Bucurestiul Cultural, nr. 92 - Anul teatral 2009, la final

Doina Papp | 26.01.2010

Pe aceeași temă

Legenda Marelui Inchizitor

Concluzia lui Malraux cum că secolul XXI va fi al spiritualităţii (sau nu va fi!) se adevereşte deocamdată doar prin insistenţa apelului la tema religioasă. Şi nu în termeni apologetici, deferenţi, ci, din ce în ce mai des, în formule polemice, dubitative. Cu conştiinţa încărcată de secolele în care a coborât tot mai jos pe scara umanităţii, omenirea cerşeşte mântuirea într-un mod orgolios, dovedind astfel că e incapabilă să se pocăiască într-adevăr. În acest context spiritual, reapariţia publică atât de insistentă a Marelui Inchizitor, pe care Dostoievski îl lua părtaş frământărilor sale, împarte publicul în două. Unii consideră oportună punerea problemei legitimităţii dialogului dintre credinţă şi dogmă, alţii din contră, socotesc o blasfemie reeditarea sfidării lui Iisus pe care prelatul catolic o arată aici. Dincolo de aceste atitudini, pe mai toţi dintre spectatorii acestei confruntări spectacolul îi retrimite la carte, la Fraţii Karamzov, capodopera lui Dostoievski, dar şi la alte lecturi cât de cât lămuritoare. E un gest necesar fiindcă densitatea acestui text, oricât de elocvent ar fi rostit, nu poate fi cuprinsă din prima. Mai e apoi necesar şi contextul din roman care explică într-un fel apariţia problemei, faptul că Alioşa, care e luat martor la povestire, e călugăr şi dialogul are loc la mânăstire, iar Ivan, fratele său, e ateu sau, în orice caz, deziluzionat de retorica bisericii; precum şi faptul că Dostoievski e ortodox, iar personajul povestirii sale, un înalt oficial catolic. Dacă începe însă cu propoziţia „de ce ai venit să ne tulburi?“, adresată de Marele Inchizitor proorocului revenit pe pământ, precum în spectacolul văzut, suntem însă într-un cadru general al problemelor de conştiinţă faţă de o temă care depăşeşte şi ea fruntariile bisericii: libertatea. „Omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău! Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât libertatea conştiinţei, dar, în acelaşi timp, nu există ceva mai cumplit!... În loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, Tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc“ – asta îi reproşează în fond Marele Inchizitor mântuitorului, invocând cele trei ispite: miracolul, taina şi autoritatea: „Mergând pe urmele Tale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni... Şi, cum nu e în stare să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dând crezare minunilor plăsmuite de el... Îţi jur că omul e mult mai nevolnic şi ticălos decât l-ai crezut Tu!“. În încercarea de a-şi justifica crimele, arderea pe rug a ereticilor, omul bisericii pune-n chestiune însăşi miza credinţei. Dezbaterea devine aici mai degrabă teologală şi raţională, contravenind adevărului revelat al credinţei. Cum să ajungi la miezul acestor întrebări? Cred de aceea că aducerea pe scenă a acestui text e un mare risc. Şi oricâte încercări s-au făcut în lume, prin interpretări celebre la care am asistat şi în România – Bruce Myers, Patrice Chéreau –, demersul e sortit eşecului.

Tot respectul, aşadar, pentru eforturile echipei de la Teatrul Naţional din Bucureşti, alcătuită din maeştrii Radu Penciulescu, Victor Rebengiuc, Dragoş Buhagiar (alături de ei, cu o prestaţie onorabilă, copilul Nichita Dembinski) în încercarea de a aduce aproape o discuţie petrecută cândva în chilia unei mânăstiri. Numai că, aşa cum spuneam, tema e intangibilă în datele ei, iar încercarea de a-l închipui pe Inchizitor într-un interior burghez, dormitând în fotoliu, prea lumească.

Aniversarea

De la o vreme, regizorii, mai ales cei tineri, au descoperit ca sursă sigură de succes scenariile de film. Drumul de la piesa de teatru la ecran era obişnuit. Cel invers, mai rar. Iată că el a început să se practice cu insistenţă, şi poate justificat, având în vedere boomul cinematografic din ultimele decenii. În căutarea autenticului, care e regulă de aur în cinema, scena trage deci cu ochiul şi încearcă să aducă în pătratul ei nu doar poveştile spuse prin filme, ci şi adevărul lor. Vlad Massaci „atacă“ în acest context scenariul danezilor Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov Aniversarea, care a stat la baza unui film de referinţă cu acest titlu, Festen. Trimiterile la grupul Dogma de la Copenhaga, căruia îi aparţin cei doi, care a făcut carieră după 1995, când a fost creat, ne indică totodată şi afilierea estetică a regizorului român, chiar dacă decalogul (jurământul de castitate) inserat în programul spectacolului său e, după cum se vede, unul mai degrabă tehnic. Dincolo de toate acestea, spectacolul de la Teatrul Nottara e unul excelent, readucând în prim-planul stagiunii o trupă renăscută şi un regizor care se afirmă tot mai sigur printre certitudinile noului val.

Justificarea pe care o produce acesta, vis-à-vis de posibila extrapolare a temei de familie privind confruntarea cu trecutul, e poate mai puţin importantă. Fiindcă nu atât oribila poveste a unui tată pedofil care-şi viola copiii, dintr-o familie onorabilă, e miza de succes a întâmplării, cât mai ales modul în care e tratat dramatic subiectul, tensiunea şi psihologiile elaborate pe parcursul unui spectacol care te ţine cu sufletul la gură. Am putea spune că pretextul întâlnirii aniversare nu e nici el nou, dar modul în care se produc dezvăluirile în acest spaţiu al spectacolului existenţial este impresionant. Şi, peste toate, discreţia, rafinamentul, bunul gust cu care regizorul creează o atmosferă poleită, dar autentică pentru această Aniversare, moment festiv în care găsesc oportun să se sfâşie cei doi combatanţi, violatorul şi fiul abuzat. Cum la mijloc mai e şi o sinucidere, aceea a fiicei, provocată de acelaşi tată denaturat, prin scenă bântuie vedenia unei făpturi serafice, care urmăreşte din umbră şi încurajează răzbunarea fiului. Acesta, în interpretarea sensibilă, interiorizată a lui Ion Grossu, trece de la rătăcirea perplexă din prima parte la furia revărsată în beţie din clipa în care situaţia e răsturnată în favoarea sa. Tatăl e nu doar atât, ci un pater familias veritabil, un mit şi, tocmai de aceea, demascarea ororii din spatele eleganţei transformă râsul binevoitor în rânjet.

Alexandru Repan parcurge acest drum cu siguranţa şi eleganţa-i bine cunoscute, dominând spectacolul în scenele fastidioasei petreceri, ca şi în acelea ale demascării. Catrinel Dumitrescu, mama care ştie, dar nu spune, suferind în tăcere, e o prezenţă care nu se uită. Întreaga distribuţie performează, de altfel, de la Ada Navrot, fiica iubăreaţă care-şi încurcă amanţii, la Camelia Zorlescu, bunica aristocrată care ne gratulează cu zâmbete crispate şi o şansonetă de decompresie, de la Dan Bordeianu, copilul rebel, dar cât de autentic în izbucnirile dramatice din partea a doua, la grupul oamenilor de casă ai familiei Klingenfeld, Răduţă, Corina Dragomir, Lucian Ghimişi.

Decorurile lui Ştefan Caragiu, respectiv amenajarea spaţiului pentru petrecere, cu trimiterile metaforice din panoul transparent al fundalului, „joacă“ inspirat şi surprinzător, prelungindu-se în micul foaier al Sălii Studio, de unde ne parvin imagini pe cele două plasme amplasate strategic. Costumele au o linie stilistică omogenă, în concordanţă cu evenimentul.

Aniversarea se împlineşte astfel în toate compartimentele acestui spectacol excelent, care ne tulbură vorbindu-ne despre umanitatea degradată în care trăim uneori fără a ne da seama de nocivitatea ei.

Liliom

Piesă clasică a autorului maghiar Ferenc Molnár, Liliom reeditează prin personajul titular preocuparea pentru lumea marginală a societăţii moderne care pivotează în jurul banului şi al afacerilor. Un antierou, amestec de golănie şi bunătate, de francheţe şi bravadă, Liliom inspiră o anumită revoltă faţă de inechitatea şi ipocrizia socială. Artist, cum se autointitulează mica vedetă locală a spectacolului de bâlci, el e şi un idol al femeilor, care văd în stilul lui macho o replică la autoritatea gangsterilor, dominantă în anii ‘20, ‘30 ai secolului XX, când se petrece acţiunea, atât de bine surprinsă într-un film american celebru (Once upon a time in America).

Motivul preluat din piesă şi transformat de regizor în latmotiv e cel al fotografului, aici o femeie, în atelierul căreia vine să se „imortalizeze“ toată fauna acestei comunităţi. De altfel, spectacolul aşa şi începe, cu flashurile care brăzdează întunericul scenei, descoperindu-ne crâmpeie de imagini retro. Nu doar începuturile capitalismului sunt sugerate aici, ci şi ale civilizaţiei imaginii la care face referire decorul-puzzle al Adrianei Grand, cu postere uriaşe, reclame sau doar imagini de identificare a personjelor. Simbolul fotografiei domină întregul spectacol, punctând fie prin luarea de imagini la vedere, fie prin stop-cadre fotografice, imagini propriu-zise manipulate semnificant în scenă.

Cu subtilitatea ce-l caracterizează, directorul de scenă Victor Ioan Frunză sugerează totodată interzicerea obiectivului fotografic în culisele vieţii, a cărei metaforă ipocrită ne este livrată, iată, prin aceste imagini contrafăcute. Fiindcă în spatele lor, al reclamelor luminoase abia ghicite, la care avem acces din când în când printr-o deschizătură de uşă, e lumea reală, sordită şi năclăită a looserilor gen Liliom, care acaparează scena. Spatele devine, deci, faţa, iar aici impulsurile de normalitate, respectiv iubirea necondiţionată şi nevinovată a Iulicicăi pentru Liliom, e imposibilă. În calitatea sa de neadaptat, în război cu şantajul sentimental al patroanei şi cel gangsteresc care pândeşte după colţ, eroul acestei tragicomedii nu izbuteşte, evident, decât să se crucifice pe altarul propriei naivităţi. Sinuciderea şi scena curăţirii trupului atârnând inert în braţele iubitei sunt, de altfel, cele mai frumoase din spectacol. Momentul e amplificat prin prezenţa în fundal a unor cadre uriaşe care curg, amestecând în caruselul lanternei magice reproduceri după tablouri celebre, detalii de obiecte, crâmpeie de viaţă şi de cultură. Un cocteil vizual aiuritor, prin care spectacolul conchide asupra forţei precumpănitoare a imaginilor capabile să trunchieze realitatea sau să o impună. Epilogul ciudat adaugă acţiunii o parodie a Judecăţii de Apoi la care eroii sunt chemaţi să dea socoteală pentru faptele lor. Mai degrabă o farsă sinistră, stratagema ar vrea să spulbere şi ultima speranţă. Actorii interpretează tabloul în consecinţă, persiflându-şi noile ipostaze. Ei îl însoţesc, de altfel, cu credinţă şi talent pe regizor pe tot parcursul reprezentaţiei, ca o trupă omogenă, profesionistă. Actor carismatic, jucând însă aici poate prea puţin nuanţat, Veress Albert e un Liliom doar credibil. Mai adevărată e partenera sa, Benedek Ágnes, cu o naturaleţe a jocului care emoţionează. Întreaga distribuţie contribuie corespunzător la susţinerea acestei recente premiere a Teatrului Municipal din Miercurea Ciuc.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22