Pe aceeași temă
Ordinul Arhitecţilor din România a organizat toamna trecută, la iniţiativa Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, împreună cu Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti (ArCuB) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), un concurs de soluţii pentru restaurarea, extinderea şi remodelarea funcţională a Hanului Gabroveni, monument istoric emblematic pentru centrul vechi al Bucureştiului. Vechiul han va fi transformat într-un centru cultural european, care va adăposti sediile a două instituţii publice de cultură din Capitală, ArCuB şi cIMeC, şi va beneficia de o sală de spectacole multifuncţională de 200 locuri cu toate anexele necesare, respectiv spaţii de repetiţii pentru teatru, muzică şi balet. De asemenea, se va reface pasajul pietonal al monumentului, care leagă străzile Lipscani şi Gabroveni şi unde se vor găsi mici spaţii comerciale, menite să recupereze caracterul tradiţional al zonei.
La finalul concursului, dintre cele 42 de proiecte participante, câştigătoare a fost declarată soluţia concepută de arhitecta Adina Ioniţă, avându-i coautori pe arh. Flaviu Bărbăcaru şi ing. Ştefan Lichwar, alături de arh. Mihai Opreanu, expert în restaurarea monumentelor. Premiul al II-lea i-a fost atribuit proiectului elaborat de arhitectul Adrian Soare, avându-i coautori pe arhitecţii Eliza Yokina, Sebastian Lupea, Camelia Oancea, Rodica Dina, Ruxandra Sacalis, alături de Irina Popescu-Criveanu, Aurel Botez şi ing. Şerban Marius Median, experţi în restaurarea monumentelor, iar Premiul al III-lea i-a revenit proiectului realizat de arhitectul Kozma Zsolt în colaborare cu arh. Bogdan Fodor şi inginerii Virag Jacint şi Florin Popa, alături de specialiştii pentru monumente arh. Tövissi Zsolt şi ing. Makay Dorottya-Lilly. Festivitatea de premiere va avea loc joi, 28 ianuarie 2010, ora 11, la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti.
Un concurs care a suscitat mult interes
În calitate de preşedinte al juriului, ce ne puteţi spune despre proiectele participante la concursul de soluţii pentru realizarea Centrului Cultural Gabroveni?
Din plecare existau nişte constrângeri evidente legate de contextul istoric şi ţesutul urban, iar prin temă s-au cerut foarte multe lucruri şi nu a existat o verificare de programare a funcţiunilor pe teren, aşa că răspunsurile ideale nu au venit şi, într-un fel, e normal că nu s-a putut răspunde, pentru că cerinţele şi constrângerile amplasamentului erau extrem de puternice. Am fost plăcut impresionat de numărul şi de varietatea proiectelor şi mai ales de faptul că un astfel de concurs a suscitat atâta interes şi asta mi se pare cu siguranţă un lucru foarte bun, după cum la o mare parte dintre soluţii s-a văzut că cei care au lucrat s-au chinuit să dea un răspuns, să găsească o rezolvare la problematică. Pe de altă parte, e interesant de văzut cât de extreme au fost răspunsurile, iar dacă ar fi să comparăm cu ţări în care comanda publică funcţionează pe sistemul ăsta, e evident că am fost surprins de diversitatea şi de paleta extrem de largă a răspunsurilor personale.
Care au fost criteriile de jurizare şi ce aprecieri s-au făcut asupra proiectelor selectate?
Criteriile de jurizare au fost exact cele din temă şi din regulamentul concursului şi ţin să precizez asta pentru că, în seria lungă de contestaţii, care au venit şi la care a trebuit să răspundem, mare parte au încercat să destabilizeze şi să spună că juriul nu a fost destul de consecvent şi nu a respectat grila de apreciere, ceea ce nu e adevărat, pentru că ea era de fapt impusă. Am încercat, pe cât se poate, să respectăm criteriile şi să nu cădem în extrema administrativă, dat fiind că am insistat să existe un sistem de notare şi de punctaj menţionat deja în temă, iar noi am dorit să fim cât se poate de obiectivi, fără să punem note care să fie doar o simplă apreciere. Au fost anumite criterii de integrare volumetrică, spaţială şi arhitecturală în context, coerenţă între componentele istorice şi cele contemporane, rezolvare a funcţiunilor şi restaurare a corpului vechi de clădire de care am ţinut cont.
În căutarea celor mai bune răspunsuri
A fost greu să se facă departajarea finală?
Nu. Juriul a fost format din personalităţi destul de diverse, care, după un anumit număr de ore de lucru împreună şi de impregnare cu soluţiile propuse, au reuşit în mare parte să aibă un punct de vedere comun şi destul de coerent, adică să funcţioneze într-o osmoză destul de valabilă. Pentru departajarea asta finală am procedat în felul următor: în primul rând, am încercat să luăm în considerare soluţiile care ni s-au părut că aduc într-adevăr ceva – un demers valabil sau un răspuns corect la problematica amplasamentului – şi le-am dat deoparte pe cele care ni s-au părut că erau extreme sau nu răspundeau cerinţelor, fiindcă, de fapt, una dintre marile dificultăţi ale acestui concurs era dualitatea, fiind vorba de două parcele, una aşa-zis istorică, în care trebuia conservat şi restaurat cu precădere, şi alta pe care trebuia construită o parte nouă, în aşa fel încât viziunea asupra celor două parcele să aibă o anumită unitate şi coerenţă de răspuns, să se vadă că e făcută de acelaşi arhitect sau aceeaşi echipă, cu aceeaşi filozofie de construire şi intervenţie într-un ţesut istoric. Aşadar, răspunsurile care erau corecte pentru restaurare şi propuneau o construcţie nouă complet străină sau incoerentă cu primul demers le-am pus deoparte şi invers, am găsit intervenţii urbane interesante, însă complet în afara problematicii istorice. Deci am făcut un prim triaj între soluţiile care ni s-a părut că au încercat să răspundă la aceste dificultăţi: să respecte programul, să sugereze soluţii de restaurare corecte, dar să propună şi o inserţie nouă corect alcătuită şi coerentă în contextul Lipscăniei. Din această selecţie ne-am trezit cu un pachet compact de proiecte, care, în mare, răspundeau la această problematică, după care am procedat în două feluri: mai întâi, am analizat partea grafică, care e un element de sinteză, după care am trecut la rapoartele tehnice şi la partea economică, care erau cerute prin temă. Raportul tehnic avea menirea să ne permită să înţelegem care a fost filozofia intervenţiei şi să justifice alegerile proiectantului: tipul şi principiile de restaurare, materialele utilizate, modul de intervenţie şi consolidare şi, de foarte multe ori, chiar aspecte tehnice de genul legislaţiei, dar şi lucruri mai delicate. Aceste rapoarte au fost toate citite şi a existat un membru al jurului care le-a recenzat, apoi toate ofertele economice au fost analizate şi comparate de comisia tehnică. Grila de evaluare pe care ne-am propus-o pentru concurs trebuia să ţină cont de trei elemente: partiul de restaurare, prezentarea grafică cu elementele de sinteză, dar şi memoriul tehnic. Pe de-o parte, au fost foarte bine analizate toate elementele proiectului, iar pe de altă parte, am încercat să dublăm această analiză şi modul de punctaj al soluţiilor şi cu o evaluare directă, pentru ca nu cumva acest sistem grilă, cu punctaj detaliat, să producă aberaţii şi dintr-o sumă de punctaj să ne trezim, la un moment dat, că un proiect care nu era remarcabil prin nimic şi care nu atrăsese atenţia nimănui ajunge în capul listei. Trebuie spus că acest criteriu economic – pe care eu l-am iniţiat şi pentru care multă lume m-a criticat, spunând că e enorm şi că soluţia riscă să fie impusă de valoarea tehnică – nu conta decât cu 30%. Mie mi s-a părut că asta era o probă de seriozitate şi un fel de penalizare realistă a proiectului, pentru că o soluţie valabilă nu putea să prezinte o documentaţie tehnică aberantă – ori foarte ieftină, ori foarte scumpă. În Franţa şi în toată lumea occidentală e normal ca proiectantul să se angajeze să realizeze o clădire în bugetul pe care şi l-a propus, ca să nu ai surpriza că ea costă de trei sau de zece ori mai mult, pentru că e şi o lipsă de seriozitate. Am încercat să existe şi un fel de verificare, de evaluare directă şi asta am făcut-o într-un mod cât se poate de anonim, pentru că fiecare membru al jurului a putut să aleagă, făcându-şi un fel de selecţie, la un moment dat. Am făcut un demers administrativ, să spunem, unde am notat proiectele, după care s-a decis ca fiecare membru să aleagă primele 3 proiecte care i se par cele mai bune şi am constatat cu uimire că, dintr-o dată, 4, 5 proiecte aveau asentimentul juriului, deci s-a făcut un clasament imediat. Apoi am luat proiectele din nou la mână ca să vedem dacă nu cumva am fost nedrepţi sau nu ne-am uitat bine. Şi, până la urmă, lucrurile s-au confirmat destul de clar, în sensul că, acolo unde juriul în mod spontan avut o preferinţă, acelea au fost proiectele care au ieşit până la capăt. Ordinea a variat puţin, pentru că, într-adevăr, când am recitit memoriile tehnice, unul avea un memoriu mai bine făcut şi mai detaliat, iar altul o parte economică foarte scumpă care l-a clasat mai în spate.
Soluţiile premiate ar putea constitui valoare de exemplu
V-aş ruga să comentaţi soluţiile premiate şi eventual să menţionaţi şi alte proiecte care vi s-au părut semnificative.
Aş zice că în mod spontan a existat o convergenţă de păreri, care a făcut să eliminăm excesele sau propunerile prea personale, prea străine ori prea individualizate şi, încet, încet, alegerea s-a concentrat pe un răspuns cu o anumită doză de bun simţ şi de modestie în intervenţie. Îmi aduc aminte că, la începutul anului trecut, am participat la juriul de premiere al Ordinului Arhitecţilor Bucureşti şi am fost atunci şocat de faptul că majoritatea proiectelor erau nişte unicate, abile sau interesante ori foarte personale, plasate însă într-un context de care aproape nu ţineau cont. Sigur că asta pare să fie o boală veche, care vine dintr-o practică arhitecturală de un anumit tip şi dintr-un învăţământ de arhitectură care consideră că intervenţia de arhitectură presupune în primul rând punerea în evidenţă a construcţiei făcute, în detrimentul contextului urban, adică este un semn de afirmare a personalităţii autorului. Or, problematica Lipscăniei şi a acestei continuităţi urbane, de faţadă, volumetrie şi ţesut urban, ni s-a părut nouă că impunea ca propunerile să fie cât se poate de moderate, mai ales că tema spusese la un moment dat că vor fi apreciate răspunsurile care ar putea constitui valoare de exemplu. Ne-am gândit la ce s-ar întâmpla dacă am închide ochii şi ne-am imagina că această clădire care a fost aleasă pentru Gabroveni ar fi să o reproducem, pe principiul ăsta, din trei în trei case, unde e o plombă care trebuie propusă. Aşadar, soluţiile premiate sunt cele care permit totuşi un fel de răspuns în serie. În mod spontan, a existat din partea juriului o atitudine omogenă faţă de un răspuns care ar fi trebuit să fie de bun-simţ, echilibrat şi cu o anumită modestie în afirmarea intervenţiei propriu-zise. Aici am fost cu toţii de acord – cu foarte puţine excepţii – că trebuie răspuns cam în felul ăsta şi că Bucureştiul a suferit destul de individualismul ăsta al arhitecţilor care vor să spună „eu am făcut“, să se vadă de departe că s-a intervenit acolo. Meseria de restaurare, extinsă la problematica restaurării urbane, înseamnă să faci ceva în care autorul se retrage, în aşa fel încât să vorbească clădirea istorică, şi nu personalitatea celui care a intervenit pe structura şi ţesutul istoric, şi e normal ca de aici să decurgă o anumită modestie.
Credeţi că acest concurs ar putea fi un model pentru autorităţile locale, încurajându-le să reia pe viitor procesul şi cu alte clădiri de patrimoniu din centrul istoric al Bucureştiului?
Eu cred că da. Mie mi s-a părut că acest concurs a fost foarte bine organizat, iar spiritul în care a fost analizat e de natură „să incite“ autorităţile locale să continue acest proiect până la realizare cu echipa premiată şi să facă şi alte demersuri similare. Sigur că organizarea concursului şi a temei e puţin diferită de ceea ce s-a practicat până acum şi probabil că ar trebui trase şi nişte concluzii, iar tema următoare cred că ar trebui să fie, într-un fel, puţin mai adaptată la contextul României şi al practicii arhitecturale de aici. În mod evident, arhitecţii nu sunt obişnuiţi să facă un memoriu tehnic precis în care să explice ce au vrut să facă, ei sunt învăţaţi să facă planuri care să arate bine şi perspective în care anumite lucruri se văd şi altele nu, fiindcă sunt ocultate. Dar un memoriu tehnic e ceva care trebuie să spună precis din ce şi cum e făcut ce păstrăm, de ce, din ce sunt făcute tâmplăriile, ce materiale se utilizează, ce tip de izolare şi aşa mai departe, adică să fie precizate cât mai multe elemente, în aşa fel încât să nu fie doar o imagine frumoasă, care în execuţie să ne trezim că oferă altceva, ci să existe un fel de demers mai pragmatic şi mai precis.
Am avut şansa de a creşte în lumea monumentelor
De-a lungul activităţii dvs. profesionale, atât în Franţa, cât şi în România, aţi făcut din grija pentru patrimoniu o adevărată misiune. Cum s-a născut această pasiune?
Am avut şansa de a fi crescut şi de a deschide ochii în mediul ăsta, al monumentelor, şi, dat fiind că mama mea a făcut această meserie, am avut norocul de a vedea totul ca pe ceva familiar: am cunoscut şantierele de restaurare, am văzut monumentele şi toată lumea lor mie mi s-a părut dintotdeauna ceva minunat. Poate am avut de la început cheile care mi-au permis să acced la domeniul ăsta în modul cel mai simplu şi mai natural.
V-aţi gândit că puteţi face şi alceva decât restaurare?
Eu n-am făcut restaurare decât la vreo 6-7 ani de la terminarea facultăţii. Aici în România am lucrat 5 ani la proiecte de tipizare, apoi am făcut în cadrul Facultăţii de Arhitectură, la Catedra de Ştiinţe Tehnice, împreună cu arhitecţii Sandu Miclescu şi Marius Smigelschi, o serie de proiecte care treptat m-au apropiat de lumea asta a reabilitării şi a monumentelor, iar când am ajuns în Franţa, după un interval destul de scurt, am reluat virajul ăsta, în modul cel mai spontan, fără să ştiu exact de ce, dar mi s-a părut că e ceea ce trebuie să fac.
Privind în urmă, care au fost personalităţile cărora le datoraţi învăţarea meseriei?
Fiind foarte tânăr, chiar de copil, am avut marea şansă de a vedea de aproape şi de a cunoaşte nişte oameni de o calitate extraordinară, care m-au uimit prin calităţile lor personale: Ştefan Balş, Gil Antonescu, Grigore Ionescu. I-am cunoscut în primul rând ca oameni, colegi de meserie cu mama mea şi, încet, încet, am constatat că aceşti oameni simpli şi plini de calităţi umane au şi fost cei mai buni restauratori pe care şcoala românească i-a dat. Evident că am profitat de acest lucru fiindcă ştiam că şcoala românească de restaurare a fost una de excepţie, cu profesionişti de primă mână şi cu un demers cât se poate de echilibrat şi respectuos, care s-a situat într-o continuitate istorică a intervenţiilor. Şi, în mod paradoxal, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mi se pare că aceasta era o oază extraordinară în lumea brutală a comunismului. Era o lume în care meşteşugurile şi ştiinţa arhitectului erau ceva simplu, natural şi se făceau aproape de la sine, pe nesimţite, neobservat de alţii, asta până când lumea exterioară a deviat atât de tare, încât în 1977 a fost evident că structura asta a monumentelor istorice devenise ceva jenant şi a fost suprimată.
La rândul dvs., sunteţi preocupat de formarea tinerei generaţii de arhitecţi restauratori. Ce ne puteţi spune despre atelierele franco-române pe care le-aţi iniţiat şi pe care le coordonaţi de mai bine de 15 ani?
Chiar în primele zile ale lui 1990, Ministerul Culturii din Franţa mi-a acordat o serie de misiuni în România, de recunoaştere şi de stabilire a unor contacte şi legături cu lumea profesională de aici, pe baza cărora s-au finanţat mai apoi o serie de acţiuni, între care o expoziţie extrem de importantă şi nişte publicaţii care au fost grefate pe această temă. În august 1990, la Paris, la Hotel de Sully a fost o expoziţie bilanţ asupra monumentelor şi a dezastrului pe care îl prezenta România după ’89, iar ministerul şi-a dorit să ţeasă nişte proiecte durabile în România, cu Facultatea de Arhitectură şi cu lumea monumentelor istorice. Aşa au început atelierele franco-române în parteneriat cu Şcoala de la Chaillot – o şcoală postuniversitară celebră şi de bună calitate – şi cu profesorul Mouton – personalitatea franceză care patronează acest atelier, alături de care am avut nişte experienţe cât se poate de pasionante şi emoţionante. De-a lungul acestor ani, am fost în tot felul de regiuni pierdute, începând din Maramureş şi până în Deltă, şi am descoperit colţuri din România de extremă autenticitate şi cu un patrimoniu de mare valoare, pe care le-am făcut cunoscute în felul ăsta şi în Franţa. Aceste ateliere, care continuă şi astăzi, au plecat în mare parte de la relaţiile şi afinităţile personale stabilite între profesorul Mouton, Mihai Opreanu şi cu mine, la care cu timpul s-au adăugat tot felul de alte personalităţi.
Încercarea de a reînvia structura monumentelor istorice de altădată
Aţi mai avut şi alte proiecte pe care le-aţi făcut în România după decembrie 1989?
Am făcut un film documentar în anii ’90 cu Radu Boruzescu, care mi se pare şi astăzi, după 20 de ani, de o mare actualitate, cu toate lucrurile extrem de dificile şi de grave pe care le prezintă. Am fost implicat în nişte ateliere de vară alături de Şerban Sturdza şi Ştefan Bortnowschi, mai ales în workshop-ul de la Curtişoara, ajuns anul trecut la a treia ediţie, prin care se încearcă recrearea unei intervenţii sensibile şi reînvierea acelei filiere a monumentelor istorice care funcţiona atât de bine până în 1977, de la execuţie la proiectare, cu tot aparatul ştiinţific, laboratorul, istoricii de artă şi arheologii pe care-i avea şi care s-a spart complet, nereuşind să fie reconstituită nici până astăzi.
Aş vrea să ne vorbiţi şi despre activitatea dvs. din Franţa. Ce presupune statutul de Architecte en chef pe care îl aveţi?
Ca să pot accede la această competenţă recunoscută şi să am statutul de Architecte en chef des Monuments historiques, am învăţat, am făcut Şcoala de la Chaillot, am practicat pe lângă colegii mai experimentaţi şantiere şi proiecte de restaurare, după care am fost admis la concursul de stat francez pentru postul acesta de superexpert în restaurare. Suntem doar 50 de ACMH în Franţa şi avem competenţă pentru monumentele istorice clasate, cum ar fi, în România, echivalentul monumentelor de categoria A. Sunt de 14 ani în această funcţie şi am avut şansa să intervin pe aproximativ 100 de situri, monumente, construcţii istorice, pentru care am făcut proiecte şi şantiere de restaurare.
Mi-aţi putea menţiona câteva la care ţineţi în mod special?
Eu am lucrat foarte mult şi lucrez încă în centrul Franţei, în masivul central, unde este o zonă muntoasă, rurală, nu aşa de populată şi puţin mai rămasă în urmă faţă de restul ţării, însă cu monumente extrem de vechi, cu o predominanţă de arhitectură romanică. Am lucrat câţiva ani la Catedrala din Le Puy, la restaurarea interioară şi a decorurilor, respectiv a picturilor murale, apoi la capela Saint Michel d’Aiguilhe, care este o construcţie de secol XI, romanică, cu un sit excepţional, dar şi la o serie de biserici şi castele ori patrimoniu de scară mică, care cuprinde construcţii izolate sau capele de dimensiuni mai mici.
Ştefan Mănciulescu este născut în 1953 la Bucureşti, Architecte en chef des Monuments historiques în Ministerul Culturii din Franţa.
Interviuri realizate de CRISTINA KONEFFKE
