Pe aceeași temă
ŞTEFAN GHENCIULESCU*
Bucureştiul – un studiu de caz al modernităţii
Când s-a instalat regimul totalitar, Capitala îşi finaliza cu greu anumite lucrări de modernizare declanşate înainte de cel de-al doilea război. Ce a însemnat pentru Bucureşti să fie un oraş comunist?
Primul lucru pe care aş vrea să ţi-l spun, aşa, ca un cadru general, e că Bucureştiul, după părerea mea, reprezintă în primul rând un studiu de caz al modernităţii, nu numai fiindcă e un oraş destul de nou, dar şi pentru că majoritatea monumentelor de primă mână din Evul Mediu şi din perioada următoare din România nu se află în Bucureşti. Când se duce să viziteze ţara, lumea merge în Ardeal, în Moldova, în Maramureş ş.a.m.d. Puţine dintre cele mai frumoase mănăstiri sau biserici sau altfel de obiecte se află în Bucureşti.
În schimb, Bucureştiul este, din toate punctele de vedere, un exemplu pentru modernitate, pentru că aici găsim absolut orice. Avem fondul balcanic vechi, avem modelul franţuzesc beaux-artist, avem modernism masiv, într-o cantitate incomparabilă cu orice altă capitală europeană, avem cel mai strălucit exemplu de totalitarism comunist, ca, iarăşi, în nici o altă ţară din lume, şi avem şi nebunia care se întâmplă acum. De aceea, cred, că în această discuţie care există astăzi despre patrimoniul Bucureştiului şi despre lucrurile vechi şi lucrurile noi, ar trebui să se ţină seama şi de această idee de modernitate permanentă care a existat în acest oraş. Uneori avem impresia – mai ales vorbind de pe poziţii conservatoare – că Bucureştiul ar fi fost un fel de oraş ideal, patriarhal, frumos, tradiţional şi acum, când intervii cu lucruri moderne în el, îi strici caracterul, ceea ce este puţin absurd.
Cele trei perioade ale arhitecturii în comunism
Ceea ce diferenţiază regimul comunist de toate celelalte, din punctul de vedere al modului de a lucra, de a face oraş şi arhitectură, este că, în comunism, oraşul nu se mai produce ca un fel de joc între reglementări, piaţă liberă, intervenţii individuale şi echilibrări ale acelor intervenţii individuale, ci statul este unicul investitor, constructor, proiectant. Oraşul se pliază după ceea ce vrea acest stat şi, evident, oraşul a fost văzut ca o expresie şi ca un cadru de formare a unei noi societăţi. Toată evoluţia Bucureştiului în anii socialismului trebuie privită în această accepţiune.
Aceasta este ceea ce caracterizează deci urbanismul şi arhitectura socialistă, indiferent de stil, scară şi alte lucruri de acest fel. În cadrul acestei epoci socialiste, putem să distingem trei perioade: primele două – corespunzând epocii staliniste şi, apoi, relativei liberalizări din anii ’60 şi începutul anilor ’70 – ţin de fapt de un context internaţional; s-a întâmplat cam acelaşi lucru şi în celelalte ţări socialiste.
Ce se poate spune despre perioada stalinistă în ceea ce priveşte Bucureştiul este, în mod ironic, o diferenţă foarte mare între caracterul abject al regimului – a fost cea mai abjectă perioadă din istoria României – şi scara relativ redusă şi relativ umană a inserţiilor. Pe de-o parte, Bucureştiul, nefiind distrus foarte tare în urma bombardamentelor, nu a necesitat operaţii mari. Pe de altă parte, era încă vorba de arhitecţii şi meşterii din perioada antebelică, aşa că, poate cu excepţia Casei Scânteii, intervenţiile staliniste sunt mai degrabă mici şi mai degrabă integrate într-un ţesut urban.
A urmat apoi perioada de relativă liberalizare, ca peste tot în Est, care a reprezentat şi o reîntoarcere a modernismului. Mi se pare iarăşi ironic, de fapt, cred că toate cele trei perioade pot fi puse sub semnul ironiei în ceea ce priveşte Bucureştiul, fiindcă pentru arhitecţii români din acea vreme începutul anilor ’60 a însemnat o deschidere, o revenire la modernism, care fusese interzis anterior: în anii ’50, dacă făceai un proiect modernist în Şcoala de Arhitectură, zburai afară, în cel mai bun caz. Era o posibilitate, pentru mulţi dintre arhitecţi, să facă, în sfârşit, din nou ca în Vest şi ironia a făcut ca aceste cartiere de blocuri de la marginea oraşului, Drumul Taberei şi Balta Albă, care au fost de altfel construite după cele mai bune principii ale epocii, nu doar în Est, ci şi în Vest, au ajuns astăzi să simbolizeze pentru mulţi de fapt comunismul.
Scara distrugerilor se datorează lui Ceauşescu, dar şi faptului că Bucureştiul este un oraş prea puţin iubit
Şi, în sfârşit, ceea ce este foarte specific pentru România şi pentru Bucureşti este epoca Ceauşescu: personalizarea la maximum a regimului şi dorinţa de a construi un oraş complet nou, de a-l distruge pe cel vechi, un „oraş nou“ pentru „omul nou“. E ceva tipic multor dictatori, mai puţin lui Stalin şi lui Mussolini, care au dorit mai degrabă să „înfrumuseţeze“ capitalele vechi, ci mai degrabă lui Hitler, care şi-a dorit în cazul Berlinului ştergerea completă a unei istorii şi construirea alteia noi. Nu vreau să mai comentez ce a însemnat proiectul lui Ceauşescu. Ce vreau să spun este că, sigur, el se explică prin regimul care a fost pus în loc şi prin foarte puţinele posibilităţi de a i te împotrivi, însă eu cred cu tărie că scara distrugerilor nu se datorează doar personalităţii lui Ceauşescu în sine, ci şi, lăsând la o parte lipsa noastră de civism, felului în care noi cu toţii ne uităm la Bucureşti, fiindcă Bucureştiul este un oraş foarte puţin iubit. Chiar şi patrimoniul său vechi, datorită amestecului acestuia atât de specific de clădiri foarte diferite, deja atunci într-o stare proastă, nu reprezenta o valoare pentru foarte multă lume: de ce să aperi un oraş „balcanic“, „dezordonat“, „un sat mai mare“ etc.?
Eu cred că această lipsă de apreciere a Bucureştiului, care continuă şi astăzi, a contribuit foarte mult la succesul înspăimântător al acestei operaţii. În Ardeal, oraşele vechi care nu erau, vezi bine, „româneşti“ au fost totuşi, cât de cât, cruţate, pe când în Vechiul Regat exact centrele oraşelor „româneşti“ au fost cele atacate, şi asta de un regim naţional-comunist.
Este iarăşi ironic faptul că aceste distrugeri inimaginabile s-au petrecut într-o epocă în care, pe plan internaţional, lumea era obsedată de protejarea patrimoniului urban istoric şi îl lua drept model pentru proiectele noi.
De la colectivismul impus la un individualism sălbatic
Observaţi la un moment dat, acum câţiva ani, că una dintre principalele probleme cu care se confrunta Bucureştiul după 1989 era „divorţul“ între locuitori şi oraşul lor. Cum se explică de fapt această fractură, atât de evidentă astăzi?
Acum, după 1989, s-a întâmplat o mişcare radicală de pendul, ca de atâtea alte ori în istorie. De la controlul total s-a trecut la lipsa totală de control, de la colectivismul impus s-a trecut la un individualism sălbatic şi, ca în întreaga societate românească şi în teritoriul românesc – şi în Bucureşti se vede asta cel mai bine –, fiecare face ce vrea. Nu prea mai suportăm nici un fel de control şi ne urmărim doar propriile interese.
Multă lume din afară care vine pe aici întreabă, cu naivitate, dacă noi avem de fapt urbanism. E o întrebare destul de inocentă, de obicei nu e ironică. Adevărul este că avem urbanism, însă este fie o planificare la scară mare şi ineficientă, fie un urbanism pus în slujba unor interese private. Într-un sistem făcut practic ca să te poţi folosi de reguli pentru a propune neîncetat excepţii la legile şi la regulile existente, totdeauna acele excepţii sunt în interesul investitorului, şi nu în cel al oraşului, iar urbanismul care se face exclusiv cu clienţi privaţi nu poate să funcţioneze. Nu cred că trebuie să ai un spirit etatist ca să fii convins de acest lucru.
Iarăşi ironică, în înţelesul tragic al termenului, mi se pare situaţia actuală în care, după dobândirea libertăţii, distrugerea oraşului continuă şi devine din ce în ce mai importantă; nu a ajuns încă să echivaleze distrugerile ceauşiste, dar nici foarte departe nu suntem. Însă ea continuă în cu totul alt chip, fiindcă nu mai este vorba despre un mare proiect totalitar de distrugere al unui om sau unui sistem politic, ci de un proiect la care participăm cu toţii, milioane de oameni. Ceea ce voi spune acum nu va fi, cu siguranţă, popular, fiindcă toată lumea vorbeşte de investitorii cei răi, care fac turnuri în mijlocul Bucureştiului – şi e absolut adevărat, multe dintre ele sunt foarte distructive pentru oraş –, dar distrugerea este ceva care ni se datorează tuturor şi la toate nivelurile. Omul care are o casă veche şi îi schimbă ferestrele cu termopane albe sau îi strică acoperişul, sau face tot ce poate să obţină o autorizaţie de mansardare, care înseamnă de fapt o refacere cvasi-completă a casei, sigur că distruge mai puţin decât un turn împlântat în centrul oraşului, numai că suma tuturor acestor mici acţiuni, de la închideri de balcoane şi toate celelalte, duce tot la acest rezultat. Nu e vorba doar de o populaţie „inocentă“ şi de un grup de investitori „mârşavi“, care reuşesc să impună toate aceste lucruri, ci de o acţiune generală. Sigur că şi noi, arhitecţii, colaborăm la toată această treabă. Şi, în acelaşi timp, cred eu, este vorba şi de o reacţie care nu totdeauna este cea adecvată.
Pe de o parte, ar trebui să înţelegem că marile investiţii ar trebui nu combătute până la moarte, ci reglementate mai bine, „deturnate“ astfel încât şi oraşul să câştige de pe urma lor. Marile operaţii nu reprezintă în sine, în mod obligatoriu, o crimă. Pe de altă parte, ce răspuns propunem noi ca societate? Se poate remarca că timp de mai bine de 10 ani am fost toţi atât de ocupaţi cu politica, încât aceste lucruri, cu excepţia unor discursuri izolate, nu au contat. Şi când, în sfârşit, societatea civilă a început să se îndrepte către oraş, ceea ce pentru mine este un lucru foarte bun, se constată un fenomen ciudat: de la probleme urbanistice, cum sunt cele ale clădirilor înalte în centru sau ale unor acţiuni distructive pe scară mare, se ajunge aproape imediat la probleme de stil, de „integrare stilistică“ şi de lucruri de acest gen. Există un clişeu, pe care eu unul îl detest şi care apare în cam toate discursurile din ultima vreme despre Bucureşti: clădiri de oţel şi sticlă. El provine din faptul că primele clădiri care au avut astfel de implicaţii urbane dezastruoase au fost acele celebre clădiri cu faţadă de sticlă fumurie care se voiau „moderne“. Aşa că, pentru majoritatea oamenilor, modernitatea în sine a ajuns ceva rău. Or, a insera în mod civilizat un obiect nou într-un context existent presupune a nu distruge scara unui loc şi, uneori, a fi reţinut în expresie. Respectul înseamnă apetenţa pentru dialog, şi nu imitarea stilurilor vechi din acel loc şi renunţarea la modernitate.
Reacţia viscerală a societăţii româneşti şi a unei părţi a elitelor contra modernismului conduce la o discuţie stilistică
Aud tot mai des chemări la a face proiecte care să preia stilurile Bucureştiului, de a nu face modern în oraş, oameni care pretind că în Europa civilizată nu se face arhitectură cu faţă modernă în oraşe vechi ş.a.m.d. Este absolut fals şi mută problema într-un sens foarte pervers, într-o discuţie stilistică, care ţine de o reacţie destul de viscerală a societăţii şi a multora dintre elitele româneşti la modernitate în general. Aş vrea să dau un exemplu, pentru a explica de ce, poate, par atât de înverşunat: nu a existat clădire înaltă în ultimii 10 ani construită în Bucureşti care să nu fi trezit discuţii extrem de aprinse, virulente: există însă o excepţie, şi anume, acea intervenţie din Calea Victoriei, pe locul fostului Teatru Naţional, care este tot o clădire foarte înaltă, tot pusă în plin buricul târgului şi care nu a suscitat absolut nici un fel de reacţie din partea societăţii civile – din câte ştiu eu, nu aş vrea să fiu nedrept – şi aceasta doar datorită faptului că i s-a aplicat acea pseudo-reconstrucţie a vechii faţade a Teatrului Naţional. Şi atunci, tot ce se întâmplă în spate nu a mai deranjat pe nimeni.
Poate crea un precedent pentru viitoare inserţii urbanistice?
Eu cred că vom asista în perioada următoare la o reacţie a investitorilor, care vor înţelege că ajunge să păstrezi faţada originală a unor case care se demolează – şi deja se întâmplă lucrul ăsta – sau ajunge să inventezi faţade pseudo-vechi, pentru a putea să mergi după aia cu câte etaje vrei tu în sus; lumea atunci e mulţumită că are abţibildul aşa-zis „vechi“ în faţă, care, cel puţin de la nivelul străzii, ascunde oţelul şi sticla, adică arhitectură modernă. Or, eu cred că aceasta va avea un efect înspăimântător la nivelul oraşului.
În Bucureştiul actual spaţiile private funcţionează ca surogate de spaţii publice
După părerea dvs. ca arhitect şi bucureştean din tată-n fiu, ce anume îi lipseşte în momentul de faţă acestui oraş?
Una dintre principalele, dacă nu principala problemă a acestui oraş, este că nu posedă nici un fel de spaţiu public, nu în sens administrativ, ci în sensul unui loc al unei comunităţi. E un oraş în care nu poţi să te mai plimbi, fiindcă pe trotuare sunt parcate maşinile, în care nu există nici o piaţă – piaţă nu în sensul agroalimentar, ci în cel civic. Înainte de ’89, spaţiul public era cel al puterii totalitare. Astăzi e o mare a nimănui şi fiecare se retrage în cochilia lui sau îşi impune propriul lui spaţiu privat. Toate aceste spaţii private autiste plutesc într-o mare a nimănui, care a înlocuit ceea ce ar trebui să fie spaţiul public.
Chiar aşa stricat cum e acum, Bucureştiul este un oraş vibrant şi eu, în continuare, nu aş locui nicăieri altundeva în România. Însă cred că cererea de spaţiu public ar trebui să fie una dintre priorităţile noastre: să nu-l lăsăm doar pe mâna primarilor care pun boscheţi sub formă de căţei şi de căprioare şi prin asta cred că rezolvă nişte lucruri, fără să se preocupe de acele locuri în care să ne putem întâlni sau locuri în care să ne putem plimba. În Bucureştiul actual, mall-urile, în care se refugiază toată lumea, ajung, deşi sunt de fapt locuri private, să funcţioneze ca surogate de spaţii publice. Ar trebui să pretindem crearea de spaţii publice şi, în loc să ne intereseze doar înălţimea şi stilul, să cerem noilor operaţii să ofere şi locuri şi echipamente publice pentru oraş.
Ce alternativă există la ceea ce se întâmplă în momentul de faţă cu Bucureştiul?
Cred că ar trebui să încercăm să revenim cu toţii, atât populaţia lui, cât şi arhitecţii, la modernitatea civilizată, de care a beneficiat acest oraş între mijlocul secolului XIX şi până la cel de-al doilea război mondial. Repet, a existat întotdeauna un proiect de modernizare a oraşului şi nu e obiect pe care astăzi să nu-l privim cu nostalgie, de la vechile case boiereşti de secol XIX şi până la Bulevardul Magheru, care să nu se fi realizat prin înlocuirea unui fond anterior, uneori foarte valoros. Prin aceasta nu vreau să spun că ar trebui să continuăm cu această accepţiune. Lucrurile se văd altfel în secolul al XXI-lea decât în secolul XIX, altfel priveşti distrugerea a ceea ce este vechi. Dar cred că trebuie să ne asumăm modernitatea. Nu cred că a rămâne într-un provincialism nostalgic, dar neproductiv, poate fi benefic. După cum şi extrema cealaltă, care se dispensează în mod agresiv de trecut şi de un context cultural, nu ne poate duce nicăieri. Cred că trebuie să găsim această cale de mijloc, prin care să ne asumăm o modernitate atentă la istorie, la problemele sociale şi ecologice, sincronă cu secolul XXI şi cu ceea ce se întâmplă în lume. În esenţă, o modernitate responsabilă.
Interviuri realizate de CRISTINA KONEFFKE
STELIAN TANASE
Bucureşti – Strict secret – unul dintre cele mai mari proiecte româneşti de film de televiziune
În 2007, aţi declarat într-un interviu acordat Gabrielei Adameşteanu că sunteţi mai preocupat de începutul secolului XX decât de cel al secolului XXI. Atunci lucraţi la seria de filme Bucureşti – Strict secret. Sunteţi în continuare mai interesat de trecut decât de prezent?
Lucrurile s-au schimbat puţin între timp. Am scris un roman, Maestro, a cărui acţiune se petrece după 1989, şi am descoperit lucruri noi – deşi perspectiva e strict antropologică: povestea de acolo se putea întâmpla şi la Buenos Aires, şi la Capetown, la fel cum se putea întâmpla şi acum 100 de ani, dacă înlocuim televiziunea cu o redacţie de ziar.
Perioada în care am lucrat la Bucureşti – Strict secret a fost ca o scufundare în adâncuri, cum fac scafandrii şi descoperă la fiecare adâncime anumite straturi de faună. Acest serial de 32 de episoade este probabil unul dintre cele mai mari proiecte de televiziune făcute în România, în ceea ce priveşte întinderea materialului, a documentării. El acoperă 3 secole, fiecare cu sursele lui, cu poveştile, cu atmosfera lui.
Bucureştiul s-a metamorfozat tot timpul. A fost sub ocupaţia austriacă, rusească, turcească, nemţească; au fost epidemii, cutremure etc. Ca efect, a apărut un peisaj uman extrem de diversificat, tipuri umane paradoxale etc. Dacă ne-am fi oprit la o singură epocă ne-ar fi fost mult mai uşor. Dar am ales această variantă pentru că ne-au interesat poveştile cele mai puternice pe care le-am ştiut.
Documentarea s-a făcut în Biblioteca Academiei, am apelat la istorici, la biblioteci personale, la albume. Am văzut cam tot ce există în arhiva de filme de la Jilava, am avut câteva colecţii care însumau peste 20.000–30.000 de cărţi poştale, plus presa timpului – am xeroxat mii de articole, imagini, titluri care ni s-au părut interesante. A fost o explorare foarte complicată, sofisticată, dar şi foarte pasionantă. Asta nu se poate face dacă n-ai o mare pasiune.
Când s-a terminat de filmat, montat şi când am programat serialul pentru difuzare, am simţit un mare gol. A fost o muncă pasionantă şi, de departe, cel mai interesant proiect pe care l-am făcut în televiziune. Când am terminat, din faptul că-mi lipsea extraordinar de mult contactul cu istoria Bucureştiului, am scris Maestro, care este expresia acestui instinct de a umple un gol. Maestro se întâmplă azi, dar e un „roman bucureştean“. Nu l-aş fi scris dacă nu ar fi existat Bucureşti – Strict secret.
Nu văd în Bucureşti un oraş al trecutului, ci unul care ar putea fi remodelat de urbanişti vizionari şi curajoşi
Care sunt sentimentele dumneavoastră faţă de Bucureşti?
Bucureşti – Strict secret este şi expresia unei relaţii complicate pe care o am cu Bucureştiul. Eu sunt născut în Obor, am copilărit la Bariera Vergului, acum stau în Mahalaua Dracului, aşa se numea cartierul acesta dintre Hanul Galben şi Groapa lui Oatu. Cam pe unde îşi avea Nicolae Filimon livada. Toate romanele mele se întâmplă la Bucureşti, mă consider un scriitor al Bucureştiului. Trebuie să vă spun că-l şi detest, în aceeaşi măsură. Bucureştiul este un eşec. Este o spectaculoasă ratare a ceea ce putea să fie un oraş foarte pitoresc, dar nu în sensul exotic, ci pitoresc în sensul de oraş aparte, dat de amestecul de lume austriaco-ungaro-transilvăneană cu Balcanii, cu Istanbulul, cu influenţele ruseşti. Ei bine, Bucureştiul a ratat această ocazie. Pot să dau un exemplu: bucureştenii au ras toate dealurile. Era odată aşezat pe şapte dealuri. Apoi, am acoperit Dâmboviţa, în loc s-o lărgim şi să legăm Bucureştiul de Dunăre, care e la o azvârlitură de băţ. Aşa ar fi făcut olandezii, nemţii... Acum am putea să facem altceva: să împingem oraşul la nord, iar lacurile de acolo – Herăstrăul, de exemplu – să vină în mijlocul oraşului, pentru că Bucureştiul se sufocă într-un strat gros de praf, fără o apă mare. Apoi, aş face un mare turn în Bucureşti. De pildă, în spaţiul enorm dintre Dâmboviţa şi Casa Poporului aş face un turn de 400 m care ar da o axă a oraşului, un punct de reper. Bucureştiul ar putea fi transformat, dacă ar avea urbanişti vizionari şi mai curajoşi care să vadă oraşul pentru secolul XXI. Mi s-a reproşat că aş fi un nostalgic al Bucureştiului şi că văd un oraş al trecutului. Nu, dimpotrivă, văd un oraş foarte futurist, remodelat de cei mai mari arhitecţi ai lumii.
Sigur, ar trebui păstrate toate aceste enclave ale trecutului. Am protestat energic când s-a ars Moara lui Asan, evident de o mână criminală, şi nimeni nu face nimic. Am protestat când s-au dărâmat clădiri. De pildă, s-a dărâmat Pensionul Moteanu, unde a învăţat protipendada feminină a Bucureştiului, pe Calea Victoriei, vizavi de Academia Română, lipit de casa lui Barbu Catargiu care, din fericire, încă există (aici şi-a dat sufletul după ce a fost asasinat). Cine a făcut asta şi n-a plătit pentru nebunie ar trebui pedepsit. Cred că va dispărea în următorii cinci ani jumătate din Bucureştiul istoric.
Bucureşti – Strict secret, parte a unei memorii care trebuie regăsită
Cum pot fi salvate aceste locuri de memorie?
Bucureşti – Strict secret îşi propunea să fie o parte a acestei memorii dispărute. Dacă nu ai memorie, eşti o legumă, nu exişti. Existenţa umană în dimensiunea ei plenară înseamnă memoria, afectivitatea ce vine de la trecut şi duce în viitor şi dă astfel un sens existenţei. Altfel, n-are nici un sens. Comunismul a folosit strategia buldozerului, ca să şteargă memoria. A fost o politică de 50 de ani, două sau trei generaţii. Ne-am obişnuit cu ideea asta: ce dacă nu ştim ce a fost în trecut? Dar ne ducem în Occident, despre care zicem noi că este pragmatic, şi vedem că acolo păstrarea relicvelor şi conservarea trecutului fac obiectul unor legi speciale şi vinovaţii de încălcarea lor sunt foarte aspru pedepsiţi. Se cheltuie mulţi bani în prezervarea patrimoniului. Dacă la Roma dărâmi o faţadă, te ruinezi, te duci şi la puşcărie. Asta se întâmplă şi în America, unde, fiind o civilizaţie foarte nouă, ei păstrează trecutul cu foarte mare stricteţe. Bucureştiul este mai vechi decât orice oraş american! Ei, această grijă trebuie să o regăsim, pentru că ne vom regăsi şi firescul civilizaţiei noastre. Or, noi am distrus, am sluţit oraşul ăsta şi nu dăm semne că am avea vreun respect faţă de locul unde trăim.
Sigur, Bucureştiul nu are splendoarea geografică a Budapestei sau a Istanbulului, a Veneţiei. A fost aşezat prost, într-o mlaştină, în Codrii Vlăsiei, într-un loc de trecere între Braşov, Târgovişte şi Giurgiu. Era un popas unde caii obosiţi se opreau şi se propteau într-un par, unde mâncau şi înnoptau negustorii, soldaţii, curierii. Toţi călătorii străini au remarcat „aerul prost“. Dar, dacă ne-am aşezat aici şi suntem deja peste 2 milioane, cred că am putea amenaja locul ăsta în aşa fel încât să putem trăi convenabil. Să ne bucurăm de el.
Aşa cum detest şi iubesc Bucureştiul
l-aş părăsi mâine, dar m-am născut în Obor, am copilărit în Bariera Vergului, stau de 25 de ani în Mahalaua Filantropiei... Asta e substanţa vieţii mele. Biografia mea aici, cu bune şi cu rele.
Şarmul Bucureştiului: dai colţul şi intri în alt secol
Când lucraţi la Bucureşti – Strict secret şi apoi ieşeaţi pe stradă, vă uitaţi pe un ziar, deschideaţi televizorul, nu simţeaţi o falie între locurile, dar şi între oamenii din trecut şi cei de azi?
Ba da. Bucureştiul e un oraş sandwich, cu straturi de timp, de cultură, de civilizaţie. Poţi să mergi într-o zonă a oraşului şi te afli undeva în secolul XVIII, pentru că nu există canalizare, sunt garduri rupte, nu e electricitate chiar. Mergi în zona centrală şi eşti în secolul XXI, cu buildinguri, cu computere, cu Mercedes-uri. Practic, dai colţul şi intri în alt secol. Aşa e Bucureştiul. Poate ăsta şi e şarmul lui.
Dispreţul pe care îl avem pentru trecut e de sus până jos. Noi ne-am obişnuit să reproşăm autorităţilor chestiunile astea, dar mulţi uită să îşi vopsească gardurile, să îşi spele geamurile. În momentul când noi acceptăm să trăim în blocurile astea coşcovite, pline de igrasie, mizere şi nu suntem în stare să punem becuri pe scară sau să le întreţinem, e clar că avem un dispreţ absolut nu numai pentru oraş, pentru ziduri, ci şi pentru celălalt, şi pentru noi înşine. Sigur, Bucureştiul este un oraş aluvionar, probabil că două treimi dintre locuitori vin de după război în Bucureşti şi n-au bunici sau părinţi aici. Ei se duc la ţară ca să-şi găsească rădăcinile şi vin apoi aici ca într-un dormitor, ca într-un hotel de mâna a şaptea. Se duc la slujbă, mănâncă şi se culcă, dar se simt bine numai în curtea părintească dintr-un sat.
Fiecare generaţie dărâmă ce a făcut generaţia trecută
Aşa a fost Bucureştiul dintotdeauna sau există un moment de cotitură?
Cred că există un geniu inaugural la români. Într-un oraş occidental, când vine o nouă generaţie, ea se aşază alături, îşi construieşte un nou cartier, se vede după arhitectură. La noi, toată lumea se duce în aceeaşi zonă şi fiecare generaţie dărâmă ce a făcut generaţia trecută. Avem un geniu al răului, aş spune. Nici pe comunişti nu-i împiedica nimeni să construiască alături. Însă aproape toate centrele istorice din ţară au fost demolate de Ceauşescu. El a vrut să dărâme centrul istoric ca să şteargă memoria. Toate marile oraşe occidentale s-au constituit prin sate succesive care s-au aşezat unele lângă altele.
La noi, toată lumea vrea să intre în zona istorică, cumpără şi dărâmă case vechi şi face câte o baracă pe 7 etaje, fără nici un sens. Bucureştiul are 30–40% suprafaţă neconstruită, maidan, aici ar trebui să se construiască, nu pe Calea Victoriei! Este o meteahnă veche la noi, această chestie de a demola şi de a construi exact acolo unde au construit generaţiile precedente. Toată lumea vrea în centru, între Piaţa Unirii şi Piaţa Victoriei, între Operă şi piaţa Pake Protopopescu. Nu se poate. Avem alte terenuri enorme. Nu trebuie să intri pe Calea Victoriei, să dărâmi Pensionul Moteanu ca să-ţi faci un bloc de business. Aţi văzut cazul Catedralei „Sf. Iosif“ – este sinistru. Acel bloc se putea construi cu 500 m mai încolo, unde sunt terenuri goale, pustii, care au bălării înalte de 3 m. Asta e o boală, meteahna de a demola ce au construit alte generaţii, ca să punem un bloc de ultima oră, pe care şi generaţia următoare îl va demola...
Se pot educa generaţiile tinere de bucureşteni să respecte oraşul ăsta?
Deşi sunt profesor, nu cred în pedagogie. Singurul lucru bun pe care un profesor poate să îl facă este să spună copiilor ce să citească. Nu cred în rupturi, în revoluţii, cred că lucrurile se schimbă pas cu pas, uneori în rău, alteori în bine. Dacă vom avea noroc, s-ar putea ca o schimbare să se producă în 50 de ani, când se va ridica o nouă generaţie, crescută în condiţii normale, adică vor fi copiii care au făcut educaţia mai bună, în şcoli bune, ai căror părinţi au o stare materială şi pot să fie destul de relaxaţi ca să stea mai mult în biblioteci, să călătorească. Ei vor avea, cred, o mentalitate schimbată. Marile generaţii din secolul XIX care au propăşit România veneau din familii bogate care, de sute de ani, îşi creşteau nivelul de educaţie, cu fiecare generaţie. Ei fuseseră în tinereţe în Occident, fie ca să călătorească, fie ca să înveţe. Dar era o întreagă generaţie, nu erau doar câţiva. Ei nu aveau educaţia satului românesc sau a mahalalei bucureştene, ci veneau din această educaţie pariziană, londoneză, berlineză, vieneză. În acest moment, ce avem noi este un material de calitate slabă sau mediocră, desigur, cu explicaţiile istorice ştiute. Nu vreau să jignesc absolut pe nimeni, dar am crescut în şcolile în care am crescut,
cu familiile sărace din care venim, cu cărţile, cu cenzura pe care am avut-o pe cap, cu interdicţia de a călători. Toate acestea se resimt, acum se vede foarte bine că nu suntem întregi. Avem, de pildă, oameni cu foarte mulţi bani, la nivel financiar sunt comparabili cu oricine din lume, dar la nivel cultural sunt la o cotă minimală. Este un contrast între banii
pe care îi au şi mobilele pe care le pun în casă. N-au tablouri în casă, n-au gust să se îmbrace, nici ei, nici nevestele. Acest contrast între starea materială a foarte multora dintre cei care au reuşit după 1990 şi precaritatea condiţiei lor culturale şi intelectuale este principala problemă a elitelor economice, politice şi culturale de astăzi.
Bucureşti – Strict secret
va urma
Veţi continua serialul Bucureşti – Strict secret?
Pregătesc acum seria a doua, tot 32 de episoade. Vor fi destule din epoca de după război, vin mai aproape de lumea contemporană.
Însă acum montez un alt film pe care l-am făcut, Fuga din rai, un proiect pe scenariul lui Titi Popescu, despre două tentative spectaculoase de evadare din România, una eşuată, una de succes. Noi avem o dramă despre care nu ştim nimic: câte mii de oameni care au încercat să fugă au fost ucişi la graniţa României? Câte mii de oameni au fost judecaţi şi închişi pentru că au încercat să fugă? Câţi s-au înecat în Dunăre? Cred că, dacă am intra pe graniţă ca să facem cercetări, am găsi zeci de cimitire şi morminte comune. Despre lucrurile astea nu se vorbeşte şi cred că e una dintre marile drame ale României postbelice. Eu am încercat acum câţiva ani să obţin statistici despre asta, pentru că toate aceste incidente se raportau. Fără succes.
Am luat două asemenea cazuri şi le-am ecranizat. E o docudramă. Se foloseşte şi de mijloacele filmului artistic, dar şi de cele ale documentarului. Am intervievat supravieţuitorii, folosim arhiva etc. E foarte spectaculos. O tentativă reuşită de evadare a fost cu avionul, cu peste 20 de persoane la bord, iar alta, nereuşită, a fost simularea unei nunţi pe Dunăre, la Orşova / Modova Nouă.
Şi, din punct de vedere literar, ce pregătiţi?
Am terminat un nou roman. Dacă am scris Maestro în aproape 6 luni (dar l-am purtat cu mine 10 ani), la romanul pe care l-am terminat acum scriu din 1992 sau 1994, de când am fost a doua oară la Washington cu o bursă. Am construit un fel de roman ciudat, care a plecat de la un incident din 1990. La începutul lui noiembrie, pe când eram redactor-şef la 22, am fost la Moscova câteva zile, unde se făcea o întâlnire a directorilor de gazete săptămânale. Fiecare dintre invitaţi a primit câte un jurnalist din redacţia rusă să ne însoţească prin oraş. Eu am zis: vreau să merg la Mausoleul lui Lenin. Am luat metroul moscovit, unde am fost impresionat deoarece era plin de cerşetori şi de bătrâni, de mici negustori care vindeau te miri ce: cartofi, ceapă, icoane sau matrioşti. Mi s-a părut un peisaj halucinant, din Fellini, şi mi-am dat seama că ăsta
n-are cum să fie un imperiu, dacă în centrul oraşului e o asemenea mizerie şi sărăcie. În cel mai mare magazin, absolut pustiu, la un stand, o vânzătoare număra cu abacul! Ideea romanului s-a născut în momentul în care, după ce am văzut toate acestea, când am ajuns la 20 de metri de mausoleu, am făcut stânga-mprejur şi i-am spus ziaristului: nu mai vreau să văd Mausoleul lui Lenin!
Romanul acesta are o formulă nepracticată. Oricum, e foarte în apropiere de Urmuz şi de Cugler – Apunake. Personajele mele sunt Lenin, Brecht, Kafka, Freud, Tristan Tzara, Chaplin şi Picasso. Ele interacţionează în roman. E cea mai aventuroasă idee despre roman pe care am practicat-o aici şi probabil că e o carte pe care n-am să pot s-o repet ca formulă. Cred că un roman este şi o polemică în general cu genul romanesc, cu gramatica romanului, nu e doar un alt subiect pe care-l tratezi. Maestro a fost o melodramă şi am scris sub el nu „roman“, ci „melodramă“. Acestui roman i-am spus „un basm din secolul XX“. Am terminat romanul în vara asta, după 15–17 ani. Am scris masiv la el în 1993–1994, în 1997–1999, dar n-am fost mulţumit. L-am reluat vreo 5 ani mai târziu, am schimbat multe lucruri, l-am reaşezat. Anul acesta, pentru prima dată, am reuşit să ajung la capăt. A avut vreo 800–900 de pagini, am tăiat, cum fac la film (este o tehnică cinematografică), şi acum are undeva la 550 pagini. Este cea mai îndrăzneaţă formulă pe care am încercat-o vreodată, cu atât mai mult cu cât am avut impresia că m-arunc în gol. Nu e de nicăieri.
Când o să iasă acest roman nou?
Nu vreau să mă grăbesc. Între scrierea romanului meu Playback şi publicarea lui s-au scurs 16 ani. Sigur că plăteşti preţul că nu mai e atât de fierbinte şi lumea nu mai sare în sus, dar, pe de altă parte, rămâne aspectul clasic al lui: el se aşază mai temeinic. A stat în sertare multă vreme, puteam să-l public în prima variantă, din 1999. A mai avut două versiuni şi abia asta e cea care m-a mulţumit. Nu mă grăbesc să-l dau spre publicare. Aştept editorii. Aş vrea să-l public la anul. Trebuie să vă spun că au apărut edituri din străinătate care ştiu despre el şi mi-au cerut fragmente, ceea ce nu s-a întâmplat încă la Bucureşti. Am aceleaşi reticenţe. Nu văd de ce ar trebui să apară acum. Nu sunt curios să văd reacţia prietenilor sau a criticilor. Aş vrea mai curând să am reacţia publicului. Mi-a spus cineva că e mult prea sofisticat, deşi eu am încercat să fac o poveste foarte simplă şi foarte hazoasă. Sper ca pe fiecare pagină cititorul să izbucnească în râs. Mai mult nu-mi doresc.
Interviu realizat de RAZVAN BRAILEANU
FLORIN ROTARU*
Un simpozion menit a releva importanţa culturală a Bucureştiului
Simpozionul internaţional Cartea. România. Europa s-a desfăşurat, anul acesta, în cadrul aniversării a 550 de ani de atestare documentară a oraşului Bucureşti, organizat sub egida Primăriei Capitalei. Cum s-a încadrat tematica simpozionului în programul Bucureşti 550?
Simpozionul internaţional intitulat Cartea. România. Europa a debutat anul trecut, în 2008, în data de 20 septembrie, de Ziua Bucureştilor. A fost dedicat aniversării a 500 de ani de la prima carte tipărită pe teritoriul actual al României: Liturghierul imprimat de Macarie, în anul 1508, cu binecuvântarea voievodului ţării, Radu cel Mare. Aşadar, dintru început
ne-am propus să fixăm acest simpozion în memorie prin acelaşi titlu şi aceeaşi dată, 20 septembrie, Ziua Bucureştilor. Evident, de fiecare dată, dedicăm simpozionul unei mari aniversări din cadrul acelui an.
Organizarea unei conferinţe internaţionale de asemenea proporţii durează cel puţin 6-8 luni. Când am dedicat simpozionul acestei aniversări a oraşului nu exista niciun program cultural pregătit special pentru acest tip de eveniment. Integrarea simpozionului într-o anumită tematică am gândit-o prin relevarea importanţei culturale a oraşului Bucureşti şi prin prezentarea personalităţii voievodului Vlad Ţepeş.
Cum vedeţi această ediţie faţă de ediţia precedentă?
A doua ediţie a fost, în mod natural, cu mult superioară faţă de precedenta. Greu a fost începutul. Acum, după o reuşită memorabilă, era normal să participe mai mulţi specialişti, întrucât informaţia a început să circule în mediile ştiinţifice şi academice.
Simpozionul s-a bucurat de o largă participare internaţională, reunind specialişti din domenii diverse: profesori universitari, istorici, muzeografi, reprezentanţi ai instituţiilor de cultură din întreaga lume. Cum aţi reuşit să aduceţi laolaltă atâtea nume de prestigiu?
În reuşita unei organizări de asemenea proporţii, rolul fundamental este jucat de relaţia profesională. Marile personalităţi nu răspund unei simple invitaţii internaţionale. Tuturor oamenilor de ştiinţă trebuie să le câştigi încrederea. Ei nu au obligaţii faţă de nimeni. Trebuie să recunosc că am fost ajutat de Ioana Feodorov, de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, şi de Rodica Pop şi Julieta Rotaru, de la Biblioteca Metropolitană Bucureşti.
Lucrările au fost structurate pe patru secţiuni: Istoria şi civilizaţia cărţii, Biblioteconomie şi ştiintele informării, Europa şi Occidentul şi Latinitatea orientală. Spuneţi-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre fiecare secţiune în parte.
Prima secţiune a fost şi va fi şi în viitor dedicată istoriei şi civilizaţiei cărţii, în coordonarea generală a prof. Frederic Barbier, directorul Institutului de Istoria şi Civilizaţia Cărţii din Franţa. Lucrările susţinute în această secţiune au fost dedicate, în proporţie covârşitoare, istoriei cărţii româneşti, iar în cazul subiectelor privitoare la istoria universală a cărţii, întotdeauna s-a menţionat rolul unui centru tipografic românesc, cu precădere cel bucureştean.
A doua secţiune a cuprins tema legată de biblioteconomie şi ştiinţele informării şi a fost coordonată de Rejean Savard, prof. la Universitatea din Montreal şi preşedintele Asociaţiei Internaţionale Francofone a Bibliotecarilor şi Documentariştilor. Este o secţiune a profesiei de bibliotecar şi a instituţiei care este biblioteca, unde specialiştii au posibilitatea să cunoască alte experienţe şi să se realizeze acel mult dorit transfer de competenţe.
Penultima secţiune, Europa şi Orientul, a cuprins teme privitoare la culturile şi civilizaţiile orientale şi a fost coordonată de prof. Jaques Legrand, preşedintele Institutului Naţional de Limbi Orientale Contemporane din Franţa. Anul acesta au participat specialişti eminenţi în acest domeniu şi s-a împlinit, astfel, un gând al lui Mircea Eliade din anii 1940, gând pe care-l cunosc din destăinuirea facută mie de Constantin Noica, în anii 1984. În cercul acestor specialişti din toate continentele, numele lui Mircea Eliade este aproape singurul nume românesc cunoscut. Spun aproape singurul, pentru că sunt 4–5 specialişti care cunosc lucrările semnate de Sergiu Al. George. În rest, domneşte tăcerea neantului sau a nefiinţei, cum îi plăcea lui Constantin Noica să spună. Regretabilă este slaba participare românească, ceea ce denotă, în fapt, nivelul scăzut, necompetitiv din ţara noastră. Cu o tradiţie strălucită, formată de către orientalişti eminenţi, cum au fost Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir, starea de astăzi din România este, din păcate, jalnică. Evident, există multe mofturi şi trebuie să recunoaştem că, aici, suntem campioni. Desigur, acest simpozion le creează acestora o stare puternică de disconfort, pentru că ei vor rămâne în această lume a globalizării, undeva, pe malul Lacului Ciurel.
Ultima secţiune este reprezentată de tema Latinitatea orientală şi a fost coordonată de prof. Nicolae Şerban Tanaşoca, directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene din România. Lucrările prezentate au făcut referiri la istoria balcanică, cu accente asupra civilizaţiei româneşti sud-dunărene şi a rolului de centru cultural al spiritualităţii ortodoxe jucat la Bucureşti, timp de aproape cinci secole.
Cum vedeţi viitorul cărţii în epoca digitală actuală?
Cartea, în format tradiţional pe suport de hârtie, nu va dispărea în viitorul apropiat, dar cu certitudine se va diminua drastic influenţa ei. Deja a apărut o categorie de vârstă până la 16 ani care cunoaşte modificări psiho-somatice. Aceşti tineri utilizează numai calculatorul şi au cu totul alte ierarhii ale valorilor, alte repere axiomatice. Dar, în ţara noastră, nimeni nu este preocupat de acest subiect care poate fi numit cu modestie: viitorul României. În Occident, s-au făcut şi se fac cercetări ştiinţifice şi se caută soluţii. Noi înşine, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, am organizat, în iunie 2009, un curs franco-român de formare profesională continuă pentru bibliotecari, curs susţinut de prof. Marc Maiseunneuve, personalitate recunoscută în Franţa. Bibliotecile sunt în căutarea unor noi forme ale dialogului cu aceşti tineri, iar rolul bibliotecarilor va fi fundamental în etapa următoare.
Care este, în opinia dvs., atât în calitate de director general al Bibliotecii Metropolitane, cât şi ca de om de cultură, rolul cărţii în promovarea culturii române şi a imaginii României în Europa?
Cartea, în cele două formate, pe suport de hârtie şi în format electronic, va avea şi în viitor un rol fundamental pentru imaginea României.
Interviu realizat de CRISTINA SPATARELU
