Bucurestiul Cultural, nr. 8/2006

DUMITRU TEPENEAG

 

O initiativa care trebuie dusa pana la capat

 

 

 

Pot spune ca fac parte dintre cei care n-au crezut niciodata ca literatura e o marfa ca oricare alta, supusa legilor pietei: între ciocanul cererii si nicovala ofertei... Cei care cred asta contribuie, poate fara sa-si dea bine seama, la transformarea artei literare în artizanat. Si totusi, exista o piata literara, iar comertul cu carti de mult a devenit international. Dupa o relativa izolare de aproape o jumatate de secol, literatura romana încearca sa iasa si ea din granitele nationale. Primele încercari au fost timide. Reprezentau demersuri izolate, dezorganizate, ale cutarui sau cutarui scriitor mai descurcaret sau mai norocos. Scriitorii romani din diaspora pareau avantajati prin faptul ca se aflau, ca sa zic asa, la fata locului. Un avantaj infim fata de handicapul de-a reprezenta o literatura necunoscuta si o tara rau famata. Individul singur nu poate razbate, mai ales daca trage dupa el tot felul de tinichele, care nu sunt ale lui, ci ale tarii de unde vine. Oricat ar parea de ciudat, se poate demonstra ca Romania interesa mai mult Occidentul cand se afla sub cizma ceausista decat acum. Nu din punct de vedere literar si artistic, desigur, ci politic. In Franta, Paul Goma a publicat în anii 70-80 în jur de 15 carti. Dupa aceea, n-a mai publicat decat una singura, si aceea fara nici un rasunet.

 

Am spus de nenumarate ori ca singura sansa a literaturii romane e sa se prezinte cu o falanga de scriitori a caror traducere sa fie subventionata de stat. Ani de zile, ICR condus de Augustin Buzura a dus o politica, dupa parerea mea, falimentara. Nu vreau sa intru în amanuntele care se cunosc foarte bine. Si nici sa-l coplesesc de critici acum, cand a cazut de la putere.

 

Noua conducere a Institutului a reusit sa obtina de la guvern un buget care sa-i îngaduie subventionarea traducerii a 20 de scriitori romani în principalele limbi occidentale. Ca sa fie alesi acesti 20 de scriitori, s-a alcatuit o comisie de critici provenind din toate generatiile literare. Dupa discutii, îmi închipui, pline de însufletire, acesti critici, de a caror competenta si impartialitate nu mai are rost sa ne îndoim, au publicat o lista de nume. Sunt convins ca au fost multi nemultumiti. Si, desigur, o alta comisie ar fi selectat probabil alte nume. Nemultumiti trebuie ca au fost si scriitorii din diaspora, constatand ca nici unul dintre ei nu se afla pe lista. (Daca ar fi fost vreunul, poate ca ceilalti ar fi fost si mai nemultumiti!) Nemultumirea celor mai multi vine si din faptul ca aceasta lista a putut fi resimtita ca un canon, un canon suplimentar... Dupa atatia ani de asa-zisa egalitate, romanul e foarte sensibil la clasamente... Dar ce conteaza! Important e ca ideea subventionarii prinde contur si putem spera ca în curand se vor obtine rezultate concrete.

 

Ce-i drept, înca nu e clar cum vor decurge lucrurile pe teren. Cine va cauta editorii doritori sa publice literatura romana. Cine îi va convinge... De pilda, cine le va explica editorilor de poezie care au editat deja, chiar si fara ajutorul statului roman, destul de multi poeti romani, ca Mircea Ivanescu (pe care îl stimez si l-am tradus si publicat) e mai bun si mai rentabil (sa nu uitam piata!) decat Marta Petreu, a carei poezie publicata în volum a fost bine primita (în limitele reduse care sunt ale poeziei în Occident...) si de critica, si de public... N-ar fi fost mai simplu sa fie selectionata si Marta Petreu, asa cum a fost pastrat în echipa celalalt clujan, minunatul poet Ion Muresan? Dar cine va explica mai tarziu, dupa publicare, librarilor francezi, spanioli, americani etc. ca merita sa faci atatea sacrificii pentru poezie, în loc sa fortifici grupul de romancieri? Au fost selectionati tot atatia poeti cat si romancieri sau critici. Ca sa nu mai spun ca Gheorghe Craciun e prezent cu o carte de teoria poeziei, nu cu un roman.

 

Diasporezii, cum sunt numiti de catre scriitorii de la Centru, nu numai ca n-au fost selectati, dar nici macar nu au fost întrebati în legatura cu caracteristicile pietei literare occidentale. Daca ar fi fost întrebati, criticii din comisia de selectie a Centrului ar fi aflat ca nu numai poezia, dar nici literatura de marturii nu mai intereseaza publicul occidental. Comisia a selectat în absolut si are nevoie de avocati care iau în serios acest absolut literar. Unde îi va gasi? Oare diasporezii lasati de izbeliste vor avea ei atata abnegatie si patriotism literar încat sa continue, macar unii dintre ei, sa fie în acelasi timp agenti literari, traducatori si avocati fara simbrie...

 

Ar exista totusi o solutie care, ce-i drept, e destul de costisitoare: înfiintarea în marile capitale ale Europei, precum si la New York, a unei librarii romanesti, care sa fie în acelasi timp si agentie literara. Salariatii sa nu fie romani diasporezi, ci francezi, iar zelul si priceperea lor sa fie remunerate zdravan. In asteptarea acestei solutii care necesita bani grei, poate ca o revista în engleza sau spaniola ar ajuta cat de cat ca eforturile de traducere si publicare sa nu se dovedeasca inutile.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Baieteii din Aleea Baiut

 

 

 

Un roman pe drept elogiat a fost De­ge­te mici de Filip Florian, aparut anul tre­cut în colectia Ego.Proza a Editurii Po­lirom. Consensul pozitiv al receptarii sale poate fi comparat doar cu cel al Flo­ri­nei Ilis. Ambii sunt alergatori solitari, pro­zatori maturi veniti din afara sau din marginea lumii literare, a gru­pu­ri­lor si grupuletelor, ambii au lucrat în ta­ce­re, amanandu-si debutul editorial pana dupa 30 de ani (chiar dupa 35, în ca­zul celui dintai), ambii re­con­di­tio­nea­za subtil, complex si fara fasoane lec­tia epicului “clasic” si problematicile “gra­ve” fara de care proza risca sa de­vi­na simplu moft. Regula de aur: “fii tu în­suti, nu conteaza ce spun ei”. Adica: sa nu te grabesti, sa astepti ca scrisul sa ti se coaca, sa-ti urmezi cu tenacitate vo­catia, sa nu mizezi - daca se poate - pe parazitarea imatura a ultimei mode, pe sexualisme stridente, mizerabilisme ap­tere, provocari superficiale si deta­bui­zari facile. Cei care mizeaza pe asta asi­gu­ra, cel mult, percutia, efectele spe­cia­le pe fundalul carora evolueaza adeva­ra­tii solisti virtuozi...

 

Exista în scrisul lui Filip Florian o len­toare constitutiva, vizibila în de­ma­ra­jul greoi, nespectaculos al romanului de debut, în rafinamentul discret, tac­ti­cos al scriiturii. Degete mici propune o ar­heologie “detectivistica”: o istorie stra­nie cu subtext politic, enigmatic si ana­go­gic se încheaga pe nesimtite din de­ta­liile unui cotidian aparent anodin, îm­bi­bat de atmosfera trecutului interbelic, sub bagheta unui calugar ciudat si ere­tic. Iata însa ca dupa numai un an au­to­rul vireaza (aparent) cu 180 de grade, pu­blicand - în aceeasi colectie - un ro­man la patru maini împreuna cu fratele sau Matei: Baiuteii. Un titlu-valiza de­sem­nand baieteii de pe strada Aleea Baiut. Coincidenta, ambii autori au lu­crat ani buni ca reporteri, primul la Ra­dio Europa Libera si Deutsche Welle, iar al doilea - mai tanar cu 11 ani - la Di­lema (veche), “scoala Radu Cosasu”, unde tine si o încantatoare cronica pop-rock. Scriam candva ca aceasta “scoala” de reportaj literar a produs cateva din­tre cele mai promitatoare condeie tinere ale momentului. Unul dintre ele, din pa­ca­te prematur disparut, este Sorin Stoi­ca, prozator de varf al ultimei promotii. Al­tele (Catalin Manole, Adina Popescu) par a se fi pierdut pe drum. In treacat fie spus, autorul Supravietuirilor sem­nea­za si prefata acestei carti afine...

 

Scriind despre ea, cronicarul literar din mine se vede obligat la confesiune. Mai întai, pentru ca si el a publicat, în ace­easi colectie, un roman “la patru maini” împreuna cu Andrei Ungureanu (e drept, unul pur fantezist). Apoi, pen­tru ca în volumul colectiv O lume dis­pa­ru­ta si-a revizitat - dintr-un unghi mai po­litic - experienta copilariei din ace­lasi cartier bucurestean. Am fost, fara sa stiu, vecin cu cei doi, o vecinatate mai întai topografica, devenita acum si li­terara. Eu locuiam pe Aleea Topo­lo­veni, ei - ceva mai la sus, între Bucla si stra­zile Valea Argesului, Valea Oltului si Valea Ialomitei. Am jucat cam ace­leasi jocuri, în aceleasi decoruri, am as­cul­tat aceleasi (minunate) piese de tea­tru radiofonic, am vibrat la fel as­cul­tand strigatul tiganesc “tiche goae oooo”, ne-a înfiorat, dupa cutremurul din 77, aceeasi enigmatic-absurda ex­pre­sie “întuneric bezna, miroase a bran­za”. Pentru cineva din afara, aceste de­talii nu spun, desigur, nimic: ma­run­ti­suri biografice fara relevanta. Faptul ca mitologia cartierului Drumul Tabe­rei din anii 70-80 începe sa prinda con­tur literar nu este însa un amanunt lip­sit de semnificatie. Zona cu pricina a fost si înca mai este cel mai frumos car­tier nou din Capitala. Construit pe te­ren viran la începutul anilor 70 în pe­ri­oa­da “destinderii”, populat, mai mult de­cat altele, de o lume (relativ) “buna”, el a fost o nisa respirabila a ceausis­mu­lui. O insula plina de gradini si ver­dea­ta, strabatuta de alei labirintice, de blo­curi cu arhitecturi diverse si uma­ni­za­te, foarte diferita de chichinetele de be­ton ale blocurilor muncitoresti construite peste un deceniu pe locul ve­chiului Bucuresti demolat. Cei care scriu despre ea nu încearca sa salveze - cum ar putea crede unii - “fata umana” a comunismului, ci “fata umana” a vie­tii din comunism, sunetul magic al unei co­pilarii necontrafacute.

 

Pentru evitarea confuziilor, unele pre­cizari se impun. In O lume disparuta con­ventia narativa era una memo­ria­lis­ti­ca, de istorie personala, în directa rela­tie cu presiunea politicului. In schimb, Baiuteii este un roman-roman conceput ca “duplex” autobiografic: amintirile fra­te­lui mai mare intra într-un dialog pseu­do­epistolar cu experienta lui Matei (pe care o include ca o papusa ruseasca): cei doi se completeaza, se corecteaza, se amen­deaza reciproc într-un fascinant dia­log al varstelor. Cu cartile pe fata si cu o ironie complice, în cautarea para­di­su­lui pierdut... Faptul nu exclude po­si­bi­le contrafaceri fictionale: bunaoara, un personaj poreclit Cubanezul, apoi Bur­sucul, fiu de ofiter si talentat fot­ba­list junior la Steaua, autor, la Mon­dia­lele din 1994, al ratarii din meciul cu Suedia, în prezent antrenor (l-ati re­cu­nos­cut pe Dan Petrescu!), nu a stat, în copilarie, pe Aleea Baiut, ci pe Aleea To­poloveni (bloc TD 2). Dar e posibil sa ma însel...

 

Despre copilaria “la bloc” din epoca si despre mitologiile ei cotidiene au scris, în varii moduri, autori diferiti: de la Mircea Cartarescu si Simona Po­pes­cu la Ovidiu Verdes, Cezar Paul-Ba­des­cu, T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Cos­tel Babos. In cazul de fata, marcarea te­ri­toriului fata de predecesorii autohtoni sau straini (gen Andrezj Stasiuk) este esen­tiala. Fratii Florian nu apasa prea mult nici pedala fabulosului estetizant si oniric, nici pe cea a experientei li­vresti, nu mizeaza pe argotismul dur, nici pe experimente de limbaj, nici pe rea­lismul frust ori pe grotesc si sordid, desi toate sunt folosite cu discretie si bun-gust, în doze homeopatice. Nu po­li­ti­zeaza copilaria, desi nu avem de-a face nici cu apolitism suta-n suta: sis­te­mul îsi vara tot mai mult coada catre fi­na­lul cartii, în capitole precum Patria e un bors cu stir sau Incurcate sunt caile dom­nilor, în prozele confesive ale lui Filip Florian, recuperate din periodicele ani­lor 90 si interpolate cu schepsis. Co­pi­laria e filmata “la firul ierbii”, nu fara subtile glisaje de perspectiva (prin ochii co­pilului si ai adultului, ai Mateiului/Fi­li­pului mic si ai Mateiului/Filipului ma­re), prinsa într-o naratiune de mare ra­fi­nament: fals-naiva, tandru ironica si nostalgic afectuoasa, o scufundare soli­dara într-o lume a “miracolelor de langa noi”. Predispozitia pentru revizitarea nos­talgica a trecutului si gustul pentru “mi­racolele” cotidiene face legatura de adan­cime cu Degete mici. “Baiuteii” scriu al naibii de bine, improvizeaza si re­compun textul memoriei cum vor ei, ames­teca firesc realul si imaginarul, prind pe varii frecvente acordul fin al lu­mii vazute simultan prin minti de copil si adult (cu limbajele de rigoare cu tot), co­mentand tandru, din off, diferentele, totul - întru maxima autenticitate. Iar di­ferentele nu tin atat de scriitura (Ma­tei e ceva mai liric, iar Filip mai auto­iro­nic), cat de experienta. Decupajul cro­no­lo­gic surprinde doar copilaria celor doi pe Aleea Baiut: a lui Filip - pana la in­tra­rea în adolescenta, iar a lui Matei - pana la plecarea de la gradinita, cand familia (refacuta între timp) se muta în Vitan.

 

Cartea demareaza lent, nebulos si am­biguu: capitolul Cate ceva despre Cris­tos e o relatare deformata fantasmatic de­spre un copil poreclit astfel; imaginea sa “urcat pe bloc sa-si ia zborul” contine o fina aluzie la imaginea christica. La fel, “dezvrajirea” si “caderea” (întors de la tara în chip de “taran prost” si de­ve­nit Cristi, copilul dezamageste). Inte­re­sul lecturii creste treptat pe parcursul ce­lorlalte capitole, pe la mijloc esti deja prins în poveste, iar în ultimele sec­ven­te emotiile sunt date, cu încetinitorul, la maximum. Visele, spaimele si dorin­te­le “magice” ale copilariei, experientele “gastii”, “înstrainarea” fotbalistica de gasca a celor doi frati (singurii care tin cu Dinamo într-un mediu stelist) cu­prind în haloul lor translucid jocurile co­ti­diene cu mingea (la malai, respinsa, americuta etc., adevarate fenomene ale epo­cii), aventurile mersului la stadion, me­ciurile echipelor favorite (reme­mo­ra­te cu lux de amanunte), jocul de “fatea” si celelalte, cazematele si indienii, fil­me­le western (cu “Gioe Limonada” si Wi­net­tou), bataile “între blocuri”, socia­li­za­ri­le la gradinita si la scoala, inter­feren­te­le cu lumea parintilor si a educa­to­ri­lor, sotiile (unele - de un comic atroce, v. secventa ungerii sandvisurilor cu fe­ca­le de caine în curtea scolii) si sen­za­tiile contradictorii, demitizarea infan­ti­la a sentimentelor înalt-educative de pionieri si soimi ai patriei (Patria e un bors cu stir, Incurcate sunt caile domnilor). In paralel - partiturile maturilor: apa­ri­tii­le în scena ale vecinilor banali sau ciudati (printre ei - un viitor terorist in­ter­national, Agop, implicat în atacul de la 11 septembrie), escapadele tatalui san­tierist, divortul si agresarea prea­la­bi­la a mamei, apoi solidarizarea celor doi frati împotriva tatalui vitreg (“dus­ma­nul”, un ofiter banal), inclusiv prin... cau­tarea Europei Libere si a vocii lui N.C. Munteanu, formidabila tanti Uca (fos­ta boieroaica, victima a comunis­mu­lui, femeie de un devotament rar), în fine, istoria - memorabila - a bunicului ma­tern Mircea (elev interbelic stralucit, spirit antitotalitar si montaniard, mort de cancer pulmonar la putin timp dupa nas­terea fratelui vitreg al celor doi Flo­rian; paginile, intens emotionale, sunt printre cele mai puternice ale roma­nu­lui). In cele 12 canturi-capitole ale epo­peii Baiut, între iluzie si dezvrajire, în­tre cosmogonie (ridicarea blocurilor din zona Parva-Baiut) si blanda apocalipsa (mutarea familiei, relatata în doua epi­lo­guri de catre cei doi frati si prefatata de salingerianul Lui Tudor Vladimirescu, cu uimire si presupuneri - aluzie, fireste, la “intemeietorul” cartierului...) e recom­pu­sa atmosfera unei varste, ca în Baietii din Strada Pál de Molnár Ferenc, iar pe coordonatele “geografiei” si ale “istoriei” locului se dezvolta o micro-mitologie sui-generis, o aventura a descoperirii lumii “în mic” si a pierderii ei.

 

Ar fi de reprosat o anumita diluare “mi­nimalista”, risipirea autorilor în maruntisuri si un exces de virtuozitate gra­tuita, mai ales în prima parte. Dar si defectele pot fi privite, la o adica, drept calitati. Baiuteii nu e o carte “de­spre lumea de azi”, ci o scufundare lu­ci­da în magia trecutului intim. Solidari peste timp, cei doi frati-cavaleri de Ba­iut compun cu inteligenta, umor si de­li­ca­tete ironica o carte proaspata si ferme­ca­toare despre miracolul cotidian al copi­lariei lor în ceausism, una dintre cele mai frumoase “carti tinere” aparute la noi în ultimii ani.

 

 

 

 

 

Bursa scriitorilor tineri (I)

 

 

 

Tinand seama de succesul Bursei literare de anul trecut (BVL-2005) din Bucurestiul Cultural, care a jucat un rol discret, dar eficient (inclusiv in promovarea unor scriitori tineri a caror valoare este recunoscuta acum), ne-am propus sa consacram primele “sedinte” de bursa 2006 scriitorilor tineri. Ne adresam criticilor literari, profesorilor de literatura, jurnalistilor si managerilor culturali, din toate zonele si toate generatiile, pentru a prezenta, intr-o formula cat mai echilibrata posibil, noile generatii de scriitori, statutul lor, gruparile si, nu in ultimul rand, valorile.

 

Iata intrebarile noastre care se refera strict la actualitate:

 

1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti”scriitor tanar”? Cum si cand se iese din categoria de “scriitor tanar”? Care este relevanta concepului?

 

2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este undezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie literara etc.?

 

3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?

 

1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)

 

4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine (exemple)?

 

1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutiile culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane

 

5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri

 

scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?

 

6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie

 

literara, teatru/scenarii.

 

 

 

CORNEL UNGUREANU

 

Cei vechi visau sa fie zei, cei de azi vor sa fie tineri

 

 

 

1. Gombrowicz teoretiza ba­nu­ia­la ca odinioara “cei vechi” visau sa fie zei, ca harul plenitudinii se adu­na cu timpul, cei de azi vor sa fie tineri. Centrul lumii se deplaseaza, valoarea în­ce­pe a se defini prin varsta juna. Esti tanar, esti va­lo­ros. Cum literatura este, ea însasi, un gen “batran” si cum literatura tanara intra, totusi, într-un sistem de definitii de odinioara, as spune ca scriitorul care ofera o opera încheiata, asezata în buna relatie (fericita re­la­tie) cu operele mari de odinioara, nu mai e tanar. Filip Florian, de pilda, nu mai e un scriitor tanar. Dar, daca vrem sa-l alintam, sa descoperim o ca­te­go­rie de scriitori validabili care sunt capabili a trans­for­ma cultura, de a da sens viitorului literaturii, de a ne da oarece sperante pentru anul 2035, atunci si el e un scrii­tor tanar. Conceptul “scriitor tanar” e unul de lu­cru: aflat în zona lansarii, a publicisticii curente, a ne­ce­sitatii noului, dar si a retragerii catre o transcriere a evenimentului biologic, el, conceptul, nu prea are san­se de a supravietui într-o buna definitie a culturii. El tine de agitatia pasional-polemica, uneori de exal­tari cu consecinte nefericite. Sa ne amintim de felul în care faceau propaganda Stalin, Hitler si Mussolini: Gio­vinezza, giovinezza...

 

2. Este, astazi, un dezavantaj, dar si un avantaj. Este un dezavantaj fiindca un scriitor tanar se lan­sea­za greu: nici nici mass-media, nici oamenii de afa­ceri nu sunt atrasi de literatura. E un dezavantaj fiind­ca, scriitor tanar, daca nu esti în Bucuresti sau în­tr-un centru puternic, n-ai nici o sansa de su­pra­vie­tui­re. Cartile nu circula, mai ales atunci cand nu esti edi­tat de Polirom sau Humanitas. E un avantaj fiind­ca exista o deschidere, o curiozitate, un interes spo­rit azi fata de fenomenul tanar. Ceea ce a fost este sus­pectat, ceea ce e tanar merita atentie.

 

3. Nu cred ca sunt obstructionati. Obstructionate sunt literatura, scrisul, valorile artistice. Nimic din ceea ce nu-i socant, teribil, aflat în gratia unui public un pic mai larg nu poate atrage atentia. Nimic din ce nu-i comercial, ce nu se vinde nu mai intereseaza. Sunt obstructionati de anticultura promovata peste tot, mai ales de televiziunile tembele.

 

4. As spune, mai întai, ca exista specializati în des­co­perirea si sprijinirea scriitorilor tineri. Mircea Mar­tin, Ion Pop, Marin Mincu, Alexandru Musina sunt doar cativa dintre criticii literari care, de zeci de ani, sunt preocupati de sprijinul tinerilor. Regret ca nu mai sunt aici Mircea Iorgulescu (autor care a stat ani în sir langa tineri) si nici, vai, Laurentiu Ulici.

 

Sa revenim. Nici una dintre publicatiile culturale im­portante nu este alcatuita si nu traieste în afara ti­ne­rilor. Nici unul dintre grupurile de creatie nu-si în­cep actiunea altfel decat prin tineri. Editurile mari, dupa impulsul Polirom, vor sa faca asta: sa se sprijine, cel putin în teritoriul prozei, pe scriitorii ti­neri. Cu televiziunile... lucrurile stau mai prost, fiind­ca exista, aci, o politica dezastruoasa si, în afara unui teleast care poate face spectacol din lansarea unei carti, Dan C. Mihailescu, nu descopar nici un nu­me care sa dea sens unui dialog coerent despre lite­ra­tu­ra tanara. Televiziunile trebuie sa înteleaga faptul ca tinerii poeti, prozatori (prozatoare, poete), critici pot înzdraveni emisiunile culturale. Sau emisiunile, în general.

 

In institutiile culturale romanesti domneste hao­sul si... n-as putea sa spun ca exista proiecte culturale de lunga durata. Dar, în general, exista sisteme de bur­se, exista invitatii, premii, propuneri care par a în­zdra­veni cate ceva. Nu sisteme de protectie a culturii de maine.

 

5. Esti tanar si atunci cand poti sa fortifici o ne­ga­tie. Si poti sa duci pana la capat un proiect. Un proiect care sa contina, deopotriva, discursul afirmativ si ne­ga­tia. Nu faci parte din turma, esti o individualitate, iar în jurul tau pot exista si personaje tembele, ser­vi­toa­re, yesmeni, carieristi, imbecili folositi ca berbeci, echi­pe de zgomote, urlatori care îti masacreaza spe­ran­tele. Unii sunt manipulati, altii se hranesc din tem­belismul lor, care poate fixa, prin el însusi, un mo­ment al culturii. Care poate hrani plauzibil un mo­ment al avangardei.

 

6. Proza: Catalin Lazurca, Alexandru Potcoava, Gheor­ghe Miron, Simona Constantinovici, Ionut Alexan­dru Cheran

 

Poezie: seria debuturilor, din ultimii doi ani, ai edi­tu­rii Vinea. Plus Flavia Maria Darva, laureata al ul­ti­mu­lui concurs studentesc de la Timisoara.

 

Critica/Eseu: cei care scriu recenzii/cronici în publicatiile culturale, adica Daniel Cristea-Enache, Ma­rius Chivu, Paul Cernat, Luminita Marcu, Nicoleta Sal­cu­dea­nu, Andrei Terian, nu mai sunt tineri. Decat daca luam în considerare varsta biologica. Cei ramasi la A treia Europa, adica Marius Lazurca, Gabriel Kohn, Da­cia­na Branea, Ciprian Valcan, Alina Radu... nici ei... n-ar mai fi, decat daca... Si nici un sir de universitari/cer­ce­ta­tori, excelenti, ca Gabriela Glavan, Gratiela Benga, Rodica Ilie, Adrian Lacatus, Constantin Jinga n-ar mai fi. Dar... ancheta e ancheta si se cuvine sa respectam ches­tionarul. Acestia ar fi, dupa parerea mea.

 

Dramaturgie: Elena Maximov, Traian Soimu. Ar mai fi, repet, autori pe care nu i-am citit, fiindca n-am avut cum sa procur cartile lor.

 

 

 

IRINA PETRAS

 

Relativizand

 

 

 

1. Intereseaza, în primul rand, var­sta, fireste. Nu vorbesc de ca­zu­rile în care, necunoscand per­soa­na, o crezi tanara în ciuda var­stei reale - daca esti/ajungi vi­zi­bil abia dupa ce ai tot publicat vreo trei decenii, poti fi salutat ca “ta­nara speranta” si pe la 55 de ani... Nici de tineretea relativa a celor care sunt tineri în anume circumstante fiindca nu au si mai tineri dupa ei: de pilda, Marian Papahagi pu­tea fi cel mai tanar cadru didactic (asistent!) de la Fi­lologia clujeana, desi avea aproape 40 de ani! Ti­ne­re­tea obligat-perpetua, mereu promitatoare, a fost a ge­neratiei mele, generatia 70. Astazi are oricine san­sa de a se maturiza, cu pretentiile de rigoare, cat de re­pede îl tin curelele. Nici de tineretea de spirit sau de perspectiva nu e vorba aici, cea care nu mai tine de­loc seama de anii acumulati. Chestia cu tineretea e, asa­dar, destul de îndoielnica. In general, ma feresc sa ju­dec dupa varsta din certificatul de nastere. Arghezi, ca sa amintesc un caz atat de la îndemana, n-a fost nici­odata tanar scriitor, nu? Apoi, sunt destui gra­fo­mani, batraniciosi si batraiori, desi abia au iesit din ado­lescenta. Pentru nevoi administrative, în diverse îm­prejurari, am stabilit pragul la 35 sau chiar 40 de ani. Dar e greu de impus o asemenea regula. Azi, la 40 de ani poti fi profesor universitar si sef de catedra, con­ducator de editura ori de revista. Toate situatiile, bune si rele, sunt individuale. Poti avea doua carti si 20 de ani, poti fi cunoscut si recunoscut fiindca ai avut san­sa unui bun agent literar ori numai sansa, pura si simpla. Prin urmare, ca întotdeauna, de altminteri, ti­ne­retea - si a scriitorului - e relativa, iar conceptul are sau nu relevanta în functie de context.

 

2. Tineretea, ca si poezia în definitia unui Roger Caillois, este “dreptul acordat oricui de a spune orice, si aceasta fara nici o garantie, fara obligatia de a da so­coteala”. E un avantaj, fara nici o îndoiala, dar îti dai seama doar dupa ce ai încetat sa fii tanar. Tinerii îsi simt tineretea ca handicap, caci locurile bune sunt sau par ocupate de batrani, o “specie” cu care n-ai nici în clin, nici în maneca atata vreme cat te conduce amig­dala adolescentei, cea legata de impulsuri pri­ma­re, încarcate de o emotivitate în stare sa contorsioneze ima­ginile. Oricum, nimic nou în iesirile certarete la lu­mi­na zilei. Un soi de program neo-suprarealist, cu punc­te si tinte care îmi scapa în detaliu, dar sunt pre­vi­zibile în mare. Un “ism” gol, as zice, caci nu mai are ni­mic de rasturnat si nu mai socheaza pe nimeni. Am vizitat, curioasa, si “clubul literar” pe Internet - am ga­sit niste copii vorbind între ei cu o suparare în alb si cu un soi de bascalie generalizata, întoarsa si îm­po­tri­va propriilor ei organe (fie ca e vorba de partile com­po­nente ale unui trup ori de sefi de trib si de gasca). Teritoriul e schizo, în sens foarte larg si nu neaparat pa­tologic, trimitand, potrivit dictionarelor, la sci­ziu­ne, contradictie, bizarerie, paradox, fractura a eului, au­toanaliza la persoana a treia, tulburari asociative, re­prezentari rupte de ideile tutelare, inundarea me­mo­riei cu informatii inutile dinauntru si dinafara, ig­no­rarea contextului general, fixarea pe un detaliu, vo­ca­bular de denigrare, opozitie generalizata, ostilitate, re­verie verbala, gandire primitiva, datoare ar­he­ti­pu­ri­lor, salata de cuvinte, indolenta etc., etc. Desigur, poa­te fi evocata aici si furia unor “angry young men”. I-ma­turitatea nu mai e o stare fireasca, a varstei, ci pe­deap­sa venita dintr-un afara mereu dusmanos.

 

Dar sa ne ferim de extrapolari: printre cei con­si­de­rati/numiti tineri scriitori exista adolescenti-în­tar­ziati alaturi de insi-foarte-seriosi-si-pusi-pe-fapte-mari. Nu despre un grup/o grupare e vorba, nici de­spre un program. Sunt multe gasti de cartier, care as­teap­ta sa creasca. Par altfel, dar, în esenta, nu sunt. E chestiune de nuante si de context. Atat. Un pic de­ru­tati si foarte nerabdatori, sunt anticomunisti zelosi si in­transigenti, dar si nostalgici ai paternalismului co­mu­nist care te promoveaza automat si interesat, care îti acorda sanse, slujbe, împrumuturi, locuinte etc. Fiind­ca pe cine sunt suparati tinerii scriitori? Pe Uniu­nea Scriitorilor? Nu, caci o considera, în clipe de lu­ci­ditate, o chestie paralela cu interesele lor. Si e în re­gula. Nu vor nicidecum în Uniune, dar se duc acolo cand sunt chemati, gata suparati ca Manolescu îi “mo­mes­te”, hotarati sa nu le placa nimic, tanjind dupa da­ruri si bombanind cand le primesc. Ar putea construi o alta organizatie, dar n-o fac fiindca sunt chiar mai dez­binati - am descoperit-o repetat - decat mai varst­ni­cii. Acestia din urma au fost uniti fata în fata cu dus­ma­nul comun si acum suporta mai usor dezamagirile fiindca au rezerve neconsumate de rabdare. Ce ar tre­bui sa se întample ca sa fie bine? Toti cei care au peste 40 de ani sa se retraga undeva la periferie, în munti, even­tual, fara lupta, si sa lase locul tinerilor. Jalba prin­cipala e chiar asta: sa dispara batranii din Uniu­ne, nu Uniunea! Nu conteaza ca e loc pentru toata lu­mea si ca densitatea pe metru patrat nu are nici o re­le­vanta cand vorbim despre arta si talent. Pe ver­ti­ca­la, în sus, e loc liber din plin.

 

3. Nu cred ca exista o obstructionare anume pe cri­te­rii de varsta. Indiferent de varsta, scriitorul îsi ti­pa­res­te greu cartile, dar si le tipareste, le vinde si mai greu, dar mai si vinde cate ceva, iar pe critica-ab­sen­ta-de-la-datoria-de-a-înalta-statui sunt suparate toate generatiile de scriitori. Doar fiindca spui si crezi ca esti mare scriitor, mai presus de toti veleitarii si de toti batranii, nu te tine nimeni în brate. Si nici nu vad de ce ar face-o. Asa se petrec lucrurile peste tot si în toa­te timpurile. Sigur ca multe reviste si edituri pu­bli­ca mai ales scriitori cunoscuti, consacrati, dar nu din ura fata de tineri, ci din lipsa de curaj si din calcul eco­nomic. Cand esti patron de editura sau de revista vrei ca afacerea sa mearga, eziti cand e vorba de a pa­ria pe un necunoscut. Insa lucrurile bune tot ies la su­pra­fata. Dovezile apar zilnic. Exista programe întregi de promovare a literaturii tinere, concursuri de debut, burse etc. Slujbe care nu te iau 8-10 ore zilnic de la ma­sa de scris. Problema e mult mai simpla si mai dra­ma­tica: esti recunoscut drept mare scriitor, ai glorie, bani si functii daca ii poti convinge pe cititori sa te cum­pere si sa te citeasca. Literatura exista în virtutea unui contract fictional între scriitor si cititor. Cine poate interveni aici, în aceasta relatie complicata? Ni­meni cu adevarat, nici în bine, nici în rau. Imi vine în min­te cartea unui economist american cu un titlu po­tri­vit discutiei noastre: “Daca esti atat de destept (ta­len­tat), de ce nu esti bogat?”. Chiar?!

 

4. De catre toti/toate. Nu pe toti si nu necon­di­tio­nat, ceea ce nu-i decat extrem de antipatic si foarte nor­mal. In era unei industrii publicitare agresive si nau­citoare, cu stele confectionate peste noapte, nu mai au decat prea putini rabdarea si întelepciunea lu­cru­lui temeinic si rabduriu. Febra îi cuprinde pe multi, de altminteri, indiferent de varsta. Daca citesti atent revistele literare, vei vedea ca tinerii scriitori nu sunt deloc absenti. Iar prezenta lor e adesea plina de bun gust si aplomb, dezinhibata si neta, cu nerv si cu stil. Cat despre editare, nu cred ca au fost vreodata în Romania atatia insi sub 30 de ani care sa aiba nu una, ci mai multe carti tiparite, plus burse de tot fe­lul, chiar si în strainatate. Tineretea, minunata, nu e o calitate în sine si nici nu garanteaza în absolut va­loa­rea. Tot asa cum anii acumulati nu înseamna au­to­mat experienta si competenta crescuta. Si astea sunt in­dividuale, nu tin de leat.

 

5. Cred ca exista mai multe grupari, dar nu si di­rec­tii bine stabilite. Ar fi si bizar sa existe asa ceva per­fect valabil pentru toti tinerii. De aceea, mai degraba as paria pe inventare, pe de-o parte, si pe schite de por­tret individual si, la rigoare, de grup (acesta cu pre­cau­tiuni desenat - diferentele dintre indivizi sunt mai însemnate, adica purtatoare/facatoare de semn, decat asemanarile din interiorul unei grupari!).

 

Nici între tineri discutia nu se poarta calm, despre simp­tome si efecte principale si secundare, ci iritat (si neexpresiv) despre semnificatii oculte si insidioase ale termenilor pusi în circulatie. De vreme ce ochiul ome­nesc distinge doar 36 dintre cele cateva mii (zeci de mii?) de nuante de gri pe care le poate “vedea” un eco­graf, e limpede ca, si în cazul literaturii tinere, sunt posibile infinite combinatii de griuri, toate ade­va­ra­te în limitele adevarului relativ care ne e la în­de­ma­na. Nu în noutate absoluta, stridenta sta valoarea li­teraturii “tinere”, ci în nuanta expresiva aparte, ori­gi­nala pe care stiu s-o dea reprezentantii ei de talent unei directii mai ample, complexe si, lucru important, di­vergente, în ciuda înfatisarii de bloc compact. Am asis­tat mereu la irumperea unui grup, împreuna, fiind­ca impactul e mai lesne de obtinut astfel, dar si la desprinderea individualitatilor nu mult dupa recu­noas­terea grupului.

 

6. Am pariat, în Panorama criticii..., pe tineri critici ori înca doar cronicari literari si nu m-am înselat în pre­viziuni. Ii citesc în continuare cu placere pe Ni­co­leta Salcudeanu, Daniel Cristea-Enache, C. Rogozanu, dar si pe Mihaela Ursa, Alex Cistelecan, Claudiu Groza, Oana Pughineanu, Ioana Macrea-Toma, Ioan Pop-Cur­seu... La proza si poezie, cunosc prea putini (relativ) din puzderia de posesori-de-volume-personale. Poate ca nu cei mai vizibili poeti sunt cei mai buni, tot asa cum poate ca nici unul dintre prozatorii lansati cu tam-tam de Polirom, de pilda, nu va confirma, cum se zice. Fara pariu, o sa spun ca-mi place (lucru doar apa­rent mai putin angajant!) poezia scrisa de Claudiu Ko­mar­tin, Letitia Ilea, Roxana Sicoe-Tirea, Dora Bunta, Cos­min Perta... La proza, cea mai puternica mi se pare Flo­rina Ilis. Deloc zgomotoasa, cu un bun-simt din alte vre­muri, ea construieste - lucru rar azi - edificii ro­ma­nesti convingatoare. Cat despre teatru, v-as reco­man­da sa cautati colectia revistei Man.In.Fest, editata de Teatrul imposibil din Cluj (condus de m.chris.nedeea, el însusi un bun tanar prozator - vezi, de pilda, Teo­re­ma sexului pierdut) si sa cititi piesele publicate acolo.

 

           

 

DAN C. MIHAILESCU

 

De cativa ani s-a pornit ofensiva tineretii pe toate planurile, cu toate armele

 

 

 

1. Dincolo de toate alintarile noastre cu “sufletul mereu tanar”, cu “tineri batraniciosi si batrani verzi ca bradul”, fapt este ca poetul e tanar la 18-15 de ani, pro­zatorul pana pe la 35, chiar 40, criticul, eseistul, is­to­ricul literar situandu-se la mijloc, pana pe la 30, cand abia intra în performantele meseriei. Esti tanar, adi­ca promitator, cata vreme esti imprevizibil, sur­prinzi asteptarile, îti faci periodic corectii de orbita si te poti mentine noninseriabil în cuprinsul retelelor, gru­parilor sau gastilor culturale.

 

Conceptul ca atare nu este nici pe departe unul de­ci­siv pentru calificarea estetica si istorico-literara a in­sului. El este operant pentru clasificarile evaluative ale criticii, ca si - mai parsiv - pentru autoapararea ie­rarhiilor stabilite: în momentul aparitiei vreunui ta­nar care surclaseaza valoric pacea de pe soclu a sfin­te­lor fosile, toata lumea se grabeste sa-i lipeasca eti­che­ta junetii, ca nu cumva respectivul sa se simta în­drep­ta­tit sa sara mai multe trepte dintr-o data. Asa s-a în­tam­plat bunaoara cu optzecistii, catalogati de “tineri autori” chiar si cand împlinisera 40 de ani...

 

2. Este avantaj pentru sangele care clocoteste, stie ca face impresie, vede ca atrage, tulbura apele si spe­rie fermecand (recititi debutul lui Mircea Dinescu, sau începuturile lui Nichita si Ion Alexandru). Este dez­avantaj din unghiul acelui “cand vorbesc eu, tu sa taci”, care este apanajul maturilor. Este si marca de grup, desigur, blazon vanitos, cu argou cat mai criptic si reguli de fier, ca orice club închis.

 

3. Astazi, la noi, nicidecum. Pana acum patru, cinci ani, da. Primul deceniu postcomunist a trebuit de­di­cat editorial - fatalmente, cred eu - Trecutului ca re­cu­perare de teme, stiluri, biografii, rediscutare, ree­va­lua­re, reierarhizare, precum si resincronizarii cu lu­mea occidentala a ideilor, a formelor estetice, politice, sociologice etc. De cativa ani s-a pornit ofensiva ti­ne­re­tii pe toate planurile, cu toate armele si-n toate for­me­le posibile, inclusiv cu alergia la trecut, la tot ce tine de valorile traditionale, paralel cu noul cult fa­na­tic al prezentului subuman, sordid, mizofil.

 

Pe de alta parte, a trebuit lasata sa moara (fara vio­lenta!) literatura veche, adica învechita, sa-si cear­na - singura sau asistata - o data mai mult oferta pen­tru posteritate. Evolutie, nu revolutie. S-a încer­cat la început o terapie de soc, la Nemira, cu Dan Pe­tres­cu si Valentin Nicolau, pe la începutul anilor 90, cand au izbucnit pe piata Patapievici, Dan Stanca, Da­niel Banulescu, Radu Aldulescu, Caius Dobrescu si cand au tasnit în poezie Cristian Popescu si Ioan Es. Pop. A fost ca un comando, un desant literar uluitor, dupa care motoarele întineririi s-au returat si s-a re­in­trat în... normalitate. Bun. Acuma, odata cu al doilea val, adica ingineriile editoriale de la Polirom, în proza si poezie, toata lumea cauta cu disperare tineri, îi pri­vi­legiaza pe toate caile si cu toate mijloacele. Lucru foarte bun, chit ca multi dintre insurgenti dau cu taf­na peste mainile care li se întind, dorindu-le taiate si aruncate la gunoi. Totul este pentru noii veniti, pen­tru succesul si atragerea (y compris electorala) a lor, mi­nus puterea, posturile de conducere si posibilitatea de a trasa, ei, directiile de dezvoltare. Aici tinerii tre­bu­ie sa se resemneze cu micul imperiu fantasmatic on­line si sa lase Cupola mass-media sexagenarilor si cin­ca­genarilor.

 

4. Oh, da, din plin, pe toate fronturile si, cum spu­neam, cu toate tipurile de armament. De la TVR-ul “lui” Tudor Giurgiu si TVRC-ul Danielei Zeca, la noii re­gizori de film, de la “scoala vedetelor” si Eurovision-ul pentru pustime, pana la cea mai recenta colectie de suc­ces a literaturii pentru copii de la Corint, trecand prin concursurile si programele Institutului Cultural Ro­man pentru finantat traduceri si export literar, pro­gra­mele Uniunii Scriitorilor (colocviile tinerilor, lec­turi cu public etc.) si ale editurii Cartea Romaneasca, prin targhetul (uneori afisat chiar cu ostentatie) al unor reviste ca Suplimentul de cultura, Observator Cul­tu­ral, Prezent, Altitudini, Academia de gasca de la Ca­ta­ven­cu (plus juventropia Cotidianului, de la Radio Gherilla si celelalte din constelatia, B 24-Fun etc.) tot ce se pe­tre­ce în imperiul teatral de la ACT, Green Hours, La Scena, Teatrul inexistent, DramAcum, sustinerea pro­gra­matica a unor oameni de teatru precum Radu Afrim, László Bocsardi, Gianina Carbunariu, Teodora Her­­ghelegiu, Peca Stefan s.a., explozia jurnalismului cul­tural din ultimii doi ani, cu nume “razboinice” si tot mai grele, ca influenta, pe piata, cum ar fi Cristina Mo­dreanu, Carmen Musat, Elena Vladareanu, Alexandru Matei, Simona Tache, Alin Ionescu, Alex. Cistelecan, Iulia Popovici, Simona Chetan, Catalina George, Ionut Chiva, Dragos Bucurenci, Doris Mironescu, sau opera (te­rapeutica) de grup facuta de oameni ca Ruxandra Ce­sereanu, Stefan Borbély, Miruna Runcan, Victor Sco­ra­det, dar si de Nora Iuga sau Marin Mincu, sau, prin fa­cul­tati, de Mircea Cartarescu, Ioana Parvulescu, Ale­xan­dru Musina, Marta Petreu, Mircea Vasilescu, Simona Po­pescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Mihaies, Liviu Papa­dima, Liviu Antonesei, fiecare focalizand în fel si chip noile energii - peste tot lumea culturala se orienteaza ca­tre tinerete si schimb de stafeta. Nu uitati, va rog, ca si enclavele de clasicitate si bun conservatism - Ro­ma­nia literara, Dilema veche, Idei în dialog, Cuvantul - au per­manent rezervate locuri de onoare pentru tineri din categoria unor Marius Chivu, Simona Sora, Radu Pa­raschivescu, Laura Albulescu, Alexandra Olivoto, Si­mo­na Vasilache, Mihail Neamtu, Eugen Ciurtin, Sorin Lavric, Bogdan Tataru Cazaban, Laura Albulescu, Cos­min Ciotlos, dar si Paul Cernat în Bucurestiul Cultural, Andreea Dumitru la Teatrul, azi, Ciprian Macesaru la Sapte seri, Daniel Cristea-Enache si cuplul Terian-Io­va­nel de la Cultura... ma rog, exemplele se pot oricand în­multi, cu pagina de cultura de la Ziua, cu premiile de debut (si nu numai) de la galele UNITER, cu Dragos Bu­curenci la TVR, festivaluri de film artistic sau pu­bli­ci­tar cu sau pentru teen agers s.a.m.d.

 

5. Da, cat cuprinde. Fondurile sunt limitate, opor­tu­nitatile nu prisosesc înca si, deci, trebuie hapaite min­tenas, filierele de afirmare sunt sever con­di­tio­na­te, multe avantaje provin din mostenirea genetica (nu­me­le de familie) prin care se lubrefiaza caile de acces, ceea ce îngreuneaza o data mai mult conditia outsi­de­ri­lor. Cum întorci ochii sau paginile, dai de-o falie în­tre douamiisti si nouazecisti (sau între acestia, brusc aliati, de-o parte, versus optzecism de cealalta!), între fracturisti si restul lumii, ca între rockeri, depesari si re­pari. Despre asta, însa, trebuie sa-i întrebati direct pe împricinati. Oricum, am senzatia ca realitatile be­li­coa­se s-au mai domolit de vreun an si ceva încoace. Le mai întretin, ce-i drept, cativa batrani resentimentari si piezis-razbunatori, dar cu dantura tot mai tocita.

 

6. Cinci din fiecare categorie indicata mi-e cam peste mana, dar e cert ca-i citesc oriunde le vad semnatura pe Florina Ilis, Filip Florian, Adela Greceanu, Claudiu Komartin, pe Marius Chivu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Nicoleta Salcudeanu, pe Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, Mihail Neamtu, pentru mine cel mai îmbucurator fenomen din ultimii ani fiind împrospatarea nu atat a beletristicii (care era lesne previzibila), cat a eseisticii pe teme spirituale, inclusiv religioase.

 

 

 

Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

Noutati editoriale

 

 

 

Stelian Tabaras - Nuvele exemplare

 

Ca si alti colegi de generatie, Stelian Ta­baras, autorul a trei romane care l-au consacrat în spatiul prozei realist-sim­bo­lice al anilor 80*, s-a intors la lite­ra­tura dupa o intrerupere de peste un de­ceniu, cu doua volume de nuvele (Ate­lierul de tatuaje, 2002; O sa ne mai vedem, 2005) si un roman (Loc deschis, 2004). Ex­perienta de redactor la Radio si Te­le­vi­ziune, ca si anii petrecuti pe melea­guri europene si-au pus amprenta pe cartile ultime, in care scrisul s-a eli­be­rat de cenzura si autocenzura. Rea­li­ta­tea concreta a tranzitiei intalneste pe neas­teptate mitul si simbolul local, ar­haic, lumea globalizata, in culori vii, este striata de alb-negrul epocii comu­nis­te, ramasa in memoria naratorului. Nu­velele au un farmec aparte, datorat ta­lentului de povestitor al lui Tabaras (in acest moment de reintoarcere a pro­zei la povestire), decupajului precis (aici, ca si in larga deschidere tematica, se simte mana jurnalistului) si mixa­ju­lui original a doua realitati (cea roma­neas­ca si cea occidentala, cea a trecu­tu­lui si cea a prezentului).

 

Vizualitatea nucleelor simbolice ale nu­velelor ar putea incita un scenarist sau un regizor de film. Filmica este in pri­mul rand nuvela Valea Seaca, in care un emigrant, Johnny Vintila, plecat la ti­nerete dintr-un sat care va fi acoperit, in timpul comunismului, de un lac de acu­mulare (in vecinatatea lui s-a con­stru­it o hidrocentrala), se reintoarce din Occident, bogat si aparent nostal­gic. El angajeaza un scafandru (fotograf artistic, specializat in poze de nuduri si sex sub apa) care sa cerceteze rama­si­te­le satului scufundat. Pe ecranul sono­ru­lui de pe yachtul sau, batranul ur­ma­res­te plutirea tanarului in satul aco­perit de ape. Dar drumul sau în oglinda printre propriile amintiri cauta, de fapt, proba unui incest pe care, din ne­fe­ri­cire, scafandrul o si gaseste. In mo­men­tul cand Johnny Vintila afla ca in la­garul de emigranti din Italia se ca­sa­to­rise, de fapt, cu sora lui, actualitatea tran­zitiei capata o rama mitica, o am­bi­gui­tate poetica, sadoveniana. Nu cum­va tiparul pacatului originar, al in­ces­tu­lui, a provocat si urgia ulterioara, de­ca­de­rea satului stramutat, schimbarea lo­cu­rilor împotriva vointei oamenilor, bi­se­rica si cimitirul acoperite de ape? Un film s-ar putea face si din nuvela O sa ne mai vedem, care a dat titlul vo­lu­mu­lui. Aflata in cautarea unui subiect sen­za­tional, o televiziune privata postde­cem­brista anunta ca “unui maseur orb i-a revenit brusc vederea pe când masa tru­pul superb al unei femei”. Numele in­gi­nerei Artemiza trimite la zeita vâ­na­to­rii, Artemis, si la legenda lui Acteon, barbatul sfâsiat de câinii ei. Directorul de televiziune pleaca în cautarea celei care a redat vederea orbului sa vada, e cu­prins brusc de patima, iar încercarea sa de viol e pedepsita cu... orbirea.

 

Taverna Suedezului deapana povestea unui misterios “paianjen de templu” adus de un globe-trotter, calator prin lu­me într-o taverna din Sinaia - pa­ian­jen care tese simboluri sacre si alca­tu­ies­te portrete al caror destin poate fi pre­vestit. “Suedezul”, un fost comis vo­ia­jor “fugit” în comunism, e prins chiar e în plasa propriei biografii. Para­le­lis­mul planurilor e la fel de sugestiv în nu­vela Vedere pe timp de noapte. Posesorul unui binoclu cu vedere în infrarosu, im­pli­cat fara voie într-o crima, înfrunta în­tunericul, lumea fiarei (simbolizata si de lumea lupilor pe care o cerceteaza în cadrul unui program ecologist), des­lu­sind tiparele salvatoare ale luminii. Amintirile pline de umor, descrierile exo­tice, farmecul dialogului dau acestei scrieri incarcata de poezie ritmul unui ro­man politist.

 

Alerta si misterioasa este povestea unui Week-end pe continent, petrecut de un reporter bucurestean de televiziune la Atena. Parasindu-si pentru doua zile stu­dentii din santierul arheologic aflat pe insula Antikithira, acesta îsi amin­tes­te, întâlnind obiceiurile grecesti de Apo­kries (Lasata secului), un film al sau mai vechi despre Caloianul, realizat în plin comunism. Alb-negrul comunis­mu­lui, lumea colorata a Balcanilor, mis­te­rele Orientului, ironia la adresa “pul­be­rii” învinse de viata contureaza un in­ci­tant scenariu... poate pentru un viitor film de televiziune...

 

Miza simbolica a cartii se con­cen­trea­za mai ales în ultima nuvela (Pictor Ema­nuel) prin atemporala poveste de dra­goste între “un zugrav” de biserici si maica Fevronia (nume reînviind-o pe mu­cenita din vremea împaratului Dio­cle­tian). In plina ucronie si utopie (“Acum, când numai la câtiva zeci de ki­lo­metri de aici colcaie masinile pe so­sele, când nu mai departe dai de acele au­tostrazi imposibil de traversat, când pâna si cârciuma satului are internet, aici, pe albia pârâului acesta care nici nu stiu daca are nume...”) are loc, odata cu restaurarea mânastirii Stâlpnicul, si reconstruirea unei vieti. Mânastirea, care abia supravietuise descinderilor ute­miste, pastrase, în ravasirea ei, câ­te­va icoane murale, între care frumosul chip al sfintei Fevronia. Emanuel va pic­ta nunta care nu avusese loc nici­o­da­ta, dar despre care nu mai avea nici o in­­doiala: “Fusesera sigur, cândva, îm­preu­na. Atunci”.

 

Simplitate, profunzime, umor, fra­za­re alerta si traductibila - suficiente mo­ti­ve de a ne lasa cuceriti de povestitorul ca­re - dupa cum ne promite chiar titlul - va continua. Publicul tanar poate re­des­coperi prin intermediul ultimelor carti ale lui Stelian Tabaras pe unul din­tre cei mai talentati prozatori ai unei generatii care, acum, poate spune ceea ce, decenii întregi, a stat nerostit.

 

 

 

* Stelian Tabaras, O sa ne mai vedem, 2006; Editura Cartea de stiinta,

 

Cluj-Napoca.

 

 

 

Gabriela Adamesteanu

 

 

 

Lectia de viata a Ioanei Berindei

 

Asidua cercetatoare a istoriei co­mu­nis­mului în Romania, Lavinia Betea se îm­parte cu abilitate între investigatia is­torica acribioasa (precum aceea în­tre­prin­sa în monografia publicata în 2001 la Humanitas, Lucretiu Patrascanu. Moar­tea unui lider comunist), studiul de men­ta­litati, blindat cu achizitiile specia­lis­tu­lui în psihologie sociala si psihologie politica (dovada volume ca: Psihologie po­litica. Individ, lider, multime în regimul co­munist, Polirom, 2001 sau Mentalitati si remanente comuniste, Nemira, 2005) si cu­legerea de istorii orale, activitate ca­reia i se consacra destoinic de mai bine de un deceniu. Daca, în cartile anterioa­re de convorbiri cu martori ai instau­ra­rii comunismului în Romania, Lavinia Be­tea a adunat marturiile catorva din­tre actorii importanti ai epocii Dej: I. Gh. Maurer, Alexandru Barladeanu, Cor­neliu Manescu, domnia sa ne ofera acum un volum de dialoguri cu o vic­ti­ma a regimului stalinist. E vorba de Ioana Berindei, fiica a taranistului Ioan Hudita (profesor de istorie la Uni­ver­sitatea bucuresteana între cele doua raz­boaie) si sotie a binecunoscutului is­to­ric Dan Berindei.

 

Am facut Jilava în pantofi de vara - car­te aparuta în conditii grafice excelente la editura Compania, în seria de me­mo­rii, jurnale, scrisori, anchete s.a.m.d. “ClarObscur” - strange laolalta, isco­di­te de remarcabilele abilitati de comu­ni­ca­re ale intervievatoarei, documente su­biective întinse de-a lungul unui în­treg secol de istorie. Spre care Ioana Be­rin­dei, doamna octogenara crescuta în spi­ritul lumii vechi, interbelice, în spi­ri­tul tolerantei si al renuntarii întelepte, pri­veste cu seninatate. Se naste în 1923 la Paris, unde familia se stabileste pe durata studiilor doctorale ale lui Ioan Hudita. Face parte din prima ge­ne­ratie de femei romance educate pen­tru a deveni independente. Isi amin­tes­te ca, întorsi în tara, tinerii sai parinti aduc cu ei nu suveniruri, marunte obiec­te de lux, ci lazi întregi de carti. Tatal, fiul unor învatatori de sat cu copii nu­me­rosi, are vederi înaintate si îsi încu­ra­jeaza fiicele (Ioana si Teodora) sa-si aleaga profesii intelectuale. Ar vrea chiar, subliniaza Ioana Berindei cu tan­dra ironie, ca acestea sa devina femi­nis­te. Fiica cea mare, Ioana, preia însa, pro­­babil pe filiera materna, atasa­men­tul pentru valorile traditionale ale co­mu­nitatii; atmosfera patriarhala din casa bunicilor de la Zorleni (tarani în­sta­riti si stiutori de carte) o cucereste de­finitiv în copilarie. Eleva stralucita (la “Carmen Sylva” si apoi la “Iulia Has­deu”), dupa bacalaureat se înscrie la Fa­cul­tatea de Istorie, la insistentele ta­ta­lui, desi o atrag mai mult stiintele na­tu­ra­le. Politica nu o intereseaza în mod deo­sebit, desi în familie asista zilnic la dis­cutii pe teme politice si are ocazia sa cu­noasca oameni importanti ca Maniu si Mihalache. Ii place sa citeasca, vi­sea­za sa aiba o casa a sa, cu gradina si multi copii. Razboiul nu-i tulbura prea mult visele domestic-patriarhale. Se ca­sa­toreste cu Dan Berindei, eminent co­leg de facultate, obtine licenta în Istorie cu “magna cum laude”, îl are pe Mih­nea. Venirea comunistilor la putere des­tra­ma însa o viata care curgea aparent nor­mal. Incep arestarile politice, e în­chis mai întîi Ioan Hudita, apoi din ce în ce mai multi apropiati.

 

In 1950 Ioana Berindei se vede ea în­sasi nevoita sa-si paraseasca familia, acuzata de omisiune de denunt, ia ca­lea închisorii de la Interne, apoi pe ace­ea a Jilavei, trece pana în 1953 prin în­chi­sorile Vacaresti si Mislea. Mama e în­chisa într-o celula alaturata, dar nu pot comunica. Episod traumatizant: al doi­lea copil, Ruxandra, se naste în în­chi­soare, sub supravegherea militia­nu­lui si a unei moase, detinuta de drept co­mun. Primele 11 luni de viata, fetita si le traieste prin penitenciare. Despre toa­te acestea, despre nesfarsitele indi­gen­te, despre frig, foame, umilinte, Ioa­na Berindei povesteste calm, fara nici o tre­sarire de ura. Ceea ce impresioneaza este placerea de a evoca gesturile fru­moa­se ale tortionarilor, momentele mai pu­tin negre, atatea cate au fost, ale ani­lor de detentie. Nu se victimizeaza. Nu acuza. Vrea cu orice chip sa vorbeasca de­spre partea umana a “calailor”. Pe care îi priveste doar cu aristocratic dis­pret, surprinsa ca “sunt istorici care vin cu ura, desi n-au suferit”. Lectia de via­ta a Ioanei Berindei: “Cu ura nici nu mai poti întelege prezentul (...) pe oa­meni îi iubesc si, daca sufar din partea uno­ra, ma retrag, dar fara scandal (...) Fac o pledoarie pentru umanitate, uma­nism, corectitudine. Si pentru a face is­to­ria dreapta, fara partinire (...) Sa folo­sesti sursele si sa nu le interpretezi du­pa capul tau, dupa interesul tau de par­tid. Pentru ca atunci nu mai faci is­to­rie, faci politica”.

 

De retinut sugestia strecurata de La­vi­nia Betea în capitolul ce prefateaza con­vorbirile cu Ioana Berindei: fiecare din­tre dialogurile cartii de fata ar pu­tea fi supus unei interpretari psiha­na­li­ti­ce. Taceri, reticente, afirmatii surprin­za­toare, detalii uitate tradeaza trauma neexorcizata.

 

 

 

* Lavinia BETEA, Am facut Jilava in pantofi de vara. Convorbiri cu Ioana Berindei, Editura Compania, 2006

 

 

 

Bianca Burta-Cernat

 

 

 

 

 

Compozitorul la 80 de ani

 

 

 

Anatol Vieru

 

 

 

Imaginandu-mi o cumpana valorica in care-l  asezam pe Ana­­tol Vieru la un capat, iar la celalalt pu­nem tot ce am facut pentru cunoasterea sa, vad cum­pana ras­tur­nan­du-se instantaneu. Probabil ca nicio­da­ta nu vom pu­tea reliefa universul Anatol Vieru in in­tegralitatea sa.

 

Era daruit in toate: in compozitie, in muzicologie, in in­terpretare - ca dirijor, in pedagogie, in familie, ca prie­­ten, in tot ce facea.

 

Am avut privilegiul sa fiu in preajma sa o perioada in­­de­lungata; mai intai ca student, apoi ca discipol. Tot tim­pul am invatat de la Anatol Vieru, tot timpul mi-a fost mo­del profesional si uman. Niciodata, in pes­te trei decenii de contacte interumane, nu am avut im­pre­sia ca ar fi spus sau ca ar fi facut ceva care sa nu poarte amprenta unei personalitati cu totul iesite din co­mun.

 

Era in fiinta sa un  echilibru superior, totul era in­­treg, ele­vat, echidistant. Intr-o miime de secunda foto­gra­fia si­tua­tia, cu bune, cu rele, din cele mai im­por­tan­te unghiuri, si spusele sale primeau o greutate apar­te, devenind nu­cleu pentru multe opinii. Anatol Vieru deschidea in­­tot­deau­na portile binelui, gandirii pro­funde, curate, pozitive, fara sa se simta vreo pre­o­cu­pare in acest sens.

 

A lasat o creatie impresionanta, cu lucrari de re­fe­rin­ta in toate genurile: de la opera la lied, de la sim­fo­nii la pie­se solo, de la teatru instrumental la muzica elec­tronica... Toate ar trebui sa fie cunoscute, tiparite, im­primate, ar tre­bui sa nu lipseasca din repertoriul so­listilor si marilor or­chestre, sa bucure mintea si su­fle­tul auditoriului.

 

Din pacate, putini din cei ce pot aprecia opera lui Anatol Vieru au posibilitatea sa o promoveze si umbra in­­com­petentei de astazi nu ingaduie sa rodeasca nici cele mai alese seminte.

 

Am sa va spun cateva cuvinte despre profesorul Ana­tol Vieru. Cand l-am vazut prima data, am crezut ca nu-i pot vorbi. Mi s-a parut atat de puternic, de no­bil, de im­pu­na­tor, incat am vrut sa plec; dar in clipa ur­matoare i-am intalnit privirea si totul s-a simplificat. Apropiindu-ma, i-am spus ca as vrea sa asist la cursurile sale. Mi-a intins o mana energica, o mana prin care au curs atatea capo­do­pe­re, si mi-a spus fara sa ezite: vino cand vrei.

 

Ne cunostea pe fiecare in parte mai bine decat cre­deam noi atunci. Ne stia punctele slabe si ne conducea la ele fara sa ne dam seama, pentru a le corecta. Catre sfar­­situl studiilor, mi-am intarit convingerea ca se pre­­ga­tea extrem de serios pentru lectii. Intra in clasa si spu­nea: hai Ulpiu, sa vedem cum ai rezolvat dez­vol­ta­rea, sau alta problema. Ma batea pe umar cand tre­ceam la pian si stiam sa sunt aparat. Nu ne sugera idei decat por­nind de la materialul nostru, de la ce lu­cram. Tinea foar­te mult sa ne gasim drumul. Era sin­gu­ra sansa sa nu fim stri­viti de personalitatea sa. Uneori ne lasa sa cautam mai mult, alteori ne venea in ajutor. Intervenea de fie­ca­re data cand trebuia, atat cat trebuia.

 

Daca ar fi sa caracterizez printr-un singur cuvant na­­tu­ra lui Anatol Vieru as alege echilibrul, echilibrul su­­pe­rior, dar divin, prezent de la cele mai mici gesturi pana la in­treaga viata si creatie, a carui aura s-a am­pli­ficat con­ti­nuu in drumul spre lumina.

 

Sunt convins ca personalitatile de talia lui Anatol Vieru se pot numara pe degete si ca, oricat de lunga va fi asteptarea, opera sa vie, in care vibreaza  ener­gia za­mis­lirii originale, va fi asezata la locul ei, prin­tre minunile mu­zicii secolului in care a trait.

 

 

 

Ulpiu Vlad

 

 

 

Fratele meu

 

 

 

Nu sta in intentia mea sa fac o apo­lo­gie, sa brodez o hagiografie sau sa pro­pun o pagina de me­mo­ria­lis­ti­ca. Si nu am cum sa nu fiu subiectiv, stiind tot­o­da­ta foarte bine ca s-ar cuveni sa fiu obiectiv. Voi incerca sa evit re­varsarile de sentimente, exaltarile deplasate si sa nu confund atasamentele si prefe­rin­te­le mele per­sonale cu niste judecati obiec­tive de ultima in­stan­ta. Iar asta am invatat chiar de la fratele meu: sa nu-mi ascund preferintele, parti­za­na­te­le, dar, dandu-le la iveala, sa raman con­stient de relativitatea si ast­fel de toa­ta vulnerabilitatea lor. Ca tot ce este ome­nesc, parerile si judecatile proprii de valoare sunt ex­pu­se la confruntarea cu alte judecati si cu actiunea coroziva a timpului. El, timpul, modifica per­cep­tii­le, schimba criteriile de evaluare, pro­du­cand efecte bi­za­re de apropiere sau distantare.

 

Sincer vorbind, eu cred cu toata ta­ria ca cele mai multe compozitii ale fra­te­lui meu vor trece cu succes ran­dul de pro­be ale timpului lung, vor rezista fluc­tua­tii­lor gustului public legate de schim­ba­rea modelor si mo­delelor. Dar atat lip­sa oricaror competente de spe­cia­­li­ta­te, cat si scurtimea vietii omenesti ar fa­ce ridicola orice pretentie a mea de a pro­pu­ne judecati de ultima in­stanta. Tim­pul sa judece, el sa cantareasca si sa im­­parta!

 

Deci, nu voi apela in exces nici la amin­tiri per­so­na­le colorate de emotii si nici la judecati estetice obiec­ti­ve. As dori sa adaug numai cateva, putine, note de sub­sol la un posibil portret mo­ral al lui Anatol Vieru. Sa vorbesc, alt­fel spus, despre cateva idei-forta care au format armatura solida a gandirii sa­le. Imi permit sa vor­besc despre ele aici nu­mai pentru ca sunt convins ca acestea stau intr-o legatura organica temeinica, dar discreta, cu substanta si mesajul crea­tiei sale mu­zi­cale.

 

Unul din aspectele lumii care il im­pre­siona in mod deo­sebit era fra­gi­li­ta­tea vietii dotate cu inteligenta, in con­trast cu imensitatea oarba a naturii. Re­flec­tiile sale capatau uneori accente pas­ca­liene, alteori veneau parca dintr-o me­di­tatie inspirata din Eclesiastul Ve­chiu­­lui Testament. Poate ca de aceea privea cu o anu­mita indulgenta scaderile firii ome­nesti. Ca tot omul, avea si el sim­pa­tiile si antipatiile sale, atitudinile sale mer­gand, fireste, de la sentimente de dra­goste, prie­te­nie, admiratie si afec­tiu­ne pana la reprobare, refuz, sila, indig­na­re, manie; dar nu ajungeau niciodata pana la paroxismul urii. Era incapabil sa urasca, sa “puna la zid”, sa execute pe cineva - in efigie sau in gand - in nu­me­le sau din cauza unei idei, a unui afect sau interes. Si, cum se spune in jar­gonul recent, el “gan­dea pozitiv”; dar nu era omul optimismelor facile. Fa­cul­ta­tea de a gandi pozitiv era la el tem­pe­ra­ta de un scepticism deprins mai de de­mult, scepticism pe ca­re evita sa-l ino­cu­le­ze altora si care, datorita experien­te­lor personale si suferintelor maselor uma­ne, nu a fa­cut decat sa se accentueaze pe masura ce clepsidra tim­pului se go­lea. Dar oricat s-ar fi accentuat dis­po­zi­tia lui sceptica, ea n-a ajuns si nici n-ar fi putut ajun­ge vreodata la blazare. Ro­bus­ta lui morala profesionala si darul de a exprima in limbajul muzicii trairile sale, pu­rificandu-le, l-au ajutat sa se con­frunte cu propriile lui intrebari si de­cep­tii si sa-si continue propriul drum. Aici - adica in domeniul sau de com­pe­tenta pro­fe­sionala, in creatie si reflectie asupra creatiei - a cau­tat din instinct jus­ta proportie, dreapta masura intre ex­­treme. Incerca sa nu imite si sa nu se re­pete; sa nu se lase dus de val, de mo­de, dar sa inainteze. Inovatia nu constituia pentru el un scop in sine, ea trebuia sa re­­zulte organic din continuturile in­tui­te, puse in joc.

 

Intre mine si fratele meu era o di­fe­ren­ta de varsta de opt ani, care a contat foarte mult. Relatia fraterna din­tre noi a ajuns sa imbrace ipostazele unei rela­tii aproape parintesti. Intr-un fel, el mi-a fost mentor si pro­fesor; numai firea mea inchisa si retinerea lui in a in­­ter­veni in viata altei fiinte, oricat de apro­pia­ta, a im­­piedicat sa-mi fie si confesor. A fost insa si a ramas mereu un sfa­tui­tor de nadejde si un sprijin statornic pen­­tru mine. Ii datorez extrem de mul­te. Ma mira ca a putut gasi, ocupat si so­li­citat cum a fost din ado­les­cen­ta, atata vreme si atata atentie pentru mine. Pas­trez o comoara intreaga de amintiri le­ga­te de dansul, ma­runte, dar extrem de pre­tioase pentru mine... Cum spu­neam mai sus, el mi-a fost intr-un fel si men­tor... Imi amintesc de pilda ca prima carte din Jules Verne - se chema O ca­la­to­rie in jurul Marii Negre - el mi-a pus-o in mana. In diminetile de duminica, in co­pi­laria mea pe­trecuta in anii razboiului la Iasi, ma lua cu el la con­cer­tele Filar­mo­nicii iesene, care se tineau in sala Tea­tru­lui National din Iasi - dirijor era ade­sea Antonin Ciolan -, stateam acolo la galerie si priveam la cor­ti­na plina de ale­gorii, cortina care ma impresiona pro­fund, poate mai mult decat sim­fo­nii­le lui Beethoven si uverturile din Wag­ner, muzici a caror ascultare in­­­ca din co­pi­larie n-a trecut totusi fara sa lase urme in mine... Cativa ani mai tarziu eram deja la Bucuresti; ci­team in re­vis­ta Rampa si intr-o gazeta efemera nu­mi­ta Era noua cronici muzicale si de film semnate de fra­tele meu si in­­ce­peam sa conversez cu el lucruri se­ri­oa­­se... Aceasta conversatie s-a prelungit vre­me de 50 de ani si a stat sub semnul unei pedagogii ca si pa­ter­ne initiate de dan­sul, o pedagogie pe cat de blanda si neostentativa, pe atat de eficienta. Evoc aceste detalii strict personale, legate de as­cendentul detinut de fra­te­le meu asu­pra mea, pentru ca ele mi se pare ca fac un legato cu relatia lui Anatol cu clasele de studenti cu care a lucrat pe par­cur­sul catorva decenii in chiar aceasta cla­di­re. Era, cred, aceeasi pedagogie, care poa­te sa ar trebui numita altfel, sa zi­cem “stil de lucru”. In acest stil nu intra dadaceala marunta, ambitia de “a forta mana studentului” si de a face din el co­pia unui model prestabilit, oricare ar fi fost acela. Intra in schimb atentia par­ti­ci­pativa, respectul pentru per­so­na­li­ta­tea si libertatea de gandire a studen­tu­lui, con­si­de­rat ca un mai tanar coleg, in­tra increderea in capa­ci­tatea incepato­ru­lui de a-si gasi pana la urma pro­priul sau drum, rolul profesorului fiind nu­mai acela al unui auxiliar util, mediator intre omul ce incepe as­tazi si acelasi om in etapele viitoare ale devenirii sale.

 

Spun toate acestea cu speranta ca nu idealizez prea mult, cu pornire su­biec­tiva, stilul de lucru al fra­te­lui meu si ca acest stil este o parte din stilul in­­tre­gului, al acestei institutii academice - Conservatorul de muzica din Bu­cu­resti - pe care Anatol Vieru a slu­jit-o cu de­votament.

 

Sorin Vieru

 

 

 

(Evocari rostite in memoria lui Anatol Vieru la Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti,

 

12 decembrie 2005)

 

 

 

 

 

ROMEO POP, presedintele Comisiei de Cultura din Consiliul

 

General al Municipiului Bucuresti

 

Proiecte culturale in Capitala

 

 

 

In ultima vreme este tot mai vizibila implicarea Pri­ma­ri­ei Capitalei în evenimente culturale de anvergura, cel mai recent fiind Festivalul International Shakespeare, rea­li­zat împreuna cu Teatrul National din Craiova. Ce va mo­ti­veaza sa le realizati si care e strategia dumnevoastra in aceasta directie?

 

In calitatea mea de presedinte al Comisiei de Cul­tu­ra a Consiliului General, sunt implicat în acest fe­no­men pe doua cai. Prima dintre acestea priveste con­ti­nua­rea dezvoltarii bazei materiale, e vorba de in­ves­ti­tii directe în cladiri si în tot ceea ce este necesar pen­tru ca activitatile culturale sa se desfasoare în con­di­tii­le cele mai bune. Asta mi se pare ca este una dintre cele mai importante atributii ale Primariei Capitalei. In al doilea rand, ne implicam direct în programe cul­tu­rale prin ArCuB, Centrul de Proiecte Culturale al Bu­curestiului, care este o institutie prin care Pri­ma­ria îsi deruleaza propriile programe pe care le finan­tea­za. Acolo avem directorii nostri...

 

Mecanismul in relatie cu acest Centru care este? Ei fac pro­punerile si dumneavoastra le selectati si le aprobati finan­tarea?

 

In ultimii ani noi am finantat cam toate pro­pu­ne­ri­le pe care le-am primit de acolo, pentru ca în Mu­ni­ci­piul Bucuresti exista mai multi bani alocati decat în alte orase. Noi avem în anul acesta un buget pentru cul­tura de aproximativ 1.000 de miliarde, ceea ce re­pre­zinta peste 5% din bugetul Primariei Municipiului Bu­curesti. Este un buget foarte bun. Dar, revenind la pa­trimoniul de cladiri, stiti ca Primaria Bucurestiului a demarat, tot la propunerea mea, în 2001, cu fostul pri­mar general, un program de reparare a cladirilor in­stitutiilor de spectacol. In clipa asta programul se apropie de sfarsit. Mai avem o problema cu Teatrul Foar­te Mic si Teatrul Nottara. Acolo cladirile trebuie con­solidate. La Teatrul Foarte Mic a avut loc pro­iec­ta­rea si va intra în consolidare, cred, la sfarsitul acestui an, cand acest teatru se va închide pe o perioada de un an un si jumatate. La Teatrul Nottara încercam la ora asta sa separam cele doua imobile, desi au o sin­gu­ra Asociatie de proprietari, pentru a putea face con­so­lidarea. Trebuie consolidata cladirea din Jules Mi­chelet. Mai avem si problema cu locatarii care nu vor sa semneze, desi nu-i costa nimic.

 

Sa speram ca reusiti, pentru ca problema acolo e foarte veche.

 

Vom reusi. De altfel, Teatrul Nottara si-a amenajat o sala alternativa, în strada Avrig, unde sa-si mute ac­ti­vitatea pe perioada cat va fi în consolidare, el fiind fi­nan­tat sa-si faca aceasta sala din Avrig.

 

Mai e si Teatrum Mundi.

 

Teatrum Mundi acum s-a terminat. El se va des­chi­de într-o haina noua la toamna, inclusiv prin reor­ga­ni­za­rea acestui teatru în aceasta vara. Vrem sa capete alt brand, sa aduca mai multi spectatori si mai ales ti­neri. Va fi si un teatru-gazda, acolo vor fi gazduite pro­duc­tii independente si aternative si nu numai de tea­tru. De asemenea, la Teatrul Odeon vom face sala Stu­dio. Suntem în faza studiilor de proiect. Speram ca Teatrul Odeon sa strabata în doua luni toata pro­ce­du­ra complicata de achizitie, pentru ca la începutul lunii au­gust sa începem sa utilam sala de circa 200 de lo­curi de la demisolul teatrului, pe care o va finanta tot Primaria Municipiului.

 

Cat priveste Opereta, chiar daca nu e a dumneavoastra, cum s-ar spune, ca si alte institutii nationale care apartin Mi­nisterului Culturii, nu va pot fi indiferente, cata vreme sunt in Capitala si produc pentru cultura bucuresteanului. Aici va puteti implica in vreun fel? Puteti impulsiona anu­mi­te actiuni? Care e legislatia?

 

Din pacate, pot spune ca, de la Revolutie, mi­nis­te­rul nu s-a implicat pentru a-si repara propriile sali de spec­tacol. In clipa asta se pare ca este o intentie prin care o serie de sume care provin din BCR vor fi diri­ja­te spre investitii în salile de spectacol. Noi ne bu­cu­ram pentru asta, pentru ca aceasta investitie, asa cum ati spus, il priveste pe bucurestean în general. Se va începe cu Teatrul National, cu mutarea Operetei, cu amenajarea noii sali, ei urmand sa faca un lucru pe care noi l-am început mai de mult.

 

Revenind la programul de reabilitare a spatiilor pen­tru teatre si la construirea altora noi, ati simtit necesara aceasta largire a capacitatii, ati sesizat aceasta nevoie din par­tea creatorilor si a publicului?

 

Din informatiile care le am, fata de capitalele euro­pe­ne, Bucurestiul este orasul cu cele mai putine sali de spectacol pe cap de locuitor. Desigur ca este ne­ce­sar sa adaugam la salile existente si alte sali.

 

Va ganditi sa antrenati in acest circuit cultural si pe­ri­fe­riile, cartierele excentrice?

 

Nu ne-am preocupat de asta deocamdata. Am vrut pur si simplu sa marim capacitatea salilor existente, pen­tru ca asta înseamna si a da mai mult de lucru ar­tis­tilor. Avem un plan de a dezvolta în Bucuresti pana în 2008 cel putin înca doua sali de spectacol sub forma de teatru-gazda, unde vom avea un personal minim, dupa un regulament simplu, urmand ca 90% din în­ca­sari sa revina producatorilor. Cu 4-5 miliarde pe an putem înfiinta un teatru-gazda în Bucuresti, ca sa-i aju­tam pe tineri, sa le gazduim spectacolele. Nu mi se pare normal ca acesti oameni sa joace prin carciumi, ca­fenele, prin subsoluri, noi trebuie sa le cream con­di­tii sa lucreze.

 

Mai ales ca merita.

 

Exact. Un prim proiect a carui derulare am si în­ce­put-o este cel de la Garajele Leonida, de pe Magheru. Am cerut spatiul de la RATB si acolo va fi un teatru-gaz­da care va purta numele lui Octavian Cotescu, care a fost un mare sprijinitor al tinerilor.

 

Efortul acesta pe care-l faceti pentru a asigura baza teh­nico-materiala a institutiilor subventionate este ras­pla­tit printr-o calitate corespunzatoare a actului artistic, prin eficienta manageriala? Aveti acest control al si­tua­tiei?

 

Noi nu avem dreptul sa judecam calitatea spec­ta­co­le­lor, avem însa dreptul sa verificam situatia eco­no­mi­ca, pentru a vedea în ce masura banii cetatenilor, ba­nii publici din taxe si impozite, se întorc la ei. In cli­pa de fata, din acest buget de 1.000 de miliarde, 400 sunt în investitii, 105 miliarde sunt venituri din cul­tu­ra, în acest an, ceea ce mie mi se pare ca e bine. Sa luam în calcul pretul foarte mic al biletelor.

 

Si faptul ca teatrele nu joaca seara de seara.

 

Sunt teatre care joaca, începand de miercuri, seara de seara. Eu cred ca în ultimii ani teatrul bucurestean s-a adunat. Incet, încet, corectam si lucrurile care sunt de corectat. Noi i-am asigurat pe directori ca vor avea finantari suficiente. Nu exagerate, pentru ca la un moment dat intervin si asemenea exagerari, dar vor avea un buget care sa le asigure toate conditiile.

 

Am insistat mai mult asupra artelor spectacolului, nu nu­mai pentru ca acestea sunt mai vizibile, dar si pentru ca suntem in prag de vara si am vrea sa stim la ce sa ne as­tep­tam de la stagiunea estivala in Bucuresti. In anii trecuti au fost tot felul de initiative aleatorii, care de fapt au si expiat.

 

Incercam o schimbare de strategie în zona pro­iec­te­lor culturale pe care le derulam prin ArCuB. Pana acum erau nenumarate evenimente mai mult sau mai pu­tin vizibile. Noi am stabilit ca strategie sa grupam aceste evenimente în doua festivaluri. Un festival de pri­mavara, Primavara Culturala Bucuresteana, pe care l-am demarat în acest an si-l vom relua anul vii­tor, speram, în conditii si mai bune, si un Festival de Vara. Din pacate, pe acesta nu-l putem organiza în acest an, ci doar în anul viitor, cand vom finaliza lu­cra­rile la Gradina de Vara Herastrau, pentru ca tot acest fes­tival se va desfasura în Parcul Herastrau.

 

Dar Arenele Romane?

 

Nu sunt ale noastre. La Herastrau o sa avem o sa­la de 1.800 de locuri în aer liber, pentru spectacole, fil­me, concerte. Acolo avem si cele doua sali pentru copii, de marionete, de filmulete, acolo vom pune o sce­na si vom lumina altfel, încercand sa aducem Par­cul Herastrau la nivelul de parc cultural, dupa mo­de­lul celor existente în multe orase ale lumii. Oamenii ve­niti la distractie vor avea astfel la dispozitie si o oferta culturala bogata, sperand în acest fel sa le tre­zim interesul pentru arta si cultura.

 

Ati inceput acest lucru cu Cismigiul, care de cativa ani e mai animat vara si primavara.

 

In Cismigiu va ramane acelasi program, dar la He­ras­trau încercam sa adunam toate manifestarile care se desfasoara vara mai mult sau mai putin în­tam­pla­tor în alte spatii, în fata Teatrului National, a Par­la­mentului, proiecte bune, dar care si murdaresc putin orasul. Aceste doua festivaluri, de primavara si de vara, pe care le preconizam vor avea si conotatii tu­ris­tice. Bucurestiul, ca orice capitala europeana, trebuie sa aiba si evenimente culturale care sa-l marcheze pe harta turistica a Europei.

 

Cum colaborati pentru aceste activitati cu uniunile de creatie?

 

Nu avem legaturi cu aceste structuri. Noi achi­zi­tio­nam programe de la artisti. Vom face un targ de achi­zi­tii în septembrie-octombrie pentru Primavara Cul­tu­rala si un alt targ, prin martie probabil, pentru Fes­ti­valul de Vara. Partea cultural-artistica deci va fi asigurata de ArCuB, prin aceste achizitii, iar noi ne vom implica doar în organizarea programului. Avem foarte mute valori în teatru, în film, în toate do­me­nii­le, dar capacitatea de organizare a artistilor lasa une­ori de dorit si atunci noi, cu specialistii nostri, îi vom degreva de acest aspect.

 

Revin la ideea ca, totusi, Comisia de Cultura a Ca­pi­ta­lei raspunde vrand-nevrand si de activitatile pe care nu le or­ganizeaza. Sigur n-o sa vorbim despre targuri de carte, fes­tivaluri de film. Dar mai sunt si unele susanele, showuri ale televiziunilor etc., care chiar pot polua cultural Ca­pi­ta­la. Cum procedati? Le monitorizati? Aveti parghii legale de exercitare a responsabilitatii?

 

Nu avem parghii. Noi doar le concesionam un pe­ri­me­tru de teren, ei platesc taxele. Doar primarul ge­ne­ral, conform legii, le poate interzice.

 

Intorcandu-ne la institutia dumneavoastra pilot, ArCuB-ul, poate ar fi interesant sa spuneti cum va func­tio­na aici achizitia de proiecte.

 

Va fi o comisie formata din specialisti care exa­mi­nea­za oferta de proiecte.

 

Modalitatea deja s-a incetatenit. La fel se procedeaza la Administratia Fondului Cultural National, mai de cu­rand si la Institutul Cultural Roman.

 

Noi vom avea o structura a festivalurilor care va tre­bui acoperita, pentru care se va organiza licitatia de proiecte. Dar, apropo de institutiile mentionate, din pacate, trebuie sa spun ca nu colaboram deloc cu aceste institutii. Avem programe absolut paralele. Nu sun­tem contactati sa colaboram, sa cofinantam. Parca sun­tem în doua tari diferite. Nici nu ne cunoastem. Nu am decat sa le invit la discutii cu Primaria Mu­ni­ci­piu­lui Bucuresti, care are si fonduri pentru a co­fi­nan­ta anumite proiecte, inclusiv pe cele internationale, pe care ei le au.

 

Sunt structuri noi, care inca mai bajbaie in privinta trans­parentei.

 

Va asigur ca noi vom încerca sa luam legatura cu dan­sii în continuare. As vrea sa adaug însa altceva în le­gatura cu fondurile noastre. Odata cu terminarea pro­gramelor de investitii, noi disponibilizam sume im­por­tante, la nivel de 150 miliarde lei vechi, pe care le vom dirija în etapa a doua catre muzeele Capitalei. La palatele brancovenesti suntem în faza studiului de fe­zabilitate, cu casele memoriale, Vila Minovici, Ob­ser­vatorul. Si spre biblioteci. Anul acesta, aceste in­sti­tu­tii au primit bani pentru a-si face studii de feza­bi­li­ta­te, proiectare, asa încat la anul sa poata începe repa­ra­tiile capitale la muzee si biblioteci.

 

Care vor deveni astfel posibile spatii pentru proiecte ar­tistice, culturale.

 

La Vila Minovici este o gradina de circa 5 ha, care va fi amenajata. Vom reda muzeului fala lui inter­be­lica.

 

Succes!

 

Interviu realizat de Doina Papp

 

  DOINA PAPP

 

Festivalul International Shakespeare - evenimentul de prestigiu al stagiunii

 

 

 

Indiscutabil, Festivalul International Shakespeare este evenimentul de pres­ti­giu al stagiunii. Neîndoielnic ca asu­ma­rea lui de catre Primaria Municipiului Bucuresti a fost un gest de mare si ne­ce­sa­ra responsabilizare culturala, care i-a dat anvergura si importanta. Fara doar si poate ca, extins de la Craiova în Ca­pi­ta­la, continentul Shakespeare a do­ban­dit locul meritat în peisajul lumii, re­cla­mand prezenta atator personalitati ale teatrului mondial, artisti, cercetatori, shakes­pearologi care au venit în Roma­nia sa vorbeasca despre însemnatatea ac­tuala a marelui Will.

 

Nu stim cine a fost cu ideea, daca doar domnul Emil Boroghina, directorul Fes­tivalului, în disperarea sa de orga­ni­za­tor depasit de probleme, sau oamenii Pri­mariei Capitalei, atat de preocupati în ultima vreme sa faca din cultura o mi­za importanta a europenizarii noas­tre fortate.

 

Acum, ca lucrurile au fost facute bi­ne împreuna, ne ramane doar obligatia de a-i mentiona constiincios pe toti. Asa­dar, editia a V-a a Festivalului In­ter­na­tio­nal Shakespeare, initiat în 1996 de Fun­datia Shakespeare si Teatrul Na­tio­nal Marin Sorescu din Craiova a trecut cu totul sub palaria Ministerului Cul­tu­rii si Cultelor si a Primariei Capitalei. Lis­ta celor care au contribuit la eve­ni­ment e însa mult mai lunga si cuprinde, pe langa factorii responsabili locali - Pre­fectura si Consiliul Judetean Dolj, Pri­maria si Consiliul Local Craiova - o se­rie de institutii culturale si de presa, na­tionale, precum UNITER, Societatea Ro­mana de Radiodifuziune, Societatea Ro­mana de Televiziune, alaturi de o serie de teatre bucurestene, precum Tea­trul National, Bulandra si Odeon.

 

Efortul financiar si organizatoric poa­te fi acum comparat cu rezultatele. Asa­dar, cu ce ne-am ales?

 

Mai întai de toate, cu cele doua sap­ta­mani de sarbatoare cat a durat fes­ti­va­lul, între 25 aprilie si 3 mai la Cra­io­va, între 28 aprilie si 14 mai la Bucuresti, timp în care ne-am întalnit cu totii, pu­blic si realizatori, pentru a afla ce mai e nou în lume în materie de Shakespeare si cat de puternica este aceasta loco­mo­ti­va pentru a misca înainte trenul vietii si al teatrului.

 

Prin grija si priceperea se­lectio­ne­ri­lor, s-a putut vedea astfel ca, în Roma­nia, Shakespeare e nu numai cel mai mare dramaturg roman, apropo de felul în care a fost folosit pentru a discuta de­spre problemele romanesti actuale, dar si ca prin el cultura romana cupleaza la uni­versul spiritual al lumii. Prin Shakes­peare, cu alte cuvinte, culturile îsi dau mana pentru a întretine focul sacru al Thaliei, cum a reiesit si din dis­cu­tiile de la seminarul de shakes­pea­ro­lo­gie organizat sub egida AICT (Aso­cia­tia Internationala a Criticilor de Tea­tru). Shakespeare continua în acelasi timp sa fie poligonul de încercare, te­re­nul experimentelor si al modernismelor, tot asa cum reprezinta abc-ul teatrului în aspiratia lui de a fi, de la Shakes­pea­re citire, oglinda lumii.

 

In aceasta perspectiva, exemplele ro­ma­nesti au fost selectate nu doar din spec­tacolele apartinand repertoriului cu­rent al teatrelor (cu unele regretabile omi­siuni, precum Nevestele vesele din Wind­sor, regia Victor Ioan Frunza, Tea­trul de Stat Oradea), dar si din acelea în­registrate electronic, care nu pot lipsi din nici o discutie pe acest subiect, cum, de pilda, crucialul Hamlet al Teatrului Na­tional din Cluj, în regia lui Vlad Mu­gur, si acela montat de Tompa Gábor la Teatrul National din Craiova, cu Adrian Pintea în rolul titular.

 

Cap de lista al reprezentatiilor ro­ma­nesti pe afisul festivalului, Cum doriti sau Noaptea de la spartul targului, în regia lui Silviu Purcarete, ramane un spec­ta­col de referinta, pentru frumusetea si adan­cimea gandului regizoral, ca si pen­tru interpretarea performanta a acto­ri­lor craioveni, un spectacol ce nu con­te­nes­te sa ne cucereasca, aducand printre noi viziunea crepusculara a unei lumi cu­fundate în prea-plinul visului unei nopti care nu întamplator este a doua­spre­zecea.

 

Am revazut cu placere si energicul Rege Cymbeline, de la Teatrul German de Stat din Timisoara, în regia lui Ale­xan­der Hausvater, expolziv, bogat ca expresie sonora si vizuala, interpretat cu aplomb, dilatand în termenii unui basm modern povestea regelui manipu­lat care si-ar dona coroana, daca ar avea cui, într-un final care proclama bu­cu­ria libertatii jocului si al iubirii. Nu am vazut, în schimb, din cauza unor dis­func­tii ale programarii, Romeo si Julieta, în regia lui Yannis Paraskevopoulos, a doua montare craioveana din festival, ba chiar a treia, daca numaram si Ham­let-ul filmat, vorbind despre valoroasa tra­ditie a montarilor Shakespeare pe aceasta scena.

 

Din lumea larga au venit în Ro­ma­nia la festival, se pare, unele dintre cele mai intersante montari Shakespeare, pla­tite scump, dar meritand, dupa cum s-a vazut, efortul financiar al orga­ni­za­to­rilor.

 

Regizorul Declan Donnellan, nume de referinta al scenei internationale, cu­nos­cut si prin spectacolul Cum va place pre­zentat de compania Cheek by Jowl de acum cativa ani, a fost adus la Bu­cu­resti si Craiova cu varianta sa la A doua­spre­zecea noapte, montata cu actori rusi, numai barbati, pentru Festivalul de Tea­tru de la Moscova. Un spectacol ad­mi­rabil, de o discretie rara, cultivand jo­cul nunatat, subtilitatea, simplitatea vi­zi­bila de la decor la interpretare, rafina­men­tul coloristic. Stilul spectacolului s-a impus cu atat mai mult cu cat regizorul a reusit sa imprime inclusiv partilor co­mi­ce din piesa o masura a finetii iesita din comun. Am ras în soapta, cum în sur­dina evoluau si actorii pasind în ritm de bossa-nova spre un banchet al sim­turilor.

 

Mult asteptatul Oscaras Korsuno­vas, tanarul regizor lituanian, o glorie a lu­mii teatrale actuale, recent distins cu un premiu european, a fost pentru multi dintre noi un fel de pom laudat. Poa­te pen­tru ca spectacolul prezentat, Visul unei nopti de vara, e mai vechi sau ca mul­te dintre truvaiurile întrebuintate ne erau cunoscute din alte spectacole ale regizorilor romani. In orice caz, ide­ea de a exploata din cunoscuta comedie shakespeareana tema zidului, pretextul co­mic din povestea dulgherilor, pentru a incrimina ideea barierelor, a opre­lis­ti­lor dintre oameni e surprinzatoare, ca si solutia scenica gasita, respectiv pa­du­rea de scanduri cu care actorii joaca, do­ve­dind o mobilitate impresionanta.

 

Au fost si japonezi în Festivalul Shakes­peare, respectiv Rytopia Noh Thatre Shakespeare Company, Niigata, care ne-au invitat la o Poveste de iarna cali­grafica, ritualica, combinand ele­men­te ale stilului traditional nipon cu stilul european. Instructiv si interesant, de­mersul regizorului Yoshiro Kurita face parte dintr-o serie de montari shakes­pereane în care experimenteaza aceasta sinteza teatrala.

 

Intr-o inedita formula imitand tea­trul de marionete, Noord Nederlands To­neel din Groningen, Olanda, a ima­gi­nat un Macbeth în cheie comica, o po­ves­te în care mecanismul dezarticulat al pa­pusii rimeaza cu masinaria dezaxata a puterii. Cu mult haz si inventivitate, cu un final memorabil în care decorul se descompune bucata cu bucata, la­sand la vedere manipularea din culise, spectacolul olandezilor a placut mult pu­blicului din Craiova, unde s-a jucat. Daca craiovenii au avut parte în ex­clu­si­vi­tate de Macbeth, bucurestenii s-au de­lectat tot exclusiv cu Hamlet al Teatrului Cameri din Tel Aviv, regia Omry Nitzam. Cu decorurile ratacite mai în­tai pe la Port Said, israelienii au reusit în cele din urma sa-si recupereze cele 180 de scaune rotative, de pe care spec­ta­torii sa poata urmari reprezentatia des­fasurata în toate cele patru puncte car­dinale, dar si în zona centrala. Cu­prinsi la propriu de febra cu care acest Hamlet haituit purcede la denuntarea cri­mei regelui uzurpator, ne-am lasat im­presionati de tineretea si talentul in­ter­pretului, Itay Tiran, un print în blugi, ceea ce nu era o noutate, care can­ta minunat la pian, ceea ce a fost inedit. In fine, Purcarete, în calitate de regizor in­ternational, a încheiat Festivalul cu re­centa si exemplara sa montare de la Teatrul Katona Jozsef din Budapesta. Cu un decor-spectacol creat de Helmut Sturmer si un comentariu muzical me­mo­rabil de Vasile Sirli, acest Troilus si Cresida ne-a taiat respiratia. Despre dez­matul si razboaiele incriminate aici de Shakespeare s-a mai glosat sce­nic în montari renumite, niciodata însa cu ata­ta persuasiune si coplesitor sen­ti­ment al deriziunii, care contamineaza de scep­ticism chiar si istoria eroica a po­poa­relor. De altfel, tabloul final în care Tersit si Pandarus îsi fac reciproc masaj dupa ce si ultimul cadavru e scos din sce­na exprima exact aceasta idee. Ple­cam din sala urmariti de sonurile unui dra­matic vals si de gandul ca soarta noas­tra atarna, ca si a grecilor si tro­ie­ni­lor, de capricii si hazard. Impecabila tru­pa a teatrului din Ungaria a facut ca acest dureros adevar sa ne strabata. Spectaculos dar profund, coerent pana la detaliu, creativ pana la surpriza, re­mar­cabil interpretat, spectacolul lui Sil­viu Purcarete a încununat glorios ma­ra­tonul shakesperean din acest festival.

 

Au ramas, din pacate, în afara aces­tui comentariu alte cateva prezente me­ri­torii care au facut afisul bogat si cu­prin­zator, între care deosebita expozitie de scenografie a lui Vittorio Holtier, trans­­portata de la Sala Kalinderu în foa­­ierele teatrului craiovean, lansarile de carte si compact discuri cu spectacole ra­­diofonice, atelierele de creatie cu su­biec­te din domeniu.

 

Sa împartim cu totii bucuria par­ti­ci­pa­rii si sa-i felicitam pe toti aceia care pot fi mandri ca au contribuit la rea­li­za­rea acestui excelent Festival, de la stafful craiovean la acela al Centrului de Pro­iec­te al Primariei Bucuresti-ArCub si pana la forurile de decizie încre­za­toa­re în forta culturii.

 

 

 

Scriitorul lunii mai

 

MONICA SAVULESCU-VOUDOURIS

 

(n. 24 mai 1942)

 

 

 

Sa vezi totul cu ochii tai!

 

 

 

Prin bandaj strabate, a cincea zi, o ra­za de lumina. Firava, dar constanta. Nu ca un fulger, deci. “Daca vedeti ful­ge­re, imediat, înapoi la spital!” - dupa ope­ratie, oftalmologul.

 

Nu, nu e fulger.

 

Intind mana, cu grija, fara sa misc ca­pul. Pipai. Gasesc poseta la coltul pa­tu­lui. Maxi crede ca vreau s-o mangai si-si baga botul în palma mea. S-a in­sta­lat aici de cand m-am întors, neclintita, desi niciodata n-a avut voie în casa. Sta pe parchet, într-o pozitie incomoda, cu ca­pul sub mana mea. Daca nu o mangai o vreme, îmi linge palma, semn ca-i ala­turi. Asteapta si ea, cele zece zile. Tim­pul critic, de risc. “Nu ridicati capul, nu dati bandajul jos, nu va miscati din pat; nici cel mai mic efort. Daca totul e bine, veti vedea dupa a cincea zi o lumina. Apoi veti distinge, cativa centimetri în jur.”

 

Asa cum stau, dupa un timp, voi ve­dea poate marginea patului. Apoi cai­ne­le, tolanit pe parchet. Si, dupa alte ca­te­va zile, televizorul. De cand m-am în­tors e în priza. Acelasi CNN, sa aud sti­ri­le. Ri­tua­luri de-o viata. Sa nu se în­tample pe lume lucruri cu care sa nu fiu la curent. Sa fiu updated. Sa am atitudine.

 

“Your world today.” Suna aproape co­mic. My world? Ce-a mai ramas din my world?. Stiri. Irakul. Iranul. Fasia Gaza. Granita mexicana. Ivo Morales. Imi placea sa-l vad acum cateva zile pe in­­digenul asta, cu bretonul lui taiat cu maceta...

 

“Panayotakiiiii! - o voce din strada. Iar a iesit deci pustiul pe poarta. Unde esti, bre, Panayotaki!”

 

Aud de vreun an strigatul asta. Insa nu­mai cu cateva zile în urma, înte­pe­ni­ta, în pat, am realizat starea de Gre­cie pe care mi-o creeaza. Aceeasi ca acum 30 de ani. Strada, în Pireu, urcand de la mare, în panta. Neamurile iesite pe la porti sa ma vada. Mikrasioti, stabiliti aici dupa tragedia din 22. Pescuiti de va­­poarele Crucii Rosii din mare, dupa ca­­derea Smirnei. Au îmbatranit, si-au cres­­cut copiii, si-au construit ditamai ca­sele. Dimineata deschid jaluzelele. Ies pe terasa. O lumina mare, mistica, re­ligioasa. Si-un glas de mama: “Pa­na­yo­takiiii! Unde esti, bre, Panayotakiii!” Incepe ziua. Animatia. Alaturi, cineva a dat drumul la radio. Muzica senzuala, nu­mai vaitaturi, numai patimi. Tot bi­nele si tot raul. Tare. Ca un îndemn. Cine doarme sa se trezeasca. Cine-i trist sa se veseleasca. Si sa se-astearna pe viata. Izbita, si-atunci, ca si-acum, de acest dor de viata al grecilor. Unde o fi oare acel Panayotaki? Capitan de va­por? Expert la vreo banca?

 

Vecina Fota, mama lui Panayotakis de-acum, da drumul la casetofon. Isi în­ce­pe fiecare zi cu muzica de Theo­do­ra­kis. Tatal ei a murit în razboiul civil. Ca­pitan. La antartes. Cantecul se re­var­sa în strada. Refuza notiunea de timp. Nu-l taie-n bucati. Nu-l împarte. Nu anuleaza trecutul. Timpul lui e o scur­gere. Ca o apa. Chiar daca “nicio­da­ta nu te scalzi în acelasi rau”. Gra­su­ta si nelinistita, Fota va veni în cu­rand sa-mi aduca mancare. Sa umple casa de agitatie. Si de griji: “Stii ce-au spus la spital: nu te dai jos din pat. Nu faci nici o miscare!!!”.

 

Lumina, prin bandaj. Subtire. Con­stan­ta. Ridic geanta de jos. Stai linis­ti­ta, Maxi. Nu te speria. Nu-mi misc capul. Nu-mi schimb pozitia. Botul, umed, în palma. Scancetul. Deschid pe di­buite fermoarul. Intr-un buzunar, ce­le doua pagini. Ferfenitite. Schimbate din geanta-n geanta, de treizeci de ani. Le scot. Le netezesc cu o mana pe mar­gi­nea patului. Ca si cand as putea sa ci­tesc. Ca si cand nu le-as sti pe de rost. “Si de-acum batran, sa acostezi în in­su­la, bogat doar prin ce-ai castigat pe drum.”

 

... Vad si-acum totul, pana la cele mai mici detalii. Perdeaua se misca su­fla­ta de vant. Apartamentul care dupa un timp va fi confiscat, pe Calea Vic­to­ri­ei. El se asezase într-un fotoliu, aproape de geam. Ne întalneam prima data la mine, în Bucuresti. Nu stiam greceste. L-am rugat sa-mi recite ceva din poetii lor. Si-a aprins pipa. Limba suna grea, în­carcata de-atata istorie, sacadata, dramatica. M-a pufnit plansul. I-a apa­rut o lumina în ochi. Mirata. Apoi fe­ri­ci­ta. A urcat greu, din adancuri. Cam la asta s-a redus cererea în casatorie. “Si chiar saraca de-o vei gasi, Ithaka nu te-a-nselat. Ea ti-a dat frumoasa ca­la­to­rie”...

 

Asta trebuia deci sa se-ntample. Asta era mesajul. Stiut. Presimtit. Co­pi­la, la tara, ieseam în curte, în camasa de noapte. Stelele reci, deasupra Mun­ti­lor Apuseni. Intuneric compact. Ve­deam pana la uluca vecinilor. Ma uita dum­nezeu scrutand cerul. Si vaile. Bol­na­va sa vad mai departe. Dincolo de toa­te ulucile. Si de toti muntii. De unde pana unde convingerea c-am venit pe lu­me ca sa vad totul cu ochii mei? Ca sunt încarcata cu o raspundere? Sa privesc, sa înteleg, sa dau socoteala. “Nu stiu ce-i cu fata asta - maica batrana, - zici ca-i lunateca. Sta cu ochii cascati, de par­ca ar tot tanji sa vada ceva. Ba, ma tem cateodata ca vede si ce nu se afla”... Si la maternitate, cand mi-am nascut co­pilul: “Iti seamana?” - cel mai bun prie­ten. “Stiu si eu? Parca. Putin. Nu­mai la ochi”. “E destul!”

 

Linia luminoasa. Televizorul. Your world... Guantanama bey. Prozonieri de cati­va ani, fara sa fi fost judecati. Va­zu­sem în urma cu cateva zile gardul de sar­ma ghimpata. Drepturile omului. O inep­tie, spun activistii din toata lumea. În­chisoarea va fi închisa, spun... spun. Ce cauta afganii, si irakienii, si pakis­ta­ne­zii, langa Santiago de Cuba? Unii sunt pedepsiti pentru ca s-au nascut cu pe­trol sub picioare. Altii, pentru ca au mari de smarald.

 

Linia luminoasa de sub bandaj se lar­geste. Dreapta. Constanta. Nu, nu e ful­ger. Doamne, cui sa ma rog? Cui sa-i cer îndurare? Pe dumnezeul meu l-am pier­dut, de cand umblu prin lume. L-am confruntat cu alti dumnezei. La mos­che­ea din Casablanca. In Jerushalaim, la rui­nele templului. Dumnezeul meu, con­to­pit într-un tot.

 

... Curtea, maturata proaspat, ca o ba­tatura din satele de la Dunare. Doar ca dincolo de gard se-ntindea verdele adanc si fara de margini al marii. Ni­ca­ieri o culoare atat de smaraldina ca-n Ca­raibe. Negrii se pregateua de-o ce­re­mo­nie. Intrau în curte tacuti, solemni, îmbracati curat. Femeile, în rochii albe, din dantela grea. Cu dantele pe cap. Cu ciorapi albi în picioare. Novice. Prac­ti­cau Santeria. Maestrul Salvador îsi ce­da­se atelierul pentru ceremonie. M-a în­tam­pinat la intrarea în curte. Mers elegant. Chip armonios, asa cum il va­zu­sem într-un autoportret la muzeul din Buenos-Aires. Imbracat într-o camasa alba, stralucitoare. “Sunteti unul dintre cei mai iubiti pictori ai Americii La­ti­ne.” Negrii ceilalti stau pe vine în jurul gar­dului. Femeile dantelate, pe scaune. Sal­vador le traduce ce-am spus. In loc de America Latina spune “Patria Gran­de”.

 

Vreau sa-i cumpar fetei mele un ta­blou de la el. Il aleg. O negresa in profil. Deasupra capului ei un vartej de pene. Spre a alunga duhurile rele, mi se ex­pli­ca. “Cum o cheama pe fata ta?” - Sal­va­dor. “Si ce face ea?” “Meserie grea, maestre Salvador. Sta cu ochii la pan­da, pe granita subtire dintre viata si moarte.” “Santeria s-o apere”, scrie Sal­vador pe dosul tabloului. Si cand vreau sa-i platesc: “Un negru sarac din Cuba nu va lua niciodata bani de la ci­ne­va care sta cu ochii la panda, într-o me­­serie grea, la granita subtire dintre viata si moarte”.

 

Negresa lui Salvador, pe un perete în sufragerie, într-o casa-n Atena. Pe ce­la­lalt perete, de vis-à-vis, alte negrese. Cumparate într-o piata din Cap Town. În­sirate în linie dreapta, danseaza. Toa­te-n profil, sani în vant, fese arc. Tot peretele danseaza cu ele. Toata casa. Mai ales ca stau singure zile si sapta­mani. Fata mea, medic intensivist. “Un­de sfarseste medicina - îmi spune - în­ce­pe medicina. Unde specialistii nu au solutii, aduc pacientii la sectiile de te­ra­pie intensiva ale spi­ta­le­lor.” Fata mea. “Cu ochii cascati, parca vede si ce nu se afla”... si ne­gresele ei, dansand pe pe­reti într-o casa pustie. Angel - sem­na­­tu­ra, în josul tabloului. In­­ge­rul. Mare ar­tist. Descoperit într-o zi la Capul Bunei Sperante.

 

Strang în mana hartia ferfenitita. Poezia, pe care de 30 de ani o port în po­seta. “Cand pentru Ithaka te vei porni pe cale, doreste-ti ca drumul sa-ti fie lung... vei patrunde în porturi nemai­va­zu­te. La targuri... sa cumperi marfa cea buna, sidefuri si corali, chihlimbar si aba­nos, si”... Avea un aer modest. Ase­zat pe-o piatra. Om de culoare prie­te­nos, numai zambet. Isi întinsese tablou­ri­le printre negresele grase si joviale, care vindeau cercei, si margele, si scau­ne de rafie, si pieptini, si ce nu. Con­stient de valoarea lui. Cat am ramas la Cap Town am trecut zi de zi pe la el. Sa mai stam de vorba. Tabloul, facut sul, l-am luat cu mine la Johannesburg, la o întal­ni­re cu niste colegi olandezi. S-au uitat la el, de parca ar fi fost transparent. N-au spus nimic. Numai fata lor a ramas muta de admiratie. Ah, fetita aceea... Oare ce mai face frumoasa Cecile? Ne-am despartit la aeroport. Am lasat-o langa un stand cu camasi înflorate, moda Nel­son Mandela. Blonda, înalta, cu ochi lu­mi­nosi. Cu parintii în Amsterdam. Cu medicina absolvita în Belgia. Cu pa­cien­tii într-o proportie coplesitoare bolnavi de SIDA. Lucreaza voluntar, prin spi­ta­le­le sud africane... “De Lestrigoni si de Ciclopi nu te teme, caci din acestia în dru­mul tau nu se vor ivi, daca gandirea îti ramane înalta si o aleasa emotie îti prin­de trupul si sufletul. Pe Lestrigoni si pe Ciclopi, pe salbatecul Poseidon nu-i vei întalni, daca propriul tau suflet nu ti-i scoate în cale”... “Cecile, am la mine o poezie. Un poet grec. Kavafis. Aici, în Jo­hannesburg, pe Lange Straat, am descoperit un atelier de fotocopiat. Pastreaza aceste pagini.”

 

Ca un cutit, o durere în ochiul ope­rat. Maxi sare speriata, de parca ea a simtit-o. Scoate chiar un latrat. Doar ca n-are la cine. O fractiune de secunda. Totul se linisteste. Linia luminoasa ra­ma­ne. Nu e fulger. E linie.

 

Ma întorc asadar. Lange Straat. Tot asa se numeste si strada pe care-i piata, în Utrecht. Baraci dichisite, curate, aran­jate, lume multa. Olandezi infor­mali, liberi în îmbracamintea lor ana­po­da, veseli pe masura temperamentului lor, dezinvolti cat le sta în puteri, pro­tes­tanti. Sarbatoare nationala. Ziua he­rin­gului. Traim printre vikingi. Ba­ra­cile cu produse de peste pun în vanzare maldare de heringi cruzi. Ii iei de coada. Ii tavalesti prin ceapa taiata marunt. Lasi capul pe spate. Ii arunci în gura. “Po, po, po, Panaghita mou!” aud deo­da­ta în spate. Greci. Emigrati de vreo 30 de ani în Olanda. Si tot se mai mira. Acasa la ei, în cartierul grecesc de pe Amsterdamsestraatweg. Eu, sociolog, se­nior researcher la o universitate. Di­mi­tra - subiect. Scoate fotografiile. Au venit în Olanda de foame. Dupa raz­boiul civil. Au luptat la antartes? Nu. Barbatul ei a fost de partea cealalta, în armatele guvernamentale. Ea a ramas însa pe munte, în sat. Intr-o zi a trecut linia. Satul a cazut. Populatia a fost eva­cua­ta. Copilul ei a fost luat în convoi. S-au dus spre granita albaneza. Pe drum a murit. Dintr-un sertar, Dimitra scoate un ziar vechi. In ziar, reprodusa o fo­to­gra­fie. Aproape stearsa. Un sir de pi­cioa­re desculte. Cateva sute. Numai pi­cioa­rele. Fara cap. Tarandu-se într-o coloana. Printre ele, în prim plan, picio­ru­sele unui copil. “Le vezi? - Dimitra. Ale lui sunt. Cine sa i le recunoasca daca nu eu?” Plange. Se bate cu palmele peste fata. Isi desface parul din coc. Nu mai are aer, de hohote. Dupa 30 de ani.

 

“Panayotakiiii! - vecina Fota. “Nu care cumva sa iesi în strada, psihi mou!”

 

Privesc picioarele fara cap din ziar. Ma gandesc cum vor fi simtit ele pa­man­tul sub talpi. Prin muntii Albaniei, iar­na...

 

“Panayotakiiii!!!!”

 

Vara o porneam si eu desculta prin mi­risti. Duminica. Adolescenta. Imi apu­cam sandalele din carpa de bre­tea­ua din spate. Adica “le luam în degete”. Tre­ceam puntea peste apa priponita a Cras­nei. Femeile îmblateau canepa. “Treci altal?” - întrebau, cu un cuvant din vorbirea craiasca. Adica vis-à-vis. Adi­ca traversezi Bic-ul. “Ia!” - eu, tot cu un cuvant mostenit din vorbirea cra­ias­ca. Printre lanuri, în bataia vantului, cu privirea atintita înainte, sa cuprind tot. Libera, stapana pe lumea lui dum­ne­zeu. Luam poteca de peste Bic. Mer­geam cativa kilometri. Ajungeam la mar­ginea primului sat. Eram mesager. Bar­batii ma asteptau sprijiniti în cio­me­ge. Treceam prin sat pe ulita mare. In­tram în casa Garzului cel batran, fostul sa­madau al baronului. Acolo se tinea sfa­tul. Ei se asezau pe lavitele din jurul pe­retilor. Eu, pe un scaun, la mijloc. Caii, atat. Bivolii, atat. Porcii, atat. Le adu­ceam “mercurialul”, de la Simleu. Vi­nerea, aveam, n-aveam scoala, da­deam raita prin piata. Sa vorbesc cu pie­ta­rii, sa vad totul cu ochii mei. “Si mar­ha­iele?” Adica vitele. “Si galitele?” Adi­ca pasarile. “Prea-s lesne - spuneau. Mai degraba sa trecem altal saptamana vii­toare la Ciucea. Poate-s preturi mai bune”...

 

Durerea, fulgeratoare. Scurta. In­ter­mi­tenta. Latratul lui Maxi. Your world today...

 

 

 

 

 

LIVIANA DAN

 

Bucuresti contemporary

 

 

 

În lume exista peste 100 de bienale care apar si dispar într-un ritm nau­ci­tor. (... înca o bienala... este de fapt un loc comun). Noile bienale nu se mai ra­por­teaza întotdeauna la locurile si mo­de­lele devenite clasice... Venetia, mama bie­nalelor, Sao Paolo ori Sydney. Bie­na­lele pot prelua roluri diferite... agent de co­municare a unui context, a unui mo­del de tipul Manifesta, ori agent de pro­mo­vare a unui loc de tipul bienalei de la Istanbul.

 

Dar indiferent ca apare ca o expo­zi­tie sau ca o platforma, bienala a devenit o institutie. Indiferent de loc, de mo­der­nis­mul tropical, balcanic, ori heavy eu­ro­­pean, bienala este o institutie între sta­­bilitatea muzeelor si instabilitatea ex­pozitiilor. O institutie în spatele li­mi­telor establish, o institutie în spatele sis­temului. Cu celebrari speciale si cu des­coperiri de noi artisti, bienala este ade­seori un feast...

 

Ca institutie, bienala are nevoie de un loc de desfasurare, se diferentiaza prin identitate si stabileste relatii spe­cia­le cu discursurile artistice si cura­to­ria­le. Ca feast, jongleaza undeva între con­cept absolut, discurs de jungla în­ste­la­ta si artificii lucioase...

 

Locul de desfasurare poate fi ori­un­de în spatiul negru, cubul alb ori spatiul social. Identitatea poate fi definita de con­ceptul geografic, istoric si ar­hi­tec­tu­ral, dar si de felul cum influenteaza au­dien­ta aceasta identitate (de fapt si viceversa) si mai ales de ce preia aceas­ta identitate de la identitatile cor­poratiste, de la identitatile de branding...

 

Relatiile cu discursurile curatoriale se situeaza între pozitia Rosei Martinez, care si-a format cariera în contextul bie­na­lelor internationale din Barcelona, Is­tan­bul, Santa Fe, Moscova, Venetia si cea a lui John Baldessari, care, într-un con­text mereu pus în discutie, a de­cla­rat... sunt nesigur daca îmi place sa fiu fo­losit ca ingredient în reteta unei ex­po­zi­tii... recomandând artisti drept cura­tori pentru urmatoarele bienale... lucru deja îndeplinit, daca ne gândim ca Ro­bert Storr (curatorul bienalei de la anul din Venetia) si Roger Buergel (curator la Documenta 12) si-au început ca­rie­re­le ca artisti... Practica curatoriala a bie­na­lelor mizeaza pe factorul de risc adus de curatorul independent si pe felul cum poate curatorul unei institutii sa-si pastreze autonomia.

 

Când bienala este un feast, panica poa­te veni doar de la castele artistice sus­tinute de galerii si de la comentariul care ascunde probleme de bani, de pu­te­re, de interes.

 

De fapt, ca sa intre pe aceasta harta, o bienala noua are nevoie de un loc nou, un context deosebit, de o agenda pu­bli­ca care nu subestimeaza atitudini si au­diente si de demersul critic al cu­ra­to­ru­lui si al organizatorilor. Bucharest Biennale 2 (26 mai-27 iunie 2006) con­tine toate aceste ingrediente.

 

Spatiile alese - Muzeul National de Geologie, Gradina Botanica, Facultatea de Biologie, Muzeul Literaturii Române, Centrul National de Dans, South Shop (un magazin dedicat skateboarder-ilor) si zona skateboarder-ilor din Parcul He­ras­trau - modifica discursul asupra mo­da­litatilor de expunere a artei con­tem­po­rane.

 

Conceptul curatorial Chaos: The Age of Confusion pare mai mult decât ni­me­rit pentru un loc contradictoriu, nesigur si violent. Haosul devine subiect si con­fu­zia metafora.

 

Artistii selectionati sunt: Erik Bin­der / Eduard Constantin / János Fodor / El Perro / Rainer Ganahl / Kátia Lom­bar­di / Agent Mc / Sebastian Moldovan / Pedro Motta / Ioana Nemes / Ilona Ne­méth / Tatsumi Orimoto / Dan Per­jov­schi / Catalin Rulea / Janek Simon / Átilla Stark / Aya Tzukioka / Wang Qing­song.

 

Din perspectiva lor, un sistem de­mo­cra­tic aduce transparenta în perceptia vi­zuala. Senzorii livreaza efecte... sen­zorii livreaza afecte. Iar agenda sociala, înconjurata de plante si sustinuta de o su­prafata de sticla încalzita de soare, poa­te parea chiar romantica.

 

Curatorul bienalei, Zsolt Petrànyi, este doctor în istoria artei si a condus pâ­na anul trecut Institutul de Arta Con­tem­porana din Dunaujvaros - Ungaria. Este curatorul unor importante ex­po­zi­tii internationale, ca Leger differe la Cen­trul de Arta Contemporana din Sete ori Cruising Danubio, gândita împreuna cu Au­gustin Perez Rubio pentru Commu­ni­dad de Madrid... Interesat de arta, de viata politica si religioasa, de cultura si subcultura, Zsolt Petrànyi ofera un fol­der special pentru Bucuresti.

 

Team-ul care a organizat bienala - Raz­van Ion, Eugen Radescu, Alexandra Ha­giu-Manda, Claudia Martins, Se­bas­tian Negulescu si internii Nora Doro­gan, Andreea Manolache, Felix Vogel, Ramona Zemache - au functionat ca la o bienala consacrata deja. Linia grafica, pu­blicatiile (în special Pavilion 9, revista de arta contemporana si cultura de­di­ca­ta bienalei), programul evenimentelor adiacente, seria prelegerilor sustinute de artisti si curator au transformat ora­sul. Miza bienalei, stabilirea unui par­te­ne­riat între capitala României si Euro­pa, a fost câstigata de artisti, curator si or­ganizatori. Categoric va exista un BB3 si curând va deveni un brand...