Pe aceeași temă
NORMAN MANEA
Vizuina - fragmente –
Paiaţa îl zgâlţâie, îl strânge de gât. Îmbrăcată într o bluză subţire, transparentă, de mătase albă. Îl strânge scrupulos, de gât, cu atenţie şi bucurie. Moarte diafană, de mătase. Când crezi că ai scăpat de păcatele pământeşti, îţi dă drumul. Lent, delicat, cu infinită grijă. Te scuturi din coşmar, te trezeşti în faţa Dosarului.
Pe copertă, data naşterii. Cândva, vârsta înţelepţilor, acum vârsta Viagra. Nu şi ar fi închipuit bătrânul von Aschenbach, ruşinat de fardurile cu care îl întinerea bărbierul, ce minuni l ar aştepta în noul secol. Timpul tuturor posibilităţilor şi al înlocuirilor.
Inlocuire de rinichi şi ficat, nas nou şi buze şi sprâncene noi, culoarea ochilor şi sexul, la cererea clientului. Medicamente pentru cap şi picioare, somn şi insomnie, pentru nebunie, guturai şi cancer, impotenţă şi invidie, chelie şi reumatism. Transplant de inimă şi transplant de păr şi transplant de retină, aparate pentru surzi şi orbi şi ologi, nimic nu se pierde, totul se transformă şi se înlocuieşte. Morţii şi au găsit şi ei, în sfârşit, utilitatea: testamentele nu prevăd doar transferul bunurilor lăsate pe pământ, ci şi al splinei, ficatului, rinichilor şi pneumei, gata să slujească un trup nou şi să devină noi.
Când cum a trecut timpul ? Carcasa scorojită adăposteşte un duduit stins, pulsaţiile sunt haotice, pauzele pustii. Aşteptare fără nume.
Exilatul a acceptat noul loc şi noul timp, a deprins faxul şi Internetul şi telefonul mobil, contul bancar şi farfuriile zburătoare, sectele religioase şi sectele sexuale, educaţia prin Biblie şi filmele porno, dar a rămas în trecutul numit Lu.
De ce l ar obseda Mynheer Peter Peeperkorn, opusul a ceea ce el însuşi era sau chiar putea fi, de ce l ar reanima pe Peter Gaşpar ? Şi de ce nu uitase discuţia din urmă cu milenii cu grăsanul Izy, în beciul întunecos şi umed, unde şi a expus admiraţia faţă de poporul lui Isus, deşi era şi avea să rămână indiferent faţă de religie ? Ce îi lipsea şi îi lipseşte şi ce ar explica nevoia, niciodată dusă până la capăt, de a fi altul ? Mai puţin prudent, mai puţin eminent. Mai rebel, nu doar în gând, mai liber, nu doar în vis, mai versatil şi mai ipocrit, mai misterios şi mai culpabil, mai bântuit de ravagii. Mai demn de ura şi compasiunea şi admiraţia mascaţilor din jur?
Peste dosarul nou, cenuşiu, pământiu, pe care destinul scrisese, cu litere mari, roşii, GORA, se afla foaia albastră cu semnătura doctorului Hospital.
It seems that coronary artery disease and the epigastric discomfort were unrelated... Se pare că boala arterelor coronariene şi disconfortul gastric nu sunt legate. Analiza angioplastiei arată o combinaţie de maladie focalizată şi difuză, accentuând poate un sindrom metabolic din trecut, ca şi o stare de hipercoagulare. Cu privire la factorii de risc ai maladiei cardiovasculare, pacientul are o valoare de graniţă a hipertensiunii arteriale, o hipercolesterolemie (cu HDL scăzut) la graniţa normalului şi un conţinut de zahăr în sânge aflat la limita normalului. Borderline hypertension, borderline hypercholesterolemia (and low HDL), and borderline blood sugar.
Borderline! Cetăţeanul Arhipelagului Borderland ! Caracterul putea fi citit în codul Borderland. Pe dungă, pe graniţă, pe niciunde. Borderline!
Cetăţeanul Borderline trase perdeaua. Go to the Zoo!, îşi spunea. În zoologia străzii şi ar întâlni semenii. Rămâne, însă, în casă, vehicul uitat în garaj.
Cafeaua, bolul de cereale, pastilele. Pe ecranul televizorului, năzbâtiile speciei, şahiştii în competiţie cu destinul.
Gimnastica, duşul. Începe ziua. Câştigase o zi, nimic nu putea fi comparat cu această performanţă, susţineau concetăţenii din Lumea Nouă. Aveau dreptate. O nouă zi. Farsa de a fi, minunea de a exista.
* * *
Privea ecranul, masa la care Peter juca, îngândurat, şah, cu paharul de Coca Cola alături. Era târziu.
Era târziu, dar sfidasem ora.
– Ai citit articolul despre angioplastie?
– Unde, unde să l citesc?
– Azi, în New York Times. Prima pagină.
– Nu mai cumpăr ziare. Aş citi doar ziare vechi, din anul naşterii mele. În urmă cu şapte decenii.
– Ar fi amuzant. Dar n ai afla despre noile cercetări medicale.
– Adică?
– Despre astea, cum le zice... stenturi.
– Cunosc cuvântul.
– S a introdus acum câţiva ani noul tip, protejat cu o substanţă care împiedică depunerile pe artere. Se constată că vechiul tip era mai bun.
– Mi au pus din astea noi, impregnate cu saliva lui Mefistofeles. Am insistat să am ce i mai nou, mai eficient. Doctorul Hospital a fost de acord. E un tip de încredere.
– Ei, nu dramatiza... Peste două luni, se va descoperi că, de fapt, tot cele noi sunt mai bune.
– Principalul este că, după ce putrezeşti, amuletele supravieţuiesc. Arheologii te pot recunoaşte.
– Câte ţi au pus?
– Şapte. Număr magic.
Gora era în dispoziţie de dialog, aveam noroc.
– Ştiu, Palade ţi a fost student. I au refuzat paşaportul, i l au dat după un an, la a doua cerere. La insistenţa americanilor. I l au dat fără să vrea să i l dea. Pare ciudat.
– Ce nu era ciudat acolo? Ştiu ce insinuezi.
– Nu insinuez nimic, întreb. Încerc să mă vindec de boala cu care am ieşit toţi de acolo. Suspiciunea.
– Ar însemna că şi eu am fost informator, nu? Mi au dat paşaport.
– Alt caz. Rudele Ludmilei puteau interveni. Poate că ei au făcut pactul.
– Şi dumneata... tot cu paşaport ai venit.
– De mine voiau să scape. O dovedesc dosarele poliţiei secrete. Am descoperit informatori printre vecini şi prieteni şi rude. Eram naiv, acum sunt suspicios.
– Mi amintesc când ai venit. Palade mă anunţase, mi a spus că ţi a dat numărul meu de telefon. Dar n ai sunat decât după vreo şase luni. Când te am întrebat ce faci, ai răspuns că ai jet lag, ameţeală datorată diferenţelor de fus orar. Am apreciat umorul, dar păreai năucit şi pierdut.
– Eram. Mi se tăiase limba la plecare, pe aeroport.
– Mi amintesc, spuneai că atunci când ţi au pus ştampila de ieşire, ţi au tăiat limba. Toţi am trecut prin asta.
– Nu chiar toţi. Palade a venit aici tânăr, iar profesorul Gora ştia, oricum, toate limbile.
– Te am trimis atunci la amicul Koch. Izy Koch.
– Ai avut dreptate, nu mi a luat bani. Dar văd că nu i prea interesantă discuţia asta, te plictiseşte.
– Este interesantă, dar mă plictiseşte. Sunt bucuros de prostiile şi binefacerile acestei ţări. Bănuiesc că şi dumneata poţi fi mulţumit.
– Sunt. Credeam că te amuz cu întrebarea despre Palade. Nu ştiu dacă ţi am spus că am fost colegi de liceu.
– Nu mi ai spus.
– Nici că m am întâlnit cu el, după revenirea lui din ţară şi înaintea asasinării?
– Nici.
– Mi a spus că o văzuse pe Lu, nu ştiu dacă ţi a povestit.
Folosisem ultima momeală. Gora ezita dacă să mintă sau nu.
– Nu mi a povestit.
– La teatru. Maestrul şi Margareta.
– }i a spus cum era îmbrăcată?
Dacă întrebarea era ironică, însemna că îşi bate joc de cel care a pus o şi pierdusem ultima şansă de a l iscodi.
– În rochie neagră, decoltată? Sau în haine de stradă? Purta coc?
N am răspuns. Tăcere de piatră. Apoi, brusc, Gora a răbufnit.
– Un mare doctor, australianul. Am fost reparat, sunt nou! Pot să iau totul de la capăt, să repet tâmpeniile vechi. Eşti acolo sau ai obosit?
Adoptase rolul senilului, se amuza, probabil, luând note.
– Sunt aici. Ai dreptate, nu s nici eu tânăr... hârca pândeşte, invizibilă, în colţul camerei, cu daruri de tot felul. Cancer, atac de cord, Alzheimer, epidemii. Incendii, terorism. La alegere.
– Da, oferta e mare. Vine când nu te aştepţi. Noaptea, când se ntunecă pădurea. Se întunecă, dar nu doarme. Şi aici, în oraş, tot pădurea o văd în fereastră. Sihăstrie. Nitam nisam, vedenii.
Lungă pauză. Mi am făcut curaj.
– Chiar n aţi fost în legătură?
– N am fost. I am scris, când am ajuns aici. N a răspuns. I am scris din nou. N a răspuns nici la telefon. N am continuat. Şi n am frecventat foştii concetăţeni. Mă feresc şi acum, doar ştii.
– Din cauza asta?
– Nu numai.
– N ai mai aflat nimic despre Lu, după ce ai plecat?
– Am recapitulat trecutul, n am descoperit mare lucru. Aşa, fleacuri. Mici bizarerii. Ambiguităţi, scurte nepotriviri. Fleacuri. Îngândurări, da, au fost. Nimic important. Nimic drastic.
– Şi apoi?
– Am fost surprins de venirea ei, dar n am văzut o. N avea rost. Ne vedem în trecut. Cortina de Fier, buna cortină... de multe ne a ferit. Te îngrijorezi de ceea ce ai lăsat în urmă, nu primeşti ştiri. Nu te poţi urca, pur şi simplu, în avion, să aterizezi la locul misterelor, să vezi cu ochii tăi ceea ce ţi se ascunde. Mai bine aşa, nu? Ferit de orice vină, nu i aşa? Ce zici? Eşti expert în culpe fericite şi nefericite şi inexistente, ce zici?
De data asta, ataca direct, întreba şi n avea timp de răspunsuri, doar de întrebări bolborosite cu furie.
– Mă rog, acum înţeleg. Sunt armat, sunt nou. Circulaţia la inimă şi la creier refăcută, pot înţelege. Magică pleaşcă, stenturile astea! Mi au salvat circulaţia la organele mari şi mici, mi au oferit a doua şansă.
Vorbea repede, cu furie şi viteză.
Era un învingător lângă andaluza lui palidă, sub privirea ei tânără, atingând mănuşile şi mâinile ei tinere. O clipă, cât să te desmeticeşti: pielea s a încreţit, trupul e uscat, braţele livide. Mâinile lungi şi bătrâne, picioarele lungi şi bătrâne. Oasele fragile se fac praf la prima atingere. Praful scheletului care a fost tinereţea. Dar Gora nu putea fi desmoştenit, orice aş fi inventat.
– Am fost respins la intrarea în rai! Amânare. Am revenit, să aflu ceea ce mai aveam de aflat. După asta, te pomeneşti că mă primesc. Şi acum, ar trebui s o şterg. Iartă mă, mă aşteaptă Boltanski.
– Rusul?
– Ucraineanul. Sovieticul. Îl ştii?
– Da, îl ştiu. Şoferul exilaţilor din Est. Unde pleci?
– Mă duce la gară, la Penn Station.
– Unde pleci?
– Mă întâlnesc cu Avakian. Am obţinut, în sfârşit, întâlnirea cu Bedros Avakian. Mereu ocupat, mereu preocupat, mi a acordat favoarea. Am întrebări despre Peter şi Tara. Şi despre Deste. O fi deschis o casă de mode la Sarajevo. Aşa aud sau visez, nu mai ştiu, îmbătrânesc. Senilita. Povestea întreruptă. Interesantă, nu?
– Putem spune aşa.
– Cum vezi, mă preocupă Lumea Nouă.
Am rămas la telefon, a trecut vreme, l am auzit, din nou, vorbind firesc, ca şi cum tot ce trecuse până atunci prin receptor se spulberase sau n avea importanţă.
Nu mai rămânea decât să l întreb ce carte citeşte.
– Carte? Nu citesc nimic. Nu mă pot concentra.
– Nici o carte pe masă? Nu mi vine să cred.
– Ziare, hârtii, dosare. N am carte.
– Dar pe noptieră?
– Care noptieră?
– Ştiu şi eu ? Noptiera de lângă pat.
– A, da, Rilke. Secta cititorilor se împuţinează, dar nu moare. Slavă Domnului.
– Rilke? Poezie? Mai citeşti poezie?
– Nu prea. O selecţie de texte. Mici eseuri, versuri răzleţe. Despre iubire. Protecţia solitudinii celuilalt şi protecţia propriei solitudini! Dacă vrei să posezi solitudinea celuilalt sau să i o dai pe a ta, s a dus dracului totul. Asta i ideea. }i aminteşti? Un bun mariaj este cel în care fiecare îl desemnează pe celălalt păzitorul solitudinii sale. Cam aşa ceva.
– Asta i despre căsătorie, nu despre iubire.
– Unii susţin că iubirea este o eroare de atribuire, poetul încearcă un instructaj... cum să păstrezi iubirea contractuală. Să veghezi solitudinea persoanei celeilalte, s o protejezi, adică... sau să laşi persoana la poarta propriei solitudini. Solitudine drapată festiv, apărând din marele întuneric. Nu i rău spus... Era tânăr, bătrânul poet?
Părea să fi recitit recent textul, nemulţumit de ceea ce descoperise.
Era un învingător, o avea pe Lu şi prietenii din raft, îi îngăduiau aristocratica solitudine, ipocriziile ei civilizate.
– Împerecherea înseamnă potenţarea singurătăţilor vecine. Când cineva se abandonează cu totul altcuiva, s a terminat, nu mai rămâne nimic, nu mai e nimic... Tânăr, nu? Rilke era tînăr atunci.
Se oprise, ridicase, probabil, de pe masă unul dintre dosarele colorate, îl apropiase, cum apropii urechea de pământ, să auzi apropierea trenului ucigaş. Ascultase, pentru o clipă, nocturna lunatecilor, apoi puse, tacticos, dosarul la loc, reluând legătura cu pămîntul deşertăciunilor.
– Când cei doi se dăruiesc cu totul unul altuia, când nu şi mai aparţin...
Citea, îmi dădeam seama, citea din carte sau din vreun carnet de note.
– Când cei doi se dăruiesc unul altuia, spre a fi cu totul al celuilalt, nu mai există pământ sub picioarele lor. Convieţuirea devine un continuu eşec. Eşec continuu, ce zici?
Citea doar pentru că fusese rugat şi se adresa, ca de obicei, unei instanţe absente. Avea o voce normală, calmă.
* * *
Am vorbit îndelung, în săptămânile şi lunile următoare, cu Augustin Gora despre bătrâneţe.
Subiectul nu i se părea sumbru, nici după confirmarea, în împrejurări neelucidate, a decesului amicului nostru mai tânăr, Peter Gaşpar. N-a replicat nici când i am mărturisit bănuiala că îşi va redacta acum, după această recentă şi atât de întârziată ştire, propriul Necrolog, nu se ştie cât de fidel biografiei. Ar fi fost prezumţios să presupun, am adăugat, că, urmare a dialogului nostru tot mai frecvent după dispariţia lui Peter, aş fi devenit, eu însumi, eroul unei similare compoziţii. N a răspuns, a revenit la tema bătrâneţii.
– Până la şocul cu angioplastia, n am simţit vârsta. Neavând copii, ignoram viteza calendarului. Aniversările de 40, de 50 de ani le am înregistrat şi uitat. Întâlnirea cu doctorii, cu aparatele lor şi cu sălile de spital m a trezit. A urmat un an greu, foarte greu. Nimfomana, cum o numea răposatul, mă tot încerca, trăiam într o continuă tensiune. Am simţit, atunci, boala ca avertisment. Bătrâneţea asta e, nu? Conştiinţa tot mai acută a fragilităţii. Iniţierea în vlăguire, iniţiere în final. Timpul alertat, grăbit, împingându ne, cu fiecare zi şi fiecare noapte, mai aproape de departele care ne îngrozeşte. De parcă viaţa nu tot asta ar fi. Fiecare dimineaţă nouă e un prag spre necunoscutul care poate fi orice, deci şi finalul.
Avea dreptate, boala te pregăteşte pentru extincţie. Fără asemenea preliminarii, crezi că poţi prelungi oricât echivocul.
– Melancolie şi hău? Te uiţi în zarea în care te vei spulbera ca şi cum n ai fost, dar rutina e mai puternică. Te readuce în imediat. Instinctele sunt încă vii. Reintri în haosul care consumă timpul pe nesimţite şi fără cruţare.
– Abia când se pronunţă, clar, verdictul, se schimbă percepţia. }i se anunţă capătul traseului. Expirarea. Ca la orice produs. Termenul de expirare: 23 ani, 34 ani, 61 ani şi trei luni şi două săptămâni şi cinci zile. Tumoarea este incurabilă, mai aveţi şase luni de viaţă. Ultima amânare. Doctorii de azi n au libertatea să te mintă asupra termenului.
– Da, şi fiecare zi devine un dar, ignorat până atunci. Devii atent la fiecare clipă, fiecare frunză, fiecare adiere, fiecare pagină. Ai vrea să le sorbi, să le ţii aşa, la nesfârşit, în tine. }i era frică? }i e frică şi acum? De neant, de nimicul care devii?
– Atunci, da. Surpriza m a găsit nepregătit, mi a răvăşit viscerele. Acum, mai puţin. Mai puţin. Sunt calm.
– Răutatea ajută în final? Furia, dezamăgirile, oboseala, dezgustul de toate, inclusiv de scârboasa moarte?
– Poate. Dar furia e vitală, nu i acceptare.
– Şi bunătatea? Seninătate şi gratitudine. Resemnare blândă, supunere la destin.
– Ca o iluminare? Candoare, abandon? Precum credinţa?
– Credinţa promite o speranţă. Neverificabilă. Poate se va ajunge la stadiul când se va putea verifica promisiunea.
– Palade nu era credincios, dar credea în transmigrarea sufletelor. Reînsufleţiri succesive.
– Nu i singurul. El susţinea că primeşte semne codificate. Nu poate fi contrazis de cei care nu primesc.
L am rugat pe Gora să mi spună ce vede pe fereastră. Mi a anunţat, mai întâi, ora: patru şi opt minute, după amiaza.
– Nu putem ignora ora. Vorbim despre bătrâneţe, moarte, deci despre timp. Timpul de expirare.
După o pauză, a adăugat: „Iulie. 19 iulie“.
Aşteptam să anunţe anul, n a făcut o. Cum arată, în fereastra sa, ziua de 19 iulie când se nasc şi mor atâţia oameni, ca în orice altă zi? Mi a descris grădina, apoi valea înverzită. Verde vital, viguros. Şi mai departe, pădurea înaltă şi verde. În grădina din faţa ferestrei, o familie de curcani sălbateci. Mama şi nouă pui, tatăl absent, la bibliotecă. Veveriţe. Două căprioare tinere, ezitante. O pisică leneşă şi grasă.
– Paradis! Paradis, nu?
– Da, dar nu mă plictisesc. Am cărţile în raft şi cuvintele în mine.
– Vor dispărea.
– Nu vom mai fi împreună, vrei să spui.
– Invidiezi pe cei care rămân? Îţi pare rău să te desparţi?
– Invidie? Cei care rămân nu s nemuritori. Rămân în provizorat. Când dispar, vor fi şi ei pomeniţi o vreme. De rude şi prieteni, în cărţi şi fotografii. Până se şterge ultima urmă. Nu contează când. Da, te apucă ameţeala, ca un leşin, când te gândeşti la cei dragi. Chiar dacă nu i ai văzut de mult. Ştiai că sunt aici, încă aici, pe undeva. Planeta noastră obosită va dispărea şi ea? Teribil, nu?
– Ai vrea să reîntâlneşti pe cineva dincolo?
– O, da. Părinţii. Din când în când. Şi alte făpturi... tot aşa, din când în când. Dacă îi păstrăm în minte, e destul şi e mai sigur. Fără schimbări deprimante.
L am întrebat cum vede clipa ultimă. Extinsă la infinit sau scurtă, scurtă, un zvâcnet?
Mă credeam resemnat, calm, calm biologic, cum spunea cândva un interlocutor din ţara îndepărtată, dar se întâmplă ca gândul finalului să mă copleşească. Neputinţa, regretul, insurmontabilul îmi sugeau, instantaneu, vlaga. Ca într o expiere senzuală şi damnată, fără scăpare.
– Nu ştiu, n am gândit clipa, e un gând insuportabil, mi a răspuns, fără convingere, Gora.
Nu despre bătrâneţe vorbeam, de fapt, ci despre viaţă. Bătrâneţea era viaţă încetinită, dar viaţă. Fragilizată, diminuată, dar viaţă. Moartea nu există fără viaţă.
– Moartea materiei? Perisabilul, organicul. Cum rămâne cu transcendenţa? Rugăciunile, cărţile, manuscrisele, partiturile, desenele care încearcă să sfideze materia, chiar atunci când o reprezintă. Zădărnicie?
– Intensitate. Nu mai zadarnică decât alte zădărnicii. Intensitatea noastră privilegiată. Darul şi dăruirea noastră.
– Ca şi iubirea?
Întrebarea îl iritase, mi am dat seama, am auzit foşnete nervoase de hârtii şi ochelarii loviţi de masă.
M am retras din necrolog cu o copilărească tristeţe.
Purtam în mine, chiar în timpul conversaţiei cu Gora, un băiat de 10 ani, poate un adolescent ceva mai în vârstă, deşi îmi aminteam perfect ezitările şi exaltările şi eşecurile de la 18 ani, de la 25 de ani şi cele de mai târziu, mult mai târziu. Persista, însă, băiatul sau adolescentul, chiar dacă în alt trup care era acelaşi şi cu o altă minte care, şi ea, era aceeaşi. Parcă totul a fost ieri. Când s a spulberat? S a spulberat, cu adevărat, fără nici o prelungire?
Când Lu m a întrebat, acum o săptămână, dacă vreau să interzic, prin testament, deconectarea mea de la aparatele care menţin artificial viaţa, cum intenţiona ea însăşi, am răspuns că nu, în nici un caz. Nu va putea deconecta ultima ei victimă de la sinistrele aparate de menţinut chinul, testamentul meu va interzice această izbăvire. Nu pentru că aş spera într un miracol care să blocheze extincţia datorită vreunui nou medicament miraculos apărut peste noapte, sau prin cine ştie ce neverosimilă redresare naturală a organismului, ci pentru că boala, chiar şi în forma ei extremă, a inconştienţei, mi se părea, totuşi, viaţă.
Cine ar putea preciza, cu toată certitudinea, cât de absolută este amnezia, aparent totală, a muribundului? Palade mi ar da dreptate, el chiar credea într o lume codificată, în formulele tainice, în tranziţiile deschise, neîncheiate, în metamorfoze magice şi imprevizibile. Dreptate mi ar da şi Izy Koch, el repeta mereu că nu există decât viaţă, atât, asta era credinţa celor vechi, asta şi motivează nevrozele, neliniştea noastră, refuzaţii şansei secunde, goniţi implacabil şi fără recurs într o direcţie previzibilă.
Lu părea tulburată de insistenţa mea, dar categorică cu dispariţia proprie, când şi cum va veni. Am acceptat fiecare dorinţa celuilalt, formulată în termeni juridici şi cu semnături legalizate.
Chiar în dimineaţa următoare, i am arătat urma pe care capetele noastre o lăsaseră în perna nopţii şi i am sugerat să şi imagineze perna rămasă cu amprenta celui care, subit, decedase şi fusese scos din încăpere. Cel cu care a împărţit patul şi timpul. Brusc, timpul e pustiu şi încăperea e pustie, doar perna mai păstrează urma care nu poate fi păstrată.
– Poţi să ţi imaginezi?
– Pot, dar nu vreau. A fost un prea lung ocol până ne am găsit.
Privirea ei confirma că întârziatul nu avea scăpare, nu, nu aveam şi nu doream scăpare.
Rămăsese receptivă la avertismentele confuze şi la presimţirile tulburi, dar trăia o regenerare juvenilă. Ieşise din boala şi din bolile de început ale exilului ca dintr o vindecare, aşa spunea. Frumoasele mâini aşteptau întârziatul care eram.
Eliberată de angoasele baroce ale inadaptării la real, devenise mai reală, în stenica ei ardoare, mai frumoasă în acuitatea lipsită de crispări.
Timpul a avut răbdare cu ocolurile noastre şi îşi încetinise, acum, viclean, cadenţa. Ignoram singurătatea celuilalt şi ne regăseam în solitudinea care ne înlănţuia şi ne vitaliza. Primejdia râvnită de mult, după acea primă şi ultimă vizită în mansarda suspecţilor, nu şi pierduse impactul.
Efemerul nu mă speria. Priveam amprenta lăsată pe pernă, după noaptea care murise. Lu îmi arăta umbrele noastre alăturate pe peretele alb, bucuroşi, amândoi, de soarele zilei care le va spulbera. Răvăşeam perna răvăşită, să dispară urma.
Nu doream amprente şi amintiri. Lu acceptase decizia captivului de a se apăra, fie şi fără succes, de el însuşi.
(Fragment din romanul Vizuina, în curs de apariţie la Editura Polirom.)
DOINA PAPP
Teatrul de la nord la sud
Frumos-ul şi modestia la norvegieni
Dramaturgia norvegiană, ca şi aceea suedeză sau irlandeză, a pătruns în România cu destul spor. Şi asta nu pentru că ne-am fi descoperit brusc afinităţi cu urmaşii vikingilor din patria lui Odin, ci mai ales pentru că unii oameni de carte, traducători, profesori ară adânc şi cu efect pe ogoarele literare din această parte a Europei. E vorba, în cazul de faţă, de Carmen Vioreanu, care a organizat de altfel şi o serie de spectacole-lectură din dramaturgia norvegiană şi suedeză, punând în circulaţie numeroase piese de teatru de dată recentă. Lui Jon Fosse – despre care va fi vorba mai jos – i-a dedicat chiar un volum, de unde s-au inspirat şi se inspiră, iată, regizorii, aducând pe scenă lumea glacială a Nordului. Am crezut şi cred în continuare în teoriile care subsumează identităţile culturale acelora geografice şi apoi istorice ale popoarelor. E o banalitate poate, dar cât de grăitoare şi uitată când ne grăbim să taxăm prin prisma unei structuri native oameni şi opere din alte zări. Oricât de globalizaţi şi federalizaţi vom fi în bătrâna Europă, Norvegia tot ţara fiordurilor va rămâne, cu Ibsen la pupă, când e vorba de teatru, sau alţi inconfundabili din alte genuri ale artei. Jon Fosse e unul dintre reprezentanţii iluştrii de azi ai acestui spaţiu pus de poetul Aksel Sandemose sub semnul modestiei. Nu trebuie să crezi că eşti special. Nu trebuie să te consideri mai înţelept decât ceilalţi. Nu trebuie să crezi că eşti mai inteligent decât ceilalţi. Nu trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi mai bun decât ceilalţi. Nu trebuie să crezi că ştii mai mult decât ceilalţi. Nu trebuie să crezi că te poţi descurca mai bine decât ceilalţi. Nu trebuie să râzi de ceilalţi. Nu trebuie să crezi că celorlalţi le pasă de tine. Nu trebuie să crezi că îi poţi învăţa pe ceilalţi ceva. Aceste principii par să guverneze şi universul personajelor din piesa Frumos, pusă în scenă recent de Vlad Massaci la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti. Şi duc la însingurare, la incomunicabilitate, la o anumită atomizare a comunităţilor umane, în care fiecare pare să fie condamnat să trăiască pentru sine. Geir, Hilde şi Siv sunt o familie, dar descoperă că nu se prea iubesc şi nici nu se cunosc cine ştie ce. Asta după ce, revenind la locurile magice de origine simbolizate poetic printr-un vechi hangar cu bărci, Geir află că soţia îl înşală cu cel mai bun prieten, iar fiica preferă să rămână cu bunica. Sunt mai multe teme aici şi cea mai puternică poate e aceea a pervertirilor la care mediul civilizat supune fiinţa, de unde şi efectul de regăsire de sine al locurilor natale, ca întotdeauna, pure şi nealterate. Mai e şi criza cuplului sau fractura dintre generaţii, ca exponente ale unor mentalităţi diferite. Stilul lui Fosse e însă cu adevărat special. Auster, eliptic, învăluind în ceaţa poetică a fiordurilor banalitatea cotidiană. Vlad Massaci se pliază perfect pe acest stil şi, începând cu amplasarea microfoanelor în scenografia spectacolului pentru a-i capta public discreţie, tonalitatea joasă a şoaptelor, creează o ambianţă deliberat surdinizată. Actorii păşesc pe buretele moale al podelei în balans şi calcă în picioare caligrafia literelor sculptate de Andu Dumitrescu, ce reproduc cuvântul frumos, întâmplător chiar titlul piesei. Bineînţeles că nu e nimic frumos în tot ce se întâmplă între personaje, care păstrează o aparenţă de calm şi înţelegere chiar şi după ce descoperă murdăria de sub covor.
Actorii îşi urmează conştiincioşi dirijorul în geometria fixă a mişcării propriu-zise sau în aceea a sentimentelor, reuşind performanţa unei linearităţi pe alocuri exasperante. Ioan Coman, exact în rolul bărbatului înşelat nu doar de nevastă, ci şi de propriile-i opţiuni existenţiale, Oxana Moravec, strunindu-şi greu dinamismul în rolul soţiei care încearcă evadarea într-o relaţie extraconjugală de vacanţă, Ada Simionică, jucând-o natural pe adolescenta încă normală, Siv se învârtesc în jurul aceluiaşi misterios hangar, căutându-şi salvarea. Incurabilul solitar Leif (căruia Andi Vasluianu nu i-a găsit decât portretul exterior) reprezintă perspectiva neagră a crizei cuplului matur, tot aşa cum inocentul (Cristian Popa) e altă perspectivă, mai optimistă, pentru care optează fiica. Bunica (mult prea sobră Raluca Zamfirescu), cu chiseaua ei de bomboane, e şi ea o chemare bine marcată de autor. Regizorul îi abandonează însă pe toţi într-un impas existenţial cu valoarea unui ridicat din umeri. Un exerciţiu de stil.
Tragicomedia vieţii în Balcani
Dramaturgul bugar Dimitré Dinev nu trăieşte în ţara lui unde nici nu prea e cunoscut, ci în Germania, dar sufletul i-a rămas, normal, tot acasă. Piesa Eine Heikle Saches die Seele, pe care Radu Afrim a botezat-o Sufletul, puncte de veghere, tocmai despre asta vorbeşte, extrapolând cu talent discuţia la un spaţiu de referinţă mai larg, precum cel balcanic. Fiindcă unde altundeva viaţa şi moartea coexistă atât de fratern ca în ortodoxismul nostru, unde tradiţia pomenirii şi a priveghiului dobândeşte adesea înfăţişare bahică. În piesa lui Dinev, dar bine ar fi să spun în spectacolul lui Afrim, această extensie e mai mult decât atât. E ontologică. Adunaţi la priveghi, familia, camarazii vorbesc despre viaţă. A lor şi a altora ca ei, emigranţi într-o ţară străină. Ba îl includ în poveste şi pe mort, în glumele lor, în cheful organizat cu acest prilej. Cu siguranţă, nu s-au văzut de mult şi au ce să-şi spună, iar bocitoarea care „deserveşte“ profesional priveghiul e o bună curea de transmisie. În familia emigranţilor, dar şi între aceştia şi morţii lor. Sigur, spectacolul care rezultă e grotesc. Mortul luat din pat, aşezat la masa cu bucate, prins în jocuri săltăreţe... totul poate părea o ofensă adusă acestui cult atât de răspândit prin partea locului. Dar, ca şi la Fellini şi, mai aproape de noi, la Kusturiţa, această viziune expres deformantă a realităţii produce revelaţii pe care Radu Afrim le-a urmărit cu privire la o anumită concepţie „sănătoasă“, potrivit căreia moartea face parte din viaţă. Cum viaţa personajelor din piesa lui Dinev e una underground, şi moartea survenită în ambianţa lor existenţială e tragicomică.
Spectacolul realizat pornind de la acest text-pretext la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila are aceste coordonate stilistice.
Are, în acelaşi timp, forţă de impact prin metoda experimentată şi în alte dăţi de regizor, de a trata în formă spectaculoasă şi aparent ilară subiecte grave. Tot un cabaret negru e şi acest spectacol, cum a mai făcut Radu Afrim, care are însă mult mai multă coerenţă şi rigoare a demonstraţiei. Chiar dacă la un moment dat situaţia pare epuizată făcând acţiunea să stagneze, spectacolul îşi găseşte resursele să reia tema şi să o ducă pe alt cerc al spiralei. Bocitoarea care intră şi iese schimbând costumele marchează aceste cicluri noi iar cele câteva momente suprarealiste create de regizor prin introducerea unor măşti animaliere cu rezonanţă în mitologia locală dă greutate unui anumit discurs subiacent metafizic al spectacolului. Din aceeaşi categorie de mijloace face parte şi sugestia unui „dincolo“ ca un cosmos absorbant, respectiv momentele în care uşa încăperii e deschisă cu forţa unui viscol ameninţător.
O distribuţie dedicată dă viaţă acestui spectacol, armonizată şi bine temperată atât în direcţia dramei, cât şi a comediei. Nu se sare, cu alte cuvinte, calul, ceea ce ar fi fost foarte lesne să se întâmple dacă tonul aluneca în băşcălie. Spre cinstea lor, actorii păstrează măsura exactă şi trec prin această sarabandă macabră cu un excepţional firesc. În plus, Emilian Oprea are o irezistibilă expansiune vitală, Liviu Pintileasa o înduioşătoare simulare a smereniei, Alin Florea e robust şi hotărât. În rolul bocitoarei, Liliana Ghiţă realizează o creaţie de zile mari, impunând prin forţă comică, diversitate a mijloacelor, de la intrarea memorabilă a acestei femei-bărbat şi până la suavele armonii ale romanţei din final. Un rol dificil i-a revenit lui Dan Moldoveanu, care-l înfăţişează „cu meserie“ pe eroul petrecerii, adică pe Nicodim cel mort.
Spre finalul spectacolului, când acţiunea părea să fi obosit, spectacolul o introduce în scenă pe Nadeshda, rol în care Mihaela Trofimov joacă adecvat sex appealul ofilit al fetelor de pe centură. Şi tot spre final (unul dintre ele, fiindcă spectacolul are vreo trei), asistăm la un dans cu sugestii folclorice, prin care regizorul transferă discret tema din familia defunctului în ţara de origine şi mai departe.
La spectacolul lui Radu Afrim de la Brăila se râde în hohote. E un râs cu năduf. Şi, în timp ce publicul se distrează, lumina se stinge încet pe faţa palidă a mortului. Mai râde cine poate.
