Pe aceeași temă
Bucureştiul, pe vremuri un oraş cu foarte multe hanuri
Ce înseamnă pentru memoria colectivă a Bucureştiului Hanul Gabroveni?
Enorm de multe lucruri. În primul rând, faptul că e una dintre puţinele clădiri de acest tip care s-au păstrat cât de cât în picioare. Hanurile au fost una dintre dotările de bază ale oraşului Bucureşti, încă de la naşterea sa în calitate de târg, deci de aşezare cu funcţiune comercială şi, evident, la un moment dat, din varii motive, începând cu apariţia căii ferate, de exemplu, acest tip de clădire s-a uzat cumva moral. Parte dintre ele au fost transformate în alte tipuri de clădiri cu funcţiuni similare hanului, deci, în orice caz, depozitare, cazare, alimentaţie publică. Altele însă, în mod inevitabil, pentru că ştiinţa numită prezervarea patrimoniului cultural încă nu atinsese stadiul actual, au fost sacrificate în numele a ceea ce pe atunci era numit progres. Aşa că Bucureştiul, care a fost un oraş cu foarte multe hanuri, la rândul lor de mai multe feluri, a rămas doar cu câteva, mai ales în zona comercial-istorică, deci în Lipscănie, unde au mai rămas Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei – din fericire restaurat, salvat şi pe care îl avem întreg – şi Hanul Gabroveni. Alte hanuri mari din zonă, precum Hanul Şerban-Vodă, care s-a aflat pe locul actualului sediu al Băncii Naţionale, sau Hanul Greci, aflat vizavi de el, au dispărut.
O identitate încă incertă
E actualul imobil din strada Lipscani 84-86 adevăratul Han Gabroveni? De când datează primele informaţii documentare asupra lui?
După toate probabilităţile, ceea ce numim astăzi Hanul Gabroveni a fost de fapt Hanul Hagi Tudorache. Se pare că adevăratul Han Gabroveni a existat în Lipscănie, dar s-a aflat undeva între străzile Gabroveni şi Covaci, puţin mai la sud. Informaţiile provin de la începutul secolului al XIX-lea şi se referă la o clădire care exista probabil într-o formă sau alta chiar din secolul al XVIII-lea, însă, tocmai pentru că sunt informaţii atât de vechi şi păstrate doar parţial, nu suntem foarte siguri în ceea ce priveşte identitatea imobilului numit astăzi Hanul Gabroveni. Mai tânăra mea colegă, arhitecta Ioana Petrescu, a fost însă preocupată de acest aspect – cred că era încă studentă când a identificat în micile ei cercetări câteva indicii – şi aproape că a demonstrat, dar, repet, lipsesc informaţii. Pe de altă parte, de vreme ce în memoria tuturor clădirea care se află între Lipscani şi Gabroveni a rămas sub numele de Hanul Gabroveni, cred că este important să menţinem această denumire, chiar dacă este eronată.
Cam pe la 1822, consulul prusian Ludwig Kreuchely von Schwerdtberg îl menţiona în notele sale drept unul dintre cele mai mari 7 hanuri fără biserică din Bucureşti. Cum se presupune însă că arăta la vremea respectivă clădirea care poartă astăzi denumirea de Hanul Gabroveni?
Trebuie să fi fost un han mare. Sigur, dacă îl comparăm acum, pentru că nu ocupa un teren mai mare decât cel actual, cu Hanul lui Manuc, Hanul Gabroveni ni se pare extrem de mic, dar trebuie ţinut cont de un lucru foarte important: spre deosebire de Hanul lui Manuc, care este situat la marginea centrului comercial, Hanul Gabroveni e unul dintre puţinele hanuri situate în inima Lipscăniei. Or, aici existau în primul rând spaţii comerciale şi mici spaţii de producţie, atelierele, care în bună măsură alimentau cu produse spaţiile comerciale. În consecinţă, un asemenea han nu-şi putea permite să ocupe o suprafaţă de teren foarte mare, pentru că principala funcţiune a lui era depozitarea unor cantităţi foarte mari de marfă. Or, un edificiu de mari dimensiuni ar fi paralizat practic vadul. Aşa că, de fapt, hanurile de tipul Hanului lui Manuc, cu mari curţi interioare care ocupă parcele extrem de generos dimensionate, se aflau la periferia Lipscăniei, de jur împrejur. Încă mai avem Hanul lui Manuc în sud, era marele han din jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou, de exemplu, iar în mijlocul Lipscăniei nu puteau să fie decât hanuri ceva mai restrânse ca suprafaţă. Cu toate astea, având în vedere că pe strada Lipscani există şi case a căror faţadă are doar 3 metri lăţime, Hanul Gabroveni e una dintre clădirile istorice de dimensiuni mari şi, sigur, nu mă refer acum la clădirile de la începutul secolului al XX-lea, care inevitabil, au ocupat mai multe foste loturi.
Care a fost evoluţia sa arhitecturală de-a lungul timpului?
Dacă nu ne gândim la diversele straturi suprapuse, dintre care cele mai vechi datează cel puţin din secolul al XVIII-lea, deşi arheologii tind să dateze fragmente de zid din subsol încă din secolul al XVI-lea sau măcar din secolul al XVII-lea, hanul a fost iniţial dezvoltat sub forma literei U, mai degrabă, şi avea cele două aripi dispuse una la strada Lipscani şi alta la strada Gabroveni. Curtea interioară probabil că a avut iniţial numai aripa, care, dacă priviţi dinspre strada Lipscani, e situată în dreapta, în vestul parcelei şi care, în consecinţă, neavând în faţă decât case vecine, mai prindea ceva din soarele bun de dimineaţă, de est. La un moment dat, e iarăşi dificil de spus când, a fost adăugată aripa situată în est, probabil tocmai pentru că hanul funcţiona foarte bine, era foarte solicitat şi avea nevoie de o suprafaţă utilă mai mare. Dar aripa respectivă se pare că a fost mai degrabă dezvoltată numai pe parter, pentru a nu transforma curtea rămasă între cele două aripi lungi, care se desfăşoară între Lipscani şi Gabroveni într-o hrubă complet neluminată şi neînsorită. Ce am spus acum, evident, nu ia în considerare subsolul, care este dezvoltat aproape integral sub cele 4 aripi care există în acest moment, fiind unul dintre spaţiile de depozitare esenţial.
Ce se ştie despre celelalte două imobile din vecinătate, pe parcelele cărora se va interveni cu o extindere?
Cele mai recente informaţii datează de la sfârşitul secolului al XX-lea. Ambele clădiri au fost demolate, dar nu ştim dacă din cauza faptului că erau într-adevăr afectate de cutremurul din 1977 sau dacă acest cutremur a fost folosit ca pretext pentru demolarea lor. Este de presupus că s-au păstrat subsolurile. De altfel, pe strada Lipscani, mergând înspre Banca Naţională, pe stânga, există un alt loc gol, eliberat şi el, motivat sau nemotivat, în urma cutremurului din 1977, unde se pot vedea zidurile subsolurilor clădirilor care au existat atunci. Deci e de presupus că aici, la est de Hanul Gabroveni, s-au păstrat subsolurile acelor clădiri care trebuie să fi fost în baza informaţiilor care pot fi extrase din planurile istorice ale Bucureştiului, clădiri cu spaţii comerciale la parter, iar la etaj cu ateliere şi/sau locuinţele proprietarilor.
Treptele intervenţiei contemporane la Hanul Gabroveni
Au mai existat „tentative“ de salvare şi de punere în valoare a monumentului?
Cea mai importantă acţiune de acest gen a fost iniţiată de Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice la începutul anilor ’90, când s-au găsit şi nişte surse financiare care au fost folosite, cum era şi firesc, la consolidarea şi parţiala restaurare a subsolului, care, fiind nivelul cel mai de jos, susţine tot restul casei deasupra sa. Din fericire, lucrările respective au apucat să fie încheiate. A începe o intervenţie pe o clădire şi a o lăsa neterminată echivalează cu a lăsa un pacient deschis pe masa de operaţie. Din păcate însă, după acest prim efort, autorităţile centrale şi locale nu au mai dispus de fondurile necesare pentru a continua lucrările şi la nivelul suprateran.
Ce cuprinde studiul de fundamentare al temei şi cu cine aţi lucrat la elaborarea lui?
Am lucrat cu arhitecta Ioana Petrescu, având în vedere preocupările ei mai vechi legate de acest han, iar ea a colaborat cu un alt tânăr coleg, arhitectul Bogdan Stanciu. În limbajul curent, un astfel de studiu se numeşte studiu istoric, dar ceea ce încearcă el să facă este să identice resursa culturală încorporată într-un imobil. Sigur, această resursă culturală, pe care noi o identificăm sub forma unui sistem de diverse tipuri de valori culturale, este rodul evoluţiei istorice, pe de-o parte, a imobilului respectiv şi, pe de-o altă parte, a relaţiei sale cu contextul în care se află. Aşa că, de fapt, trebuie analizată zona înconjurătoare, clădirea în sine, relaţiile dintre cele două şi, în baza acestei analize, printr-o alchimie aproape – pentru că vorbim despre valori, şi nu despre ceva material, tangibil –, se poate identifica resursa culturală. Ea mai trebuie apoi ataşată de componentele materiale şi imateriale ale clădirii: diversele tipuri de valori culturale care sunt identificate în cazul unei clădiri sunt efectiv materializate prin arhitectură, atât prin părţile materiale tangibile, ziduri, acoperiri, cât şi prin părţile „vide“, spaţii. Studiul s-a încadrat, desigur, şi în reglementările urbanistice în vigoare, fiindcă Lipscănia este totuşi o zonă extrem de importantă din punct de vedere cultural şi pentru ea există un Plan Urbanistic Zonal de conservare, reabilitare, punere în valoare, care, evident, ţine cont şi de posibilităţile şi necesităţile de dezvoltare. Studiul se încheie prin reglementările necesare intervenţiilor viitoare, precizând ceea ce se poate face şi ceea ce nu se poate face cu clădirea.
O arhitectură de calitate trebuie să aibă în raport cu preexistentul construit ei o atitudine corectă
Când se realizează o intervenţie contemporană într-un sit istoric valoros, cum este şi cazul Hanului Gabroveni, de ce criterii ar trebui să ţină seama arhitecţii?
De un singur criteriu, care e foarte uşor de formulat în cuvinte, dar foarte dificil de aplicat în practica de arhitectură. O arhitectură de calitate are întotdeauna în raport cu preexistentul construit ei o atitudine corectă. Un pic mai concret: sunt situaţii în care ceea ce există înainte de a se concepe o clădire nouă într-un anume loc nu are nici un fel de valoare culturală şi atunci clădirea cea nouă poate chiar să nege contextul preexistent ei. La polul opus însă, sunt situaţii în care ceea ce există în jurul viitoarei noi clădiri prezintă valoare culturală, de multe ori chiar ridicată, caz în care clădirea nouă trebuie să se racordeze la aceste valori. În nici un caz nu trebuie să imite, ci să aibă propria ei personalitate, aşa cum clădirile vechi din jurul ei o au, dar trebuie să existe un acord, o armonie între personalitatea clădirii noi şi personalitatea vecinătăţilor.
Bucureştiul – un oraş cu un centru istoric foarte extins şi cu multe probleme
În Cartea Neagră. Distrugerea patrimoniului arhitectural şi urbanistic din România, volum pe care l-aţi coordonat, prezentaţi pentru prima oară într-o viziune de ansamblu daunele provocate clădirilor de patrimoniu din Bucureşti. Multe dintre tipurile de agresiuni care pun în pericol valorile culturale se regăsesc în centrul istoric, unele chiar în apropierea Hanului Gabroveni. Ce ne puteţi spune despre acestea?
Vatra unei aşezări, ceea ce în termeni ştiinţifici numim centrul istoric, este acea parte a unui sat sau oraş care era acoperită de cele mai vechi clădiri, care nu înseamnă neapărat că sunt cele mai proaste, dar de multe ori sunt ceva mai puţin eficiente din punct de vedere economic decât nişte clădiri noi, care, în baza unor tehnologii moderne şi contemporane de construcţie, pot atinge nişte performanţe ale structurii de rezistenţă pe care în trecut constructorii cu greu le puteau atinge. Cu alte cuvinte, este firesc ca terenul din centrul unui oraş să fie mai scump decât terenul de la marginea oraşului respectiv. Pe de altă parte, dacă restrângem discuţia la oraşul Bucureşti, trebuie ţinut cont şi de faptul că el face parte dintr-o categorie de oraşe care nu au avut un centru istoric compact. Centrul istoric al oraşului Bucureşti este extrem de întins, aşa cum oraşul însuşi este extrem de întins şi a fost întotdeauna, din momentul în care Înalta Poartă a dispus demolarea zidurilor de apărare şi a interzis construirea altora. În consecinţă, şi ce se întâmplă în jurul Pieţei Victoriei este centrul istoric al oraşului, după cum, evident, ceea ce se întâmplă în jurul Pieţei Unirii este centrul oraşului. Şi, sub formă tentaculară, el se extinde în lungul marilor trasee comerciale care la începuturile sale au legat târgul Bucureşti de alte aşezări din teritoriu. Lipscănia este cu atât mai afectată cu cât, fiind o zonă extrem de dens construită, pune evident şi nişte probleme de întreţinere curentă. Sigur, e mult mai uşor să renovezi o casă care stă singură pe o parcelă şi poţi să întinzi în jurul ei câte schele ori macarale doreşti. Această densitate de construcţii, deşi clădirile nu sunt foarte înalte, a produs şi o densitate mare a populaţiei, care în mare parte, din păcate, nu a fost cea locală, tradiţională şi care, având calitatea de chiriaş, nu avea nici un interes să investească în aceste clădiri pentru reparaţiile curente. Fiind aşadar în buricul târgului, Lipscănia e extrem de atractivă din foarte multe puncte de vedere, aşa că, din păcate, foarte multe clădiri, şi de aici, şi de pe principalul tentacul, Calea Moşilor, care pleacă din Lipscănie spre nord-est, sunt într-o stare fizică foarte proastă.
Concluziile studiului istoric ar fi trebuit să conducă la începerea procedurii de clasare
Tot în Cartea neagră semnalaţi abuzurile comise asupra zonelor protejate. De curând a dispărut o casă proiectată de marea arhitectă Henriette Delavrancea-Gibory pe Bd. Aviatorilor. Despre locuinţele realizate în perioada interbelică d-na Delavrancea spunea la un moment dat: „casele mele... migălos aprofundate, i-au făcut fericiţi pe clienţii mei“. Nu de aceeaşi părere a fost şi actualul proprietar, care s-a grăbit să o demoleze. Care este povestea acestei autorizaţii de demolare?
Nu am avut ocazia să verific cu ochii mei documentaţia, dar am vorbit în mai multe rânduri cu colegul meu, arh. Dan Marin, despre acest caz şi el m-a asigurat că la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti proprietarul a depus un dosar care era complet conform legii. Proprietarul unui imobil dintr-o zonă protejată, dacă doreşte să demoleze clădirile aflate pe parcela lui – în cazul în care acestea nu sunt declarate monumente istorice –, nu se poate prezenta la Primărie pentru a obţine avizul de desfiinţare fără să aibă avizul acestei Direcţii pentru Cultură. Aici ţi se spune, începând de pe site, ce anume trebuie să conţină documentaţia, ca acolo să se poată decide dacă se emite un aviz favorabil desfiinţării sau nu. Parte din această documentaţie este exact un studiu istoric, precum cel de care vorbeam mai înainte. În consecinţă, chiar dacă nu este o clădire monument, pentru că e posibil ca ea să prezinte valori culturale care nu sunt văzute din spaţiul public, ea este cercetată cu această ocazie. Concluziile acestui studiu istoric erau de fapt de natură să determine Direcţia pentru Cultură să înceapă procedura de clasare, aşadar, procedura în baza căreia clădirea trebuia declarată monument istoric. În locul demarării acestui proces, s-a emis aviz favorabil de desfiinţare, cu care proprietarul s-a dus la Primăria de sector, iar acolo, în faţa acestui document juridic, nu s-a putut decât să se emită autorizaţia de demolare.
Una dintre problemele grave cu care se confruntă patrimoniul este lipsa, mai ales în structurile administrative, a unui personal calificat. Din experienţa dvs. didactică, ce aţi observat în privinţa viitorilor sau actualilor arhitecţi, sunt ei interesaţi să se îndrepte către acest domeniu al restaurării, conservării şi protejării patrimoniului?
În calitatea lor de arhitecţi sau viitori arhitecţi, studenţii doresc să proiecteze, nu sunt atraşi de administraţie. E un dezavantaj al acestei profesii, care are şi avantajele ei nenumărate. În clipa în care poţi proiecta, nu contează dacă edificii noi sau restaurări de clădiri vechi, nu prea ai de ce să fi atras să faci muncă de administraţie. La asta se mai adaugă un aspect: un arhitect proiectant câştigă infinit mai mult decât un arhitect care îşi asumă rigorile aparatului administrativ. Practic, nu există motivaţii pentru tinerii arhitecţi să intre în administraţie şi last but not least, acum, când, din cauza crizei economice, administraţia ar fi avut o şansă nesperată să-şi completeze personalul, posturile au fost blocate.
O clădire veche, bine executată, e de multe ori net superioară calitativ unei clădiri noi
În oraşele occidentale există tendinţa, cam de vreo 40-50 de ani încoace, ca populaţia înstărită să se întoarcă spre cartierele istorice. De ce nu se întâmplă la fel şi la noi?
Este din nou o chestiune de atitudine şi trebuie să se ţină cont de un număr mare de factori, dintre care probabil unul dintre cei mai puternici este capacitatea de a te identifica cultural cu patrimoniul construit dintr-o aşezare. Din păcate, comunismul a însemnat şi mutări masive de populaţie, care au avut şi acest scop de dezrădăcinare, de alienare şi îmi dau seama că un om care nu e pasionat de „vechituri“ nu are cum să se identifice din punct de vedere cultural cu un sat sau un oraş cu care nu a avut absolut nici o legătură şi în care a mai fost şi mutat cu forţa. Probabil, mai degrabă, că se naşte o aversiune faţă de locul respectiv. Pur şi simplu, continuitatea la nivel local, din generaţie în generaţie, care este absolut vitală pentru dezvoltarea şi menţinerea acestei capacităţi de identificare cu un anume loc, a fost întreruptă. Un al doilea factor se referă la prejudecata conform căreia tot ceea ce este nou este automat mai bun decât ceea ce este vechi. Asigur pe oricine că o clădire veche care a fost bine executată, chiar dacă a fost întreţinută sau nu câteva decenii, e de multe ori net superioară calitativ unei clădiri noi, şi mă gândesc acum numai la ce înseamnă tencuiala de ciment, spre deosebire de cea de var. Există, aşadar, această prejudecată – şi m-am întâlnit cu ea peste tot pe unde am lucrat în România şi la toate tipurile de grupuri sociale cu ai căror membri m-am confruntat – care îi face pe oameni să refuze deocamdată să locuiască în clădiri vechi. În fine, un al treilea factor cred că provine, cel puţin în parte, nu atât din imposibilitatea de a investi în clădiri vechi, deşi sunt mulţi proprietari care într-adevăr nu-şi permit, dar din dorinţa de a avea mai repede o locuinţă la cheie, fiindcă e mult mai simplu să te duci la un târg de imobiliare, să pui banii jos şi să pleci cu cheia, decât să ai răbdare ca cineva să ia la puricat casa aia veche, să vadă exact ce trebuie să i se facă, să aştepţi să se desfăşoare şi şantierul şi abia după aceea să te poţi muta. E şi puţină nerăbdare aici, explicabilă, din nou, prin cei 50 de ani de comunism, după care oamenii vor în sfârşit să trăiască în condiţii normale, iar asta presupune şi o locuinţă într-o stare bună de la bun început.
Şanse noi pentru o casă al cărei trecut se împleteşte cu istoria Bucureştiului
La ce lucraţi în momentul de faţă?
Acum lucrez, din nou, la o clădire interesantă – fostul sediu al Teatrului „Constantin Tănase“, anterior sediul Legaţiei Germane, iniţial locuinţa reşedinţei lui Dumitru Cesianu –, o casă în care s-au petrecut numeroase evenimente, bune şi rele, o casă în care a cântat Dinu Lipatti, dar în care, în 1944, s-au refugiat oameni. O casă superbă, mutilată prima oară între 1951 şi 1953 când, ca să fie transformată în club, bibliotecă şi foaier pentru sala de spectacole, a căpătat o scară nouă, care „chinuie“ intrarea dinspre Calea Victoriei şi, în plus, a distrus câteva încăperi. O casă care, dacă s-ar fi transpus în practică proiectul pentru Piaţa Academiei, proiect elaborat de Duiliu Marcu în perioada interbelică, ar fi dispărut, căci ar fi trebuit să fie demolată. O casă fără care, personal, nu îmi pot imagina Bucureştiul, după cum îmi e greu să mi-l imaginez şi fără faţada stalinistă a sălii de spectacol – şi ea iniţial un provizorat, căci nu corespundea din punctul de vedere al înălţimii cu ceea ce prevedea acelaşi proiect pentru Piaţa Academiei. O casă – una dintre puţinele – care are o şansă.
Hanna Derer este arhitect şi profesor la Departamentul de Istoria&Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, preşedinte al secţiunii „Evidenţa Monumentelor Istorice“ a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice
Interviu realizat de CRISTINA KONEFFKE
