Pe aceeași temă
Hanul Şerban Vodă
Zona aleasă, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru construcţia sediului Băncii Naţionale a României se afla în inima comercială a oraşului de atunci, care corespunde centrului istoric de astăzi. Aceasta a fost una dintre deciziile importante pentru întreaga evoluţie ulterioară a acestei zone a oraşului, căci, prin amplasarea Palatului BNR şi prin extinderea sa, 60 de ani mai târziu, BNR a devenit instituţia în jurul căreia au început să graviteze alte numeroase bănci, conferind zonei un accentuat caracter specific centrelor financiar-bancare. Istoriile moderne ale centrului Bucureştiului şi ale clădirilor Băncii Naţionale a României se împletesc permanent, într-o strânsă dependenţă.
Înfiinţată prin legea din 17 aprilie 1880 – Lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune –, Banca Naţională a României, „cu drept exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător“ (art. 1 al legii), şi-a început activitatea la 1 decembrie a aceluiaşi an în spaţii închiriate în clădirea Creditului Funciar Rural din strada Doamnei. Era o soluţie de provizorat, căci rolul său important, prevăzut de lege, pentru finanţele şi pentru întreaga economie românească impunea realizarea unei clădiri special destinate acesteia. Tocmai de aceea, printre măsurile luate în primul an al existenţei sale a fost asigurarea propriului sediu.
În octombrie 1881, Consiliul de Administraţie al Băncii autorizează pe primul său guvernator, Ion Câmpineanu, să trateze cu Ministerul de Finanţe achiziţionarea locului „numit hanul Şerban Vodă, până la preţul de 800.000 lei, de care loc Banca va avea necesitate pentru a-şi construi un local al său“. La 3/15 noiembrie 1881 este încheiat actul de vânzare-cumpărare, iar o lege specială, din 1882, consfinţea transferul terenului. Expunerea de motive a legii afirmă cu multă claritate necesitatea acestui amplasament, situat în miezul zonei comerciale de atunci, pentru clădirea principală a Băncii Naţionale: „Construirea unui local propriu al său situat astfel, spre a fi în centrul mişcării comerciale, este imperios reclamată. Terenul, ocupat azi de vechile clădiri numite „Şerban Vodă“ ar putea servi pentru clădirea unui asemenea local... Alegerea acestui teren corespunde tuturor necesităţilor unui local de asemenea importanţă care, deosebit că trebuie să fie central, urmează să aibă o întindere îndestulătoare pentru zidirea tuturor birourilor necesare, a imprimeriei, unde se fac biletele de bancă, şi mai ales bolţile în care se conservă efectele... iar localul în întregul său şsă fieţ liber de orice alte construcţii împrejurul său. O ultimă consideraţie este că un local de Bancă, situat în centrul mişcării comerciale şi în condiţii de siguranţă şi comoditate îndestulătoare, ar da şi o mai mare dezvoltare operaţiunilor băncii, din a căror beneficii Statul ia o parte atât de importantă, după cum am văzut“.
Acest teren avea deja o tradiţie bine stabilită în viaţa oraşului. Hanul Şerban Vodă fusese construit între 1683–1685 de domnitorul Şerban Cantacuzino, mai puţin latura de nord, care a fost realizată abia în 1803, în timpul domniei lui Constantin Ipsilanti. Biserica aflată în mijlocul marii curţi interioare a fost construită probabil în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. El a fost principalul han al oraşului sub raportul mărimii, al complexităţii programului şi al siguranţei oferite negustorilor. Fiind închinat, încă de la înfiinţare, Mănăstirii Cotroceni, a trecut în proprietatea statului în urma legii din 1863, privind secularizarea averilor mănăstireşti, într-o perioadă în care era aproape abandonat. Încercările de a-l adapta unei vieţi comerciale moderne nu au avut succes, hanul pierzându-şi rapid, în ultima perioadă a existenţei sale, importanţa şi faima anterioară. El nu mai corespundea nici noii imagini urbane, aflată în curs de constituire în Bucureşti, o imagine de oraş european, căci el prezenta spre cele două străzi „înfăţişare de cetate, cu ziduri pline spre uliţă şi cu aspect oriental“, după cum afirma George Potra.
Arhitecţii
Conducerea băncii a comandat arhitecţilor parizieni Marie Joseph Cassien Bernard (1848–1926) şi Albert Galleron (1846–1930) întocmirea anteproiectului clădirii. Alegerea arhitecţilor este datorată lui Eugeniu Carada care, aflat la Paris în primăvara anului 1882, a încheiat un contract cu cei doi arhitecţi cu bun renume în capitala Franţei, ca o garanţie a proiectului solicitat. Proiectul definitiv a fost predat la începutul lunii aprilie 1883, iar în septembrie este aprobat de Consiliul de Administraţie al Băncii. Cei doi arhitecţi francezi au expus proiectul Băncii Naţionale la Expoziţia Naţională de Beaux Arts din 1883. Cronica expoziţiei a avut aprecieri favorabile la adresa proiectului: „Banca Naţională a României, a domnilor Cassien Bernard şi Galeron, este prezentată foarte ingenios expunând planurile, faţadele şi secţiunile cotate pentru executarea lucrărilor; planul pare a fi foarte inteligent organizat pentru destinaţia sa, iar faţadele au un caracter monumental care vor face, în străinătate, onoare artiştilor noştri“.
În Consiliul General al băncii se decide ca arhitecţilor francezi să le fie ataşat inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, numit directorul general al lucrărilor („arhitect primar al construcţiunii“) şi înfiinţarea unui serviciu tehnic, ale cărui responsabilităţi exclusive erau acelea a execuţiei Palatului.
Hanul Şerban Vodă a fost dărâmat în 1883, iar inaugurarea oficială a lucrărilor de construcţie a avut loc la data de 12 iulie 1884, prilej cu care în fundaţia clădirii a fost depus un document care marchează evenimentul. În acest document se menţionează, după enumerarea principalilor membri ai guvernului şi-a întregii conduceri a BNR, că „s-a pus temelia clădirii din Bucureşti a Băncii Naţionale a României dupe planurile desenate de arhitecţii Cassien Bernard şi Albert Galleron din Paris, revăzute şi executate de Nicolae Cerchez, inginer-arhitect, director general a lucrărilor, asistat de C. Băicoianu, arhitect ajutor“.
Constructorii
Execuţia clădirii a fost realizată de Societatea Română de Construcţii şi Lucrări Publice. Lucrări speciale au fost realizate de diferite firme din România sau din străinătate. Dintre acestea, pot fi menţionate lucrările executate de antrepriza Luigi Giulini şi Albert Lanetto din Bucureşti (săpături şi betonul fundaţiilor), feroneria a fost executată de bucureştenii Andrei Rogalski şi de Friedrich Weigel, structura metalică de acoperire a sălii ghişeelor a fost realizată de Casa Beuchelt & Cie din Germania, aceeaşi care, simultan, realiza acoperirea marii săli de la etajul Ateneului Român, iar instalaţia de încălzire şi ventilare a fost realizată de firma Achen Geselschaft für Wasserleitungen Gas und Heizung din Viena. O parte a materialelor utilizate la executarea clădirii au fost de provenienţă românească, iar altele au fost achiziţionate din străintate. Dintre acestea, cimentul a fost achiziţionat din Franţa, tabla de cupru din Germania, placarea întregii faţade şi toate sculpturile au fost realizate din piatră de Rusciuc (Ruse), iar pentru treptele din faţa intrării principale a fost comandată marmură de Carrara. Structura de rezistenţă şi materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica constructivă cea mai modernă a sfârşitului de secol XIX. Utilizarea sistemelor tradiţionale (zidăria portantă sau boltirea zonei centrale a subsolului) este completată cu folosirea, într-o măsură considerabilă, a metalului. Acesta a fost utilizat la grinzile care susţin planşeele peste parter şi etajul I, la fermele şarpantei acoperişului şi, bineînţeles, la sistemul de acoperire a holului cu ghişee. În cele două încăperi adiacente întrării principale şi în fosta imprimerie deschiderile mari ale spaţiilor sunt preluate de câte 6 coloane gracile de fontă, dispuse pe două şiruri paralele, care subîmpart interiorul spaţiilor respective. Este foarte probabil ca Palatul Băncii Naţionale să fie unul din primele edificii publice de mare importanţă în care să se fi folosit metalul într-o proporţie atât de însemnată.
Începută în vara anului 1884, execuţia Palatului era pe terminate la sfârşitul anului 1887. În raportul adresat Adunării Generale a Acţionarilor la 18 februarie 1889, Consiliul de Administraţie afirma că execuţia „palatului este aproape terminată, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune interioară ale unor părţi ale clădirii“. Decoraţiile de stuco-marmură au fost realizate de reputata antrepriza bucureşteană a italienilor Pietro şi Giovanni Axerio. Mutarea tuturor serviciilor s-a încheiat la 1 iunie 1890.
Organizarea interioară, spaţială şi funcţională
Complexitatea deosebită a acestei clădiri a trebuit să răspundă condiţionărilor impuse unei clădiri bancare moderne, prin existenţa spaţiilor destinate relaţiilor cu publicul (şi în primul rând holul ghişeelor), spaţiilor de reprezentare şi a celor de lucru ale funcţionarilor, celor adecvate destinate tipografiei şi tuturor anexelor necesare, precum şi, la subsol, spaţiile destinate tezaurului, cu zona accesibilă publicului şi cu cea rezervată exclusiv valorilor băncii. Toate acestea au fost integrate, printr-o proiectare de mare rafinament, principiilor arhitecturale de compoziţie, de factură academică franceză, principii larg răspândite în întreaga Europă în domeniul arhitecturii clădirilor publice a sfârşitului de secol XIX.
Forma generală a construcţiei este una dreptunghiulară, cu latura lungă aliniată traseului străzii Lipscani. Volumul compact, regulat este marcat la fiecare colţ de câte un pavilion de formă pătrată, decroşat faţă de restul clădirii. Pavilioanele contează în volumetria generală ca nişte turnuri sugerând forţa şi robusteţea construcţiei. Axul principal, ordonator al compoziţiei, este perpendicular pe str. Lipscani; în raport cu acesta, masele clădirii ca şi principalele spaţii interioare sunt distribuite simetric. Axul compoziţional este materializat printr-o succesiune de spaţii începând cu intrarea principală, de onoare, şi încheindu-se cu holul ghişeelor, destinat publicului. De o parte şi alta a acestui element compoziţional major sunt dezvoltate două curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale (deşi au funcţiuni diferite) care asigură iluminarea tuturor spaţiilor orientate spre ele.
Simetria dispare însă în distribuţia interne a funcţiunilor şi spaţiilor secundare, fiind înlocuită cu un subtil echilibru al volumelor şi al plasticii arhitecturale.
Organizarea interioară – spaţială şi funcţională – este făcută în raport cu cerinţele generale ale instituţiei, inclusiv cu siguranţa de exploatare, imperativ solicitată de conducerea BNR. Astfel, parterul este destinat, în cea mai mare parte, relaţiilor cu publicul, prin spaţiile cele mai ample ale întregii clădiri: holul principal cu ghişee, accesele la etaj şi cele două mari încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea (serviciul Sconturi, respectiv biblioteca). Celelalte spaţii sunt destinate birourilor sau altor funcţiuni care nu presupun contactul cu publicul: sala pentru imprimarea bancnotelor, spre str. Smârdan, şi locuinţe pe latura de vest.
Etajul I este nivelul nobil al băncii, datorită funcţiunilor aripii dinspre strada Lipscani: holul de onoare, sala de consiliu (amplasată în axul clădirii), biroul guvernatorului şi cele ale directorilor, înspre str. Smârdan, şi simetric, sălile de recepţie. Golul holului cu ghişee de la parter, dezvoltat pe două niveluri, este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie, cea de-a patra latură fiind chiar holul de onoare din dreptul sălii Consiliului de Administraţie. Aripa dintre str. Smârdan a etajului I este ocupată, pe mai bine de jumătate din desfăşurare, de o mare sală, de asemenea destinată birourilor, iar aripa dinspre vest (dinspre viitoarea str. E. Carada) este rezervată locuinţei guvernatorului. În subsol sunt amenajate spaţiile destinate tezaurului (inclusiv pentru plasarea valorilor de către populaţie), precum şi diferitelor anexe.
Tratarea arhitecturală a interioarelor este subordonată riguros compoziţiei generale planimetrice, ale cărei caracteristici esenţiale sunt ierarhizarea şi gradarea strictă a efectelor spaţiale. Rezolvarea plastică, de o calitate remarcabilă, a fost concentrată spre ansamblul de spaţii publice şi de reprezentare. Cu toate că fiecare dintre acestea prezintă anumite particularităţi decorative, în ansamblu poate fi remarcată o mare coerenţă şi o siguranţă deosebită a rezolvărilor arhitecturale. Totodată trebuie remarcat contrastul dintre caracterul mai curând sever, reţinut, neostentativ al tratării arhitecturale a exteriorului – considerat ca expresie urbană a unei instituţii importante – şi bogăţia decorativă mai accentuată a interioarelor.
Cu excepţia holului cu ghişee, toate celelalte spaţii publice şi reprezentative ale parterului sunt plasate pe faţada dinspre strada Lipscani. Intrarea principală în clădire se face într-un mare spaţiu de primire – un vestibul – de formă pătrată. Vestibulului îi urmează un spaţiu alungit, orientat perpendicular pe axul principal al clădirii, la extremităţile căruia sunt plasate scările de onoare care conduc la etaj. De configuraţii complet diferite, şi cu roluri diferite în circulaţia publicului, aceste spaţii sunt unificate, într-un ansamblu bine definit, prin prezenţa unei aceleiaşi ordonanţe, reprezentată de coloane şi pilaştri angajaţi, executate într-o unică gamă de materiale şi de culori care ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în evidenţă elementele de rezistenţă. Holul ghişeelor, ultimul element al acestei importante circulaţii publice interioare, este spaţiul cu cele mai mari dimensiuni ale întregii clădiri. El are circa 12,50 m lăţime, circa 21 m lungime şi circa 15 m înălţime la cota maximă a acoperirii.
Tratarea arhitecturală este complet diferită de a celorlalte spaţii; ea este subordonată destinaţiei sale, cât şi unui anumit tipar al epocii privind configuraţia sa generală, prezent la toate băncile importante europene ale secolului al XIX-lea. Suprapunerea registrelor este rezolvată cu multă forţă şi eleganţă totodată. Primul registru, cel al parterului, este alcătuit dintr-o succesiune de pile masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele. Al doilea registru, cel corespunzând etajului I, este ritmat de grupurile de coloane duble în stil compozit. Între coloane se deschid golurile, terminate la partea superioară în arc în plin cintru, care permit comunicarea cu galeria continuă, dezvoltată pe trei laturi ale holului. Ordonanţa celui de-al doilea registru este încheiată cu o cornişă puternic reliefată, care diferenţiază tratarea pereţilor de cea a acoperirii sălii. Arce fin decorate, care marchează poziţia fermelor metalice de acoperire, ritmează suprafeţele decupate din bolţi cu muchii ieşite. Iluminarea sălii se face atât prin intermediul unui mare luminator, dispus în centru, ca şi prin intermediul unui registru întreg de lunete, situat deasupra cornişei, intercalat arcelor.
O tratare mai curând fastuoasă, cu o decoraţie abundentă, au spaţiile de reprezentare de la etajul I. Sala Consiliului de Administraţie este cea mai bogat decorată dintre toate încăperile băncii, într-un eclectism cu puternice accente baroce. O ordonanţă alcătuită din pilaştri angajaţi, din stucatură şi capiteluri aurite, ritmează cei patru pereţi. În suprafeţele de pereţi astfel rezultate sunt plasate uşile, vitrate complet, care se deschid spre strada Lipscani şi, pe pereţii laterali, uşile de acces din încăperile alăturate. Uşile sunt încadrate cu savante decoraţii având motive clasice şi vegetale, fiecare dintre ele fiind terminate cu ancadramente puternic profilate încheiate cu frontoane. Peretele dinspre holul de onoare şi partea centrală a pereţilor laterali sunt subîmpărţiţi prin chenare de mari dimensiuni, realizate cu elemente decorative. Traveea mediană este rezervată intrării principale; chenarele alăturate, ca şi cele ale pereţilor laterali sunt destinate unor opere de artă plastică, comandate de Consiliul de Administraţie în anul 1890 unor personalităţi reputate ale epocii. Astfel, în stânga intrării se găseşte tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat Rodica – la secerat, iar în partea dreaptă o Marină, realizată în acelaşi an, aparţinând lui Eugen Voinescu, consul al României la Odessa, elev al lui Aivazovschi, renumitul pictor rus de marine. Traveile mediane ale pereţilor laterali sunt ocupate cu două tablouri, de formă ovală, ale lui G.D. Mirea, reprezentând pe Prometeu şi, respectiv, pe Mercur, ambele realizate în 1891. Mobilierul sălii de consiliu, ca şi cel al saloanelor de recepţie şi al sălii de mese a fost comandat, în 1890, de Consiliul de Administraţie, casei pariziene A. Damon, Millot et Colin. Un an mai târziu, în noiembrie 1891, mobilierul era recepţionat de o comisie alcătuită din sculptorul Foscalino, directorul şcolii de meserii, tapiţerul S. Emanuel şi arhitectul Ion Mincu.
(Subtitlurile aparţin redacţiei)
Textul de mai sus reia fragmente din volumul Nicolae Lascu, Banca Naţională a României şi arhitectura, Bucureşti, 2006, Ed. Enciclopedică.
