucigas, asa zicand, individual, un serial killer mai inspaimantator decat cei din filmele americane: Mamona cel Tanar. Dar, inainte de acest sfarsit violent, figura materna nu se coloreaza in traditionalele nuante trandafirii. Fiindca, dupa moartea sotului, aventuriera si-a continuat aventurile matrimoniale: s-a insotit cu Mamona cel Batran, apoi cu Vaucher Frantuzul, care, in colaborare cu Mamona cel Tanar, l-a strangulat pe tatal acestuia. Seria de omoruri en famille se lungeste monstruos precum in istoriile cu reglari de conturi ereditare de la varful Imperiului Otoman, patul mortii devenind parte a alcovului. Dupa ce Mamona cel Tanar, contraponderea demonica a lui Tache Vladescu, il face sa dispara si pe “guvernorul” Vaucher, vine randul matroanei mereu disponibile. Odata lichidata si aceasta, Tache de catifea se poate pregati sa ilustreze conditia victimei.

 

Asemenea inlantuiri de fapte sangeroase intra in regula epocii, nefiind un semn al patologiilor criminale, ci un aer al timpului. Invaziile, pogromurile, tortura, omorul de zi si de noapte, ciuma si alte blestematii survin periodic, ba chiar frecvent, sistematic. Malura, mosia lui Tache ocupata succesiv de tot felul de stapanitori (cu atat mai temperamentali cu cat sunt mai vremelnici), este o Valahie in mic, siluita alternativ ori concomitent de turci, rusi, austrieci. Si, nu in ultimul rand, de catre domnitorii ei... Autorul nu si-a propus sa faca o cronica istorica literaturizata, in maniera inegalabila a lui Sadoveanu. El vrea sa retina, din acest context convulsionat si violent, sensul in care curg destinele individuale si atmosfera dominanta. S-a vorbit pana la satietate despre abulia eroilor lui Stefan Agopian, despre nepasarea, indiferenta, melancolia si tristetea lor. Dar acestea sunt mai mult contextuale decat structurale; determinate, provocate, nu apriorice. Sila de a actiona, amanarea la nesfarsit a gestului initiator, greata de eveniment se datoreaza tocmai acestei supraaglomerari de evenimente tragice. Sufocate de trepidatia infernala a timpului istoric, personajele se retrag in spatii inchise, ocrotitoare (pana la proba contrarie), in conversatii prelungite artificial, in somn si in visare. Prestiinta lor nu le aduce nici o bucurie, devenind de-a dreptul insuportabila. Sa vedem un fragment edificator: “Intrand in casa noastra in anul 1812, intr-o joi, Vaucher a inceput prin a-l bate pe Mamona cel Tanar sub privirile mele si ale mamei mele nepasatoare si a sfarsit in anul 1821, in ziua sfantului apostol Simon Zilotul si a cuviosului Ischie, omorat fiind de catre Mamona cel Tanar, ucenicul sau necredincios. Numai ca toate astea sunt departe si inca de neinchipuit. Dar nu atat de neinchipuit incat, iesind din baltoaca lui si apropiindu-se de Mamona cel Tanar pentru a-l lovi, sa nu-mi inchipui ca peste putina vreme ma va lovi si pe mine si atunci, inchizand ochii, apasandu-mi pleoapele peste privirea din ei, frica si nepasarea m-au cuprins, precum si gandul ca intr-o zi cineva il va omori pe Vaucher si stiind ca nu eu o voi face, am stiut si cine. Si poate ca stand in baltoaca lui, Vaucher a stiut si el, arata in orice caz ca unul care stie, dar sperand ca totul va fi altfel pana la urma. Fiindca nimeni nu poate sa creada ca tot ce face, chiar si cel mai marunt gest, il va duce pana la urma la groapa. (...) mama si cu Vaucher, stiind, sperau sa nu se intample intocmai. Fiindca atat mama, cat si Vaucher sperau ca eu si cu boier Lapai si cu Piticul, in orice caz, eu si de abia pe urma ceilalti doi, sa-l omoram pe Mamona cel Tanar. Nu numai ca nu l-am omorat, dar, in afara de mine, este ultimul dintre noi care mai traieste. Si acum da tarcoale casei mele, chiar in noaptea asta cand scriu aceste randuri, el si cu oamenii lui au fost aici sau numai oamenii trimisi de el sa ma omoare. I-am haituit si i-am prins si acum este iar liniste si iarna si noapte.” (p. 158).

 

Momentul de respiro, al redactarii, va trece repede. S-a consumat, de fapt, de o buna bucata de timp, fiindca, in introducerea romanului, Tache de catifea e “mort si ingropat si uitat de multa vreme, de atunci, de cand, intr-o zi oarecare din vara anului 1848, Mamona cel Tanar ma va omori” (p. 23). Alternanta timpurilor verbale este uluitoare, fortand gramatica pentru a integra, intr-o aceeasi structura narativa, ceea ce s-a intamplat maine, ceea ce se va intampla ieri. Viitorul a fost deja parcurs, trecutul va fi proiectat in scene vii si facut relativ impredictibil, iar prezentul este in Tache de catifea o functie a actualizarii, mai putin o iluzie realista. Capitolele romanului sunt intr-adevar secvente ale unei istorii integratoare, numai ca distributia lor nu e serial-cronologica, urmarind si marcand cauzalitatea. Stefan Agopian le amesteca bine, ca pe un pachet de carti de joc, impartindu-le apoi cititorilor, cu “explicatii” in avans si in abundenta care deruteaza si mai mult. La a doua lectura insa, realizam ca jocurile sunt facute, ca toate aceste figuri avansate si retrase printr-un fel de prestidigitatie epica au un numar finit, cateva culori, valori diferite, dar bine precizate in conventia-cadru.

 

Simptomatic, revolutiile nu schimba nimic din mecanica aceasta implacabila a existentei omenesti. Miscarea lui Tudor Vladimirescu sfarseste in derizoriul unor cete de panduri “cheflii si batjocoritori”, iar revolutia de la 1848 reprezinta o noua ocazie pentru ca Ucigasul sa transeze partida cu Victima. Surprizele frumoase fiind excluse, miza personajelor neispitite de partea intunecata a lumii este de a stoarce placerea de unde se poate. In primul rand, din amanarea faptelor care - o stiu prea bine - intra in dinamica ducand la deznodamant.

 

Tache de catifea e astfel un roman memorabil al suspensiei ce substituie suspense-ul, al parantezelor si digresiunilor, tratativelor si pertractarilor infinite. Cand nu vorbesc alandala, fiecare cu gandul la ale lui, precum eroii caragialieni, stapanii si servitorii Malurei, ca si prietenii din trio-ul tragicomic Tache-Lapai-Piticul, se agata de orice prilej pentru a prelungi cat mai mult “comunicarea”, colocviile. Acestea nu trebuie sa duca nicaieri, ci, dimpotriva, sa suspende, sa fractureze, sa perturbe vectorul cauzal. Aventurile celor trei personaje (grup dominat, nu intamplator, de un Pitic ceva mai intreprinzator) au aceeasi structura oximoronica si abstrusa. Ar fi picaresti, daca personajele ar binevoi sa treaca la actiune, sa participe efectiv la momentele prezentului, influentandu-le pe acestea printr-o conduita a deciziei. Dar, la ce bun? “Mirosea a incins si a praf, asa cum miroase pe un drum pe care n-ai plecat inca, si e zi si e cald si ti-ai ridicat piciorul, dar nu l-ai asezat inca, te afli intr-o miscare supla si vesela si nu stii ca, atunci cand il vei aseza, totul va incepe intr-o urnire continua si nesfarsita. Si intr-o parte albind, zidurile casei tale si zgomotele linistitoare pe care le stii acolo si usor departate si triste. Se gandi la toate acestea, dar ca si cum pasul acela, primul, ar fi fost ultimul” (p. 171).

 

In finalul romanului, melancolicul Tache de catifea, indreptand pistolul spre unul dintre raufacatori, “incet si necontenit incepu sa apese pe tragaci”. O carte exceptionala se rotunjeste si se incheie - fiindca istoria insasi s-a incheiat deja - inainte ca glontul sa porneasca pe teava.

 

 

 

* Stefan Agopian, Tache de catifea, roman, editie definitiva, prefata de Eugen Negrici, colectia “Fiction Ltd”, Editura Polirom, Iasi, 2004, 296 p.

 

 

 

 

 

ALEXANDRU MATEI

 

Lettres philosophiques: alt secol, alta morala

 

 

 

Epistolele lui Alexandru Musina sunt postmoderne din cel putin un motiv: ele esueaza si reusesc in acelasi timp. Deschid drumuri tot atat cat deraiaza, dintr-un motiv simplu: atunci cand devin serioase, cad repede in derizoriu, iar atunci cand, derizorii fiind in raport cu tema propusa - prin insistenta indelungata pe personaje -, devin exercitii de stil, scriere personala scaldata in umori si trecuta prin melancolie. Se rup brusc de contingentul spiritului auctorial si arunca in scena mize epistemice. Nu sunt nici Provincialele lui Pascal, nici pamfletele lui Céline, dar nici eseuri de studii culturale si nici un simplu jurnal de idei. Caracterul lor eteroclit subliniaza insa magistral - acesta e cuvantul - paradoxul cultural românesc: esenta literaro-centrica a culturii noastre de idei si, simultan si reciproc, aparenta de belles-lettres a ideilor culturale pe care le formuleaza scriitorul român.

 

Pe amatorul de literatura il va interesa desigur dimensiunea stilistica a acestor scrisori redactate la inceputul anilor 2000 de un foarte inteligent si destul de suferind (de marginalitate, de izolare si de vinovatie) profesor universitar, scriitor in “timpul liber” - dupa ce atatia ani fusese in primul rand scriitor. Nu ma aventurez in decriptari si descrieri caracteriale, dar banuiesc dominanta melancolica a lui Alexandru Musina. Textele lui sunt ciclotimice, acum triste, roase de lehamite si de o vedere apocaliptic-indepartata, acum impetuoase, scapate de sub controlul civilitatii si pierdute-n naivitatea sinceritatii celei mai dezinhibate. Lectura devine astfel un fel de calatorie pe mare, unde ceea ce face monotonia drumului (nimic romanesc in aceste texte) este compensat de capricii climatice care alunga plictiseala. La o abordare ceva mai distanta, recunoastem in comentariile lui Musina la adresa unei cohorte de scriitori români in viata gesturi de alint si victimizari in urma carora naratorul iese bine, impacat, cu vinile vindecate si cu adevarul spus. Putem interpreta toate adresarile catre confrati - dintre care Nicolae Manolescu este cel mai citat, dar si Marius Ianus, fratii Vakulovski, colegii de la Literele brasovene, colegii de la Vatra targu-mureseana, I.B. Lefter si Simona Popescu, Adrian Lacatus, Gheorghe Craciun, Cartarescu, Buduca, H.-R. Patapievici, Liiceanu, Noica - ca pe niste “atacuri la persoana” (vezi si volumul de poezii Personae, Aula, 2001, fragment de “caractere” labruyère-iane). Sincer, nu ma intereseaza aceste sarje adesea gratuite, cu toate ca incita la o lectura cu cheie, triviala si la zambete malitioase de intelectuali care asculta pe ascuns manele. De pilda, de ce trebuia sa adauge parafraza de latrina a titlului lui Gheorghe Craciun Frumoasa fara corp, si anume “Frumoasa fara p...” (bun, e drept ca aici avem un bip in loc de cuvantul cu pricina)? Asadar, la lectura din perspectiva literara, valoroase raman pasajele pansive, crepusculare, despre nimicnicia omenescului in general si a celui musinian in special. Contrabalansate, ce-i drept, de aprecieri autovalorizante, facute insa discret, dar, oricum, niciodata ratate. Ca orice melancolic, Musina este de fapt un ironist romantic, un nostalgic al Virilitatii creatoare de comunitate estetica, loc de investitura fantasmatica, acum disparut in favoarea asepticelor spatii “postmoderne”, regulate, comode, dar atat de asemanatoare si previzibile.

 

Nu-i de mirare, asadar, ca motto-ul cartii este ales din Peter Sloterdijk, un scriitor cu care Musina are in comun verva, tentatia transgresiunii si, desigur, viziunea. Iata-l pe Musina marturisind: “Recunosc, ma ambalez. Dar detest aceasta lume culturala (doar româneasca?) impersonala, aluziva, in care toti oficiaza (chiar si cei care fac pe clovnii)”. O psihocritica a acestor scrisori ar putea porni de la un fragment aflat la o pagina distanta de citatul anterior: “Avantajul unei scrisori, chiar una «publica» (intocmai femeilor de acelasi tip), este ca are - totusi - un adrisant si, mai ales, ca-ti permite sa-ti dai cu parerea; nu are rigorile unui studiu, eseu s.a.m.d.”. Desigur, opiniile dintr-o scrisoare, adresata nu oricui, ci prietenilor, se formuleaza intr-un cadru mult mai securizant: poti fi iertat, deci poti la fel de bine, chiar trebuie sa faci boacane, pentru a-ti cere apoi iertare. Observati va rog de cate amanari sintactice are nevoie propozitia principala din fraza citata. Cata atentie ii solicita cititorului constatarea, pe jumatate amuzata, pe jumatate vinovata, cum ca scrisoarea nu cere bibliografie, ci numai libertate de opinie.

 

Dar Alexandru Musina - ca ironist romantic ce se afla - isi refuza expansiunea stilistica sans rivages. Refuza sa scrie o autofictiune - sau critifictiune sau cum se va mai fi numind ceva subintins de intentie literara mai degraba decat epistemica. El nu scrie un poem-santier aidoma Lucrarilor in verde ale Simonei Popescu, printre altele pentru ca luciditatea lui are nevoie de obiectivare. Pozitia din care scrie Alexandru Musina nu este definita nici prin cuvantul “eseist”, nici prin “poet”, nici prin “profesor”. La toate acestea se adauga acea utopie - astazi recunoscuta ca atare - a filozofului, in sens francez, savant si spiridus in acelasi timp, geniu care are dreptul de a dezamagi pe care i-l da sinceritatea si indoiala in privinta puterii de autocontrol, dar si calitatea de a surprinde printr-o pirueta a spiritului motivata de visul aplauzelor care vor urma.

 

Alexandru Musina este un excelent om de idei - de nivelul unui Sorin Antohi, de pilda. El reuseste sa inventeze trasee de gandire inedite dintr-o febrilitate intelectuala explicata de acelasi caracter melancolic in care strangerea de inima a sfarsitului are puterea sa apara uneori ca diastola a unui alt inceput, intr-o dinamica agonica, deci totusi vie. De pilda: “Filosofia nu se poate dezvolta decat intr-un mediu (intr-o mentalitate de tip) negustoresc. E o propozitie fundamentala care - repet - mi-a trecut mie prin cap, aici. Dar ce folos? Fie a mai fost zisa (scrisa), fie va fi zisa (scrisa) si inregistrata sub numele-i (marca inregistrata - alt concept-cheie in contemporaneitate: nu conteaza cine face o inventie, ci cine o breveteaza si, mai ales, o exploateaza) de un altul, din Centru (unde exista OSIM-uri intelectuale)”. Dincolo de lamentatie, observatia, ale carei consecinte sunt trase de autor pana la un punct, este intr-adevar inedita, pentru simplul motiv ca scoate filosofia din cercul de fier al metafizicii germane, al interpretarii germane date filosofiei grecesti si o repune in contextul de origine. Pentru cine a vazut Atena si Heidelbergul, este foarte clar ca pragmatica aceluiasi enunt filozofic facut in cele doua orase are doua descrieri, nu una. Ca filozofia ca act, ca orice fapt al prezentei omenesti, nu este - sau cel putin nu era - un obiect pe care-l poti muta de colo-colo. Exista, altfel spus, o interpretare filozofica a metafizicii si una metafizica a filozofiei. La fel de adevarat este, apoi, ca aceasta idee trebuie brevetata si exploatata pentru a i se recunoaste proprietarul si ca soarta ideilor formulate in aceste scrisori va fi aceea a registrului de limbaj si a stilului care-l exprima pe autor. Ingropate vor fi ele printre “buruienile” care cresc din solul discursiv musinian si pe care, din modestie, de teama, de lene sau din disperare, Alexandru Musina le cultiva si nu se indura, la o rescriere, sa le rupa.

 

Ideile bune nu se opresc aici. Despre literaro-centrismul culturii române vorbeste autorul mai bine, indraznesc sa o spun, decat o fac alti eseisti români consacrati. Capitolul Opinia publica particulara constituie, alaturi de Despre centrul-retea, care-l preceda, partea de rezistenta a cartii. Fiind vorba despre niste scrisori publicate “in timp real”, autorul lor noteaza si reactiile suscitate de cele anterioare momentului in care scrie. Constata cum e judecat, pentru ce spune in scrisori despre diferiti confrati, ca “impertinent” tocmai pentru ca “nu e cineva”: or, “nu esti Cineva fara sa fi fost «hirotonisit» de Altcineva”, intr-un lant a carui prima veriga o regaseste la Nae Ionescu. Care “continua sa bantuie printre noi. La fel ca spectrele lui Marx, Lenin, Stalin in scrierile «filosofilor de profesie» de la «Stefan Gheorghiu» (...) convertiti la democratie si la discursuri politic corecte”. Autorul constata cum adevaratii disidenti români - “Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu etc. - continua si azi sa fie niste marginali (...)”.

 

De aceea, concluzia autorului - la fel de lucida ca imaginea batranului care vei fi pe care o vezi atunci cand intamplator te uiti adanc in oglinda - este ca “scrisorile mele sunt, cel mult, subiect de barfa, nu de dezbateri intelectuale”. Fraza aceasta rosteste cel mai bine adevarul, daca exista asa ceva, al celui care scrie “teorie”, al “metascriitorului”. Scriitorul, de obicei, fie se margineste sa fie “filozof” si se abtine sa vorbeasca despre el - vezi un filozof ca Foucault sau un poet ca Mallarmé - fie face literatura si se abtine sa “filozofeze” cu-adevarat despre ceea ce face, ca si Mircea Cartarescu de pilda. Or, Alexandru Musina le vrea - si le submineaza - pe amandoua. Pentru ca epistolele lui pot fi subiect de barfa minus fraza in care el recunoaste asta, dar pot fi si subiect de dezbatere intelectuala minus divagatiile neobosite de diarist.

 

Tac anume despre mai bine - poate - de jumatate dintre aceste texte, fie pentru ca ele vorbesc foarte mult despre Nicolae Manolescu, pe care Musina l-a editat la editura sa, Aula, fie despre Marius Ianus si caracterul moale al scriitorului român, fie despre aventura sa editoriala cu fratii Vakulovski. Desigur, e vorba despre niste scrisori, si inca despre cele ale unui “fazan”, ale cuiva care, asadar, prefera sa se injoseasca el pentru a-si da sansa sa fie ridicat de ceilalti. Las la o parte comentariile despre literaro-centrism (intr-o disputa cu Ioan Buduca care deplange aceasta trasatura a culturii române), dar atrag atentia asupra unei idei iar exceptionale: noi n-am ajuns inca la epuizarea paradigmei culturale a literaturii pentru a putea pretinde la altceva. Si nu poti incepe altceva din neterminarea “ceva”-ului la care lucrezi. Autorul putea sa adauge si alte exemple de “non sequitur” (ca sa citez un atribut folosit de Patapievici in Despre idei si blocaje) in cultura româna: de pilda sistarea discutiei despre postmodernism in momentul cand notiunea ameninta sa poata fi in fine clarificata. Acesta este, intr-adevar, un subiect de dezbatere: poate o cultura mica sa-si lase timp pentru a se maturiza in cadrul etapei pe care o parcurge, atunci cand vede ca “afara” s-a trecut la altceva, sau conditia ei este aceea a unei permanente introduceri intr-o materie pe care nu o poate aprofunda niciodata?

 

Revin in incheiere la scriitura acestor scrisori: ele apartin intr-adevar unui “fazan”, foarte inteligent, dar prea agnostic, prea lucid pentru a-i lasa pe altii sa-l injure, prea grijuliu in a anticipa predominanta unei anumite lecturi: de unde neintrerupta indecizie de registru, dorinta de a incuraja cand un tip de lectura, cand un altul - marca inregistrata “Alexandru Musina” pana la urma. Decat fazan, eu as spune: si cal, si magar, dar niciunul pana la capat. Cred, deci, ca scrisorile musiniene merita si barfa, si dezbateri intelectuale.

 

 

 

* Alexandru Musina, Scrisorile unui fazan, Editura Cartier, 2006

 

 

 

 

 

IOANA SCORUS

 

Televizorul japonez

 

 

 

Satui de stirile de la orele 17 pe care le puteau asculta numai la radioul cu baterii si care, asa trasera concluzia, uneori minteau, oamenii din Petrícica se hotarara sa puna mana de la mana si sa cumpere un televizor pe care sa-l aseze la carciuma La cocosul galic, acolo unde se dezbateau evenimentele sociale ale satului. Bandito se oferi sa mearga el sa cumpere de la oras televizorul, însa lumea cam stramba din nas a neîncredere, lucru care pana la urma îi conveni cand îsi dadu seama ca trebuia sa care singur ditamai televizorul. Dupa îndelungi împarteli care toate dadeau cu virgula, taranii aflara ca fiecare familie trebuie sa dea suma de 500 de mii de lei pentru a se putea achizitiona mandretea de televizor, marca japoneza ultimul racnet. Isi acordara un ragaz de trei luni pentru ca întreaga suma sa poata fi stransa, apoi, dupa trei luni, se hotarî ca la oras vor merge dupa televizor Trutu Felie, pentru ca era priceput la cumparaturi, si Ilie Cascaval, pentru ca avea caruta cu magar.

 

Pornira dis-de-dimineata spre Mangalia, cu toate ca multi propusera sa se mearga la Constanta, dar, cum cu magarul lui Cascaval niciodata nu se stia prea bine, decisera ca mult mai în siguranta se aflau la Mangalia. Initial, magarul nici nu avu de gand sa se miste, dar, cand Cascaval scoase o scrumbie afumata, bietul dobitoc se puse pe mers si merse el ce merse cu scrumbia agatata în fata ochilor, pana se opri. Atunci coborî Cascaval din caruta si dadu scrumbia magarului, care se puse iar pe mers. Lui Cascaval orasul i se parea Parisul însusi, cu vitrinele lui aliniate la strada si cu piata mare si bogata, cam înghesuita, e drept, dar plina de de toate, inclusiv de lucruri care nu-si imagina ca exista. De exemplu, nu vazuse portocale în viata lui si nici piersici fara par, asa cum nici andive nu vazuse, ce sa mai vorbim de fenicul. Aproape ca uita Cascaval de ce venise la oras, cand, coborand din caruta sa intre în magazinul cu televizoare, vazu o fata cu o fusta ceva mai lunga decat o curea. Tot uitandu-se la picioarele fetei, lua bordura în picioare, apoi se lovi cu capul de un stalp, dupa care Felie îl trase de maneca si intrara, în sfarsit, în magazin, unde instantaneu îi lua ochii o masina de spalat pe care îsi puse în cap ca într-o zi sa si-o cumpere, noroc ca Felie îi aminti ca nu ar avea ce face cu ea, din moment ce la el în casa nu exista curent electric.

 

Se plimbara cei doi petricieni îndelung printre rafturile cu televizoare si pana la urma alesera unul cu diagonala de 72 de cm, cu nume japonez. Îl platira si constatara ca le mai ramasesera 200 de mii de lei, cu care mersera la o terasa si baura cate o bere, apoi cumparara cate un suberek, care lui Cascaval îi zapaci definitiv papilele gustative, si le mai ajunse si de cate o sticla de Fanta, de care omul se îndragosti subit, drept care o pastra sa aiba pentru acasa. Apoi se suira în caruta cu televizorul si pornira, cu scrumbia agatata în fata ochilor magarului, înapoi spre sat.

 

Spre seara ajunsera franti de oboseala si morti de foame, Cascaval ametit de miraculosul oras, se oprira la La cocosul galic, unde oamenii îi asteptau înca de dimineata, de la plecare, si descarcara televizorul pe care-l pusera pe tejgheaua barului. Bandito, mai iute de minte, trasese deja doua fire de la stalpii de curent electric si toata lumea îsi tinu rasuflarea de teama ca Bandito sa nu puna cumva firele invers. Pana si popa din satul vecin fu chemat la inaugurare si oamenii abia de mai rasuflau cand tot Bandito apasa primul pe butonul de deschidere al televizorului. Mai întai aparura niste purici si niste dungi, chestie care tinu pret de vreo cinci minute. Apoi aparura niste dungi mai late si, nervos, Bandito se aseza pe un scaun cerand liniste deplina si se apuca sa apese pe toate butoanele la rand. “Ah!”, se auzi la un moment dat un suspin pe care înteleapta Maria Luiza nu si-l putu reprima de emotie, exact atunci cand ecranul se umplu de purici colorati. “Ah! Ah!”, facu si Despletita, din pricina acelorasi emotii. Timpul trecea si tensiunea ajunsese la maximum, oamenii dadeau semne de nerabdare, se facuse miezul noptii si tuturor le era somn. Maria Perdita îsi sprijini frumosul cap pe masa si, conform legilor gravitatiei, parul ei ca mierea curgea rauri, rauri spre podea, casta Letitia îsi asezase picioarele pe scaunul de langa ea si adormi, în timp ce Dovlecel statea cu ochii priponiti la bluza din panza topita prin care se întrezareau mugurii sanilor cautandu-si forma, iar batrana Consuela bataia nervos din picior în asteptarea imaginilor din televizorul cel nou. La un moment dat, în linistea monumentala din La cocosul galic se auzi un parait urmat de un trosnet si toti, fara exceptie, crezura ca venise, în sfarsit, imaginea, dar era doar scaunul subred pe care statea Covrig cu burta lui imensa.

 

- Da ne mai tii mult, Bandito, cu puricii astia la televizor?, întreba Nemarginitul pierzandu-si rabdarea.

 

Popa se închina cand si cand si mai spunea cu voce mica o rugaciune.

 

- Da ce vina am eu ca ati cumparat televizor suchiu?, raspunse nervos Bandito care sfarsi prin a da un pumn în televizor, avand grija sa nu loveasca taman în ecran. Ca prin minune, televizorul prinse a merge si iarasi îsi tinura cu totii respiratia, de data asta de încantare. Dar tot se vedea prost, ceea ce era mult mai bine decat înainte, cand nu se vedea nimic. Istetei Emcaterina îi trecu prin cap sa faca repede cineva un cerc de sarma în loc de parabolica, moment în care oamenii o privira straniu, ca nimeni nu pricepea ce e aia parabolica, asa ca fata puse mana pe prima sarma mai lunga ce-i iesi în cale, o facu colac si o lega de televizor si, cu sarma colac în mana, prinse a se plimba peste tot pana ce oamenii strigara cu totii în cor:

 

- Stai asa!, clipa în care fata amuti pe pozitie.

 

Bandito lua telecomanda si sonorul televizorului umplu spatiul si oamenii se declarara satisfacuti. Dupa cateva minute de privit fara respiratie, înteleapta Maria Luiza, despre care umbla vorba ca în tinerete prinsese un nisetru de 120 de kg, striga:

 

- Ce dracu, Doamne iarta-ma, ati adus spurcaciunea asta în sat?, asta pentru ca tocmai se dadea un film cu bulina rosie în care scria cu negru numarul 18, dar în afara de femei nimeni nu o auzi, pentru ca barbatii erau prea atenti la actiune ca sa mai auda altceva. Înteleapta Maria Luiza se duse la Emcaterina si-i lua din mana sarma facuta colac, pe care o smulse din televizor strigand:

 

- Mie sa-mi dati banii înapoi chiar acum ca nu degeaba m-am chinuit trei luni de zile sa-i strang, ca sa aveti voi ce vedea la porcarii de genul asta, spuse cu naduf îndoind sarma, dar imediat îsi atrase oprobriul public masculin.

 

- Da stai, femeie, ca o sa dea si stiri, ai rabdare si pune naibii antena la loc ca-i pacat de Dumnezeu la cat ne-am chinuit cu totii sa avem televizor japonez, spuse Fane Tambal la randul lui, începand sa alerge dupa Maria Luiza care nu voia sa dea antena din mana.

 

- Atunci eu vreau parte din bani înapoi, ca nu vreau sa vad decat stiri, si nu porcariile astea, nerusinatilor. Maine vreau jumatate din bani înapoi si n-aveti decat sa va pociti mintile cu spurcaciuni. Si tu, popo, ce ai de spus?, întreba ea tafnoasa.

 

- Pai, ce as putea spune, Mario Luiza, raspunse popa în timp ce tragea cu ochiul la televizor în asteptarea restabilirii imaginii, eu cred ca nu e crestineste cum procedezi, toti ati facut economii pentru televizorul acesta care va aduce mai multa cunoastere...

 

- Da, cunoastere de porcarii, popo, nu ti-e frica de Dumnezeu? Care cunoastere, nu vezi ce dau astia?

 

- Dar sunt si multe emisiuni educative, Mario, continua popa, nu te grabi sa tragi concluzii gresite, o sa vezi ca în curand n-o sa te mai dezlipesti de ecran, sunt si filme seriale mexicane cu povesti frumoase de iubire, si desene pentru copii, ia sa vezi ce bine o sa prinda satului toate astea.

 

Maria Luiza, care vazuse multe la viata ei, trebui sa recunoasca în gand ca problemele legate de televizor si de emisiunile lui o depasesc, asa ca se hotarî sa mai astepte o zi ca sa se puna la punct cu noile informatii. Numai ca de a doua zi începu un vacarm greu de imaginat. Fiecare voia sa vada altceva. Barbatii - filmele cu bulina rosie de noapte, meciurile de fotbal si stirile, femeile - filmele mexicane cu barbati frumosi si musculosi si stirile, copiii - desenele animate, asa ca, în cele din urma, se afisa o lista pe usa Cocosului galic ca sa stie fiecare cand sa vina la televizor. De cand cu televizorul, toate treburile se smintira în sat, lucru care tinu vreme de doua luni, moment în care oamenii primira amenda de la stat pentru furtul de curent electric, iar televizorul confiscat ajunse în casa primarului din satul vecin. Si, cum în planurile guvernului nu intra si aducerea curentului electric în casele din satul Petrícica, oamenii se reîntoarsera la stirile de la orele 17, care, chiar daca uneori minteau, tot erau mai bune decat nimic.

 

 

 

Alte proze din seria Povestile Petrícicai puteti citi pe situl LiterNet.ro, la http://atelier.liternet.ro/arhivarubricii/48/2004/Povestile-Petrícicai.html.