Pe aceeași temă
Bucureşti – 550
Doamnelor şi domnilor,
V-am invitat să ne fiţi alături la ceas aniversar, într-un moment în care orologiul istoriei marchează 550 de ani de existenţă administrativă a oraşului pe care cu toţii îl cunoaştem şi în adâncul inimii îl iubim – Capitala acestei ţări, Bucureşti.
Cu 550 de ani în urmă, domnitorul Ţării Româneşti şi unul dintre cei mai aprigi luptători pentru independenţa acestui neam – Vlad Ţepeş – făcea referire la Bucureşti într-un document prin care consfinţea o donaţie făcută unor boieri locali. Era 20 septembrie 1459.
De atunci şi până acum, Bucureştiul a crescut ca inimă a ţării, ca punctul nodal al vieţii politice, culturale, economice şi administrative a României, fără a fi impus autoritar, ci pur şi simplu prin firea lucrurilor. Căci, în România, toate drumurile au dus şi duc... la Bucureşti!
Doamnelor şi domnilor,
Am ales astăzi cu bună ştiinţă să vă invit la sesiunea solemnă a Primăriei şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti aici, în Palatul CEC – o clădire care aparţine municipalităţii şi ale cărei ziduri sunt, la rândul lor, încărcate de istorie. O clădire valoroasă prin esenţă, dar şi prin menirea ei, unul dintre simbolurile Capitalei Bucureşti.
Sunt sigur că ştiţi, dar niciodată nu strică sublinierea: Palatul CEC funcţionează ca atare încă de la 1900, iar pe aceste locuri, înainte de construirea sa, se aflau Biserica „Sfântul Ioan cel Mare“, un cimitir şi un han. În cimitirul bisericii a fost înmormantat Ienăchiţă Văcărescu, cel care a scris şi tipărit prima carte de gramatică a limbii române, în 1787. Pereţii acestei clădiri vibrează de istorie, nu doar de cea a Bucureştiului, ci de istoria neamului şi a civilizaţiei româneşti.
Puţine sunt cuvintele care pot exprima sentimentele pe care le am astăzi, în faţa dumneavoastră, ca primar general al unui oraş ajuns la vârsta morală de 550 de ani! Voi încerca totuşi să vă împărtăşesc din gândurile mele, pentru că, dincolo de funcţia pe care o deţin acum, eu sunt un om îndrăgostit de Bucureşti.
Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care mi-am urmat destinul şi am reuşit, independent de orice frâu politic şi de orice interese, să primesc confirmarea cetăţenilor acestui oraş, prin vot liber şi democratic.
Vă spuneam că sunt un om – da, sunt un om cu o misiune, care a ales să-şi pună viaţa în slujba unor idealuri, a unor valori pe care mulţi dintre dumneavoastră – ca şi mine până nu de mult – le credeau şi poate le cred încă pierdute.
Cred cu tărie în cinste şi în onestitate, cred în puterea caracterului unui bărbat, cred în omenie şi am speranţa că viitorul poate fi mai bun. Refuz să cedez în faţa greutăţilor şi – uneori chiar cu riscul de a deveni incomod pentru toţi – înţeleg să-mi urmez principiile şi să aleg calea cea anevoioasă în faţa soluţiilor facile, dar care presupun compromisuri discutabile. Cred în puterea acestui oraş şi a oamenilor săi, în puterea românilor în general de a supravieţui şi de a se reinventa. Şi asta nu pentru că sunt un visător, ci pentru că istoria a dovedit în repetate rânduri că românii sunt ca stânca, peste care apa trece, pe care vârtejul o acoperă o vreme, dar niciodată nu o mută din loc. Cred că valorile acestui neam, virtuţile sale esenţiale pot fi doar temporar uitate, ele nu pot dispărea nici măcar în momentele de criză adâncă, pentru că ele sunt generate şi există în chiar inima poporului român.
Celebrăm azi Capitala ţării, oraşul care reprezintă mai bine de 10% din populaţia României şi-n care toţi deopotrivă: munteni, ardeleni, bănăţeni, moldoveni, dobrogeni se simt acasă. Bucureştiul – cetatea porţilor deschise! Şi tocmai de aceea, doamnelor şi domnilor, se poate spune că astăzi celebrăm un simbol naţional. Din păcate, unul dintre puţinele care îşi menţin stindardul în această perioadă tumultuoasă pe care o traversăm.
Suntem în plin an de criză economică şi, iată, politică – pentru că nu e greu să te uiţi în jur şi să faci o asemenea constatare. Un an în care strânsul curelei a devenit politică de stat. Un an greu deopotrivă pentru cei care guvernează, cât şi pentru cei guvernaţi.
Cine ar fi bănuit că după mult dorita integrare în structurile NATO şi ale Uniunii Europene o să mai avem parte de astfel de greutăţi? Credeam cu toţii că ne va fi mult mai bine, credeam acest lucru gândind că sistemul internaţional este indestructibil şi intangibil. Viaţa are, însă, multe faţete şi criza financiară şi economică declanşată la nivel internaţional a ajuns inevitabil şi la noi. Nimic nu putea preîntâmpina această criză în România şi ne este mult mai uşor să ne luptăm cu ea în comunitate, alături de partenerii noştri, ne este mult mai uşor aşa decât să fim izolaţi şi singuri împotriva valului.
Dar, în acest vârtej, fiecare ţară în parte trebuie să ţină cont, dincolo de calculele bugetare, dincolo de proiecţiile economice şi de căutarea soluţiilor pentru problemele sociale, de nevoia solidarităţii ca popor. Nu ne putem permite, la moment de restrişte, să asistăm inerţi la disoluţia statului şi la dispariţia regulilor care fac o societate să funcţioneze în normalitate, în democraţie. Nu avem luxul de a experimenta extreme şi de a ne încălca principiile, pentru că – doamnelor şi domnilor – în acest caz pericolul care ne paşte e mult mai mare: dispariţia identităţii naţionale, dezordinea şi domnia oportunismului ridicat la nivel de politică de stat. Nu putem face legi care să asigure supravieţuirea câtorva aleşi, nu ne permitem, în anul 2009, să îi aruncăm – precum spartanii – de pe un vârf de munte pe cei slabi. Ne trebuie astăzi unitate în faţa discordiei şi a conflictului, românii trebuie să înfrunte dezamăgirea şi deznădejdea împreună. Cu lideri care să nu îi îndemne să-şi uite drepturile, dar nici responsabilităţile, care să ţină cont de nevoile celor mulţi şi să aibă înţelepciunea să creeze o stare de normalitate în această ţară.
Eu cred că, în acest moment dificil, statul român şi cei care îl conduc trebuie să promoveze forţa dreptăţii, şi nu dreptul forţei. Şi credinţa mea e una de bun-simţ! Nu ne putem permite divizări, manipulări, nu vrem să fim amăgiţi. Noi, românii, suntem capabili să înţelegem motivele de dincolo de gesturi, mai mult decât ar crede strategii din spatele discursurilor. Avem capacitate constructivă şi am primit de la Dumnezeu liberul arbitru. Suntem perfect capabili să scriem istoria şi să ne alegem destinul.
La mulţi ani, bucureşteni, la mulţi ani, Bucureşti, la mulţi ani, români!
Discursul primarului general al Capitalei, SORIN OPRESCU la deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Bucureştiului
DOINA PAPP
Pyram şi Thisbe – un spectacol pamflet
Premieră la Zilele Bucureştiului*
Contribuţia teatrelor la sărbătoarea oraşului care le finanţează a fost modestă, respectiv reprogramarea gratuită a unor spectacole vechi sau foarte vechi. Singurul teatru care, spre cinstea lui, a venit cu o noutate a fost Odeonul. Şi nu orice noutate, ci o premieră semnată Alexandru Dabija.
Regizor special, mereu surprinzător, Dabija are acum năstruşnica idee de a scoate din contextul comediei Visul unei nopţi de vară, povestea naivă despre Pyram şi Thisbe pe care meşteşugarii amatori o pregătesc pentru serbarea regelui Tezeu, şi a face din ea pretextul unei parodii debordante la adresa exagerărilor şi derapărilor observate chiar în teatrul nostru contemporan. Un fel de artă poetică, prin negarea unor moduri de a face teatru, ca să nu spunem stiluri, într-un moment când regizorul consideră necesar – şi are dreptate – să le semnaleze. Cum ştim, Shakespeare însuşi făcea din acest moment de teatru în teatru (alături de altele, risipite prin piesele sale) o ocazie de a spune contemporanilor ce credea el despre adevărul scenic şi jocul actorilor, despre convenţia teatrală, despre re-prezentare şi relaţia cu publicul, despre condiţia actorului în societate. E una dintre artele poetice celebre, alături de la fel de celebrele Improvizaţie la Versaille de Molière şi Improvizaţie la Alma de Eugène Ionesco. Preluându-i intenţiile, Dabija le aduce în actualitate prin cadrul de referinţă la care apelează. Dar cine oare înţelege ironiile sale, ţintele alese? Pricepe oare publicul aluziile, şarjele amicale? Dacă o pornim pe calea aceasta, am putea conchide că spectacolul va fi gustat doar de iniţiaţi. Dacă însă privim dincolo, s-ar putea să plecăm nu atât de veseli de la acest spectacol usturător. Şi cu un gust amar. Fiindcă Alexandru Dabija ne prezintă în spectacolul de la Odeon patru modalităţi de a face teatru, una mai inadecvată decât alta, pornind de la povestea pe care actorii diletanţi de pe vremea lui Shakespeare aleg să o reprezinte în faţa regelui. Exagerând, cu alte cuvinte, miza sau doar denaturând-o, ca de atâtea ori în spectacolele pe care le vedem, scoţând în faţă veleitarismul actorilor sau „viziunea“ originală a regizorului, alteori optica strâmbă a societăţii, Dabija devine sarcastic şi necruţător. Ce satirizează el? Cum spuneam înainte, pe de o parte, falsele premise ale unor spectacole (precum prostioara Pyram şi Thysbe) care reinterpretează texte sau impun altora nejustificat condiţia de capodopere, divagările fantasmagorice, de unde şi îndepărtarea de adevăr, siluirea convenţiei teatrale sau ignorarea ei, pierderea autenticului, a legăturii dintre teatru şi viaţă.
Prima versiune are înfăţişarea unei tragedii antice jucată de femei. Personajele sunt costumate în negru, adoptă un stil grandilocvent, gros ironizat de perechea regală, aici doi pederaşti caricaturizaţi. Actriţele lui Madam Gutuie (Dorina Lazăr, patroana acestui lazaret) fac parte dintr-o trupă de profesionişti şi, în ciuda anonimatului şi a numelor lor total nescenice (Piţigoi, Scoabă, Foamete, Nanău), au ticuri de vedete. Cu excepţia Rodicăi Mandache, care se alintă adorabil, celelalte sunt care mai de care mai pline de ifose, mai „personale“. Jocul lor persiflează falsele pretenţii atât ale regizorului, cât şi ale interpreţilor şi intenţiile de a „demonstra“ cu orice preţ ale ambelor tabere. Exersând postura războinică, Oana Ştefănescu gâlgâie patetic, transformând lamentaţiile lui Pyram în tirade zgomotoase. Tonul plângăreţ al Antoanetei Zaharia, spaimele Paulei Niculiţă (Zidul), opintelile Leului (Ana Maria Moldovan) generează un comic fabulos, burlesc în contrast cu tragedia care se cerea reprezentată.
Versiunea a doua îl are la pupitru pe Ionel Mihăilescu interpretând un regizor care se crede savant-gomos, când e de fapt grobian, debitând indicaţii inepte în care recunoaştem cuvinte cu circulaţie printre snobi. Spectacolul care rezultă are trimiteri la „curente“ recurente, unde sexul, violenţa şi sângele sunt la ele acasă. Unii au recunoscut aici şi unele modele. Mihai Smărăndescu şi Marius Damian se expun în chiloţi şi scot sânge din seringă pentru scena finală a omorului.
Din episodul al treilea l-am reţinut pe Pavel Bartoş, care-l joacă impetuos pe Pyram, pe ungureşte(!) într-o trupă de amatori, de la mahala. În derizoriul ţinutei şi al decorului (Cosmin Ardeleanu), asistăm la degradarea unui cuvânt nobil şi sfânt: teatru.
În fine, ultima variaţiune pe tema Pyram şi Thisbe le revine amatorilor adevăraţi, maşinişti ai Teatrului Odeon, care şi-au învăţat conştiincios rolurile şi le debitează cu convingere. Ei spun cursiv povestea viteazului Pyram care o iubeşte pe frumoasa Thysbe, cu care vorbeşte prin crăpătura unui zid vorbitor la lumina lunii, vorbitoare şi ea. Lectura lor „albă“ ne readuce cu picioarele pe pământ. La teatru e ca la teatru? Sau e ca în viaţă? Dar cum e la teatru şi cum e în viaţă? De la Shakespeare încoace ne tot întrebăm.
Probabil că testul propus de Alexandru Dabija ar fi putut continua cu alte variante. Rămâne de văzut dacă nu ne-am fi dorit mai degrabă un spectacol autentic, marca Alexandru Dabija.
Teatrele au participat la Zilele Bucureştiului prin programarea la început de stagiune a unor spectacole după cum le-a permis situaţia de la faţa locului (regruparea trupei, gradul de ocupare a scenelor, condiţii tehnice etc.). Aşa încât, sub formă de spectacole gratuite, au fost reprezentate următoarele titluri: la Teatrul Bulandra, Richard al III-lea se interzice de Matei Vişniec; la Teatrul Nottara, Doi pe o bancă de Al. Ghelman; la Teatrul C. Tănase: Nimic despre papagali; la Teatrul Odeon: O soaré cu lună şi premiera Pyram şi Thisbe; la Teatrul Masca: Gardienii se întorc; la Teatrul Metropolis: Pijamale; la Teatrul Ţăndărică: Cenuşăreasa, o montare mai veche, ce-i drept, dar exemplară prin rafinament şi originalitate, în regia lui Silviu Purcărete. Mai generos decât toţi, Teatrul de Comedie a oferit la ambele săli o suită de reprezentaţii ale teatrului formată din: Fata de mătase artificială, Leonce şi Lena de G. Buchner, Clinica de Al Lustig, Sunt un orb – recital Horaţiu Mălăele, Domnişoara Iulia de A. Strinberg. Ar fi fost bine dacă în programul tipărit cu această ocazie am fi găsit şi altă informaţie decât simpla transcriere a titlului. În fine, nu ştim cum să ne explicăm neparticiparea la eveniment a Teatrului Naţional şi de Operetă (tot naţional), care, chiar dacă nu sunt finanţate de Primărie, sunt totuşi ale Bucureştiului.
Viaţa ca un joc absurd
Premiera spectacolului Identităţi de Victor Ioan Frunză
Dramaturgul-filozof Dumitru Solomon ne-a lăsat moştenire, între altele, câteva schiţe dramatice în descendenţa teatrului absurdului foarte reuşite. Victor Ioan Frunză le redescoperă şi face o selecţie oportună pentru recentul său spectacol de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, intitulat Identităţi, cu care s-a deschis Festivalul de teatru brăilean. Titlul i-a fost sugerat probabil regizorului de chiar volumul de referinţă, subintitulat de autor Măşti contemporane. Erau contemporane atunci, în 1970, când se adânceau fracturile logice dintre individ şi societate, dar sunt actuale şi azi, când prea puţine s-au schimbat în frumosul nostru Absurdistan. În concluzie, nu ne mai rămâne decât să râdem perplexaţi de situaţiile imortalizate strălucit de Solomon în pagini ca Apa, Vânzări-Cumpărări, Orient Expres, Dialog fără partener, Holul comun, Superba, nevăzuta cămilă, Pinacle. Acestea alcătuiesc canavaua spectacolului Frunză/Grand. Personaje depersonalizate care se numesc Ics, Ygrek, A, B, Doama A şi Domnul B , interşanjabilii Ionescu şi Popescu se luptă cu principiile logicii într-un carusel al manipulării care le transformă în mecanisme golite de conţinut. Cum le lipseşte însă conştiinţa acestei degradări, e de presupus că regizorul ne atrage încă din titlu atenţia asupra atitudinii sale ironice. Urmând sofismele lui Solomon, maestru în a surprinde erorile de gândire şi capcanele falselor, aiuritoarelor raţionamente, regizorul ne ademeneşte pe un drum aparent amuzant, jovial (şi e o plăcere să vezi bucuria spectatorilor atraşi în această cursă), unde fiecare pas ne afundă de fapt în bezna gândirii dogmtice. Un drum la propriu, fiindcă spectacolul evoluează în şapte spaţii succesive, pe un itinerar spectaculos care valorifică excelent generosul ambient al monumentalului teatru brăilean. Drumul începe pe o scară (a unui bloc), într-un ambient domestic privind la trei vecini care-şi dispută spaţiul unui hol (Holul comun) până la demolare. Realitatea acţiunilor contondente face un contrast comic irezistibil cu pedanteria dialogului absurd. Şi, în timp ce ei se ocupă cu... vorbele, familiile se sfâşie aruncând în aer mobilul disputei, adică holul. Dialog fără partener e, de fapt, monologul unei femei în situaţia absurdă de a se răfui cu un mort. Părăsim acest foaier unde am ascultat-o pe actriţa Monica Zugravu, pentru a intra în altul amenajat ca salon, unde se joacă Pinacle. Ne întâmpină personajele stranii ale unei epoci nedefinite. E aşteptată o pereche (ca şi în Cântăreaţa cheală, familia Smith aşteaptă familia Watson). Ritualul inutil şi conversaţia absurdă le ocupă timpul.
Moartea pândeşte după colţ, dar chipeşul ofiţer cu panaş (Marcel Turcoianu) îşi poartă băţos prin viaţă epoleţii, alături de doamna în crinolină (Silvia Tariq). Momentul următor, Vânzări-Cumpărări, se petrece în sala de conferinţe a teatrului, decorată cu obiectele disparate ale unui univers fără legătură cu realitatea. Proprietara vrea să vândă colţurile încăperii şi să păstreze pentru sine centrul. Fiecare vede ce nu este şi oferă ce nu are. Planul ficţional e amplificat pe măsură ce personajele intră în „regula“ jocului. E poate cea mai poetică schiţă a lui Dumitru Solomon, în jurul căreaia pivotează şi spectacolul lui Victor Frunză. La urma urmelor, poate nu e nevoie să fim mereu atât de logici, pare a ne spune autorul.
Superba, nevăzuta cămilă excelează în schimb prin virtuozitate, prin candoarea pe care o presupune ideea autorului de a face imaginaţia convingătoare. Radu Micu şi Alin Florea, în rolul celor doi care vor să-şi vândă reciproc invizibila cămilă, sunt excelenţi. Orient Expres e, de fapt, un scheci. Nu are subtilitatea celorlalte schiţe, dar are mult mai mult umor popular. Confuzia dintre Paris şi Periş, unde vrea să meargă călătorul nostru, e foarte asemănătoare cu aceea dintre strada Sapienţei şi Pacienţii din bine cunoscuta schiţă a lui Caragiale. Apa încununează tragic jocul de-a absurdul care, vorba lui Eugène Ionesco, devine adesea un joc de-a măcelul. Personajele convocate în subsolul cu apă al unei clădiri, pentru a găsi soluţia ieşirii din impas, se torturează cu logica „argumentelor“ până când apa îi transformă în peşti. Câtă logică, atâta dramă, am putea spune, parafrazând altă vorbă celebră. În Studioul teatrului, invadat acum de torenţi, spectacolul Identităţi al regizorului Victor Ioan Frunză se termină cu o mare tensiune şi spaimă. Absurd, absurd, dar până când? Ca întotdeauna subtil şi milimetric exact, cuplul Victor Ioan Frunză–Adriana Grand realizează spectaculosul, îmbinând desfătarea cu îngândurarea. Actorii joacă ataşant. Personalul teatrului şi publicul îi urmează satisfăcuţi în această inedită călătorie.
DARIA GHIU
Bucureştiul ilustrat
Bucureşti 550.
Oraşul pus în mişcare
Între 12 şi 20 septembrie au avut loc Zilele Bucureştiului, iar asta s-a simţit la fiecare pas pe care trecătorii îl făceau prin Bucureştiul mai mult sau mai puţin vechi. Da, îţi venea să exclami că – în sfârşit! – totul s-a pus în mişcare pentru oraşul tău. Capitala s-a transformat pentru câteva zile într-o fiinţă vie, acolo unde viu înseamnă mişcare cotidiană urbană, dar şi ceva în plus. Un viu născut din zumzetul şi tăcerea mersului la muzeu, efervescenţa descoperirii străzii, care, dintr-odată, te atenţionează, te anunţă că există şi e acolo, cu toată istoria sa.
„Bucureştiul meu drag“...
Odată intrat în Pasajul Universităţii, nu îl mai traversezi indiferent, ca pe un simplu loc de trecere. Ci te opreşti să citeşti, măcar un pic, din istoria oraşului scrisă în mărturii selective despre domnitorii români în cetatea de scaun a Bucureştiului (1459–1866). Şi foarte mulţi oameni făceau asta. Apoi ieşi din pasaj la Palatul Şuţu şi cei de la Asociaţia „Bucureştiul meu drag“ te întreabă: „Ce mi-ai răspunde dacă te-aş întreba când a fost ultima dată când ai zâmbit încântat, spunându-i oraşului tău cu emoţie şi mândrie «Bucureştiul meu drag»?“. În expoziţia „Trecut-au anii... (II)“, pe care ei au instalat-o pe gardul Muzeului Municipiului Bucureşti, ai ocazia să te întâlneşti cu fotografiile Bucureştiului interbelic aşezate faţă în faţă cu imaginile oraşului actual. Ideea proiectului: alegerea unui număr de 63 de fotografii instantanee ale Bucureştiului interbelic şi crearea unor perechi ale acestora peste timp. Miza este poziţionarea obiectivului în acelaşi loc şi identificarea aceluiaşi unghi pentru noua imagine, pentru a vedea perfect schimbările intervenite. Fotogafiile vechi – din arhiva muzeului oraşului, cele noi – realizate de către membrii asociaţiei. Două imagini alăturate, ale unui Bucureşti atât de schimbat în timp: o lecţie perfectă de istorie a oraşului şi de urbanism, dedicată oricărei generaţii, în care noul se suprapune peste vechi, scoţând la iveală rămăşiţele, ruinele, balastul, intervenţiile punctuale, scăpările, necesarul, frumosul. Bulevardul Magheru, Calea Victoriei, Palatul Justiţiei, Biserica Sfântul Anton – de ieri şi de azi. Pentru cei care nu au reuşit să vadă expoziţia „Trecut-au anii...“ în aer liber (până pe 4 octombrie), ea rămâne online – perfectă pentru studii la clasă, poveşti şi eseuri – pe http://www.orasul.ro/. E drept că situarea pe o adresă electronică ia mult din farmecul observării fotografiilor în spaţiul public, în centrul oraşului, la Palatul Şuţu, unde eşti gata în orice moment să întorci capul şi să vezi cu ochii tăi schimbările din jurul tău; altfel spus, să faci tu fotografia timpului tău.
Bucureşti de la tradiţional la modern: Bucureştiul absent
Ai trecut de gardul Muzeului Municipiului. Ai intrat în muzeu, acolo unde, ca niciodată, e plin de lume. Un muzeu altădată ascuns, devine odată cu Zilele Bucureştiului un spaţiu animat, al discuţiilor despre şi alături de Bucureşti. Expoziţia de pictură şi grafică de la etajul întâi al Palatului Şuţu, din Sala Rondă, a completat celelalte spaţii, destinate istoriei oraşului, cu un display al artei contemporane. „Bucureşti de la tradiţional la modern“ a fost vernisată pe 11 septembrie şi a rămas deschisă până la 20 septembrie.
Organizată de către Clubul Ilustratorilor (înfiinţat în 2006, de către un grup de tineri artişti), expoziţia este o incursiune în Bucureştiul contemporan, cu mijloacele picturii şi ale graficii. O incursiune în care – aş spune – mocnesc obsesiile urbane ale celor 14 artişti. E un Bucureşti venit de undeva de dincolo, un Bucureşti absent, al unor prezenţe umane golite, dar a cărui viaţă se compune din elementul urban – din asfalt, beton, piatră, antene parabolice. Artiştii îşi desenează oraşul lor, un oraş ce uneori poate fi localizat, dar alteori nu. În pictura Alexandrei Rădulescu identifici Dealul Mitropoliei, iar imaginea ei împrumută ceva din pânzele orientale, dar şi din ilustraţia de carte a lui Val Munteanu – pietrele de pavaj au consistenţă, au aspect de solzi şi parcă trăiesc.
Ilustraţiile Ancăi Popescu privesc oraşul de undeva de sus, de la înălţimea – să zicem – a unor schele de pe vârful unui bloc încă în lucru. Oraşul văzut de aici e compus din corpuri de beton şi macarale, alte schele, antene. Toate acestea asamblate formează monştri mai mici sau mai mari, în mişcare. Se zăresc mâini, picioare, e o întreagă atmosferă de sărbătoare, circ, jongleuri, clovni, artificii. Sunt forme pe care le generează oraşul în mişcarea sa suspendată continuă, total mecanizată, din care omul devine absent.
Circul apare nesublimat în ilustraţiile artistei Margareta Udrescu. Aici oraşul şi peisajul urban sunt total abstractizate, iar acrobatul suspendat devine metaforă pură. Copacii dintr-o altă serie de ilustraţii ale artistei au deopotrivă ceva uman – trunchiurile sunt mâini ce ţin în degete coroana copacului –, dar şi ceva de corp pietrificat. Ca într-o distopie a viitorului, în care copacii şi întreaga natură devin simple monumente publice, înlocuind-o total pe aceasta. Apocaliptice sunt şi desenele lui Ciprian Udrescu. În oraşul pustiu, în care băncile sunt goale, natura creşte parcă din asfalt şi piedestalurile au rămas fără monumente, se plimbă singura fiinţă care i-a mai putut supravieţui oraşului, o pasăre supradimensionată, a cărei singură impresie de viu este dată de faptul că se află în mişcare. Metroul pustiu sau expresia goală de pe chipul fetiţei cenuşii de la metrou din pânzele Adrianei Horga îţi sugerează, din nou, un oraş de dincolo de oraş, părăsit, din care fiinţele vii au dispărut, dar care pregăteşte ceva. Aspectul static ascunde de fapt mişcarea sa interioară. Dacă Adriana Horga îmbracă totul în mult gri, Sebastian Opriţă apelează la multă culoare. Desenul său priveşte de sus casele cu ţigle şi cărămidă de toate culorile. Din nou nici o prezenţă vie, doar locuinţele construite haotic, lipite, înghiţite unele într-altele, ferestre umbrite de apariţia zidului unei alte case, spaţii intercalate, într-un desen care, privit la rândul lui de sus, e un mozaic bine asamblat.
Tablourile în miniatură ale artistei Patricia Suliman, ce reprezintă mai multe tipuri de ferestre, încearcă să insereze prezenţa vie – prin apariţia luminii calde şi a perdelelor la unele dintre geamuri – dar decontextualizarea lor, faptul că sunt reprezentări ale unor ferestre, fără apariţia şi a casei, le, din nou, dezumanizează.
Lucrarea Ralucăi Ilie (singura pe care o văd de fapt ilustrând binomul din titlul expoziţiei – tradiţional vs. modern) dialoghează perfect cu ilustraţiile artistei Adriana Gheorghe. Sunt două stiluri total diferite, venite din epoci diferite – interbelic, în cazul Ralucăi Ilie, şi prezent, în cazul Adrianei Gheorghe. Sunt şi unicele lucrări în care poţi citi feţe expresive. În primul caz, sunt expresiile personajelor de interbelic: priviri vag arogante, superioare, căutate, „la modă“, iar în cel de-al doilea caz, sunt din nou figuri urbane, exclusiv feminine, trendy, rupte parcă din romanele chick lit şi triste în singurătatea lor.
Cred că desenele care închid în ele întreg universul acestei expoziţii şi al unei generaţii de tineri artişti sunt cele semnate Suzan Suliman. Oraşul privit de sus – noul plan al oraşului – îl dezvăluie cu toată frumuseţea, dar şi diformitatea sa. Casă-bloc-bloc-casă-bloc-bloc-biserică ascunsă, cimitir de copaci, marşul maşinilor aliniate. Totul alb-negru. Singura culoare care apare precipitat este roşul. În desenarea unor blocuri şi a unor case (ce semnalează, mă gândesc, prezenţa lor acolo unde nu ar fi trebuit să fie), dar şi sub formă de pată roşie de cerneală. Într-o piaţă. O singură pată mare şi roşie. O piaţă ce îmi dau seama fără să mai cercetez că nu poate fi alta decât Piaţa Universităţii. La douăzeci de ani de la Revoluţie, se naşte o nouă generaţie de artişti, a cărei viziune asupra lumii şi a Bucureştiului e diferită de tot ce am întâlnit până acum: Bucureştiul lor e un Bucureşti absent, gol, tăcut, dezumanizat. Un Bucureşti care pregăteşte ceva...
DAN BERINDEI*
Bucureştii – de la reşedinţa domnească de rezistenţă după căderea Constantinopolului la oraşul deschis, multietnic şi apoi la „Micul Paris“
Prima atestare documentară a Bucureştilor datează din 1459, aşadar la puţin timp după căderea Constantinopolului. Există o legătură între cetatea Bucureşti şi ofensiva otomană în spaţiul sud-est-european?
Probabil că există o legătură, deoarece capitala funcţiona în acea vreme la Târgovişte. Or, deplasarea la Bucureşti a unui domn care încerca să reziste cu arma în mână expansiunii otomane a avut un scop. De câteva decenii, mai bine zis de la sfârşitul secolului al XIV-lea, Peninsula Balcanică fusese supusă puterii sultanului şi primejdia era foarte mare. Vlad Ţepeş, însă, a avut această politică ofensivă, de a întâmpina primejdia, şi, în afară de asta, trebuie să ţinem seama că, în vremea aceea, Bucureştii, înconjuraţi de păduri, de ape şi de mlaştini, erau destul de favorabili acţiunii de rezistenţă. În acel moment, a fost fără îndoială o reşedinţă domnească aleasă ca reşedinţă de rezistenţă.
Întemeierea oraşului este legată de Curtea Domnească. De ce s-a ales ca amplasament malul stâng, mai jos, al Dâmboviţei, şi nu una dintre colinele unde mai târziu se vor clădi Radu Vodă, Mitropolia ori Mihai Vodă?
Într-adevăr, Bucureştiul medieval a fost marcat de cele trei coline, respectiv: Radu Vodă, Mitropolia – acum Patriarhia – şi fostul Mihai Vodă, care astăzi nu mai există. E drept că e foarte ciudată această aşezare, poate că au contribuit şi apele la apărarea ei, nu numai poziţia de înălţime. E greu de dat o explicaţie limpede, dar mă gândesc că ea a fost legată şi de posibilitatea de a apăra această nouă aşezare, care nici nu mai era chiar nouă în momentul acela.
Când se presupune de fapt că apar Bucureştii ca oraş?
Ca oraş, probabil că apar după acel moment. Se dezvoltă în deceniile următoare şi apoi în veacul al XVI-lea, iar „capitală definitivă“, ca să spunem aşa, va fi din 1659, de data aceasta impusă de puterea otomană, care considera atunci Târgoviştea ca eventuală capitală de rezistenţă. Şi deci încercarea lui Brâncoveanu de a reface Târgoviştea ca centru al domniei a fost unul dintre motivele mazilirii şi apoi ale pieirii sale. Între timp, lucrurile se schimbaseră; Bucureştii nu mai erau cetatea de rezistenţă, iar oraşul se dezvoltase mai ales în secolul XVI şi a avut de la început acest caracter multietnic. A atras toate etniile Balcanilor, care se găseau într-o situaţie mult mai complicată la sud de Dunăre şi care aici puteau beneficia de condiţii mai optime convieţuind cu autohtonii.
Din cine era alcătuită populaţia oraşului medieval şi cum era ea dispusă?
Era dispusă pe mahalale, având la temei sate. Cercetarea lui Ion Donat, de acum vreo 30– 40 de ani, a demonstrat că cel puţin vreo 40 de sate au intrat în compoziţia oraşului. Satele trebuie să le vedem în înfăţişarea lor din vremurile acelea, când un sat avea câteva case, şi nu ca astăzi, când are sute, dacă nu chiar mii de case. Oricum, oraşul Bucureşti era alcătuit dintr-o grupare de sate alăturate şi dezvoltate, care au format mahalale; totul era centrat în jurul bisericii şi deseori acea biserică, la rândul ei, era legată de o curte boierească, respectiv de un boier care era şi ctitorul. Mahalalele erau un fel de „insule“ lipite între ele, dacă putem formula o variantă a creşterii oraşului.
Momentul rezistenţei practic s-a stins odată cu Vlad Ţepeş şi în perioada următoare, când în fond s-a ajuns la compromisul istoric realizat între Ţara Românească şi Poarta Otomană; oraşului Bucureşti îi este interzis să aibă fortificaţii şi să devină o cetate de genul celor din centrul sau vestul Europei; el trebuia să fie deschis şi, de altfel, toate oraşele noastre din Principate aveau acest caracter.
Oraşul era întins, grupat şi pe meşteşuguri sau ramuri de negoţ, iar populaţia sa era alcătuită mai ales din negustori şi meseriaşi; ei reprezentau partea cea mai dinamică a populaţiei şi, în afară de aceasta, aproape până acum câteva decenii, o bună parte din populaţia oraşului se ocupa cu agricultura. Deci avem de-a face cu o activitate economică foarte amestecată. E drept, însă, că Bucureştii au crescut în bună măsură datorită aşezării, la marginea zonei dominată direct de Imperiul Otoman şi datorită anumitor condiţii economice, care i-au şi atras pe acei balcanici care au populat în parte oraşul.
Cum era administrată aşezarea medievală şi cine o conducea?
Era sfatul celor 12 pârgari conduşi de un judeţ. La un moment dat, însă, domnia începe să se amestece mai mult, mai ales în perioada fanariotă, când prezenţa ei în conducerea oraşului se face puternic simţită. În afară de aceasta, nu era vorba numai de un oraş; aici era scaun domnesc şi reşedinţa principală a statului şi, de aceea, când domnul lipsea, apărea un ispravnic de scaun care îi ţinea locul, un fel de regent.
Oraşul fanariot are ca principală sursă de referinţă Constantinopolul. Cum se reflectă influenţele otomano-constantinopolitane la nivelul oraşului?
Sigur că în veacul XVIII are loc un proces de „orientalizare“, ca să-i spunem aşa, în comparaţie cu ceea ce a fost înainte şi cu ceea ce va urma în secolul XIX, când se produce o „europenizare“ a oraşului după această fază orientalizantă. În acest veac XVIII însă, şi mai accentuat decât înainte, oraşul oferă populaţiei balcanice un loc de activitate, de refugiu şi de convieţuire. Asta nu înseamnă că românii erau lăturalnici, dimpotrivă, tot ei erau cei mai numeroşi, însă era o infuzie foarte activă de greci, de bulgari, de albanezi şi de sârbi. Dar interesantă era şi prezenţa aromânilor, dintre care unii pătrund şi în rândurile boierimii sau chiar ale marii boierimi, cum e cazul familiei Bellu sau Villara. Suntem în faţa unor fenomene foarte complexe, iar Bucureştii îşi au resursele prosperării atât în această situare între Orient şi Occident, cât şi ca loc de schimb. La marginea Imperiului Otoman propriu-zis, exista acest oraş, în acel moment destul de uşor accesibil, ce nu se mai înfăţişa atunci ca în momentul cetăţii de la 1459 şi care îi izbea şi pe călătorii străini prin activitatea sa economică foarte vie.
Ce transformări se produc odată cu prima jumătate a secolului al XIX-lea?
La începutul secolului XIX încep să aibă loc transformări decisive. Are loc un salt care se produce în strânsă legătură cu ceea ce se întâmplă pe scară mai largă cu înseşi Principatele. Oraşul Bucureşti, care era centrul virtual al naţiunii, trăieşte nişte schimbări foarte mari. Într-un răstimp foarte scurt au loc mutaţii semnificative. Să ne gândim că, de la oraşul încă oriental, fanariot, din primele decenii ale veacului al XIX-lea, se ajunge, spre sfârşitul aceluiaşi secol, la „Micul Paris“. Denumirea aceasta nu am dat-o noi; ea a decurs din impresia pe care oraşul din vremea aceea produs-o asupra unor vizitatori străini. Trebuie însă spus că acest „Mic Paris“ se referea în mod evident la partea centrală a oraşului, la Calea Victoriei (pe atunci, Podul Mogoşoaiei) mai ales, şi nu la mahalale cu bisericuţele lor. „Micul Paris“ se reflectă în ceea ce se desfăcea şi se găsea în prăvălii, dar şi modul de vieţuire al unei categorii – şi aici nu e vorba numai de protipendada de origine boierească – care căuta să imite şi să se alinieze vieţuirii din capitala Luminilor, Franţa reprezentând pentru istoria modernă marele model.
De când datează practic primele intervenţii de modernizare a oraşului?
Din timpul Regulamentului Organic, când a avut loc prima modernizare. E drept că şi în vremea lui Grigore Ghica, primul domn pământean, a avut loc acţiunea de pietruire a arterelor principale ale oraşului: pe aşa-numitele „poduri“ acoperite cu lemn trecându-se acuma la înlocuirea podinilor cu piatră. Era doar un început, dar un călător francez, Deschamps, considera că la sfârşitul domniei lui Grigore Ghica se trăia în Bucureşti în altă atmosferă.
Un salt semnificativ a avut loc apoi în perioada lui Kiseleff şi după aceea mai ales în cea a celor doi domni Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu şi cu atât mai mult după revoluţia din 1848. Constituirea statului naţional, când Bucureştii devin capitala Principatelor Unite, a dus în mod firesc la o accentuare a procesului de modernizare. Dotarea urbanistică şi edilitară a oraşului s-a accentuat, procesul de pietruire şi pavare a străzilor, dotarea cu apă curentă, canalizarea, iluminatul public şi mai ales tentativele de sistematizare au fost din ce în ce mai mult prezente. Firesc, procesul avea să continue în timpul domniei Principelui şi apoi a Regelui Carol, având loc şi treptata înzestrare a oraşului cu edificii publice şi private. Aşa se va ajunge la ,,Micul Paris“!
NICOLAE LASCU*
Modernizarea structurii urbane a Bucureştiului
Amenajarea primelor parcuri moderne: Grădina Cişmigiu şi Grădina Kisseleff
În secolul al XIX-lea are loc o „revoluţie“ în dezvoltarea urbană a Bucureştiului, care va face ca oraşul să devină treptat o capitală modernă. În ce a constat de fapt această „occidentalizare“ a structurii urbane?
În primul rând trebuie spus că oraşul s-a modernizat ca un reflex al unei modernizări a societăţii. Totdeauna un moment din istoria oraşului trebuie corelat cu societatea care l-a produs. În secolul al XIX-lea s-au produs schimbări foarte
mari în structura urbană şi ele au fost datorate în primul rând voinţei unor persoane: domnitori, principi, regi, dar şi oameni de cultură şi intelectuali, care reflectau, fără îndoială, dorinţa de înnoire a societăţii. Ei au dorit ca Bucureştiul, aşa cum era el la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului XIX, să se schimbe pentru a deveni un oraş european. De altfel, în diferite publicaţii din 1860–1862, deci imediat după Unirea Principatelor, chiar în perioada în care Bucureştiul a devenit capitala noului stat european, se invoca deseori ideea de racordare cu Europa: noi trebuie să facem în aşa fel încât să urmăm exemplul oraşelor importante din Vest.
Schimbarea orientării culturale, de la lumea orientală spre aplicarea ideilor urbanistice venite din Occident, n-a fost aşa de simplă; s-a făcut treptat, fiecare deceniu şi fiecare generaţie a contribuit într-un fel sau altul la transformarea profundă a oraşului. Aici pot fi menţionate câteva intervenţii publice importante ale municipalităţii, cum ar fi amenajarea primelor parcuri moderne: Grădina Kiseleff şi Grădina Cişmigiu, care, aşa cum arată imaginile lui Angerer, erau un spaţiu public de agrement de o modernitate uluitoare, dacă ţinem cont de contextul în care se amenajase. Cişmigiul era situat în mijlocul unei mari insule, spre grădină debuşau funduri de lot cu toate anexele lor gospodăreşti. Cele două parcuri sunt, poate, reflexul cel mai concret al Regulamentului Organic, care, conţinând la sfârşitul părţii despre Muntenia un capitol separat privind modernizarea oraşului, avea în vedere câteva elemente importante de modernizare. În afară de Şoseaua şi Grădina Kiseleff, de care am pomenit, era vorba, printre altele, de apariţia unor pieţe comerciale, unul dintre locurile indicate atunci fiind amenajat ca „Piaţa Amzei“ în deceniile următoare, de construcţia Teatrului Naţional şi de multe altele.
Contribuţia legislaţiei lui Alexandru Cuza la modernizarea Bucureştiului
Un alt element care a declanşat această modernizare a fost, ca întotdeauna şi ca pretutindeni de fapt, un cataclism natural, şi anume inundaţiile Dâmboviţei, care l-au făcut pe Cuza să emită două decrete consecutive în care se impunea regularizarea cursului râului. Tot lui Cuza îi datorăm o lege fundamentală cu implicaţii directe în ceea ce priveşte urbanismul, şi anume Legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică, care a şi început să fie aplicată în anii următori de către proaspăta Primărie, înfiinţată ca urmare a Legii Comunale din 1864, prin trasarea primelor segmente ale bulevardelor. Bulevardele, ca axe moderne de circulaţie, dar şi ca spaţii publice noi, şi-au avut reflexul imediat în bulevardele pariziene ale lui Haussmann, cu toate că în documentele epocii se invocă şi alte oraşe europene unde acest fel de intervenţii au fost făcute.
Trasarea şi realizarea bulevardelor a durat foarte multe decenii, fără îndoială, până către sfârşitul perioadei interbelice, dar ceea ce mi se pare foarte important de semnalat este că marea structură a circulaţiei moderne a oraşului a fost realizată înainte de primul război mondial. E adevărat că unele dintre ele au fost realizate mai târziu: spre exemplu, o porţiune a axului nord–sud, traversând zona comercială, de la Sfântul Gheorghe până la Piaţa Unirii, a fost realizată în anii ’30, iar continuarea sa spre Parcul Tineretului a fost finalizată în anii ’60. Un lucru care mi se pare iarăşi relevant este că un segment al Bulevardului Dacia, situat între Piaţa Romană şi Calea Griviţei, a fost realizat de abia prin anii ’70. Deci iată, o gândire urbanistică foarte clară, care a fost recunoscută ca valabilă şi decenii bune mai târziu.
Aş mai adăuga ceva privind importanţa bulevardelor: se ştie că primul tramvai electric din Bucureşti a fost pe axa est-vest, de la Centrala electrică Grozăveşti până spre Obor. Asta s-a întâmplat între 1893–1894, iar în discuţiile din Consiliul Municipal se dezbătea poziţia propriu-zisă a şinelor de tramvai şi a fileului şi erau foarte mulţi consilieri care susţineau că tramvaiele trebuie amplasate la marginea carosabilului, aproape de trotuar, pentru a nu împiedica „perspectiva lungă“ deschisă de noua arteră. Această „perspectivă lungă“, care nu era în tradiţia oraşului, era evident un element al modernizării, a unui tip nou de spaţiu urban, necunoscut până atunci în Bucureşti.
Sigur că, între timp, reglementările constructive şi influenţa unor arhitecturi din diferite ţări şi în special eclectismul francez, care s-au difuzat foarte rapid, au făcut ca şi ceea ce înseamnă fondul construit să-şi schimbe complet înfăţişarea. Statul modern a impus aşadar sediile unor instituţii moderne, ca ministere, bănci sau un întreg program de instituţii de învăţământ – care mergea de la proiectele şcolilor primare realizate de Mandrea până la importante clădiri ale unor facultăţi sau universităţi precum Universitatea Bucureşti, Facultatea de Medicină şi Farmacie şi aşa mai departe. Marea masă a clădirilor a avut un rol esenţial în transformarea Bucureştiului. Nu putem separa intenţiile urbanistice, iniţiate şi realizate în mare măsură de către municipalitate, de ceea ce au construit diferiţii particulari – numărul imens de locuinţe de diferite tipuri – totul fiind dirijat şi controlat de Primărie prin reglementări. Arhitectura şi oraşul erau gândite simultan, fapt care a marcat profund coerenţa tuturor intervenţiilor până la primul război mondial.
Prima intenţie de sistematizare a Bucureştiului datează din 1893
Dar o viziune unitară asupra oraşului, după model occidental, când apare?
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, în mod inevitabil a apărut ideea unei viziuni generale asupra dezvoltării oraşului şi prima tentativă a fost în 1893, când s-a înfiinţat, după modelul lui Haussmann de la Paris, Casa Lucrărilor Oraşului, care avea ca scop principal întocmirea unui plan de sistematizare a oraşului. Diferite motive – cum ar fi: lipsa unui personal foarte calificat, interese diverse, lipsa banilor, faptul că Primăria nu a fost atât de bogată, că o mare parte dintre lucrările publice au fost realizate prin împrumuturi bancare – au împiedicat realizarea efectivă a planului.
El a fost reînceput în 1915 de o nouă generaţie de profesionişti condusă de Cincinat Sfinţescu, absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, specializat la Charlottenburg în domeniul urbanismului. Planul a fost definitivat imediat după primul război mondial, fiind publicat prin Decret Regal în 1921.
Modernizare şi continuitate în Planul Director de Sistematizare din 1935
S-a dovedit foarte rapid că schimbările profunde ale oraşului, în momentul în care Bucureşti a devenit capitala unei ţări cu o populaţie dublă faţă de cea de dinainte de primul război, au făcut ca măsurile anterioare să fie în urma evoluţiei rapide a timpului. Aşa că, la scurtă vreme, printr-o nouă lege de organizare administrativă, s-a impus realizarea unui alt plan de urbanism, care s-a încheiat în mai 1935 şi care s-a numit Planul Director de Sistematizare a Municipiului Bucureşti. El a fost întocmit în câteva luni de un grup de 5 specialişti, 4 arhitecţi şi un inginer, ale căror nume sunt extrem de cunoscute: Duiliu Marcu, G.M. Cantacuzino, Roger Bolomey, Ion Davidescu şi inginerul Theodor Rădulescu.
Planul acesta este foarte interesant, pentru că, deşi are aparenţa unor direcţii foarte moderne de dezvoltare, ţine însă cont în mod evident de o structură şi o dezvoltare existente până atunci. Continuitatea în construcţia urbană este esenţială, de fapt, pentru a asigura viaţa şi istoria oraşului. Planul din 1935 pune problema modernizării urbane, fără însă a prevedea intervenţii la scară imensă, care să fi presupus nişte costuri foarte mari, pe care oricum Primăria, chiar dacă era destul de bogată la vremea aceea, nu le putea suporta. Spre exemplu, Planul Director din ’35 preia şi modernizează un sistem de circulaţie definit prin bulevardele trasate până la primul răboi mondial şi are o idee foarte clară despre zonificarea funcţională a oraşului, despre întregul sistem de spaţii verzi etc. Legat de Planul Director a apărut câţiva ani mai târziu, în 1939, un Regulament de Construcţii care transforma în parametri indicaţiile urbanistice şi toate prevederile respective ale planului. Acest Regulament de Construcţii era public, în sensul că se vindea şi se găsea la fiecare colţ de stradă, aşa încât fiecare proprietar ştia ce şi cum anume putea construi în continuare.
În structura urbanistică a Bucureştiului nu au existat transformări radicale
În general, care este caracteristica tuturor acestor intervenţii din perioada modernă?
În toată această evoluţie lentă şi treptată nu au existat transformări radicale, aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, la Sofia, unde prin anii 1870 a fost distrus oraşul de factură orientală pentru a-l înlocui cu unul având o tramă nouă, regulată. În Bucureşti, lucrurile s-au făcut treptat, tot timpul s-a adaptat, s-a modificat, s-au înlocuit structuri urbane vechi cu unele care să facă faţă timpului respectiv. Lucrul acesta este important şi pentru a şti de ce oraşul arată aşa, şi nu altfel. Este un oraş în care o parte deseori ignorată, cum ar fi trama stradală, terenurile, parcele neregulate, care sunt foarte greu de
înţeles la primul contact, nu au claritatea zonei noi din Barcelona făcută de Cerdà. Ele constituie, totuşi, această „bază“ a terenului, pe care s-au realizat în epoci succesive şi în arhitecturi foarte variate. Această rezistenţă importantă a texturii stradă–insulă–parcelă e esenţială, de fapt, pentru a înţelege oraşul. Clădirile au, de cele mai multe ori, o viaţă mult mai scurtă în raport cu acest suport al lor, care este textura urbană reprezentată de domeniul public şi de proprietatea privată a terenului.
Într-un fel, şansa, să spunem, ca partea centrală să păstreze foarte mult dintr-o istorie veche oraşului a fost ca după război investiţiile masive să fie dirijate către periferia oraşului: mari cartiere rezidenţiale, zone şi platforme industriale, cartiere de locuinţe cât oraşe mari din restul ţării şi aşa mai departe. Deci partea aceasta centrală nu a suferit nişte transformări speciale, mai puţin zona din jurul Casei Poporului şi acel ax constituit cu actualul Bulevard al Unirii.
Din ce derivă această imagine specifică, foarte diversificată a Bucureştiului de astăzi?
Desigur că imaginea legată de oraş surprinde pe foarte mulţi vizitatori de astăzi, profesionişti sau nu, unii care nu se aşteptau să poată privi un oraş atât de pitoresc, de variat şi atât de diferit faţă de oraşele europene. Există aici o arhitectură medie de foarte bună calitate, şi în privinţa arhitecturii eclectice, şi în privinţa arhitecturii moderne a anilor ’30–’40, având şi acea particularitate naţională care a fost arhitectura neoromânească. Întregul amestec stilistic suprapus structurii neregulate a părţii centrale şi bogatelor – încă – suprafeţe plantate dă această caracteristică foarte importantă, esenţială până la urmă a Bucureştiului de astăzi. Iar în afara inelului central Iancu de Hunedoara, Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, s-au construit în anii ’20–’30 un număr foarte mare de parcelări sau adiţionări de parcelări, în cea mai mare parte private, care, deşi aparent asemănătoare, sunt structuri urbane foarte diferite. Şi acolo găsim exemple de arhitectură de foarte bună calitate, aparţinând unor arhitecţi foarte importanţi, indiferent de orientarea lor stilistică.
În ultimii 20 de ani s-a distrus mai mult decât în regimul comunist
Deşi practic maltratat în ultimii ani ai puterii comuniste, Bucureştiul se confruntă şi astăzi cu o agresiune fără precedent. Cum s-a ajuns aici şi ce risc implică aceste intervenţii brutale şi în unele cazuri nelegale?
Lucrurile sunt, după părerea mea, foarte complexe şi au cauze multiple. Cred că, înainte de toate, modul în care se construieşte azi în Bucureşti reflectă cât se poate de bine societatea în care trăim: o societate care nu este aşezată, în care valorile esenţiale par a se reduce, deseori, la cele băneşti şi în care interesul pentru perenitatea existenţei noastre şi a oraşului este evitat cu nonşalanţă. Îmi amintesc ce spunea la un moment dat G.M. Cantacuzino. El spunea cam aşa: „luaţi de valul modernizării oraşului, am uitat de icoanele noastre sfinte ale trecutului“. Această afirmaţie a lui, făcută pe la mijlocul anilor ’30, atunci când oraşul era în curs de a suferi o a doua mare explozie a modernizării, după cea din secolul XIX, este foarte valabilă şi astăzi.
Sigur că sub impulsul unor schimbări sociale, economice sau politice, cum au fost la noi în ultimii 20 de ani, se declanşează întotdeauna (sau se pot declanşa) nişte energii constructive teribile, care să ignore tot ceea ce s-a făcut până atunci. Cu alte cuvinte, se întâmplă uneori ca ideea tabula rasa să fie, într-un fel sau altul, conştient sau nu, avută în vedere. Pe de altă parte, totdeauna o modernizare a oraşului, o acomodare a lui, o racordare a lui la un nou mod de viaţă, la o nouă societate, la o nouă civilizaţie presupune în mod inevitabil renunţarea la unele lucruri, uneori chiar la cartiere întregi. Modernizarea presupune, prin urmare, într-o anumită măsură, şi o distrugere a ceea ce a fost anterior. Problema este întotdeauna să găseşti echilibrul între nevoile de afirmare şi o moştenire a trecutului care trebuie protejată. Desigur, la aceste lucruri mai putem adăuga şi o dorinţă firească a arhitecţilor de a-şi demonstra, uneori cu orice preţ, calităţile lor de profesionişti, dar care nu au ştiut să înţeleagă oraşul în complexitatea lui, cu toate particularităţile lui, în aşa fel încât ceea ce se face acum să nu fie neapărat violent prin contrast. Poate fi o arhitectură de o calitate extraordinară în sine – având astfel de exemple remarcabile –, dar care, ignorând structuri urbane atât de caracteristice Bucureştiului, să-şi piardă valoarea prin ignorarea contextului în care este realizată.
În cazul special al Bucureştiului, mi se pare că în ultimii 20 de ani s-a demolat şi s-a distrus mai mult decât în perioada regimului comunist. Acum, practic, această transformare difuză care a avut loc peste tot a însemnat şi o distrugere lentă şi, din păcate, iremediabilă a caracterului oraşului, care a rezistat, în bună măsură, până în 1990.
Planul Urbanistic General şi Studiul zonelor construite protejate, aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
au fost din păcate încălcate
Dar există reglementări urbanistice care să fi putut evita într-un fel distrugerile şi intervenţiile brutale?
Cred că ansamblul legislativ necesar a apărut prea târziu, atunci când tendinţele distructive erau cât se poate de evidente şi care, după cum se vede, n-au putut fi oprite. Trebuie spus însă că mulţi profesionişti – arhitecţi, istorici, ingineri – au înţeles foarte bine aceste valori care trebuie menţinute, care arată istoria oraşului şi ar trebui să fie un motiv de mândrie pentru Bucureşti sau care reprezintă un moment de referinţă. Acum 10 ani, în anul 2000, s-a întocmit, ca un studiu anexat Planului Urbanistic General, un Studiu al zonelor construite protejate, aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care a stabilit un număr de aproximativ 90 de zone cu acest caracter de zonă protejată, pe suprafaţa întregului oraş. Pentru fiecare dintre aceste zone s-au stabilit anumite reguli şi parametri de avut în vedere la construcţiile ulterioare.
Într-un fel, boom-ul constructiv din anii 2000, graba promotorilor, o anumită formaţie nu foarte solidă, aş spune, a unor profesionişti şi a personalului din administraţiile primăriilor a făcut ca regulile să fie încălcate uneori cu multă violenţă. Sunt cazuri în care lucrările s-au făcut fără a avea măcar toate autorizaţiile necesare, deci ilegal, degradând toată zona şi, în ansamblu, oraşul.
Acum vreo 15 ani, la o discuţie provocată de redacţia revistei Arhitext, un coleg de-al nostru arhitect, constata, cu multă ironie, că ideea de modernizare aplicată în domeniul arhitecturii s-ar rezuma doar la un perete cortină şi la o înălţime cât mai mare. Într-un fel, cred că, pentru o parte a clienţilor, promotorilor, poate şi pentru arhitecţi, aceste lucruri rămân valabile şi astăzi. Aceste două atribute, care de fapt au fost afirmate în anii ’20–’30 pretutindeni şi şi-au găsit exemplificarea cea mai largă la New York, în Manhattan, prin zgârie-nori, sigur că se potrivesc în unele oraşe şi în altele nu. Să ne amintim de scandalul imens provocat în Paris odată cu apariţia celebrului Turn Montparnasse. După aceea, a urmat o măsură foarte înţeleaptă, de a grupa toate clădirile înalte, cu o arhitectură foarte modernă, în cartierul Défense, care este foarte vizibil din oraş, dar partea centrală nu a fost afectată în nici un fel.
Aici, practic, Concursul Bucureşti 2000 nu a avut nici un efect, din păcate, deşi echipa câştigătoare a arhitectului von Gerkan a sugerat foarte clar o zonă mare, unde se puteau construi grupat aceste clădiri foarte înalte. În consecinţă, aproape la fiecare colţ de stradă, în locuri dintre cele mai diferite, apar clădiri foarte înalte, contrastând în mod cât se poate de violent cu clădirile învecinate, ceea ce alterează grav caracterul zonei respective şi produce nişte neajunsuri urbanistice evidente, grave, cum ar fi: un aflux mare de circulaţie, problema racordării la reţelele de apă şi canalizare existente şi aşa mai departe.
Ce atitudine ar trebui adoptată în viitor faţă de oraş?
Cred sau, mai bine zis, sper că, într-un fel, această perioadă se apropie de încheiere şi cred, totuşi, că până la urmă vom ajunge să fim mai raţionali cu oraşul nostru, vom reuşi să-l înţelegem, vom face efortul de a-i cunoaşte istoria. Atunci vom şti poate în ce măsură şi cum să construim şi vom putea dovedi, profesionişti sau nu, că avem totuşi o suficient de solidă cultură, o „cultură a urbanităţii“, cum spunea profesorul Derer. Căci, într-adevăr, una este să locuieşti în oraş şi alta este să ai o „cultură a urbanităţii“. Mai cred că o anumită modestie profesională, în raport cu oraşul, atât de prezentă la marii arhitecţi ai tuturor timpurilor, este mai necesară ca oricând.
Mi se pare de asemenea că, într-un fel sau altul, această responsabilitate foarte mare cade şi pe umerii administraţiei. Aş spune şi că sunt anumite ministere specializate care nu au suficient personal tehnic care să inspecteze pe teren modul de aplicare a legii. Lipsa de personal permite tot timpul licenţa, încălcarea regulii, „afirmarea“ unor personalităţi, a autorului sau a clientului, fără să se ţină cont de interesul public, care reflectă până la urmă modul de viaţă urban în care trăim.
