Pe aceeași temă
În anii ’90 s-a făcut multă vâlvă pe tema „revizuirilor etice“ ale operei scriitorilor care au colaborat cu regimul comunist. Legitime în punctul de plecare, ele au lăsat însă în urmă doar stigmatizări facile, întoarceri pe dos ale vechilor maniheisme şi aruncări la coş ale unor opere viabile, nu relecturi avizate şi o mai fină înţelegere a epocii. Din fericire, noua generaţie nu a produs doar „prezenteişti“ superficiali, ci şi câţiva profesionişti autentici ai criticii şi istoriei literare, care se apleacă asupra literaturii canonice din comunism sine ira et studio. O parte s-au ilustrat cu precădere în cercetare. Cvasiignorat din motive obscure de cronicari, dar răsplătit cu două premii importante, volumul de debut al Oanei Soare este primul studiu monografic complet despre autorul Cronicii de familie şi cea mai temeinică relectură critică a operei acestui prozator important şi controversat. Nu virulenţa revizionistă caracterizează abordarea ei – deşi spiritul critic şi personalitatea nu-i lipsesc –, ci echilibrul, seriozitatea profesională, discernământul şi înţelegerea intimă a „obiectului“. Calităţi obligatorii pentru orice reevaluare credibilă şi responsabilă.
Deşi încă foarte tânără, autoarea are datele unui istoric literar de cursă lungă; activitatea sa laborioasă şi probă de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, ca realizatoare de ediţii critice, singură ori în colaborare (v. Jurnalul lui Marin Preda, volumul de Opere de Ştefan Bănulescu, publicistica postbelică a lui G. Călinescu), a făcut-o să acumuleze enorm. În plus, perioada pe care a aprofundat-o din unghi socio-literar e dintre cele mai dificile: anii ’40-’60, anii represiunii staliniste, ai iluziilor şi cedărilor politice. La origine o teză de doctorat, monografia excelează – dincolo de cuprinderea cvasiexhaustivă – prin fineţea conexiunilor dintre biografie şi operă. Programul de lucru este afirmat de la bun început: în cazul lui Petru Dumitriu, biografia şi opera „alcătuiesc o bandă a lui Möbius, se interconectează şi, mai ales, se cenzurează, uneori, reciproc. De aceea, în studiul de faţă, am ales amestecul – şi nu separarea – iţelor biograficului cu prezentarea propriu-zisă a etapelor creaţiei. Dialectica viaţă-operă este însă una subtilă. (...) Ca şi în balzaciana Cronică de familie, nucleul unei biografii este rezultatul interacţiunii dintre caracter şi mediu, rezultat deformat, înainte de toate, de mitologia zolistă a elementului ereditar“. Într-un comentariu mai vechi, Andrei Terian saluta pe drept cuvânt faptul că Oana Soare nu se transformă în avocat al apărării „obiectului“, nu îi justifică, adică, eşecurile literare şi cedările politice. Relevantă sub acest aspect e şi atitudinea ei faţă de comentariul drastic al lui Cristian Moraru, la reeditarea din 1993 a Cronicii de familie. Nu l-aş urma însă pe Andrei Terian şi atunci când consideră că – tentată de lectura în cheie biografică a operei – autoarea nu face distincţiile necesare între autobiografic şi ficţional. Pornind de la biografia familială şi experienţele „fondatoare“ ale scriitorului, trecând prin biografia politică, intelectuală şi spirituală, Oana Soare urmăreşte cu acuitate incidenţele „nevoii de deghizare, de proiectare indirectă şi camuflată a sinelui profund“, adoptând o „perspectivă ironică în sensul de demistificatoare“ asupra „unora dintre fantasmele sau miturile sale personale“. Spre deosebire de un fantast ca Ştefan Bănulescu, „neobalzacianul“ şi „postdostoievskianul“ Petru Dumitriu este privit ca un autor bântuit de propriul sine şi chinuit de neputinţa exorcizării sale literare: „Petru Dumitriu preferă prolificitatea, plăsmuind câteva moduri complet diferite de a concepe autobiografia. Numeroasele forme de concretizare a genului, multitudinea încercărilor în acest sens indică iminenţa şi fatalitatea nevoii de confesiune. Petru Dumitriu se înverşunează să scrie despre Petru Dumitriu, închipuie diferite moduri de a scrie despre Petru Dumitriu şi, în cele din urmă, constată că nu poate scrie (...) direct despre Petru Dumitriu. (...) Petru Dumitriu nu a reuşit să facă din Petru Dumitriu un personaj, nu a găsit modalitatea completă de autobiografie. Nu a reuşit să se autocontemple ca destin, nu a învins cenzura care îl împiedica să ajungă la sinele său profund“.
Există şi alte observaţii importante. În ţară, „Colecţionarul de Biografii se proiecta sub forma expansiunii către ceilalţi (...) cu proiectarea extravertită a viziunii romaneşti. Măştile auctoriale erau cele ale voyeur-ului, ale spionului: naratorul se autopropunea drept cronicar, colecţionar, mesager“, în vreme ce în exil „presiunea eului devine iminentă, analiza interiorităţii profunde devine tema predilectă (dar va fi deghizată în diverse moduri), iar demersul epic îşi schimbă statutul, devenind autoconfesiv“. Altfel spus, înaintea expatrierii Dumitriu ratează Marea Operă din cauza cenzurii ideologice, exterioare, iar în exil şi înaintea instaurării comunismului – din cauza celei interioare... Ceea ce caracterizează proza acestui mare scriitor ratat, excepţional înzestrat – de la nuvelele livresc-mitologizante din Euridice până la „autoficţiunile parabolice“, „eseurile autobiografice“ şi meditaţiile religioase din Occident – este deghizarea confesiunii sub măşti şi de alter ego-uri fictive (Sebastian Ionescu, Pius Dabija, Prospero Dobre ş. cl.). Comparând „vieţile paralele“ din anii ’40-‘60 ale lui Petru Dumitriu şi Marin Preda (figura celui dintâi apare consemnată şi în jurnalul autorului Moromeţilor, fiind, de asemenea, ipostaziată în doctorul Munteanu din Risipitorii), Oana Soare ajunge la concluzii relevante. N-ar fi stricat şi o comparaţie cu anumite volume ale lui N. Breban (Animale bolnave, În absenţa stăpânilor) vizibil înrudite cu Proprietatea şi posesiunea. Scrisul pe dedesubt, „în bobote“, al acestui prozator schizoid e urmărit cu rezultate excelente în scrierile tarate de ideologia comunistă (de la Vânătoare de lupi, Drum fără pulbere şi Pasărea furtunii la anumite porţiuni din Cronica de familie şi la grosul Colecţiei de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane). Analiza amplă a „mesajelor subterane“ din publicistică şi a laboratorului scrierilor propagandistice – pe care până acum nimeni nu s-a obosit să le rediscute serios – are drept rezultat o reconstituire inedită a vieţii literare din „obsedantul deceniu“. La fel de atent e comentată şi poetica explicită a scriitorului, recuperabilă din eseuri, din multistratificatele cuvântări partinice, din corespondenţă, din convorbirile cu Eugen Simion şi George Pruteanu sau din textele literare propriu-zise: ambiţia universalist-umanistă, obsesia Renaşterii, neoclasicismul modern, antiexistenţialismul, construcţia eliptică, ficţiunea ca demonstraţie şi embriologie a caracterelor, insistenţa asupra momentelor cheie din destinul personajelor, opţiunea pentru „romanul rapsodic“, „romanul dramă“ şi „povestirea esenţializată“, antimodernismul remitologizant, reciclările premoderne... Reconstituind sagace perioada studiilor de filozofie de la München şi discutând, în premieră, rugăciunile cu care Dumitriu – transferat de la Gazeta literară la marginala şi reformista Steaua – îşi însoţea între 1952-1956 manuscrisele mai ambiţioase, Oana Soare constată apoi faptul că meditaţia religioasă e prezentă în cazul său de la început, nefiind doar o marcă a prozei exilului. Scriitorul care a ambiţionat să scrie o Comedie Umană a comunismului şi a Vechiului Regim în descompunere a fost, în definitiv, un specialist al convertirilor... Elocvent reconstituite sunt şi relaţiile dintre Petru Dumitriu, prima sa soţie, Henriette Yvonne Stahl, şi fostul ei partener Ion Vinea (cu o analiză de fineţe a „episodului“ Lunatecii). Autoarea lasă a se înţelege că denunţurile virulente ale ultimului din revista Glasul patriei, destinată românilor din exil, nu au fost doar comenzi partinice. Ele dezvăluie, pe lângă vechi resentimente, viciile de caracter ale autorului Cronicii..., a cărui expatriere din 1960 a avut şi motivaţii impure. Oana Soare are, desigur, dreptate să discute „viaţa şi opera“ lui Petru Dumitriu sub semnul ambiguităţii duplicitare, „atât la nivel comportamental, cât şi la nivel cognitiv“: adeziunea la comunism a scriitorului apolitic e interpretată şi în cheia alibiurilor mitico-religioase sau a reconstruirii de sine ca „mare scriitor“, nu doar în cea a oportunismului, iar raportarea la lumea precomunistă e plasată sub semnul demonologiei ereditare, o viziune transcrisă în cheie naturalistă, zolistă, dar şi decadentă, cu substrat psihanalizabil. Primele două volume din Cronica de familie, Proprietatea şi posesiunea (capodopera ignorată a scriitorului), parţial Toto Istrati (roman parodic, deliberat kitsch) şi iniţiaticul Incognito sunt, potrivit Oanei Soare, marile reuşite. Nu întâmplător, ele sunt şi cele ce proiectează în afară „monştrii sinelui“ şi marele secret biografic: fantasma relaţiei cvasiincestuoase a prozatorului cu propria mamă (Maria-Terezia Debreczy-Dumitriu, femeie cu o biografie romanescă; dar oare mariajul cu Henriette, cu 25 de ani mai vârstnică, nu trădează şi el un complex matern incestuos?) împărtăşesc aceste evaluări, ca şi rezervele autoarei despre Euridice. Mai puţin, poate, plasarea exagerată a „romanului mesaj“ Incognito pe acelaşi plan cu Gândirea captivă şi cu Jurnalul fericirii.
Incitante rămân consideraţiile privind relaţia dintre proza exilatului („un mare singuratic al exilului românesc, un caz atipic“) şi literatura disidenţilor est-europeni sau cele privind respingerea lui Petru Dumitriu de către exilul anticomunist: nu numai tarele caracteriale, ci şi antiexistenţialismul, universalismul antinaţionalist şi lipsa complexului „culturii minore“ îl vor face suspect în ochii reprezentanţilor acestuia, după ce devenise proscris şi în ochii regimului, şi în cei ai opozanţilor din ţară. Excelentă până la reconstituirea fugii în Occident, lucrarea scade însă ca densitate şi interes în ultimele capitole. Nemaibeneficiind de informaţiile biografice necesare, autoarea se vede nevoită să lucreze cu puţinele date disponibile. Scrierile de după Incognito (Omul cu ochii suri, Extremul Occident, Zero sau punctul plecării, Secerişul, Rendez-vous la Judecata de Apoi, Walkie-Talkie etc.) au astfel parte de abordări corecte, dar descărnate, care lasă tot mai mult loc parafrazelor şi citatelor ilustrative.
Oana Soare scrie bine, în ciuda câtorva stângăcii şi scăpări minore. Fraza ei e plină, balansată, cu tăieturi nervoase şi cu formulări expresive. Priza la obiect se asociază cu o atitudine scormonitoare, „detectivistică“ şi cu o strategie personală de investigare: cercetarea de bibliotecă (periodice şi arhive, inclusiv arhivele CNSAS), studiul variantelor manuscrise, explorarea psihanalitică şi mitanalitică a textelor, reconstituirile în filigran ale mecanismelor creaţiei, examinarea tuturor surselor intelectuale, captate în text sau drenate spre stufosul aparat de note, nu supraîncarcă abordarea, ci, á la manière de Petru Dumitriu, o dramatizează şi o fac mai atractivă. Atât opera prozatorului (unul dintre cele mai semnificative „cazuri scriitoriceşti“ din anii ’50, emblematic pentru raporturile dintre intelectuali şi putere), cât şi contextele sale istorice, biografice, culturale sunt urmărite până la nivel molecular. Tănăra autoare îşi domină obiectul. Ea reuşeşte să surprindă într-o demonstraţie complexă resorturile ratării unui virtualmente mare prozator – intuite de la început de mama sa – şi să dezlege ecuaţia/criptograma destinului acestuia. „Trişor de personalitate“, Petru Dumitriu eşuează, printre altele, din cauza inaptitudinii pentru introspecţia necruţătoare, căreia îi preferă explicaţia vanitoasă, tezistă şi contrafăcută a parcursului existenţial...
Departe de a fi un artist care „nu a avut istoria pe care geniul lor o merita“, autorul Cronicii... a avut, într-adevăr, „exact istoria pe care o merita şi s-a contopit până la simbioză sau s-a lăsat desfigurat cu încântare de secolul în care a trăit“. Prin acest volum remarcabil el are parte şi de monografia critică pe care o merită.
Oana Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, Bucureşti, 2008, 480 p.
