Bucurestiul Cultural, nr. 7/2008 (I)

MARIANA CELAC

Despre ce vorbesc arhitectii intre ei

In lume traiesc astazi sase miliarde si (mult) mai bine de locuitori, foarte curand se va completa al saptelea miliard. Pentru pri­ma oara in istorie, de un an incoace, nu­ma­rul orasenilor a depasit numarul ruralilor. Peste jumatate dintre oamenii de pe pla­ne­ta traiesc vieti urbane. Secolul XXI se pre­ga­teste sa "cazeze", in 2050, 75% din popu­latia sa in conurbatii cu zeci de milioane de oa­meni. Asta inseamna ca in fiecare sap­ta­ma­na un milion de pribegi parasesc satul de bastina, mai idilic sau mai mizer, si se mu­ta intr-un cartier de oras, de cele mai mul­te ori intr-un bidonville-favella-slum. Satul global devine orasul global. Sau favella globala. Scenariul de urbanizare treptata, care a functionat timp de secole, nu mai poa­te adaposti dimensiunea schimbata a ora­se­nis­mului. Ce traim la Bucuresti, chiar daca nu am simtit (inca) convulsii violente, sunt simp­tomele prime ale unei crize urbane de pro­funzime.

Ce aduce dimensiunea acestei schimbari de scara pentru arhitectii si urbanistii de toa­te neamurile? Membrii breslelor nu sunt nici prea multi si nici prea influenti, doar me­­gastructurile proiectate de superstarurile mon­­­diale in economii emergente supratu­ra­te mai tin in viata pe pagina intai a ziarelor mi­­turile constructorului-demiurg. Alt­fel, ar­hi­­tectii care lucreaza acum in lume se nu­ma­­ra pe degete. Cei un milion si juma­ta­te in­­­scrisi in organizatii profesionale (majoritatea covar­si­toare de altfel) sunt responsa­bili pen­tru mai putin de 2% din ce se con­stru­ies­te.

Cine urmareste scena intalnirilor in­ter­na­tionale ale arhitectilor stie cat de mult s-au schimbat nu numai ordinea, dar si tinta prio­ritatilor meseriei in ultimul deceniu. A tre­cut vremea imaginilor stenice, la congresele internationale ale arhitectilor se vor­bes­te mai ales despre noua responsabilitate a profesiei, despre rolul ei civic si politic, de­spre capacitatea de a formula scenarii de "ur­genta", de a gasi formule de supravie­tui­re. E limpede, autostrazile suspendate, turnurile de 300 de etaje si transferul in cosmos al surplusului demografic nu mai sunt in.

Cu doua saptamani in urma, la Torino, Congresul Mondial al Arhitectilor din 2008 a adunat vreo 9.000 de arhitecti din 130 de tari. Tema Congresului a fost Transmitting Ar­chitecture. Tema a implicat arhitectura si ca­pacitatea ei de a comunica, de a face in­­te­lea­sa substanta ofertei sale nu numai prin intentiile estetice si expresia de design, dar si prin angajament social. Arhitectura stocheaza si transmite istoria si cultura locurilor. In cautarea raspunsurilor la crize, arhitectul trebuie sa conserve peisajul si cultura construita istorica si sa valorifice teritoriul - inevitabil finit. Arhitectura func­tio­nea­za ca un "captator" al memoriei locurilor, dar si ca "emitator" de semnale ce interpreteaza semne mai greu perceptibile ale unor derapaje, daca nu catastrofe. In fine, ar­hitectura trebuie sa se adreseze tuturor. Aceas­ta a fost filozofia propusa spre explorare in cele trei zile de Congres - o zi despre tre­cut si responsabilitatea pentru cultura, o zi despre prezent si democratie, o zi despre vii­tor si speranta.

Cea mai stufoasa dintre sectiunile Congresului a luat in discutie chestiunea de­mo­cra­tiei urbane si a responsabilitatii profesiunii pentru democratia urbana. Si una dintre cele mai ascultate "keynote address" ti­nuta in sala mare cu mii de locuri a fost pre­zentata de Muhammad Yunus (Premiul Nobel pentru Pace de acum doi ani) despre sis­temul de microcredite in constructia re­zi­den­tiala. Ramane de demonstrat ca schema de finantare imaginata si pusa in miscare in Bangladesh pentru constructia sustenabila de locuinte in regiunile rurale traditionale, cele mai sarace, ale Terrei poate fi extinsa la perimetrele degradate, social si fizic, din lumea dezvoltata. Contributia lui Yunus a in­­cheiat numeroasele interventii, seminare, se­siuni plenare, discutii publice in jurul po­ten­tialului arhitecturii de a construi solutii locale pentru starile extreme din teritoriile slumcity-ului global, daca e sa folosim titlul bine tintit al unei sesiuni in care profe­sio­nis­tii au venit cu "lectii bine invatate", concluzii pertinente, propuneri rationale. O dez­batere realista, uneori de o raceala clinica, despre marginalitate, excluziune, violenta si degradare endemice - fenomene in crestere, mult mai grave si mai intinse de­cat am vrea sa ne inchipuim.

Tot nelinistea legata de multiplicarea unor scenarii locale nondurabile de dezvoltare comunitara cu caracter spatial - cu efec­­te cumulate de distrugere a peisajelor, a sanatatii mediului, de dislocarea identi­ta­tii consemnate in patrimoniul cultural construit - a pus in discutia Congresului si o tema romaneasca: cazul Rosia Montana. In­tr-o rezolutie a plenarei, din 4 iulie, par­ti­ci­pantii la Congres "solicita autoritatilor ro­ma­ne si comunitatii internationale: 1) oprirea imediata a oricaror lucrari de demolare sau de constructie in situl Rosia Montana, cu exceptia lucrarilor de conservare, pana la adoptarea unei noi strategii de dezvoltare si a unui nou regulament de urbanism; 2) rede­fi­nirea politicilor locale si regionale in acord cu principiile dezvoltarii durabile, pornind de la o viziune orientata spre viitor si spre in­teresul pe termen lung al locuitorilor si co­mu­nitatilor, bazata pe resursele naturale si culturale exceptionale ale sitului Rosia Mon­ta­na; 3) initierea demersurilor pentru in­­scrie­rea sitului Rosia Montana in Lista Patrimoniului Mondial a UNESCO si 4) protejarea sitului in acord cu legislatia specifi­­ca nationala si internationala".

Urmatorul Congres al arhitectilor, al XXIV-lea, peste trei ani, la Tokyo: un megaoras cat o Romanie si jumatate, deocamdata, cu 33 milioane de locuitori - cea mai mare arie urbana din lume. O suprematie ame­nintata de competitori puternici in pli­na extindere - Seul, Mexico City, Mumbai, Delhi, Sao Paolo.

PAUL CERNAT

Investitii pe piata ideilor autohtone

Cu un caracter bricolat si unitar in ace­lasi timp, cu un titlu literar, tri­mi­tand la romanul lui Sabato, si un subtitlu cu sugestii swiftiene, cea mai noua carte a lui H.-R. Patapievici propune o diag­noza a "maladiilor" din spatiul public romanesc si cateva remedii. Nucleul ei dur reprezinta o rescriere radicala a unui articol din 1996, oferit pentru volu­mul omagial dedicat de Sorin Antohi si Aurelian Craiutiu lui Mihai Sora. Se adauga o serie de rescrieri ale unor sec­ven­te publicate in Idei in Dialog, Curentul, Secolul 20, Flacara sau ale unor con­fe­rinte publice. Constatand "incapacita­tea pietei culturale romanesti de a fructi­fi­ca ideile originale", eseistul avanseaza "o explicatie bazata pe constatarea ca la noi exista un soi de hegemonie a culturii ge­nerale, care impiedica formarea unei veritabile piete a ideilor de specialitate". Caci, pentru Patapievici, ideile creeaza rea­litatea si, "unde nu exista o piata a ideilor, nu putem vorbi nici de o realitate comuna. Astfel incat blocajului situat la un nivel strict intelectual al receptarii trebuie sa ii corespunda o imposibilitate en­demica de mobilizare a societatii in ju­rul unui bine comun".

Renuntand la retorica imprecatiei in fa­voarea unei atitudini cumva inte­lep­ti­te, constructive (vizibila deja in Discer­na­mantul modernizarii), volumul a benefi­ciat pana acum de numeroase comentarii, fara a mai starni pasiunile de al­tadata. Suntem departe de temperatura inalta a Politicelor sau a Omului recent, carti prin care Patapievici s-a impus ca principal continuator - pe linie neo­conservatoare - al eseisticii noastre interbelice; suntem departe inclusiv de audienta lor, publicul tinta fiind mai "specializat" si deci mai restrans. Asta nu inseamna ca polemica lipseste. Ea con­stituie, ca de obicei, sarea si piperul, cu precizarea ca obiectul ei principal nu mai e postmodernitatea, cat "lipsa unei istorii/traditii a filozofiei romanesti", "imperialismul culturii generale" si "idio­­tia savanta" a "specialistilor" recenti, lip­sa unei piete interne a ideilor si a spa­tiului public, personalizarea excesiva a dezbaterilor si "incultura diferendului"... In subsidiar (si intr-o nota extinsa din finalul cartii), avem chiar si o replica explicita la atacul lui Sorin Adam Matei din Secretul sanatatii sociale (1997), reluat in Boierii mintii…, unde H.-R. P. si "grupul de la Paltinis" serveau drept exemple pentru modul "para­modern" de consacrare a "grupurilor de prestigiu" intelectual in spatiul public autohton. De o duritate continuta, ras­pun­sul este greu parabil (cf. pp. 234-239) si, in paranteza fie spus, nu merita mai mult decat o nota de subsol; din pa­cate, in pofida intentiilor ambitioase de istorie sociala a intelectualilor romani si a grupurilor de prestigiu aferente, vo­lu­mul lui Sorin Adam Matei e o incropeala de eseuri eterogene, fiind sustinut doar prin titlul de efect si prin provocarea "weberiana" din textul introductiv. Desi la randul sau hibrid, improvizat, De­spre idei si blocaje are o coerenta superioara, o alonja intelectuala sensibil mai pronuntata si, nu in ultimul rand, e mult mai bine scris. Avem de-a face, in ultima instanta, cu o profesiune de credinta, oarecum in linia ultimului Karl Pop­per: "A fi rational inseamna nu doar sa respingi fanatismul adversarilor, ci sa declari la fel de inacceptabil fanatismul prietenilor". Cine are urechi de auzit... Oricum, dincolo de redundante si de caracterul denivelat al anexelor ce al­ca­tuiesc aproximativ o treime din volum, mizele sunt importante, urgente chiar. "Modesta propunere" a autorului pleaca "de la ceea ce ii lipseste culturii ro­mane, fara a renunta la ceea ce, in apa­renta, ii prisoseste". Ceea ce ne lip­ses­te ar fi, pe langa cultura dezbaterii ra­tionale, traditiile specializate puternice. Iar ceea ce, in aparenta, ne pri­so­ses­te este prestigiul culturii generale, avand in centru literatura. Exista insa si un alt punct de litigiu asupra caruia Pa­tapievici insista avenit: lipsa de credi­bi­litate a instantelor de legitimare a va­lo­rilor. Intr-adevar, mediul social si intelectual romanesc se infatiseaza ca un camp schizoid: ipocrizie conventionala, conformista la suprafata si barfa resentimentara, anarhica in culise. Un parohialism personalizat si promiscuu ce mi­meaza, de prea multe ori, principiile eti­ce, legalitatea si procedurile impersona­le, sfidandu-le in numele intereselor per­­sonale si clientelare. Nevoia legitimarii prin recunoastere in afara tarii - ade­va­ra­ta obsesie a modernizarii noastre dintotdeauna - nu reprezinta, in definitiv, de­cat efectul firesc al fenomenului men­tio­nat. Criza identitara tradeaza o deresponsabilizare sociala avansata ale carei resorturi istorice merita cercetate indeaproape. Sub acest aspect insa, volumul nu ne ofera un studiu aplicat al determinarilor contextuale, ci o descrie­re din polul plus a "starii chestiunii" si o propunere de tratament prin intermediul unor modele de cultura a dezbaterii. Cum sa invatam sa polemizam evi­tand atacurile ad personam? In jurul caror valori putem sa reinventam binele comun? Cum sa ne "randuim" mai bine cultura pentru a avea o piata de idei functionala? Cum sa impacam idea­lul umanist al emanciparii prin cultura generala cu exigentele specializarii, in­­tr-o epoca in care tehnicalismul hedonist si pragmatic face jocurile, iar (post)mo­­­dernizarea are loc nu "prin altoi", ci "prin aruncare la cos"? Cum putem sa ie­sim din propriile noastre blocaje in care ne complacem cu o inversunata, ira­tionala suficienta?

Principalul punct de controversa al cartii si, totodata, principala "solutie" pro­pusa de H.-R. Patapievici vizeaza relatia ideala dintre cultura generala si culturile de specialitate. Din punctul sau de vedere, exista doua mari modele ale "culturii bine randuite", definite prin reprezentarile lor vizuale: 1) "modelul in scara", preluat de la Bourricaud via Toma Pavel si prezent - cu bunele si relele lui - in Statele Unite si in Europa; 2) modelul rotii, inca inexistent socialmente, dar brevetat de autorul cartii de fata. Primul are ca prima treapta cultura populara, urmata de cultura genera­­la si de cultura expertilor. In cazul celui de-al doilea, "axul" sau "butucul" sunt reprezentate de filozofie, in vreme ce "spi­tele" desemneaza domeniile de stric­­ta specialitate, stiintele exacte, istoria, sociologia, literatura si stiintele umane. O reprezentare circulara, radiala si non­ie­rarhica...

Situatia campului cultural occidental din cadrul "modelului Bourricaud" nu e prea roza pentru umanisti: cultura generala pierde masiv in favoarea culturii populare si a celei strict specializate. Marea traditie a umanismului european tinde sa fie depreciata de avansul pragmatismului tehnocratic si a hedonismului postmodern, postumanist si postnational. Impartasesc ingrijorarile lui Patapievici, dar ma intreb daca nu cumva alternativa pe care ne-o propune nu vine prea tarziu si nu e o frumoasa utopie. Ma gandesc, evident, la centralitatea filozofiei in cadrul modelului rotii, de certa filiatie platoniciana. Autorul adauga, intr-o paranteza, ca are in minte "numai filozofia in sensul ei antic sau medieval", singurul nume modern invocat fiind Leibniz. Precizare semnifi­ca­tiva. Matriciala prin excelenta, filozofia constituie, pentru Patapievici, "unica disciplina pentru care totalitatea in­­tre­­barilor care se pot formula in interiorul ei nu admit, in principiu, un ras­puns tehnic, univoc, lipsit de rest si com­plet". Caci, "prin simpla ei existenta, do­ve­deste nu numai unitatea epistemologica a tuturor stiintelor, ci si unitatea culturala a oricaror forme de cunoas­te­re, deoarece ne arata ca exista intrebari care ne privesc pe toti, profani si spe­cia­listi deopotriva".

Eseistul deplange literaturocentrismul culturii autohtone, pledand pentru necesitatea unui filozofocentrism ce implica articularea culturii noastre generale in jurul filozofiei - si al filozofarii - nu al literaturii. Sa stam strimb si sa ju­de­cam drept. De ce in centrul discursului de legitimare al culturii nationale autoh­tone s-a aflat literatura, eventual istoria mitologizata, iar nu filozofia? in­­trebarea e retorica, iar raspunsul - dezar­­mant de simplu: pentru ca literatura a reprezentat vehiculul discursiv cel mai accesibil, apt sa se adreseze unor categorii de public diverse si sa me­dieze eficient intre ele. Elitara prin excelenta, filozofia romaneasca s-a dezvoltat - de la Junimea incoace - pe fundalul literaturii. Filozofia "de aparat", filozofia analitica, filozofia stiintei, filozofia politica s. cl. au aparut tarziu, dez­vol­tarea lor fiind practic blocata de monopolul ideologic al comunismului. Ele constituie, in plus, niste specializari. Singurul model filozofic iradiant a fost cel informal, socratic al lui Nae Ionescu, preluat partial de Constantin Noica. Dar, daca discursul lui Nae a alunecat via publicistica, intr-un (meta)politic fu­nest, cel etno-ontologizant al lui Noica a fost fagocitat, pana la un punct, de literatura. Lucru esential - ambele sunt discursuri de tip metafizic intr-un timp a-metafizic, bantuit de tentatii totalitare. Dupa cum se stie, disputa dintre lite­rati si filozofi a aparut si s-a acutizat in cultura romana in anii 80, prin controversele iscate in jurul Jurnalului de la Paltinis. Ea a constituit, de fapt, o lupta pentru centralitate in sfera culturii generale umaniste. Ca mediul literar a avut un statut special in timpul comunismului, mai liber in raport cu celelalte medii culturale, reprezinta un ade­var. La fel si faptul ca disputa sus­men­tio­nata a avut loc pe scena criticii literare. Insusi Jurnalul… lui Gabriel Liiceanu este, in fond, o opera literara, un ex­celent Bildungsroman filozofic... As­tazi insa, si literatura, si critica literara si-au pierdut vechiul statut sub presiunea "relatiilor publice". Personal, regret vremurile in care nu existau o Facultate de Litere si o Facultate de Filozofie, ci o Facultate de Litere si Filozofie...

Pe urmele studiilor lui Sorin Antohi (Civitas imaginalis) si ale Elenei Siupiur (Viata intelectuala la romani in secolul al XIX-lea), H.-R. Patapievici discuta constituirea identitatii noastre moderne in jurul modelului literar al culturii generale, subliniind riscurile "lautaris­mu­lui". Asupra lor atragea, de altfel, aten­tia si Constantin Noica. Nu-mi propun sa intru prea mult in discutia referitoare la existenta sau inexistenta unei tra­ditii a filozofiei romanesti ori a raporturilor dintre idiomatic si universal, centru si periferie etc. Constat insa ca autorul vorbeste din interiorul unui spatiu care nu e doar al culturii generale, nefiind nici al filozofiei academice. Greu in­­cadrabil, H.-R. Patapievici poate fi privit ca un filozof "nespecializat". Un gan­ditor autentic, un eseist cu deschidere spre istoria ideilor, un moralist si, nu in ul­timul rand, un scriitor. Unele aspecte ale volumului de fata l-au expus deja unor critici ale "specialistilor". Dar, dincolo de acorduri sau dezacorduri, gan­di­rea vie si deschisa a autorului valorea­za - dupa parerea mea - mai mult decat orice grimase "specializate" nascute din parti-pris-uri ideologice.

Pentru ca ideile sa se dezvolte si sa de­vina fertile, ele au nevoie de medii in­sti­tutionale sanatoase. Nu le avem in­­­ca. Iar blocajele se afla, intotdeauna, in incapacitatea de a lua distanta fata de propriile partizanate si idiosincrazii, in incapacitatea de a produce un spatiu pu­blic transparent, cu o buna asezare a va­lo­rilor si a competentelor. Prin pasiunea si percutanta contaminanta a ideilor, H.-R. Patapievici ne invita sa de­pa­sim, impreuna, macar cateva dintre ele.

H.-R. Patapievici, Despre idei & blocaje. O modesta propunere de a regandi cultura romana pornind de la ce ii lipseste, fara a renunta la ceea ce, in aparenta, ii prisoseste, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 248 p.

BIANCA BURTA-CERNAT

O zi din viata lui Molly Bloom

Cred ca pe multi i-a surprins succesul repurtat de Ta­tiana Dragomir cu ocazia decernarii unor importante premii literare. Romanul Fotograme, cu care a de­butat anul trecut - dupa multe peripetii, se pare - la Editura Cartii de Stiinta din Cluj, i-a adus autoarei din Baia Mare un premiu de la Romania literara si, de cu­rand, unul dintre cele doua premii acordate de Uniunea Scriitorilor la sectiunea "Debut". Cine e Tatiana Dra­gomir? De unde a rasarit? Ce calitati speciale va fi prezentand scrisul ei? Autoarea in discutie impar­ta­ses­te soarta debutantilor cu talent al caror dezavantaj (hotarator!) e acela ca locuiesc departe de Centru, ca nu prea scriu in presa culturala/literara (sau, in ori­ce caz, nu in publicatii cu vizibilitate), ca, in fine, nu si-au publicat cartea la o editura importanta, in ma­su­ra sa le asigure, daca nu chiar o campanie de promo­va­re (cum s-a intamplat cu romanul de debut al lui Adrian Chivu, serios sustinut de Editura Curtea Veche, ori cu tinerii "ego-prozatori" incurajati de Polirom), cel putin o buna difuzare. Din cate inteleg, Tatiana Dragomir (n. 1963) si-a incheiat de vreo zece ani ro­ma­nul, insa nu a gasit o editura care sa i-l publice; in disperare de cauza, si l-a tiparit pe speze proprii la Casa Cartii de Stiinta, cu un tiraj de... o suta de exem­pla­re!

Ma gasesc, iata, in situatia stranie de a recomanda spre lectura un volum pe care cititorii nu-l pot gasi, deocamdata, in li­brarii. E cartea unei prozatoare inteligente, care stie sa asculte conversatiile cotidiene, sa priveasca un interior, sa observe cu coada ochiului un gest semnificativ, intuindu-i motivatiile abisale, si care - fapt laudabil! - stie sa se obiectiveze, sa creeze un personaj (sau un an­ti­personaj...) credibil. Tatiana Dragomir con­stru­ies­te cu calm o naratiune rotunda, bine inchegata, ga­sind tonul si ritmul potrivite. Fotograme respecta, neabatut, un principiu al justei masuri. Naratiunea nu aluneca nici in senzualism facil, nici intr-un soi de in­telectualism psihologist gau­nos, discursul nu e nici de­concertant de simplu, nici inutil sofisticat. Achi­zi­tiile livresti sau de tehnica discursiva se stravad in filigranul paginii, fara sa fie in­­grosate cu ostentatie au­to­referentiala "expirata". Autoarea se mentine la distanta atat fata de artificialitatea (si artificiozitatea!) unui tip de proza construita din si prin trucuri si giumbuslucuri "tehnice", cat si fata de tentatia cotidia­nis­mului marunt. Se "joaca", dar cu masura; iar gravi­ta­tea tonului e in mai toate momentele bemolata de un dram de umor.

Fotogramele Tatianei Dragomir se parcurg rapid, cu o curiozitate starnita nu atat de epica propriu-zisa (se­cundara, de altfel, intr-un roman ce investigheaza psihologii), cat de maniera in care se inlantuie cadru dupa cadru, fotograma dupa fotograma, de alternanta perspectivelor, de pitorescul decorurilor traversate ori al caracterelor imaginate. Un personaj feminin e "foto­gra­fiat" de un narator iscusit, in mai multe ipostaze, de-a lungul a douazeci si patru de ore, de-a lungul unei insuportabile zile de vara. Atat "se petrece" in roman si totusi impresia generala e de dinamism, de forfota, de zgomot si furie. Pentru ca spatiul dintre gesturile, din­tre replicile, dintre miscarile (perceptibile si imper­cep­tibile deopotriva) ale personajelor se umple cu bogate analepse, cu rememorari pe care le declanseaza cate un detaliu, cate o imagine cotidiana.

Destinul Magdei, o femeie de treizeci si cinci de ani, ciudata, dezorientata, "inutila", bolnava de plictiseala - o antieroina -, se reconstituie din numeroase pie­se de puzzle, din fragmente de fotografii inteligent ames­tecate. In acest "album personal" al eroinei se amesteca, intr-o devalmasie jucata, franturi din desti­ne­le altor personaje, de plan secund, fotografii de familie. Intre biografia Magdei si biografiiile celor cu care se intersecteaza ea de-a lungul unei zile angoasante se stabilesc co­res­pon­dente, similitudinile de destin plasand personajele (mai cu seama pe cele femi­ni­ne) in interio­rul aceluiasi cerc, greu de transgresat. In Fotograme Tatiana Dragomir descrie cu luciditate un univers feminin inchis, nevrozant, lipsit de orizont, "mobilat" cu intamplari derizorii, cu fleacuri, invadat de senzatia vidului ca de un smog persistent. Unul dintre meritele autoarei este acela ca nu pla­tes­te nici un tribut asa-numitei "scriituri feminine"; Tatiana Dragomir nu croseteaza dantele fine, nu etalea­­za tesaturi vaporoase, lesne destramabile; ea con­stru­ies­te (pe cat posibil) solid, cu sobra impersonalitate a unui prozator nesentimental. Nu se ataseaza de perso­naje, nu le ingradeste libertatea de miscare si, mai ales, nu se proiecteaza pe sine in fiinta personajelor sale. Obiectivitatea naratiunii e aproape fara cusur: se recurge mai putin la rezumat, predominanta fiind pre­zentarea "scenica"/dramatica a faptelor, iar con­si­de­ratiile "eseistice", paginile de "reflectii" auctoriale lip­sesc cu desavarsire. Un alt punct forte al prozei Tatianei Dragomir este abilitatea de a transcrie ora­li­ta­tile, trasatura in care intuiesc o benefica influenta venita pe linia Gabriela Adamesteanu, Rodica Palade (si, poate, intr-un fel, Nora Iuga din Sapunul lui Leopold Bloom). Autoare cu care, de altfel, mai are in comun si alte lucruri, de pilda o anumita "malitiozitate" a privirii, o fuga de iluzii, o rezistenta incrancenata fata de ceea ce se considera a fi feminitatea scriiturii, o maniera asemanatoare (colorata de mizantropie) de a percepe/intelege lumea traditionala (si in buna ma­su­ra funciar traditionalista) a femeilor. Ceea ce astept de la Tatiana Dragomir este sa avanseze si spre alte zone problematice (care includ, desigur, investigarea "te­ritoriului" feminitatii, dar il si transcend). Una din­tre lectiile pe care i le-ar putea oferi acestei autoare pro­za Gabrielei Adamesteanu ar fi legata de stiinta/ar­ta de a plasa destinele individuale pe un mai vizibil fundal al Istoriei, al general-umanului...

Nu-mi ramane decat sa sper ca autoarea Fotogramelor nu va abandona scrisul.

Tatiana Dragomir, Fotograme, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007, 234p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE

A venit un scriitor din provincie

Destui autori romani contemporani pre­zinta, cu trecerea anilor, simptome de uzura si devitalizare literara. Ma refer la cei realmente importanti, fiindca, alt­fel, simptomatologia mediocritatii pro­ductive este lipsita de interes critic. Fie ca scriitorii respectivi nu se mai pot desprinde nicicum de complexul tematic-stilistic care le-a adus anterior consa­crarea, fie ca ei, dimpotriva, incearca alt­ceva, schimband maniera si chiar genul literar de manifestare, insa fara suc­ces, curba pe care se inscriu e una descendenta. Si, cu cat autorul este (a fost) mai cunoscut, poate chiar popular, cu atat evidenta declasificarii sale e mai tris­ta. Ca sa dau un exemplu la inde­ma­na, din campionatul european de fot­bal aflat in plina desfasurare, am vazut jocul Frantei, fosta campioana mondia­­la...

E un teren propice pentru competitorii aflati, din motive extraestetice, in­tr-un con de umbra, intr-o marginalitate geografica sau pe un culoar gene­ra­tio­nist mai putin frecventat. Dintr-un Ba­cau situat in afara rutelor si tronsoanelor mediatice si din conditia unui prozator pentru care textualismul "optzecist" nu reprezinta summa, Petru Cimpoesu a avansat, in ultima decada, intr-un ritm sustinut, catre centrul canonic aflat intr-o discreta, dar continua prefacere. Daca, nu cu multa vreme in urma, regretatul Mircea Nedelciu era considerat cel mai insemnat prozator al generatiei 80, iata ca in prezent avem o cu totul alta configuratie a clasamentului. Dupa romanele Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul (2001), Christina Do­mestica si Vanatorii de suflete (2006), premiate, traduse si - lucru inca mai relevant - masiv si intens comentate de critici din toate promotiile, se poate spu­ne ca Petru Cimpoesu si-a confirmat si re­confirmat clasa de prozator, intr-o varietate de formule epice si tehnici narative.

Noua proze vechi. Fictiuni ilicite vine sa confirme aceste date si sa marcheze, totodata, o continuitate. Intre actualul Cim­poesu si cel de acum douazeci-doua­zeci si cinci de ani, apar mai degraba linii de coeziune si coerenta, decat elemente de diferenta. Volumul de fata des­chide sertarul prozei scurte si, infa­ti­san­du-i continutul, il pune in legatura cu restul vizibil al operei. Ansamblul este astfel aproape intregit. Prima sec­tiune grupeaza, sub un titlu voit ambiguu (noua poate fi numeral, dar si adjec­ti­vul noi, intr-o forma mai veche), proze fi­nalizate inainte de Revolutie, in timp ce a doua propune fictiuni "ilicite", scrise si publicate in reviste dupa 1989. Rea­litatea socio-culturala s-a modificat pe ici, pe colo, prin partile esentiale. In­­tr-o parte, avem lupta pentru pace, mis­ca­rea artistica de amatori, joile tineretului, fixativul polonez, lamele de bar­bie­rit Wilkinson si berea care nu prea "se da". In cealalta, descoperim postmodernismul bine organizat, pe linie guvernamentala, care ne va introduce in NATO, precum si un jeep oficial adu­cand in provincie exponenti autorizati ai idealurilor si alegerilor democratice.

Daca insa oamenii se mai schimba, omul ramane acelasi. Interesul lui Petru Cimpoesu e de a-i descoperi, sub stra­turile protectoare de acomodare sociala, alibiuri profesionale, viata in colectiv si in cuplu, eul secret, nefalsificat. Pana sa ajunga la acest sufletel atat de bine ascuns, autorul decarteaza si exploateaza in registru comic automa­tis­mele de comportament si limbaj ale personajelor. In fond grave, majoritatea prozelor sunt suculente, delicioase prin aceasta disparitate bine controlata. Pe locul unu, la capitolul umor, se claseaza Milionarul american (pacat de finalul facil!), cu savuroasa intalnire dintre eroul ti­tular, naratorul mai amarat, autohton, si o "individa" care apare ca din senin la masa celor doi si incepe s-o faca pe desteapta. Americanul avut debitea­­za numai clisee cu milionari in dolari ne­fericiti in forul lor interior. In schimb, intrusa are un vocabular si un bagaj cul­tu­ral care-i lasa pe convivii masculini cu gurile cascate. "Dialogul" lor devine absurd si de un comic nebun, ca in roma­nele lui Ilf si Petrov: "- Ah, daca as fi avut un copil! zise el prefacandu-se melancolic. Dar cand sa-i faci? Nevasta-mea la Hollywood, eu la Chicago... - Ace­lasi Maurice Nédoncelle arata ca procrearea nu este un raport de cauzalitate spirituala. Nu exista un raport de cauzalitate intre parinti si sufletul copilului. - Da, da, intervenii si eu, desi pe mo­ment nu aveam nimic deosebit de adau­gat. Tot asa, la mine in bloc, unul care are si facultate uraste copiii si arunca de la etaj cu pungi cu apa dupa ei, pe mo­tiv ca zbiara sub geamul lui si nu-l lasa sa se odihneasca dupa-amiaza..." (pp. 102-103); "- Voi credeti ca milionarii sunt asa, niste..., cum sa spun... Nu, ma, sunt si ei oameni! E drept ca nu toti mi­lionarii sunt la fel, mai sunt unii zga­rie-branza, altii carpanosi, imbacsiti, care isi dau aere. Dar uitati-va la mine: sunt eu un tip antipatic? - Ortega y Gasset spune ca resorbtia imprejurarilor este destinul concret al omului. - Am o mare satisfactie cand pun laba pe cate un delapidator! zisei ca sa zic si eu ceva." (pp. 106-107).

Locvacitatea ii caracterizeaza pe mai toti: personaje centrale si episodice, naratori, autorul insusi, care isi ames­­teca glasul printre cele ale creatiilor sale, pentru a mentine legatura cu cititorul. Petru Cimpoesu reinnoieste cu fiecare text contractul de lectura, fiind un garant al respectarii lui atat in prozele umoristice, cat si in cele mai grave. "De ce sa nu spun", "daca e sa fiu sincer", "asta, ca o divagatie", "vorbesc in prin­cipiu", "veti vedea indata", "cam multe metafore, totusi ideea merita reti­nu­ta": iata inflexiuni si intercalari auctoriale, ironice si autoironice, prin care prozatorul isi semnaleaza frecvent pre­zen­ta in terenul fictional. Povestirile isi devoaleaza structura pe masura ce sunt rulate, scriitorul utilizand procedeele tex­tualismului intr-un mod mai relaxat si, totodata, cu o respiratie mai larga de­cat la "optzecistii" puri si duri. Intru totul semnificativa este, pentru acest com­plex "tratament fabulatoriu", Femeia trecu strada, proza gandita in doi timpi. In­tr-o prima instanta, se arata demonstrativ conventia, recuzita, materialul uman folosit, rolul pe care il joaca protagonista. Dar de la meta-literaritate, Petru Cimpoesu gliseaza, intr-un al doi­lea plan referential, la un punct de perspectiva ce lumineaza, o data in plus, uma­nitatea figurilor de hartie. Autosco­pia textuala duce, finalmente, nu catre un top de file innegrite cu semne, ci ca­tre existentele unor oameni vazuti in trei dimensiuni. Din textul si lumea pro­zei ies in relief, tot mai pregnant, textura si proza vietii: "Urca fara graba sca­rile. Mai corect, scara. Treptele. Merge si scarile, daca e vorba de mai multe etaje. Sau nu? Sa ma uit in dictionar. Pe adrese scrie: scara A, apartamentul cutare, etajul cutare... Ce ma mai complic! Obosita dupa orele de serviciu, sprijinindu-se mult cu mana pe balustrada. Va mai trebui sa descriu: lumina; mirosurile umede; fosnetul vocilor in magazin. Candva imi facusem o lista cu clasificarea pe simturi. Doi indra­gos­titi. Cumparaturi pentru nunta? Chipuri de oameni." (p. 70).

E limpede ca, departe de a ignora sau minimaliza lectia si miza realismului, prozatorul nostru le asuma inca o data, printr-un filtru cultural si prin intermediul unor tehnici foarte bine sta­pa­nite de iluzionare si deziluzionare fic­tio­nala. De aceea, e imposibil de anticipat cursul ori finalul vreunei povestiri. In Protosifon, autorul-narator face un pas mai departe... in a se recunoaste de­pa­sit. Oricata ingeniozitate ar avea si oricat de atent si-ar lucra textele, cal­cu­lan­du-le si distribuindu-le efectele, via­ta "adauga mereu cate ceva oricarei po­vesti". Si atunci, scriitorul n-ar trebui s-o corecteze cu elemente ce risca sa para ar­tificiale, facute, puse cu mana.

In plina tirada de un puternic umor in­voluntar (din punctul de vedere al emi­tatorului), descoperim nucleul dur al cate unei drame in toata puterea cu­van­tului. A venit un scriitor din Bucuresti, cu povestea ingrozitoare a unui responsabil de unitate alimentara, ori Teorema urechii, cu confesiunea teribila a unui betivan asuprit de nevasta, ne proiecteaza intr-un infern aproape palpabil, desi discutabil. In sensul ca, pana la urma, nu ne putem decide asupra gradului de adevar - in interiorul fictiunii - al acestor istorii. Sa-l intrebam pe Autor? Mai mult ca sigur, va ridica si el din umeri, pentru a ramane consecvent cu modul sau, propriu, de a intelege si a scrie proza.

Cu certitudine stim un singur lucru: ca Petru Cimpoesu este un prozator extrem de original, inventiv si profund, de la care putem astepta, in urmatorii ani, alte si alte surprize.

Petru Cimpoesu, Noua proze vechi. Fictiuni ilicite, colectia "Fiction Ltd", Editura Polirom, Iasi, 2008, 336 p.

DOINA PAPP

Piese de ieri si de azi

Loman in epoca low cost

S-a scris si s-a sperat mult pe tema "vi­sului american". Astazi nu mai cred in teoria egalitatii de sanse si a succesului pe reteta americana nici cei care au reu­sit candva. Valorile morale ale unui timp istoric, cum a fost cel care a dus la apogeu mirajul Americii de dupa cautatorii de aur, au disparut si ele in "negura tim­pului". Onoare, familie, loialitate sunt termeni depasiti in jungla de azi a liberalismului si afacerismului omniprezente.

Nu e intamplator, deci, ca o piesa ca Moar­tea unui comis voiajor, care prevestea din 1949 acest esec, sa aiba ecou acum, dupa ce previziunea s-a confirmat. Realismul lui Arthur Miller a fost pre­monitor. Destinul lui Willy Loman, in traducere "om obisnuit" (low man), se re­gasesete in degradarea standardelor americane cotidiene de la fast food la low cost. Ceea ce odinioara era, sa zicem, o marca a bogatiei si succesului ame­rican - ranchul si magnatii petrolului din Dallas - a ramas o amintire fara relevanta pentru prezentul unei groaznice recesiuni provocate cine stie daca nu tot de mult prea increzatorul vis american. Asta e si drama comis voiajorului din piesa lui Miller, mult prea incre­za­tor in sansa mereu amanata a vietii lui. Prapastia dintre un mod de existenta la limita supravietuirii ("sa treci o viata de 25 de ani de rate e o realizare!") si ama­girile cu care se consoleaza Loman si fiii sai nu era doar a momentului. Autorul stie sa faca din aceasta proble­­ma una general umana, atacand in subsidiar manipularea care sadeste in om spe­ran­te desarte. Si sa-i contrapuna for­ta de rezistenta a traditiei, care procla­­ma, prin simbolul familiei, valorile soli­da­ri­tatii umane.

Poate n-am fi vibrat atat de profund la aceste idei (cand ma gandesc ce vulgar socialiste sunau ele inainte), daca spec­tacolul realizat de Felix Alexa la Tea­trul Bulandra, cu o traducere innoi­­ta, remarcabila, a Ioanei Ieronim, n-ar fi atat de adevarat. Victor Rebengiuc si jo­cul lui firesc, emanand atata caldura (cen­zura ratiunii ne face in ce-l priveste de multe ori sa presupunem ca nu e capabil de lacrima), e, fara indoiala, la ori­gi­nea acestui sentiment, dar si armonia in iubire a intregii distributii. Mariana Mihut (Linda) ocroteste cu instinct matern intreaga familie. Are o pace sufleteasca atat de adanca, desi e cea mai lucida in privinta dramei, incat ne asigura un confort psihic neasteptat. Jocul retinut, vorba calma, mersul apasat, pri­virea care mangaie confera o aura uma­na intregului spectacol. Scenele de familie, in doi cu Victor Rebengiuc sau in patru alaturi de cei doi fii, ne fac sa ui­tam de conflictul intre generatii, de deza­­magirea idealistului Biff, de superficialitatea suficienta a muieratecului Happy. In interpretarea lui Stefan Pavlu (Biff), cu o incancenare bine disimulata, si a lui Marius Chivu (Happy), cu bine cu­noscutele-i duiosii ilare, avem replica unei generatii pentru care lectia de onoa­­­re a somerului care se sinucide mai avea inca sens. De aceea familia Loman ne poate parea demodata. Incapata­na­rea in a-si apara mica fericire si demnitate sunt poate desuete, dar cu atat mai stenice din perspectiva cinismului care submineaza astazi aceste notiuni. Regizorul a gasit nu numai tonul just, trans­fe­rand aceasta piesa clasica a teatrului modern in postmodernism, dar si formula de spectacol adecvata ambiantei so­nore si imagistice a zilelor noastre. A con­ceput un montaj dinamic al tablourilor, iar cu ajutorul scenografiei lui Mihai Pacurar i-a dat culoare si ritm. Ca per­sonaje de fundal, Dana Dogaru, ju­cand frenetic scena de la hotel, Claudiu Stanescu, tenebros in rolul disparutului Ben, Dan Astilean, un businessman tipic, Valentin Popescu, prietenul-barman si cele cateva figurante din bar con­tri­buie la extensia sociala a acestei drame de familie. Loman insusi, in interpretarea infiorata de trairi superioare a lui Victor Rebengiuc, trece dincolo de bio­grafia maruntului comis voiajor, in­­spre o tema social-morala inca perena - visul american!

Regina frumusetii din Leenane

In 1998, cand a tiparit culegerea de Teatru irlandez contemporan, Marian Popescu se intreba pe cine ar interesa? In­­tre timp, lista autorilor irlandezi pusi in circulatie in Romania s-a imbogatit cu piese de succes. S-a spus la un moment dat ca explicatia ar sta in identificarea unor similitudini de destin intre cele doua popoare, mai ales pe linia afir­ma­rii identitatii nationale. Desi nu sub acest steag au cucerit lumea irlandezi ce­lebri ca Shaw, Joyce sau Beckett, argumentul poate fi valabil din perspectiva efortului de a se impune al culturilor mici in epoca globalizarii.

Ar mai putea intra in discutie si o alta componenta a spiritului irlandez, dedusa din frustrari ancestrale, determinate nu doar de istorie, dar si de geografia locurilor care, a indus izolatio­nis­mul. Fiindca nu e usor, cred, sa supra­vie­tuiesti in peisajele sterpe pe care le descriu scriitorii de pe aceste taramuri, cu rigorile unei religii care devitalizea­­za, anihiland porniri umane firesti, fara sa devii depresiv.

Ceva din toate acestea gasim si in pie­sele lui Martin Mc Donagh (Regina fru­musetii din Leenane este a doua care se joaca in Romania, dupa Infirmul din Inishman, care a beneficiat de doua mon­tari), un autor raspandit in lume ca reprezentant al noului gen de teatru irlandez numit "in your face" si menit sa arate imaginea sumbra a relitatii. In ex­pli­catii colaterale, autorul extrapoleaza zicand ca ar fi vorba de lume in general, dar piesa sa se inspira firesc din realitatea inconjuratoare a autorului, unde anu­mite sentimente precum singura­ta­tea, disperarea, spaime de tot felul sunt augmentate de mediul social si cultural traditionale. Cele patru personaje care isi rumega in fata noastra zilele cu gan­dul ascuns al evadarii, fie si doar sufle­testi, sunt Maureen, o fata batrana, care se usuca de dor de viata langa o ma­ma decrepita, rautacioasa si posesiva, Pato Dooley, tanarul ei iubit, care alege solutia emigrarii, si fratele acestuia Ray, care-i reprezinta pe cei ce se multumesc cu putin. In traducerea lui Cristi Juncu si regia Andreei Vulpe, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti via­ta acestei comunitati rurale, izolate are o fierbere exploziva. In ciuda tabieturilor aproape ridicole din care se compune existenta lor, personajele dezvolta in jur o aura de mister provocator, condus prin actiune de autor spre dezvaluiri so­cante. Exista in acelasi timp si o ambi­gui­tate fertila a situatiilor care intre­ti­ne surpriza, marca de succes a talentatului scriitorului irlandez. De aici, iesi­rile exhibitioniste ale fetei, din noaptea cand se da timidului Pato, sau tertipurile mamei, care-i ascunde cererea in ca­sa­torie venita din departari, condam­nan­d-o definiv la singuratate. Interpretarea omogena a cuartetului ales de regizoare face in acelasi timp loc expri­ma­rii individualitatilor artistice, asa incat Roxana Moravec (Maureen) interpretea­­za cu forta-i bine cunoscuta amestecul de dramatism si sarcasm prin care personajul se apara de caderile in depresie, Lucia Stefanescu Niculescu compune cu grija pentru detaliul realist portretul mamei, iar Ion Coman, printr-un delicat balet al sentimentelor, reda cu o dis­cre­tie seducatoare aspiratiile de evadare ale lui Pato. Bogdan Farcas (Ray), ju­cand mai apasat, creeaza momente gro­testi binevenite in ansamblul montarii. Jucata in proximitatea publicului, ase­zat alaturi de actori pe scena, spectacolul are, prin solutia scenografica inspirata a lui Dan Tita, o deschidere semnificativa. Un promotoriu inaltat peste scau­nele spectatorilor, cu lumini studia­te si ploi artificiale, creeaza o perspectiva fantastica spatiului. Animale legendare, unduiri ale peisajului si astri vicleni, proiectate pe suprafata acestuia, devin o prelungire spirituala inspira­­ta a lumii concrete din prim-planul ac­tiu­nii. Spectacolul este emotionant, poetic, adevarat si ne transmite nu doar dra­ma personajelor, dar si umorul cu care autorul isi dubleaza observatiile. El ne atrage atentia asupra unei regizoare de o discretie demodata care realizeaza, iata, lucruri substantiale - Andreea Vulpe. Am privit-o la premiera cum isi urmarea spectacolul din banca spectatorului, cu bucurie, cu relaxare. O dovada poate a faptului ca teatrul include pentru ea mai intai acest fel de sa­tis­factie.

IOANA IERONIM

Lear si noi, in viziunea lui Andrei Serban

Teatrul "L.S. Bulandra"

Lear de William Shakespeare Regia: Andrei Serban

Traducerea: Ioana Ieronim, Andrei Serban, Dana Dima Versiunea scenica: Andrei Serban

Decor: Dragos Buhagiar

Costume: Lia Mantoc

Cu: Mariana Mihut, Valeria Seciu, Dana Dogaru, Ioana Pavelescu, Virginia Mirea, Andreea Bibiri, Dorina Chiriac, Daniela Nane, Ioana Macaria, Lia Bugnar, Iuliana Ciugulea, Ada Navrot, Emilia Bebu, Irina Ungureanu, Rodica Lazar, Nicoleta Hancu, Maria Obretin, Mihaela Mihaescu, Ilinca Manolache, Liliana Pana, Cristina Casian, Gabriela Romanov, Profira Serafim, Anca Constantin, Geo Dinescu, Ana Covalciuc

In iulie au avut loc primele repetitii/pre­­zentari cu public ale spectacolului Lear, in regia lui Andrei Serban. Multe zvo­nuri au inconjurat acest proiect, mai ales din cauza distributiei exclusiv femi­ni­ne a capodoperei shakespeariene, cea mai sumbra, cea mai lipsita de speran­ta si mai complexa dintre tragediile marelui dramaturg. In privinta aceasta, in­ten­­tia regizorului a fost aceea de a folosi conventia unei interpretari exclusiv feminine, asa cum pe vremea lui Shakespeare jucau doar actori barbati: teatrul este artificiu. Surpriza a fost ca din primele zile, cand inca se faceau auditii, pri­vitorul absorbea in cea mai scurta vre­me conventia, vazand indata personajul dincolo de interpret. Actritele in rol de barbat de altfel nu incearca sa para bar­bati, ci, in costumul lor barbatesc, isi joaca pur si simplu rolul.

Bine cunoscuta poveste a lui Lear, re­gele care si-a impartit regatul intre cele fiicele sale, dupa modelul Sarea in bu­cate, este pusa in valoare de Andrei Ser­ban intr-un mod vizionar, cu vaste des­chideri si in acelasi timp cu o mi­nu­tie de bijutier. Modul in care a lucrat de la primele lecturi cu actorii si apoi la re­pe­titii, discutand, propunand im­provi­za­tii, lasand sa creasca si sa "devina", parte cu parte, materia exceptional de bo­gata a piesei mi-a adus aminte de Celibidache, care citea, impreuna cu orchestra, partitura punct cu punct, obser­va sensul vizibil si deseori ignorat sub stra­turile unor variate traditii, descifra in­tentia de subtext, folosind sugestii cul­tu­rale sau de viata de multe ori dispara­te, insa eficiente, experimenta emisia unor sunete pentru a gasi efectul optim.

Am avut prilejul sa particip la devenirea spectacolului Lear de la inceput, cand a fost doar cuvantul, fiindca am co­la­borat cu Andrei Serban la realizarea tra­ducerii textului shakeaspearian - asa cum a fost adaptat de regizor pentru spec­tacolul sau. As spune ca versiunea sce­nica decupeaza din textul original esen­ta piesei, care prin scurtcircuitari ni se ofera cu si mai mult dramatism, par­­ca, in orizontul nostru de timp accele­rat. Si cu o mai mare limpezime. Specta­co­lul ne da prilejul sa auzim din nou une­le dintre cele mai tulburatoare si me­morabile replici ale lui Shakespeare.

E o poveste care ni se adreseaza si din care facem parte: despre enorma dificultate a relatiei dintre parinti si copii, despre orbire si greseala, despre o lu­me distrusa iresponsabil prin abuz de pu­tere si apoi neasumare a responsabili­ta­tii, devotament si abandon, instinctele care fac din om un animal si puritatea a ceea ce este primar, despre descurajare si mersul, totusi, inainte. Cum spune Shakespeare, la care nimic nu se rosteste cu un singur sens - vant si ploa­ie vor mai fi - si dupa - incheierea spectacolului. Panta rhei. Lear se incheie astfel cu o noua deschidere.

In tragedia shakespeariana sunt absorbite ecourile unei experiente umane vaste, tragedia si sensurile omului se afla in fluida comunicare cu intregul cos­­mos si se reflecta in/din microcosm. Avem a face cu o situare a omenescului care de­paseste masura familiara noua astazi si de care ni se aduce aminte acum. Este o piesa a Renasterii, care devine, prin mii de fire, a noastra. Spectacolul lui Andrei Serban materializeaza multi­ple sensuri folosind timpul lung al teatrului, de la strigatul tragic la incan­ta­tia rituala, de la misterul medieval la commedia dellarte, feerie, teatrul absurdului, expresionism, naturalism, pam­flet politic si chiar, in partitura Bufonului, tuse de romanta lautareasca si hip-hop. Este adusa la suprafata mai mult ca oricand latura comica, de care tin­de sa se uite din cauza gravitatii piesei. Bufoneria cu talc atinge si momente de ludic pur, de care vom fi sedusi, ceea ce ne face cu atat mai vulnerabili pen­tru momentul cand izbucnesc cruzimea, violenta, distrugerea. Autodistrugerea. Spatiul in care ne miscam are vaste repere, in divin, ca si in cea mai joasa instinctualitate, contine misterul raului si binelui: semnificatia omului ne­disimulat de hainele inselatoare ale civilizatiei. Rasul si lacrimile, sublimul si abjectia se amesteca. Sunt momente in care simti energia stranie, intensa a dia­lo­gului peste timp si peste mormant, elec­trizand, magic, intregul spatiu. Momente construite in timpul repetitiilor, spon­tan, organic. Scenografia lui Dragos Buhagiar figureaza o imago mundi in care linii simple ascund un relief ascuns, in care suprafata neteda are imediat dedesubt pamant si apa. Lumina. Harta - tara impartita de Lear - (doar alu­ziv o harta a Romaniei) este pictata pe piele si folosita de personaje (fiicele cele mari, ginerii) intr-un fel care poate im­presiona subliminal, ca un organism sfa­siat. Furtuna, mai degraba un cutremur (replica a intamplarilor umane) face ca in fata ochilor nostri sa se dara­me zidul aparent atat de solid al civili­za­tiei - si daramaturile (cultura) redevin natura (un munte).

Este saga transformarii prin experienta si suferinta: Gloucester - pe care Va­leria Seciu il imbraca in marea ei ar­ta, inconfundabila - ajunge la clarviziune morala abia pierzand ochii cu ca­re nu s-a priceput sa vada lumea. Dana Dogaru, "celalalt Gloucester", da alte nuan­te personajului si este impresionanta.

Mariana Mihut in Lear ne ofera un recital actoricesc de mare clasa, ea ne apa­re mai-mare-decat-viata, parca, in ca­pacitatea de a aluneca de la oarba in­­cre­dere in sine si capriciu la fragilitate, de la adevar la disimulare, de la forta sta­tuara a razbunarii la slabiciune, de la un fel de sanatate opaca la nebunia clar­vazatoare, de la profan la sarcasm - pana la tulburatoarea apoteoza/dis­pa­ri­tie finala, intr-o alta ordine a lucrurilor - lasand urmasilor o lume sfar­te­ca­ta. Regizorul ne ajuta prin acest personaj sa extrapolam memoria totalitaris­mu­lui si multe alte laturi.

Cu exceptia Marianei Mihut, dis­tri­bu­tia este dublata si actritele joaca roluri multiple, de la spectacol la spectacol. Practic intreaga echipa de actori con­­tribuie la realizarea acestui spectacol de anvergura, nu exista rol neglijabil.

Premiera: in noiembrie, la Bucuresti, pe scena Teatrului Bulandra, in cadrul Fes­tivalului Uniunii Teatrelor Europene.

MARIANA CODRUT

Taietura precisa in carnea realului

un spectacol de Andrei Æerban

Duminica, 6 iunie, la Iasi (un oras mort, la ora actuala, din punct de vedere teatral, Cristian Hadji-Culea stie de ce), am vazut un spectacol de teatru documentar semnat de Andrei Serban, Spo­vedanie la Tanacu, avand la baza un sce­nariu al Tatianei Niculescu Bran, scris dupa romanul ei omonim, aparut la Humanitas in 2006. Actorii, toti tineri si aproape toti foarte convingatori, au fost alesi din mai multe teatre din tara pentru acest atelier din cadrul Aca­de­miei Itinerante Andrei Serban. Ei si-au inceput aventura lor norocoasa la Plopi, un sat din Apuseni, au continuat cu tea­trul La MaMa din New York, au socat-o pe Mariana Mihut la Teatrul Odeon din Bu­curesti, au trezit reticenta Cristinei Mo­dreanu de a include spectacolul in Festivalul National, venind apoi la Iasi, ca sa ne socheze si pe noi.

Fiindca da, impactul spectacolului asu­pra celor din sala, invitati la final sa dea glas propriilor emotii, a fost unul de­vastator, de vreme ce mai toti care au vor­bit au spus ca se simt vinovati de cele derulate pe scena. Nici nu e de mirare: am vazut, cu totii, un ecorseu al Ro­maniei de azi, hidos si putrefact.

Povestea reala de la care au pornit ro­manul, scenariul si spectacolul e una care a ajuns, intr-o forma sau alta, la ure­chile tuturor celor din tara si strai­na­tate, fiind indelung mediatizata acum cativa ani: Irina, o maicuta de la ma­nas­ti­rea Tanacu din Moldova, moare crucificata si infometata ca urmare a unei exor­cizari facute de preotul Corogeanu si calugaritele sale, condamnati ulterior la destui ani de puscarie. Radio Erevan al majoritatii presei nationale a func­tionat, in faza initiala, impecabil. Pentru ca, abia mai tarziu, lucrurile sa fie puse pe tapet - ca in romanul jurnalistic al d-nei Niculescu Bran - in lumina lor reala: de fapt, biata maicuta nu era locuita de diavol, ci avea schizofrenie, si nu a murit din cauza infometarii si crucificarii, ci din cauza unei supradoze de adrenalina, administrata de ace­iasi medici care nu au dat atentia cu­ve­nita bolii ei. Intamplarea, desi a facut valuri, a fost luata in usor si de Biserica, si de forurile medicale, si de Justi­tie, iar dupa un mic bufeu de indignare crestino-cetateneasca, si de romanii de rand. Cam asa cum luam noi toate lucrurile in Romania, unde pentru vreo vina oarecare plateste intotdeauna "aca­rul Paun", capetele incoronate sau cu multi epoleti, dar care se cred mari ro­mani, din Politica, Biserica, Armata, Po­li­tie, Justitie, Sanatate, Invatamant etc. ramanand bine mersi la locul lor, pen­­tru a putea privi in continuare de sus, ca la teatru, agonia noastra fara sfarsit...

Nici Andrei Serban, nici Tatiana Niculescu Bran nu iau insa povestea de la manastire à la légère. Spectacolul Spovedanie la Tanacu e, cu adevarat, unul co­ple­sitor, prin taietura precisa in carnea realului, prin poezia virila si de mare plasticitate a unor scene (de pilda, cele cu femeia in rosu), prin acuitatea cu care se scormoneste in maruntaiele vie­tii adevarate (cum ar fi scena de la spital sau cu cele doua prietene, Irina si Chi­­ta, rememorand abuzurile sexuale la care au fost supuse la Casa de copii). Ac­torii reconstituie evenimentele ca pen­tru un proces verbal - "politistul" il scrie la vedere -, firul narativ fiind preluat in unele locuri de jurnalist, jucat chiar de autoarea scenariului. Deasupra scenei, pe un ecran, se deruleaza din cand in cand secvente reale din documentarul realizat de Mirel Bran, sec­ven­te ai caror protagonisti (Irina, fratele si prietena ei, maicutele, preotul Corogeanu, medicii, capi ai Bisericii etc.) au devenit personajele spectacolului.

Spuneam ca Spovedanie la Tanacu e un ecorseu al Romaniei de azi, pentru ca, de sub pielea ei jupuita de un regizor de talia lui Andrei Serban, care declara ca nu vrea "sa acuze ori sa apere pe nimeni", se itesc, in toata cruda lor in­tensitate, cinismul, incompetenta si tem­belismul, intoleranta de ev mediu si lipsa de responsabilitate, golania morala si nesimtirea celor care au facut po­si­bil cazul de la manastirea din judetul Vaslui. Insa trebuie sa spun ca Tanacu e pentru mine, si am banuiala ca si pentru regizor, o sinecdoca: cred ca Ro­ma­nia toata e scanata cu acest spectacol. Ce se vede e jalnic si infricosator.

Aude cineva...?

DARIA GHIU

Alfabetizarea cartografica BB3

La Bucuresti, intre 23 mai si 21 iunie, a avut loc cea de-a treia editie a Bie­na­lei internationale de arta contemporana Bucuresti. In raportul final BB3 - co­municat la doar trei zile de la inchidere - s-a vorbit despre succesul fara pre­cedent al acestei editii, de atentia me­dia mult mai mare acordata ei, de fap­tul ca numarul de vizitatori s-a dublat de la editia trecuta, el fiind de 51.000 de persoane.

Vizibilitatea BB este un lucru ce nu poate fi negat - organizatorii bienalei, Raz­van Ion si Eugen Radescu, stiu sa se ocupe perfect de promovarea BB, sunt foarte prezenti si activi in tot ceea ce in­­seamna lumea artei romanesti si locurile ei de intalnire, fie ele reale sau virtuale. Stickerele BB3 au impanzit ora­sul inca din toamna trecuta, site-ul BB este unul extrem de profesionist, si este impresionant cum in acest moment, pe site, la nici o luna de la inchiderea BB3, s-a deschis un nou capitol: BB4 - cu un nou concept, cu un curator, Felix Vogel, care la doar 23 de ani va fi probabil cel mai tanar curator din istoria inter­natio­na­la a bienalelor.

Desi incercand sa aiba o vizibilitate mare si folosind instrumentele unui ma­re eveniment (si neluand in calcul "erorile", atat cele tipografice, de pe etichetele lucrarilor si din cataloage, cat si pe cele de organizare: usi in mai multe ran­duri inchise atunci cand ar fi trebuit sa fie larg deschise), Bienala Bucurestiului ramane inca o bienala mica, de nisa. Asta nu inseamna ca organizatorii nu reu­sesc, incet-incet, ceea ce si-au propus. Citind statement-ul general al bienalei si parafrazandu-l, apare evident faptul ca ei incearca sa determine publi­cul "sa treaca peste sentimentul de inde­par­tare de arta contemporana", ca se vor o structura care sa "transforme Bu­cu­restiul intr-un camp de actiune artistica, sa sparga izolarea culturala" si sa creeze un dialog dinspre local catre global. E normal ca, in acest moment si pe fun­dalul existent, BB sa fie inca un eveniment destinat unui cerc restrans. Sa obtii acel echilibru intre "calitatea estetica/artistica si popularitate" e un proces complicat si de lunga durata, cu atat mai mult intr-un spatiu estic, ca Ro­ma­nia, dar in general dificil aproape oriun­de.

BB3 face inca un pas in demersul sau. Se plaseaza pe o scena artistica "deo­camdata calduta", pasiva, asa cum o numeste Razvan Ion intr-un interviu rea­lizat impreuna cu Eugen Radescu, luat curatorilor acestei editii, suedezii Jan-Erik Lundström si Johan Sjöström. Isi asuma acest spatiu, faptul ca orice pro­iect artistic are implicatii socio-politice, ca foloseste drept instrument "ener­gia" si eclectismul Bucurestiului, "istoria (sau isteria) lui zbuciumata" (Eugen Ra­descu), decizand ca tema BB3 sa fie cartografierea contemporaneitatii. Cartografierea lumii de azi ca tema a unei bienale aflate intr-un proces de autolegitimare si, mai mult decat atat, lansata intr-un demers de "alfabetizare" a pu­blicului contemporan local, "incurajarea alfabetizarii cartografice", asa cum isi definesc curatorii demersul la un moment dat, inseamna alfabetizarea ine­vitabila pe care un asemenea eveniment trebuie sa o faca. Caci, incercand o definitie a fenomenului extins al bienalelor, am putea spune ca acestea sunt cartografieri ale spatiului care le produce, sunt harti ale lumii contemporane, inter-harti deopotriva ale vietii artis­ti­ce, sociale si politice actuale. Bienalele sunt cele care au capacitatea sa deseneze o societate, sa o marcheze, sa defineasca starea de lucruri prezenta. Or, alegerea cartografierii drept tema este echivalenta cu insasi legitimarea fenomenului, ca si cu tentativa de a deschide larg ochii publicului neavizat catre o "politica a cunoasterii".

Dupa cum se autodefineste, BB3 s-a vrut "o expozitie, un proiect, un centru de resurse si un manifest" (conform textului curatorilor din Pavilion vol. 1). De aceea, aceasta editie nu a fost foarte spec­taculoasa sau, mai bine spus, spectaculo­sul nu a fost unul la indemana, ci perceptibil doar in urma cercetarii riguroase, careia trebuia sa ii dedici timp. Spec­ta­culosul lumii contemporane, o lume fa­cuta din scheme, retele, o lume redusa si simplificata la maximum, prin di­ferite tehnici si focalizand pe diverse aspecte. De la Atlasul Metropolitan Mondial la amplele proiecte TheyRule.net si hackitectura.net, la Harta Dymaxion aer-ocean a lumii, la Atlasul Le Monde Diplomatique, la Harta inchisorilor, Proiectia Peters, "Imaginea-busola" a organizarii so­ciale sau Atlas Linguarum Europae. Ala­turi de colectia de harti, in cele cinci spa­­tii de expunere (ele insele producand har­­ta unui timp si spatiu anume al Capitalei, pe axa nord-sud a orasului: Muzeul de Geologie, Pavilionul Unicredit pe Bd. Titulescu, Galeria Simeza, Orizont si Hanul cu Tei), artistii si-au creat propria cartografiere.

Proiectul Liei Perjovschi, Globuri Co­lec­tie Nelimitata, 1990-astazi, colectia de pes­te 1.500 de obiecte in forma sau imprimate cu imaginea planetei, pre­sa­ra­ta in Muzeul de Geologie, il transfor­­ma pe vizitator in protagonistul unui per­formance fara sa fi fost pregatit pentru asta. Descoperirea obiectelor-intrus sau care ajung sa se confunde cu exponatele te transforma in detectivul uneori confuz al celor mai stranii forme con­tem­porane. Apoi, sunt proiectele lui Mi­kael Lundberg, Linia vietii, ale traseului zilnic a cinci ani din viata artistului, tra­seu ce devine repetitiv si monoton. Apoi, e Bukhara al Monei Hatoum, covorul persan identic cu cel al copilariei, ros, mancat de molii in forma globului pa­mantesc, e Harta din carne a continentului american realizata de artistul Karlo-Andrei Ibarra, Romania desenata pe hartie igienica ieftina roz de Adrian Matei si de aici notiunea de "igie­­na sociala". Este, de asemenea, extraordinarul proiect al artistului german Lukas Einsele, One Step Beyond, ra­port asupra minelor antipersonal si a vic­timelor sale, studiu emotional accesi­bil pe http://www.one-step-beyond.de.

Lucrarea lui Renaud Auguste-Dormeuil, The Day Before_Star System, este ima­ginea boltii ceresti, cu o zi inaintea bombardamentului militar. Guernica, Hiroshima, Bagdad, New York. Nu dese­na­rea unei harti, nu inventarea unei noi tehnici, ci fotografia constelatiilor ce­resti, fotografia calmului, a linistii de dinainte - cerul-victima, vazut ca o tin­ta a atacatorului (pe aceeasi linie se pla­seaza tanarul artist israelian Sagi Groner, in cel mai recent proiect al sau, Scale Tale, prezentat anul acesta la Casino Luxembourg, in cadrul expozitiei de amploare Locked In, el construind ma­chetele exacte ale unor locuri distruse de bombardamente - macheta ca simbol a ce va fi si e doar in stadiu de proiect, si nu a ce a fost si acum nu mai exis­­ta).

BB3 face harta lumii contemporane, nu calcul, ci rizomul - "harta poate fi de­se­nata pe un zid, poate fi conceputa ca o opera de arta, poate fi construita ca o ac­tiu­ne politica sau ca o meditatie" (Deleuze, Guatarri, Mille plateaux, "Rhizome", p. 20, Paris, Minuit). In urma BB3 ra­man atat o colectie de texte critice in jurul conceptului de harta si una de harti si proiecte artistice ale cartografierii (vi­zi­bile in Pavilion, vol. 1-2), cat si inca o lectie reusita de alfabetizare a lumii con­temporane.

ALINA SKULTETY

Achizitii 2007-2008

Muzeul National de Arta al Ro­ma­ni­ei, beneficiind de sprijinul Ministerului Cul­turii si Cultelor, a achizitionat, pe par­cursul anului 2007 si la  inceputul anu­lui 2008, si si-a  imbogatit cu un nu­mar de 71 de lucrari valoroase colec­tii­le de arta veche romaneasca, arta moderna romaneasca, arta grafica, arta eu­ro­peana, arta decorativa si arta orientala. Reunirea acestora  intr-o ampla si ine­dita expozitie, intitulata generic Achi­zitii 2007-2008,  insotita de un catalog succint al lucrarilor, ofera publicu­lui un discurs artistic construit pe criterii cronologice, un concept expozitional coe­rent si o viziune panoramica asupra crea­tiei artistice romanesti si universale.

Reconstituirea unei incursiuni aleatorii si, in acelasi timp, coerente prin istoria artei, evidentiata prin selectia lu­cra­rilor si conceptul expozitiei, necesita o re-definire si o re-problematizare a unor concepte cheie ca: traditie si modernitate, academism si avangardism, iden­titate si alteritate. Propunerea unui dis­curs cvasicronologic cu o componenta for­matoare evidenta, fundamentat pe un dialog elocvent si pe analogie intre ope­re, a fost o provocare pentru organizatori, deoarece, datorita diversitatii epo­cilor, artistilor si operelor, nu mai puteau fi respectate regulile de panotare tra­ditionale. Construit pe criterii elitiste si estetice, discursul propus ofera publicului posibilitatea sa descopere paradigma culturala a fiecarei epoci, sa se transpuna in mentalitatea acesteia si sa simpatizeze cu capodoperele.

Selectarea lucrarilor si integrarea acestora - cu exceptia Portretului impa­ra­tu­lui Iosif al-II-lea al Austriei realizat de atelierul pictorului Martin van Meytens si expus in Galeria de Arta Europeana - intr-un concept expozitional unic, sunt consecintele necesitatii unei po­litici juste si transparente de achizitii a muzeului, ca institutie aflata in slujba comunitatii.

Initiativa Muzeului National de Ar­ta al Romaniei de a expune achizitiile sale din ultimii ani se datoreaza si valorii incontestabile si inestimabile a lu­cra­ri­lor achizitionate, care in prezent imbo­ga­tesc patrimoniul sau cu nume de rezo­nanta pentru arta romaneasca moder­­na, ca: Niccolo Livaditti, Ion Andreescu, Stefan Luchian, Francisc Sirato, Gheor­ghe Petrascu, Theodor Pallady, Ion Theo­dorescu-Sion, Marcel Iancu, Eustatiu Stoe­nescu, Jean Al. Steriadi, Arthur Gar­guromin Verona, Alexandru Ciucurencu, Constantin D. Stahi, Nicolae Petrescu-Gaina, Octavian Smigelschi, Nicolae Vermont, dar si pentru arta europeana: Martin van Meytens, Domenico Bossi, Augustin Christian Ritt, Jean Bap­tiste Jacques Augustin. O atractie a expozitiei, care poate suscita interesul publicului vizitator, sunt cele patru icoane pe lemn pictate intre secolele al XV-lea si al XIX-lea de atelierele cretan, de cel rusesc (Scoala de la Novgorod?) si de cel al lui Mincu Zugravul si ma­nuscrisul talismanic realizat, in secolul al XVIII-lea,  in Imperiul Otoman.

Fiecare lucrare expusa are o poveste unica, care poate suscita interesul publi­cu­lui. Astfel, icoana Rastignirea lui Iisus Hristos, pictata pe lemn in secolul al XV-lea, este unicat in tara, a fost publicata pentru prima data de I.D. Stefanescu si apar­tine ca factura picturii moldo­ve­nesti. Realizata probabil intr-un atelier de iconari rusi, icoana pe lemn Sf. Ioan Bo­tezatorul, ca tipologie si iconografic, pare sa fi facut parte dintr-un iconostas de secol al XVI-lea. Atribuita unui mes­ter cretan de la sfarsitul secolului al XVII-lea, icoana praznicar Sfintii Nicolae, Varvara si Sava corespunde, din punct de vedere iconografic, reprezentarii tra­di­tionale prescrise de erminii si respec­­ta ordinea impusa de calendarul liturgic. Pictata initial pe ambele fete in atelierul lui Mincu zugravul, icoana Grup de sfinti dateaza de la inceputul secolului al XIX-lea si reprezinta un grup de opt sfinti, recognoscibili fiind numai Sf. Ste­lian, Sf. Ierotei si Sf. Nicolae.

Tabloul lui Niccolo Livaditti, Familia stolnicului Bobeica, este una dintre primele picturi de sevalet din tara noastra si infatiseaza schimbarile radicale de men­­talitate si interes, pe care le-a suferit societatea romaneasca in prima ju­ma­tate a secolului al XIX-lea, prin impunerea burgheziei ca principal comanditar si, prin urmare, prin crearea unui nou tip de reprezentare. Premergator al picturii romanesti moderne, Ioan Andreescu reconstituie in peisajul sau Case la Asnières, prin zugravirea casei in care a locuit C.A. Rosetti, un moment din istoria exilului romanesc. Influentat de postimpresionism si in special de sin­te­tismul lui Gauguin, Stefan Luchian picteaza, in anii 1904-1906, o serie de peisaje - printre acestea meritand sa fie consemnata si Casa cu gard - in preaj­ma casei sale de pe strada Povernei.

Pictura lui Francisc Sirato, pendu­land intre traditie si modernitate, se evi­dentiaza printr-un interes constant si consecvent pentru peisaj si pentru por­tretistica feminina: lucrarea Fetita cu rochie albastra fiind expusa alaturi de tablourile lui Nicolae Tonitza, in 1938, la expozitia personala a artistului de la sediul Fundatiei Dalles. Personalitate marcanta a inceputului secolului al XX-lea alaturi de Theodor Pallady, Gheorghe Petrascu se impune, in Targ la Si­ghi­soa­ra, printr-o viziune artistica traditio­na­lista preluata din atelierul academistului William Bouguereau, contaminata insa de lumina calda a peisajelor de la Vitré. Sintetismul si tematica peisajului Muntele Sainte-Victoire Theodor Pallady, preluate de la postimpresionisti, se manifesta prin reiterarea unui subiect preferat de Cézanne, printr-o reac­tua­lizare a temeiurilor artei sale, dar si prin esentializarea si interpretarea datelor exterioare. Puternic ancorata in tra­ditie si in specificul national, pictura lui Ion Theodorescu-Sion va aborda, in lu­crarea Natura statica, o "tehnica viguroasa" si un contrast puternic de clarobscur, care caracterizeaza intreaga serie de naturi moarte realizate de artist in anii 1923-1924.

Pictor naturalizat austriac, Martin van Meytens, autorul Portretului impa­ra­tu­lui Iosif al II-lea, a fost unul dintre pictorii de curte austrieci care, in calitatea sa de presedinte al Academiei de Arte din Viena, a creat o intrega scoala. Iscu­sit miniaturist, italianul Domenico Bossi a acordat o atentie deosebita detaliilor si a realizat, ca in Portret de femeie, efi­gii ale frumusetii si candoarei unor per­sonaje celebre. Augustin Christian Ritt, pictor de compozitii alegorice, de acua­­rele si de minaturi, s-a evidentiat in secolul al XVIII-lea ca exceptional portretist. Pictor oficial al Curtii regale franceze din perioada lui Napoleon I si Lu­dovic al XVIII-lea, Jean Baptiste Jacques Augustin s-a afirmat ca miniaturist original si novator la Salonul Oficial si a avut numerosi discipoli.

Tema vanatorului marcheaza si de­fi­nes­te lucrarile de grafica ale lui Gheorghe Petrascu, incepand cu anul 1913, dar revine si mai tarziu in cateva acuarele de o valoare artistica deosebita. Frec­­ventand intens anturajul colectio­na­rului Alexandru Bogdan-Pitesti, Nicolae Petrescu Gaina este fascinat de figura acestuia. Creatia lui Octavian Smi­gel­schi, plasandu-se la punctul de inter­fe­renta intre secolele al XIX-lea si al XX-lea, traverseaza mai multe etape sti­lis­tice, ilustrate de lucrarile de grafica prezente in expozitie: de la simbolism si Art Nouveau la revenirea la un specific national original. Carnetele de desene ale lui Nicolae Vermont sunt niste confe­siuni artistice veritabile, incercand sa evi­dentieze etapele pe care le parcurge artistul in cautarea propriei sale iden­ti­tati.

Avand o functie protectoare si tauma­tur­gica, manuscrisul talismanic, realizat in secolul al XVIII-lea in Imperiul Oto­man, contine noua file cu texte religioase cu "numele frumoase" ale lui Dum­nezeu, rugaciuni si legenda "celor sap­te din Efes".

Lucrarile expuse, achizitionate din colectii particulare, au fost prezentate publicului, din cauza timpului scurt, cu starea de conservare si de restaurare ini­tiala. Dupa inchiderea expozitiei, o parte dintre lucrari vor fi prezente in ga­leriile permanente ale Muzeului Na­tio­nal de Arta al Romaniei, iar cealalta par­te vor fi restaurate.