Pe aceeași temă
PAULCERNAT
Schimbarea la faţă
La 40 de ani, Dan Lungu este un scriitor profesionist complet: poet la debutul editorial, apoi autor apreciat de proză scurtă, de romane şi piese de teatru, eseist, fost lider de opinie în gruparea ieşeană Club 8, fost redactor la revista Timpul şi actualmente redactor al revistei pariziene Au Sud de l‘Est, el a devenit, împreună cu Filip Florian, cel mai tradus scriitor român al promoţiei afirmate în ultimul deceniu. Demersul său literar e coextensiv celui al universitarului – sociolog de şcoală nouă, preocupat de investigarea mecanismelor sistemului comunist şi a efectelor sale în planul existenţei sociale cotidiene. În plus, lucru demn de apreciat, Dan Lungu are hărnicia şi consecvenţa pe termen lung a autorului care-şi construieşte, pas cu pas, o operă, adaptându-şi proiectul personal la orizonturile de aşteptare ale pieţei interne şi externe. S-a spus deja că scrisul său reprezintă un avatar al „microrealismului social“ optzecist, minus componenta experimentalist-textualistă. A fost îndeajuns subliniată şi calitatea de meseriaş riguros, eficient şi pragmatic a prozatorului „cu amănuntul“. Ar mai fi de adăugat refuzul sistematic al autobiografismului în favoarea observaţiei exterioare (dublate de empatie) şi a documentării „de teren“ despre mediile investigate narativ. Pe de altă parte, succesul la export nu poate substitui anumite neajunsuri de fabricaţie: cu tot cehovianismul lor subtil, textele de până acum ale lui Dan Lungu nu au forţa şi complexitatea necesare pentru a depăşi o zonă, biblic vorbind, „nici rece, nici fierbinte“ a literaturii; un bun scriitor middle class, aşadar. E aproape sigur că, lucid cum îl ştim, autorul va fi realizat acest lucru: cel mai recent volum ni-l arată în plin proces de schimbare la faţă – şi de upgradare...
Nu cred a greşi văzând în Cum să uiţi o femeie primul veritabil roman al lui Dan Lungu. Atât micul decameron al suburbiei posdecembriste din Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri şi mistere, cât şi microistoria femeii „ostalgice“ din Sînt o babă comunistă! erau mai mult nişte extensii de povestiri, abil lucrate şi cu multe merite, desigur, dar fără consistenţa unui autentic edificiu romanesc şi fără intensitatea menită a le ridica la puterea prozei „majore“. Crescând sensibil miza, volumul de faţă plusează şi la capitolul cantitate (380 de pagini), şi la acela al complexităţii compoziţionale (naraţiune pe mai multe paliere, cu deschideri multiple...), şi la cel al „picturii de medii sociale“ (mult mai diverse, de la cele gazetăreşti la comunităţile neoprotestante, de la privilegiaţii anilor ‘80 la rataţii anilor 2000...), şi la cel tematic (sunt ţintite dintr-un foc trei teme grele: dragostea, alienarea contemporană şi convertirea religioasă). Prea „diurn“ în volumele anterioare, Dan Lungu atacă acum decis teritorii „nocturne“, incontrolabile, destabilizante ale existenţei.
Cum să uiţi o femeie evoluează pe două planuri principale, alternante şi aparent convergente, cărora li se asociază la un moment dat şi perspectiva femeii care trebuie uitată... Prima partitură – perspectiva subiectivă, la persoana I – îi aparţine lui Andi, un ziarist încă tânăr, părăsit inexplicabil de iubita lui Marga şi încercând să-şi amintească toate detaliile relaţiei lor pentru a se vindeca de ea. Cea de-a doua – la persoana a III-a, obiectivă şi omniscientă prin urmare – îl surprinde pe acelaşi Andi într-un moment ulterior, părăsindu-şi din motive pecuniare garsoniera închiriată, pentru a fi adăpostit, o vreme, în locuinţa unui prezbiter adventist care-l introduce în viaţa comunităţii sale. Există şi două capitole adiacente în care Marga, devenită nu numai iubită, ci şi colegă de serviciu a lui Andi, îi relatează acestuia – într-un stil „feminin“ foarte scriptic... – propria copilărie şi adolescenţă: juna frumuseţe enigmatică şi egocentrică, înnebunită după cosmetice şi cu o înţelegere aparte pentru umanitatea vedetelor pop, apare acum în ipostaza unei fete de ştab comunist, aruncate într-o existenţă pe care nu o înţelege.
Cele două mari planuri narative pun faţă în faţă două lumi complet divergente, incompatibile: lumea presei cotidiene, lume a efemerului prin excelenţă, şi comunitatea creştinilor adventişti, care trăieşte după regulile de acum 2000 de ani, nu în acord cu prezentul (post)modern. Că Dan Lungu încearcă să facă pasul spre alt tip de proză decât cel cu care ne-a obişnuit deja o arată inclusiv modificările de registru stilistic: tonul sec, vag mucalit lasă treptat locul unui registru aproape expresionist, fracturat, uneori vag halucinatoriu, sugerând degringolada psihică şi neliniştea metafizică a protagonistului. Cele câteva pasaje mizerabiliste de tip Cheta la flegmă (v. scena uciderii melcilor din veceurile adolescenţei lui Andi) nu fac decât să confirme acest lucru. Există însă şi alte indicii ale reorientării prozastice. Prezenţă constantă în romanele politice ale anilor ’60–’70, jurnalistul revine acum ca erou central de pe coordonatele noului mileniu, deşi „căutarea“ lui nu mai vizează dezvăluirea unor adevăruri abstracte, ci înţelesul intim al unei iubiri pierdute şi posibilităţile de a o „uita“ prin schimbarea radicală a vieţii. Romanul de dragoste dintre Andi şi Marga începe de fapt cu plecarea celei din urmă, fiind trăit ca absenţă şi retrăit ca rememorare, iar apariţia şi dispariţia la fel de inexplicabile a Margăi din viaţa prematur blazatului jurnalist aduc un halou de mister gen Eliade, cu un benign grăunte melo.
Un dramatism autentic al relatării întâlnim mai ales în episodul întâlnirii Margăi la un chef cu studenţi basarabeni, unde simularea de către tânăra femeie a îndrăgostirii de taciturnul Andi îi serveşte drept artificiu pentru a scăpa de fostul iubit venit să o supravegheze. Ulterior, mimarea de conjunctură a dragostei cu noul ales se va transforma în dragoste efectivă, până când eroina decide, brusc, să întrerupă jocul. Dar relaţia dintre Marga şi Andi pare mai mult un pretext narativ pentru ceea ce va să vină: minus începutul şi sfârşitul, istoria iubirii lor se arată a fi cu totul mediocră, mult sub nivelul celei anterioare dintre Andi şi alcoolica, autodistructiva boemă Luana. Totuşi, chiar dacă imaginea Margăi e foarte light, faptul nu poate fi trecut neapărat – cum afirmă Adriana Stan – în contul nerealizărilor autorului. Descrierile izmenit-kitschoase de genul „cărniţă moale şi ochi turcoaz, buze zemoase şi dinţuci râzăreţi. Sâni cârni şi o pereche de craci de să zvârli cu basca în felinare“ îi aparţin, totuşi, lui Andi. În schimb, tânăra devine cu adevărat convingătoare, literar vorbind, atunci când îşi evocă trecutul familial şi educaţia sentimentală din anii ‘80. Alături de partitura confesivă a Margăi, alte reuşite vizibile ale romanului sunt: 1) extraordinarul capitol despre spitalul de boli mintale unde eşuează Luana (în treacăt fie spus, secvenţa ar putea constitui un punct de pornire pentru un roman despre dragoste, alcool şi nebunie...); 2) tot ce ţine de prezenţa lui Andi în interiorul comunităţii adventiste, culminând cu personajul Set (un profesor de matematică văduv) şi cu impresionanta lui istorie de viaţă, suprapusă credibil istoriei pocăiţilor din Moldova ultimului secol. Dincolo de asta, există destule subtilităţi de observaţie psihologică şi comportamentală, destule situaţii surprinse cu mână de prozator matur şi versat. La pasivul naraţiunii intră în schimb anumite digresiuni parazitare (cum ar fi rememorarea unui episod din liceu despre uciderea melcilor de pe pereţii closetelor) şi aproape tot ce ţine de mediile jurnalistice (corect descrise, dar previzibil şi plat, pur exterior). Am amintit deja de imaginea light a Margăi, femeia alcătuită din frumuseţe tip Barbie, shopping şi piele tratată cu jojoba. Dar Andi însuşi, în ipostaza de jurnalist, e un personaj destul de plat... Abia mutaţia sa existenţială – inclusiv cea locativă! – salvează volumul, dând substanţă, anvergură problematică şi relief unui roman care, pe latura lui „de dragoste“, părea condamnat la un statut cel mult onorabil... Părăsit de iubită – o femeie deloc fatală, dar care ştie când să apară şi să dispară – jurnalistul va fi relansat pe coordonatele unei aventuri existenţiale pasionante. Importă prea puţin de ce şi unde a plecat Marga (la sfârşitul cărţii, Andi descoperă pe messenger-ul unei colege de serviciu, Larisa, un nickname – „margarina“ – cu replici elocvente: „mai lasă tzigara, fata!“, „pa! pa! plange bebe“ ş.a.m.d.). Ceea ce contează e faptul că, plecând, Andi devine protagonistul unui remarcabil roman despre viaţa într-o comunitate neoprotestantă. Tentative de explorare literară a unor zone religioase marginale au mai existat în proza noastră de dată recentă, de la imaginea sectelor din Cele mai frumoase creiere de Silviu Gherman la aceea, mai elaborată, a iehoviştilor din ultimul roman al lui Daniel Bănulescu; ele sunt însă fie prea şarjate, fie colaterale. Aducând lumea adventiştilor în prim-plan (o lume cu care „ethosul întreprinzător“ al autorului are ceva afinităţi...), Dan Lungu reuşeşte o performanţă narativă prin frustrarea inteligentă a aşteptărilor cititorului şi prin complexitatea verosimilă a reprezentării unei mediu aparte, cumva exotic, lesne de caricaturizat dar greu de înţeles din afară. „Pocăiţii“ nu sunt nici caricaturizaţi, nici idealizaţi, iar personajul Set nu e redus la clişeu: departe de a fi un formalist bigot, el apare ca un om obişnuit, sfios şi înţelegător faţă de cârcotelile sceptice, uneori veninoase sau agresive ale oaspetelui său. E, în plus, un ins generos şi un creştin autentic, chinuit de dilemele propriului destin şi de vulnerabilitatea propriei credinţe, un „pedagog“ răbdător şi plin de tact, care nu-şi impune crezul şi care îşi ajută aproapele fără a cere nimic în schimb. Scenele din viaţa comunităţii adventiste sunt, de asemenea, prezentate fără tezism şi fără ispita alunecării în şablon, iar „demascarea“ furioasă de către Andi a unor groteşti manuale de evanghelizare („ăsta e manual pentru securişti... pentru infiltrarea spionilor, dragul meu...“) ţine de acelaşi cod al verosimilităţii. În orice caz, nu documentarea „pe teren“ în comunităţile neoprotestante din România constituie principalul avantaj al lui Dan Lungu (deşi sociologul ieşean le-a studiat îndeaproape, după cum singur declară), ci atitudinea comprehensivă a scriitorului faţă de personajele sale, capacitatea lui de a le privi deopotrivă empatic şi critic umanitatea şi de a le pune într-o ecuaţie epică valabilă, plină de naturaleţe. Maxima intensitate emoţională e atinsă în scena în care „fraţii“ (alături de scepticul Andi, însoţitorul lor de ocazie) sunt bătuţi şi umiliţi de o gaşcă de ciobani ortodocşi dintr-un sat montan, în timpul unei călătorii prilejuite de participarea la o înmormântare. Expresivă şi credibilă este şi neînţelegerea sarcastică a lui Andi faţă de „pocăiţi“, vehementă la începutul coabitării cu ei, dar tot mai fragilizată pe parcurs sub loviturile unui destin căruia protagonistul învaţă să-i citească semnele...
Acest proces de erodare a vechilor certitudini constituie, fără doar şi poate, axul romanului. Rezistând (de la un punct încolo cu disperare) ispitei unei convertiri ce i-ar fi răsturnat întreg modul de viaţă, Andi apare la final abia în drum spre un astfel de gest, inapt deocamdată să renunţe la singurătatea unei vieţi la limită, nesigure şi angoasante, în favoarea unei „vieţi noi“, fortificate de stabilitatea credinţei şi de regulile stricte ale comunităţii adventiste. Lecţia pe care o învaţă de la „pocăiţi“ jurnalistul e aceea a acceptării propriei alterităţi, capacitatea de a se privi pe sine ca pe un altul şi de a se judeca din afară („Nici nu bănuiam că de a doua zi avem să fiu mai puţin singur. Mai mult de atât, că în curând voi putea vorbi despre «eu» ca despre «el», că aveam să încep s-o uit cu adevărat pe Marga“).
Un lucru mi se pare evident: prin noul său volum, Dan Lungu iese din categoria prozatorilor middle-class şi urcă în upper middle-class, căpătând „greutate“ ca romancier. Nu-i rămâne decât să-şi consolideze poziţia cucerită.
MIHAELA IANCU
An tan te, dize mane pe...
- Nu mai fug!, ţipă puştiul şi merge smucit, cu pălăria înflorată pe-o parte.
Mama a decis că vor pleca acasă. Îl ţine de încheietura mâinii şi-l poartă ca pe un inculpat:
- Numai, gata! Păi de când ai venit tot fugi, şi fugi, încontinuu, încontinuu!
- Nu mai fac... Nu mai fuuug!
Dar decizia rămâne definitivă. Cei doi traversează parcul pe lângă balansoar şi tobogane, apoi se îndreaptă spre ieşirea din Cişmigiu.
Pe puntea din lemn, la intersecţia dintre rampele de urcare, o fetiţă tunsă în unghiuri drepte, până la baza gâtului, cu un breton ciuntit şi o rochie forfecată în stilul hainelor din Familia Flinstone, s-a numit singură Povestitoarea şi Regizoarea întâmplării. Acum alege personajele:
- Cine vrea să fie Prinţesă?
Trei mâini sunt în aer. Balaurul este deja ales şi fără ocupaţie, aşa că i se prezintă victima:
- Balaure, treci după ea.
Tânăra domniţă şi bestia în miniatură urcă spre turnul de fildeş – un pătrat acoperit cu o cupolă din plastic, roşie – din care se zăreşte un drum prăpăstios şi şerpuit, descris de tobogan.
- Ne mai trebuie un prinţ ca s-o salveze pe Prinţesa Căpşunică.
Povestitoarea se uită în jur şi nu găseşte niciunul potrivit. Coboară de pe punte, face un ocol cu privirea şi se îndreaptă spre un băieţel care sapă de zor cu lopăţica în nisip. Băieţelul îşi ridică ochii albaştri şi o priveşte cu gura întredeschisă. Povestitoarea se apleacă şi îl întreabă:
- Băieţel, vrei să fii prinţ?
Băieţelul rămâne neclintit, uimit de aşa o propunere. Mama mustăceşte în spatele lui, dar nu intervine.
Povestitoarea mai încearcă o dată, împreunându-şi mâinile. Îi spune:
- Hai, vrei?
Băieţelul abia clipeşte. Rămâne pe gânduri, aşa că fetiţa se întoarce pe punte. Acolo o aşteaptă una din blondele rămase nedistribuite:
- Tu o să fii servitoarea. Asta a mai rămas.
În mijlocul locului de joacă, apare o creatură cu bust generos, braţe viguroase şi cu vreo zece capete mai înaltă decât copiii. Îşi trece greutatea de pe un picior pe altul şi scoate balonaşe pe gură. Suflă printr-un cerc pe care mai întâi îl introduce într-o licoare magică: detergent de vase diluat cu apă. Tutunul i-a slăbit puterea vocii, dar se străduieşte să se facă auzită de cât mai mulţi:
- Mingiuţeee! Balonaşeeee!
Copiii sparg repede bulele şi se întorc la treburile lor. Singurul care rămâne ferm pe poziţii, în aşteptarea unei noi runde, este Super-Man, îmbrăcat într-un tricou care-i poartă numele de erou şi
înarmat cu o sabie-balon mult mai puternică decât efemeridele astea plutitoare. Le pune în gardă cu un sunet de atac, apoi se înalţă şi le străpunge cu arma mortală. Creatura priveşte în jur cum mor armate întregi de baloane degeaba.
Continuă plictisită:
- Balonaşeee, miungiuţee, modelinoo, Yo-Yo!
Nimeni nu pare interesat de muniţia ei. Normal, toată lumea vede că Super-Man e mai tare.
Din partea opusă, se aude o voce piţigăiată:
- Apare Batman-Super-Liliacul!
De fapt, e cel mult Robin ascuns în spatele unei măşti albastre, pictate. El e astăzi discipolul Căpitanului Hook, o mogâldeaţă blondă cu picioare strâmbe şi ochi de basset. Căpitanul şi-a regăsit arma în nisip.
- Dă-mi mie ăla.
Maestrul însă consideră că Robin nu e încă pregătit:
- Prietene, îi spune Căpitanul, trebuie să-l ţii bine. E un cuţit.
Niciunul din ei nu pare să vadă că vorbesc despre ceea ce a mai rămas dintr-o vată pe băţ.
Robin vrea să-şi demonstreze puterea. Apucă de jos o frunză de viţă de vie din care începe să smulgă bucăţi, plin de îndârjire.
- Aşa, prietene, îl încurajează Hook cu admiraţie. Aşa, Batman, rupe-o. Până nu mai rămâne nimic. Trebuie să iasă mai bine.
Robin nu mai lasă decât codiţa din frunză. E pe drumul cel bun.
La 20:17, mama trece pe lângă puntea din lemn colorată în roşu şi albastru, în faţa căreia se află, pe jos, aruncate în dezordine, o pereche de sandale, un rucsac, o sticlă cu apă de un litru şi o lopăţică. Strigă, cu ochii la obiecte:
- Izabelaaa! Izabelaaa!
Din faţă aleargă Izabela. Desculţă, cu părul săltând, prins în coadă, pe spate.
- Hai acasă, îi spune mama.
Izabela pune o faţă de condamnată. Îşi încearcă norocul pe o voce miorlăită de pisică ajunsă la mila oamenilor din poziţia ei de aristocrată.
- Hai mai stai un pic!
- Păi tu ştii cât e ceasul? Până ajungem acasă se face nouă.
- Uite, încă atâta.
Adică atât cât ar încăpea în palmele ei mici, unite. Apoi zâmbeşte şi se întoarce spre scrânciob, cu tălpile goale săltând în nisip.
Tata urcă cu Eliza de mână, pe punte. Au de traversat o zonă de conflict:
- Nu, dragule, nu e frumos să vă bateţi!, intervine el.
Conflictul se opreşte pentru moment, până la trecerea vizitatorilor.
- De data asta mergi cu tati, îi spune Elizei.
Au ajuns sus, în punctul de unde se coboară pe tobogan. În faţa Elizei se cască un drum înalt, alunecos şi în spirală. Nu are curaj să se aşeze. În cele din urmă se apleacă. Capul ei mic dispare în spatele pereţilor, dar rămâne pe loc. Tati se aşază şi el pe vine şi o ia în braţe:
- Nevastă, vezi că vin!
Pornesc amândoi la vale. Mami îi şi aşteaptă la bază, cu geanta pe umăr şi plasa în mână. Tati ţipă de entuziasm cu genunchii ridicaţi. Din scorbura formată de unirea picioarelor, Eliza râde sănătos.
A doua oară, tati urcă cu ea, dar Eliza trebuie să coboare singură. O avertizează de jos. Şi din nou în faţa liniei de start. Eliza nu porneşte. Tati se aruncă în faţa ei.
- Maria, prinde-mă!
- Cristi, ai grijă, îi strigă Maria de jos, mândră şi jenată în acelaşi timp.
Tati a aterizat, dar Eliza nu se convinge să alunece. De jos, mami şi tati îi scandează numele:
- Hai, E-li-za! Hai, E-li-za!
Fetiţa porneşte într-o poziţie chinuită, cu spatele aproape lipit de tobogan, mâinile ţinute în disperare de pereţi, un picior în lateral şi unul de-a lungul liniei de coborâre. La fiecare din cele două curbe, zulufii blonzi îi vin în faţă. Are o aterizare uşoară şi în siguranţă.
Mami şi tati sunt încântaţi. Eliza îşi primeşte felicitările şi apoi se urcă singură pe trepte. Şi încă o dată. Şi încă o dată.
Căpitanul Hook e rănit. S-a împiedicat şi a căzut cu picioarele printre zăbrelele gardului de fier care desparte zona cu nisip de cea cu pietriş. Mama vine la recuperare împreună cu fratele cel mic şi mozolit de ciocolată pe la gură. Îl strânge de pe jos şi-l şterge de praf.
Hook are o faţă schimonosită. Alura lui de maestru s-a dus pe apa sâmbetei. Abia merge, iar mâinile îi atârnă în laterale de parcă ar fi o păpuşă pe sfori. Parcă a uitat ceva. Să plângă. Îşi aduce aminte după câteva secunde şi încercări repetate de stoarcere a lacrimilor. Fratele cel mic îi poartă acum cuţitul. Îl ţine cu lama în jos, ca un ucigaş. Pare fioros şi cu siguranţă petele de ciocolată de pe faţă sunt ceea ce a mai rămas din victimele lui. El trebuie să aibă un respect aparte pentru Hook cel aflat în suferinţă, aşa că decide să-l urmeze întocmai. Se pune pe plâns. Mama îl ia în braţe şi îl îmbarcă în cărucior, îi pune centura de siguranţă şi părăseşte terenul de luptă. Hook îi urmează şchiopătând. Se uită în jur după Robin şi îşi aminteşte tot mai rar să plângă.
Dincolo de gardul din fier, un puşti brunet cu pielea măslinie se îndreaptă grăbit dinspre banca pe care stă aşezată bunica înspre tobogan. Trage cu disperare de marginile tricoului, în lateral şi încearcă să-l lungească dincolo de şortul albastru. Se uită des în spate, atent să nu-l vadă cineva. Din urmă vine prietena lui de joacă, cu spatele lat, umeri ridicaţi şi braţele aproape lipite de trunchi. Îl asigură că acoperirea este garantată:
- Merg în spatele tău, merg în spatele tău.
Dar puştiul renunţă să se caţere până sus. E prea riscant şi prea multă lume.
- Eşti un fiţos, îi spune fetiţa supărată că trebuie să alunece singură pe tobogan.
În ultima secundă, băiatul ajunge din câţiva paşi sus, se uită circumspect în jur şi se aruncă după ea.
- Nu se mai vede, Gabi!, îi strigă cea care-l apostrofase mai înainte.
Şi ţuşti pe rampa de lansare din nou.
Băiatul ridică de capătul de sus al şortului şi îl îndeasă sub elastic ca să-i fixeze poziţia. Apoi întoarce spatele către fetiţă şi o întreabă:
- Se mai vede?
Printr-o crăpătură a şortului, acum plisat, se zăreşte o bucată din slipul lui portocaliu, de lungimea unui deget.
- Nu se mai vede, îl minte ea cu neruşinare. Acum ne distrăm?
Gabi urcă din nou treptele din lemn, cu spatele adus şi fundul în sus. Duce des mâna la spate.
I-au plesnit pantalonii de-atâta joacă.
BIANCA BURŢA-CERNAT
Pentru o reconsiderare a „prozei obiective“
Doina Ruşti a debutat ca prozatoare abia în 2004, cu Omuleţul roşu, publicând într-un interval de numai cinci ani patru romane. E o performanţă, şi nu doar una cantitativă, pentru că autoarea, deşi compune cum bănuiesc cu mare uşurinţă, nu se numără printre scriitorii de cărţi în serie, productivi în detrimentul artisticităţii, nu se „repetă“ de la un volum la altul, nu aruncă pe piaţă carte după carte dintr-o simplă ambiţie a succesului. Doina Ruşti se distinge în proza ultimilor ani, între altele, prin aceea că reuşeşte să întrunească două calităţi pe care, în general, le regăsim rareori la unul şi acelaşi prozator: scrie bine şi totodată are constanţă; aşa cum a evoluat până acum, lasă impresia că posedă energia necesară pentru a participa la o cursă lungă, la o probă de maraton. Cu adevărat „motivată“, consecventă cu propriul proiect ce constă, mi se pare, în a spune cât mai multe lucruri, şi în chipuri cât mai variate, despre lumea în care trăieşte , autoarea în discuţie nu pierde vremea cu lamentaţii despre cât de greu îi e scriitorului român al zilelor noastre să găsească timp (şi) pentru scris, ci scrie pur şi simplu. Proza sa, am mai spus-o şi cu altă ocazie, are soliditate şi respiră un aer sănătos de realism; neexcluzând experimentul şi fineţurile textuale, e totuşi o proză interesată în primul rând de general-uman, de caractere, de social, de istorie, de nenumăratele faţete ale „realităţii“. În fiecare dintre cărţile autoarei, această mereu controversabilă „realitate“ e filmată din alt unghi şi cu alte mijloace. În Fantoma din moară (cartea cea mai puternică a Doinei Ruşti) citim o excepţională parabolă a istoriei recente. În Zogru (2006) se reconstituie, pe filonul realismului magic, legături subterane pe care prezentul banal le întreţine cu un trecut de fantasme. Iar în Omuleţul roşu autoarea exersează şarja à la David Lodge.
Romanul Lizoanca la 11 ani schimbă cu totul registrul cărţilor anterioare, propunând cu destul curaj dacă luăm în calcul prejudecăţile de receptare în virtutea cărora sofisticarea echivalează cu valoarea estetică o naraţiune simplă, cinstit-realistă, complet lipsită de zorzoane. De altfel, cred că subiectul şi temele abordate impuneau de la sine această formulă. Autoarea porneşte de la un element banal din realitatea imediată o ştire de presă potrivit căreia „o prostituată de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis“ şi ţese în jurul acestuia o naraţiune despre atrocităţile cotidiene de care oamenii află, cu detaşare şi nu fără o oarecare cinică voluptate, la „ştirile de la ora cinci“, dar pe lângă care, de fapt, se trece cu vinovată indiferenţă. Pornind de la un „fapt divers“ (chiar dacă e cutremurătoare, oripilantă, întâmplarea cu pricina tot în registrul faptului divers rămâne), Doina Ruşti scrie un roman cu bătaie mai lungă decât s-ar crede la o lectură pripită: un roman despre Rău. Banalitatea întâmplărilor şi a personajelor din Lizoanca la 11 ani are legătură cu o aşa-numită „banalitate a Răului“.
Cartea e de un realism puternic, solid, construită cu acel condei sigur de sine al „prozatorului obiectiv“ în legătură cu care s-au rostit destule cuvinte zeflemitoare în a doua jumătate a secolului XX. Formula obiectivă e însă la fel de viabilă astăzi ca aceea „subiectivă“; în plus, am avea motive să considerăm că impune mai multe dificultăţi scripturale. Mai accesibilă cititorului, „proza obiectivă“ este, pentru scriitor, o piatră de încercare; e mai uşor să scrii la persoana întâi, limitându-te la o unică perspectivă sau combinând, amestecând mai multe perspective subiective, e mai uşor să scrii proză autoreferenţială sau proză livresc-parodică decât să construieşti, în maniera blamaţilor („desueţilor“) realişti de şcoală veche, o lume ficţională veridică, în care personajele sunt lăsate să evolueze şi să interacţioneze firesc, nederanjate de intervenţia sâcâitoare a Autorului (ca în proza postmodernistă, de pildă), care ţine să atragă la fiecare pas atenţia asupra prezenţei sale. În Lizoanca la 11 ani, Doina Ruşti face acest exerciţiu de „penitenţă“, întorcându-se cu asumată modestie la un tip de proză ce sfidează snobismul tehnicist şi hiperexperimentalist.
Exerciţiul îi reuşeşte cu asupra de măsură. Autoarea ocoleşte cu abilitate capcanele care ar fi putut arunca naraţiunea într-o fundătură tezist-moralizatoare. Neutră, rece, în permanenţă supravegheată, vocea naratorială nu face decât să descrie „obiectiv“ diferitele situaţii dar le descrie cu acurateţe, cu o foarte vie atenţie la detaliul semnificativ, la nuanţele unui gest sau ale unei replici. Autoarea nu-şi „discriminează“ personajele, nu le intentează procese morale, interzicându-şi, din scrupul, comentarile din off. Unii vor zice că nu-i mare lucru, că e o atitudine de elementar profesionalism. Şi totuşi...
Personajele Doinei Ruşti sunt vii, dotate cu o anume complexitate (adesea chiar şi cele secundare), de aceea convingătoare. Acţiunea are tensiune dramatică şi se desfăşoară filmic. Decupez, iată, de pe peliculă, o mică secvenţă:
„Tori ieşi din casă şi închise cu grijă uşa văruită. Dinspre râu venea un miros de iarbă tânără. O luă spre şosea, ţinând coşul gol pe mână, ca şi cum ar fi plecat cu o treabă importantă. Prin curţi se vedeau oameni mojmondindu-se pe lângă acareturi, sub soarele falnic, de vară.
În susul drumului trona silueta lui Petrache, ieşit în faţa porţii, ca la apel. Altădată ar fi tresărit doar zărindu-i pălăria, dar acum nu era decât un moş cu ochii ofiliţi.
’Neaţa, moş Petrache! rosti ea, lăsând să-i curgă în glas tot dispreţul faţă de el.
Bărbatul o privi o secundă doar (...) Îi plăcuse cândva, într-o vară, în care îşi pierduse multe nopţi gândindu-se la picioarele ei de ipsos lustruit. Acum însă nu era decât o babă proastă. (...)
Unde te duci, Torico, încotro o luaşi aşa de dimineaţă?
La dracu mă duc! Pe-aici prin sat!“
MIHAELA PAUN, director ARCUB
Zilele Bucureştiului la cea de-a 550-a aniversare a oraşului
Ca în fiecare toamnă, în preajma zilei de 20 septembrie, care marchează data atestării documentare a Bucureştiului, se derulează în Capitală un program cultural specific, sărbătoresc, denumit Zilele Bucureştiului, dedicat acestuia. În acest an, la celebrarea a 550 de ani de existenţă, programul desfăşurat în şase amplasamente pentru evenimentele mari şi alte zeci pentru evenimentele mai mici a cuprins concerte, spectacole, simpozioane, evocări, expoziţii, gale de film, parade de epocă şi a culminat cu Noaptea Albă a Bucureştiului, în care muzeele şi-au deschis porţile pentru vizitatorii mai puţin obişnuiţi să le treacă pragul, atraşi acum de farmecul nocturn al invitaţiei. Cu sloganul Bucură-te de Bucureşti, afişat pretutindeni, mii de localnici, mari şi mici, au fost chemaţi să afle câte ceva în plus despre oraşul lor, să-l cunoască şi să-l iubească. Poate şi să-l îngrijească mai mult pe viitor. Prin tradiţie, dar şi din obligaţia statutară, acest festival a fost organizat şi coordonat de ARCUB, Centrul de Proiecte Culturale al Capitalei. Directoarea instituţiei, d-na Mihaela Păun, e de părere că manifestarea a fost un succes.
Ce vă îndreptăţeşte să credeţi asta? Cum aţi făcut evaluarea?
Am stat printre oameni. Am fost zi şi nopate pe străzi, împreună cu colegii mei, în toate locurile, în Parcul Herăstrău, în Centrul Istoric, în Piaţa Constituţiei. Percepţia e că oamenii au nevoie de evenimente culturale de calitate. Dincolo de evenimentele de anvergură de mai mare vizibilitate, precum carnavalurile, serbările campestre, cu caracter evident popular, au avut loc şi evenimente mai mici, gale de artă, expoziţii, concerte, seri de poezie, la care au participat după gusturi şi afinităţi spectatori de diferite categorii. Chemaţi special cu prilejul acestei sărbători a oraşului lor, oamenii încep să conştientizeze apartenenţa la această comunitate cu o emoţie în plus şi să mai renunţe la atitudinea negativistă. Pentru că, dacă oraşul e frumos sau urât, cum spun unii, mai depinde şi de noi. De educaţia noastră civică, de atitudinea şi solidaritatea în a diminua acţiunile distructive care-l lovesc sau pe acelea care afectează aspectul oraşului nostru.
Această săptămână a fost festivă?
Acum a fost o ofertă dedicată şi oamenii au simţit asta. Au fost şi mult mai multe pe unitate de timp. Şi posturile de televiziune, acolo unde a fost obiectivitate, au remarcat asta. Să luăm la întâmplare o zi. Sâmbătă, 19 septembrie, de exemplu: la Muzeul Municipiului Bucureşti a avut loc vernisajul unei expoziţii de grafică despre Bucureşti, una de pictură, decoraţiuni interioare şi una de artă fotografică. La Teatrul Ţăndărică, un spectacol gratuit cu Cenuşăreasa, unul dintre cele mai bune spectacole ale teatrului; apoi, parada tramvaielor la RATB, cu ocazia a 100 de ani de circulat cu tramvaiul. De la Depoul Victoria la P-ţa Sfântul Gheorghe au putut fi admirate exemplare rare ale acestor vehicule pe şine. La Palatul Mogoşoaia, un spectacol – Elfi şi zâne – în grădina Brâncoveanului; la Teatrul Bulandra, spectacolul Richard al III-lea se interzice; la Teatrul de Comedie, Sunt un orb; la Odeon, premiera Pyram şi Thisbe; la Muzeul Municipiului Bucureşti, un concert de muzică veche; în Parcul Carol, alt concert, la Arcul de Triumf expoziţia Legiunea română din Italia în timpul primului război mondial. Şi, în fine, Noapea Albă a Bucureştiului, cu zecile ei de puncte de vizitare, printre care şi Observatorul Astronomic. Nu sună rău, nu-i aşa?
Evenimentele prilejuite de a 550-a aniversare a Bucureştiului au avut loc când tot bucureşteanul era cu ochii pe Festivalul „George Enescu“. Cum aţi integrat acest ilustru eveniment internaţional emblematic pentru imaginea Bucureştiului?
Nu ne-am gândit la acest lucru, dar asta nu înseamnă că n-a existat o colaborare în plan logistic între ARCUB şi ARTEXIM. Piaţa Festivalului, care funcţionează, cum ştiţi, în perioada Festivalului, a fost gestionată de noi logistic, am avut şi un interpret acolo.
Mă gândeam că atâţia străini care-au vizitat oraşul cu acest prilej puteau fi folositori pentru sporirea imaginii Bucureştiului, cu atât mai mult cu cât el s-a expus în aceste zile de sărbătoare mai mult, cu ce are istorie şi valori...
Din punct de vedere al prezenţei străinilor, trebuie să menţionăm că la Primăria Capitalei au fost în această perioadă delegaţi din mai multe state ale Europei şi ale lumii. Ei au apreciat efervescenţa festivalieră. La fel, oaspeţii de la Festivalul „Enescu“. Dar poate că ar fi trebuit să gândim de la început mai bine colaborarea dintre evenimentele coincidente.
Am observat în programul manifestărilor o pondere mai mare a evenimentelor retro. De ce, când e vorba de sărbătorirea oraşului, ne cantonăm atât de apăsat în trecut?
Pentru că, vrând-nevrând, suntem nostalgici. Toată lumea ştie că, pe vremuri, în interbelic mai ales, Bucureştiul avea o anume personalitate pe care şi-a pierdut-o azi. În prezent se caută pe sine şi se chinuie să renască, ceea ce nu e plăcut de observat. De aceea problema restaurărilor cred că trebuie să fie pusă din perspectiva prezentului, să îmbine viziunea trecutului cu a prezentului şi a viitorului. În proiectul restaurării Hanului Gabroveni, de pildă, e nevoie să includem funcţii actuale care corespund utilităţilor prezente.
Cu toate problemele pe care le are, de la aspect la funcţionabilitate, eu nu cred că Bucureştiul e un oraş chiar mort, pe ducă, cum spun unii. Şi oribil. De când mă ocup de viaţa culturală a Bucureştiului, am început să-l iubesc. M-am născut aici, dar pot spune că nu-l cunoşteam. De când mă ocup de evenimentele lui culturale, l-am descoperit mai bine şi am devenit şi mai interesată în a-l cunoaşte mai bine. La asta au contribuit şi cercetările pentru materialele pe care le-am publicat despre Bucureşti, cărţi, albume dedicate istoriei oraşului. Am pregătit şi pentru acest an un album, folosind stampele de la Academie. Dar n-a fost gata în condiţiile de exigenţă necesare şi am amânat apariţia lui. Dar îl vom avea. Lângă pasiunea mea au venit şi alţii care gândesc pozitiv – şi nu văd doar partea goală a paharului – şi care vor să fie lăsaţi să facă lucruri frumoase. Câştigăm cu fiecare zi teren în această direcţie, dar nu se pot face lucruri spectaculoase decât în timp.
Ce momente retro ar fi de semnalat din programul acestei ediţii?
Personal, consider a fi fost un succes concertul de deschidere cu piese muzicale vechi, de odinioară, şi vocile cele mai expresive care le cântă. Îl laud aici pe Ionel Tudor, care s-a ocupat de asta. Au cântat Dumitru Rucăreanu, Maia Morgenstern... Apoi a fost expoziţia lui Vitalie Butescu, din Republica Moldova, care a pictat special Bucureştiul în toate anotimpurile, clădirile lui vechi cele mai cunoscute. Expoziţia este şi acum deschisă în holul Primăriei şi ne gândim la o modalitate de a o face accesibilă cât mai multor bucureşteni. A fost şi seria filmelor lui Stelian Tănase cu Bucureştiul – Strict secret, de la Muzeul Ţăranului Român. Cu această ocazie, Primăria a decis să susţină financiar seriile următoare de documentare. V-am vorbit deja de albumul Bucureşti 550, cu stampe ale Academiei, care urmează să apară. Aici va fi o trecere în revistă a istoriei Bucureştiului, în imagini şi documente, de la acel zapis de atestare a cetăţii de pe vremea lui Vlad Ţepeş. Va fi o lucrare de referinţă.
Cum au răspuns instituţiile de cultură din Bucureşti solicitărilor ARCUB pentru acest eveniment?
Au fost implicate toate instituţiile din subordinea Primăriei. A existat un board la nivelul Primăriei. Iar solicitările au fost primite cu plăcere. Oricum, am avut experienţa de anul trecut. Zilele Bucureştiului este o manifestare de tradiţie şi fiecare dintre operatorii culturali şi-a inclus-o de acum în agendă.
Nu ar fi atunci cazul să fie pregătite şi special anumite lucruri? Iată, teatrele, de pildă, n-au prezentat decât o premieră, a Odeonului. În rest, mi s-a părut că au programat spectacole la întâmplare. Poate Teatrul de Comedie a făcut un efort în plus, programând un minifestival cu producţiile proprii.
E adevărat. Asta înseamnă că mai avem de muncit la capitolul comunicare. La nivelul relaţiilor interpersonale, funcţionăm bine şi foarte bine. La nivel instituţional, însă, există unele blocaje. Şi la nivelul politicii culturale a oraşului sunt unele incoerenţe. Dacă ar fi strategii mai elaborate şi coordonate între ele, nu s-ar mai repeta unele acţiuni, n-ar mai coincide altele, n-ar mai fi fiecare pe felia lui atât de orgolios.
În Bucureşti există şi centre culturale pe sectoare. Cum colaboraţi cu acestea?
Uneori bine, alteori mai puţin bine, alteori deloc, fiindcă sunt multe orgolii la mijloc. Şi apoi, mai e şi interferenţa politicului, care strică multe din ceea ce ar putea face oamenii liberi de aceste obligaţii.
Fiindcă vorbim de istoria Bucureştiului la această aniversare, se cuvine să ne gândim şi la istoria ARCUB. Cum îi apreciaţi evoluţia?
ARCUB, Centrul de Proiecte Culturale al Capitalei, a luat fiinţă în 1996. Iar eu sunt aici din 1999. Iniţial, înfiinţarea acestui centru de proiecte e legată de mişcarea independentă din Bucureşti. Apariţia ONG-urilor care aveau nevoie de sprijin financiar a impus cumva crearea acestui centru. Primăria nu avea, legal, posibilitatea derulării fondurilor spre ONG. Avea nevoie de un operator. Deci, iniţial, ARCUB a fost un derulator de fonduri. Uşor, uşor, am început să iniţiem şi programe proprii. De câţiva ani am dezvoltat latura de organizare de evenimente, care e foarte importantă din perspectiva elaborării unor politici culturale. Până acum am funcţionat ca şi celelalte instituţii culturale, nu ne-am erijat în oameni de concepţie. Dar simt nevoia să o facem pe viitor. Mai ales că se întâmplă să ne suprapunem peste evenimente similare ale altor instituţii ale Capitalei (exemplu, Festivalul de teatru de stradă, care s-a suprapus pe Festivalul Circului). E necesar să ne concepem propriile evenimente şi strategii. E necesară o mai bună coordonare şi o coerenţă, o viziune la nivelul Capitalei, din punctul de vedere al evenimentelor cultural-artistice. Spre folosul publicului.
Poate aceste lucruri ar trebui să le regleze Comisia de Cultură din cadrul Consiliului General al Capitalei? Şi, fiindcă vorbim de istoria Bucureştilor şi a oamenilor lui, ar trebui poate să luptăm mai mult cu înclinaţia noastră proverbială spre dezordine balcanică...
Şi asta, şi mai ales acea mentalitate cu capra vecinului. Când cineva vrea să facă ceva... Primarul Oprescu spune chiar că în acest sens „am evoluat“. Acum se spune „să moară vecinul ca să-i iei capra“. Eu însă refuz să cred în acest folclor. Am fost la Budapesta, de ziua lor naţională, şi când am văzut în broşura lor gen B24 câte evenimente sunt, m-am gândit: uite, şi cu asta poţi aduce turişti. Dacă te duci într-un oraş mort din punct de vedere cultural, poate să fie el cât de frumos, n-ai aceeaşi impresie. M-a supărat că, în ultima vreme, când a fost vorba de unele excese în cheltuirea banilor publici, a început acea campanie împotriva festivalurilor şi a evenimentelor organizate de municipalitate. Uitând pe moment că şi acestea îşi au eficienţa lor economică. Ca întotdeauna, noi sărim dintr-o extremă în alta. Sper să nu! Dar şi aici e vorba de politică şi de felul în care funcţionează instituţiile statului. Pentru că, dacă ai buget doar în aprilie, ce poţi să mai faci? În străinătate se lucrează pe proiecte multianuale. La noi e pompierism, pe principiul că iese şi aşa... dar cu ce preţ! Am organizat multe evenimente fără bani, aşteptând bugetul şi strângând din dinţi. E e un dans pe sârmă periculos care nu-ţi permite strategii, proiecţie, perspectivă, coerenţă etc... Şi care te mai poate şi îmbolnăvi de prea multă adrenalină.
Vi s-a întâmplat să rămâneţi descoperită, adică să nu vină banii pe care contaţi în realizarea unor evenimente?
Până acum nu, dar nu e o garanţie. Având în vedere situaţia financiară de criză, orice e posibil. Mai ales că aprobările trec prin diferite comisii.
În mod natural, s-ar cuveni să începeţi pregătirea ediţiei viitoare a Zilelor Bucureştiului încă de pe acum.
Aşa e. Evenimentele ar trebui să continue firesc. Dar noi nu ştim ce se întâmplă mâine. Anul trecut, ARCUB a funcţionat pe bugetul Videanu. Ulterior s-au aşezat lucrurile şi cu noua conducere, dar până atunci am trecut prin mari momente de incertitudine. Am avut noroc că noul primar ne este favorabil, fiindcă la Roma, de exemplu, când s-a schimbat primarul, Noaptea albă a oraşului, care e un eveniment dintr-un lanţ european, a fost suprimată. Noului primar nu i-a mai plăcut ideea. Ingerinţa politicului, cum se vede, e omniprezentă. Şi face mult rău. Sperăm ca toate evenimentele noastre de tradiţie, care merită şi au avut succes, să poată continua. Mă gândesc, de pildă, la Festivalul Wiener Music-Film-Fest, pe care l-am făcut în colaborare cu Viena începând din Anul Mozart, pe care l-am dorit continuat cu un festival de jazz. Şi altele asemenea.
Vă dorim succes!
Interviu realizat de DOINA PAPP
