Bucurestiul Cultural, nr. 93 - La început a fost Carada

George Vrigil Stoenescu | 08.06.2010

Pe aceeași temă

Motto:
„Bătrânul mazzinian, prefăcut în cel mai caracteristic şi admirabil sectar pe care l-a cunoscut România, a dat morţii, la 73 de ani, o luptă pe care puţini tineri ar fi în stare s-o deie. Fără voie a părăsit lumea în care până la urmă a stat în rândurile întâi ale muncii. Şi, ca să-şi răzbune, a lăsat un loc care va rămânea veşnic gol, căci nu se va afla, într-o lume care gustă viaţa cu patimă, un urmaş al virtuţilor sale de simplicitate, renunţare, credinţă şi hărnicie.“ Nicolae Iorga

(...) Eseul nostru nu are un caracter de circumstanţă, comemorativ şi apologetic. El reprezintă, înainte de toate, o încercare postmodernă de descifrare a unei personalităţi copleşitoare, care mai mult ascunde (învăluită în taină şi mister) decât dezvăluie privirii noastre. Dar, ne avertizează N. Iorga, „A-l privi însă ca o personalitate pe acest «invizibil» şi mut, veşnic «ocult» al liberalilor, ar fi o mare greşeală. Carada era şi mai puţin, şi mai mult decât atâta“1.

Parafrazându-1 pe Paul A. Samuelson2, putem spune că Eugeniu Carada este cel mai necunoscut dintre economiştii români. Motivele sunt simple: era prea modest, prea eclectic, prea clar; şi a avut ghinionul să-i apară lui Eminescu ca un adversar, care trebuia coborât la rangul unui politician liberal vulgar. Este meritul lui Costin Murgescu de a-l fi lansat pe Carada la bursa economiştilor români3. Cum bine o spune, acesta „nu a figurat niciodată într-o lucrare de istorie a economiei naţionale sau a gândirii economice româneşti. Nici chiar G. Zane, acest excelent cunoscător al problemelor secolului XIX, atât de sistematic şi de riguros în tot ceea ce făcea, nu s-a gândit la el atunci când a întocmit tematica proiectatei sale istorii a gândirii economice din România până la primul război mondial, tematică în care a inclus, totuşi, reviste şi publicaţii cu ecou de mult pierdut, în lungul anilor“4.

Hotărât lucru, s-a trecut greu peste critica şi atacurile lui Eminescu5. Dar să vedem ce-i reproşa genialul nostru poet naţional:
„Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român. 
Într-adevăr (...) d-nii C.A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea.

Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţii autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. (...) Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale «Telegrafului» şi ale «Românului» şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! (...) Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.“6

Şi mai la vale, tot în articolul Icoane vechi şi Icoane nouă (din 11, 13, 14, 18, 21 şi 23 decembrie 1877):
„Şi ce avem în schimb? Poate o cultură mai mare?

Deloc. Dacă cultura se judecă după scriitori, atunci va trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad şi Asachi ştiau de zeci de ori mai multă carte decât d-nii C.A. Rosetti, Costinescu, Carada şi Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decât o sută dintre ofticoşii cari fac astăzi «esprit» prin gazete, că singura comedie «Buna educaţie» a lui C. Bălăcescu e mai originală decât toate scrierile d-lui V.A. Ureche la un loc; apoi să nu uităm că de generaţia aceea a urgisiţilor boieri se ţine pleiada scriitorilor noştri celor mai buni: Alecsandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ş.a., că oamenii ştiau o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă de opincă ca şi de Vodă.“7

Şi mai târziu, tot în Timpul din 12 ianuarie 1879:
„Ce se mai cere azi în România pentru a deveni om mare? Merit? Ştiinţă? Avere? Caracter? Nimic din toate acestea.
Se cere să fii războtezat în numele tatălui: C.A. Rosetti, a fiului: I. Brătianu, a Sfântului Duh: Carada, atunci le ai pe toate cu de prisos, şi merit, şi ştiinţă şi avere. (...).

Dacă cineva nu se pricepe în ţara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacţionarilor, jură în numele trinităţii Rosetti–Brătianu–Carada, se face luntre şi punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moşie a statului fără parale şi – patria e mântuită (s.a.)“.8

Sau, în Timpul din 12 aprilie 1879:
„Omul care a insultat persoana M. Sale şi pe membrii familiei domneşti prin scrieri obscene şi cuplete de cafée chantant (s.a.) şi care a ponegrit tot ce ţara asta are mai onest şi mai independent (...).

Revoluţionari de meserie, amestecaţi în mişcările cele mai puţin curate de prin Franţa şi Italia, d-nii Rosetti–Brătianu sunt în capul afacerilor, unul şef al partidului, altul ministru prezident; în fine, cel ce detronează pe Domn şi proclamă republica europeană federativă la Ploieşti veghează astăzi de siguranţa capitalei şi a persoanei M. Sale (...).

Avem la Piteşti una (s.a.) republică. Prezident d. I. Brătianu.
Avem la Ploieşti o a doua republică. Prezident Stan Popescu.
La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada... şi aşa cum dulci jubilo in infinitum (s.a.)“9.
Apoi, în Timpul din 8 noiembrie 1879:

„Se vede că onoraţii confraţi uită că Tudor s-a ridicat cu Mehedinţul în contra grecilor (s.a.), iar nu în contra boierilor. Rolul d-lui Brătianu, de liberator al Orientului creştin, însă pe pământ românesc şi cu banul românului, îl juca pe atunci nu domnul Tudor, ci Alexandru Ipsilante, un agent al Rusiei, iar Tudor se ridicase contra acestui membru al partidului naţionale-liberale. (...).
Dar să-i lăsăm pe boieri în pace. Nici sunt faţă să ne răspunză, nici partidul conservator de astăzi nu are a face nimic cu ei, precum nici d-nii Giani, Fleva, Carada n-au a face cu liberalismul lui Tudor, care era român nu numai prin statul personal, ci şi prin origine, titlu la care nu pot aspira nici membrii partidului roşu, nici şeful lor d. C.A. Rosetti. Dacă în timpul lui Tudor am fi văzut cine răspunde la numele citate mai sus, cine ştie ce Cârjalii de ai lui Pazvantoglu ne-ar fi ieşit înainte!“ 10.

Critica aceasta capătă cu timpul accente tot mai dramatice. În Timpul din 20 mai 1881, marele nostru poet naţional scria:
„Câtă mizerie guvernamentală, câtă corupţie, cât cinism trebuie să fie în clasele dirigente ale unei naţii cari cred a putea minţi bunăstare, înflorirea, civilizaţia în faţa umbrei din ce în ce mai mari a morţii fizice a poporului român? Ce suflet de chelner al Americei dunărene trebuie să aibă cineva ca să-şi închiză ochii faţă cu relele patente, cu mizerii strigătoare la cer? Şi să nu zică că nu erau oameni cari prevăzuseră aceasta. Le prevedea Barbu Catargiu, le prevedea Marţian. Unul a murit asasinat pentru că reprezenta tradiţia în partea ei cea sănătoasă faţă cu înnoiturile descreierate; altul a murit pentru a nu vedea înstrăinându-se parte cu parte bunul şi toate puterile vitale ale moştenirii istorice a poporului nostru“11.

Şi mai târziu, în Timpul din 4 august 1882:
„Dacă d. C.A. Rosetti ar iubi această ţară şi acest popor măcar câtu-i negru sub unghie le-ar zice alegătorilor următoarele: «Oameni buni! Ce-aţi zice voi dacă pe cancelarul Germaniei l-ar chema Pherekydes, pe miniştri Carada, Fleva şi Chiriţopol, pe ambasadori Pandrav ori Giani, ce aţi zice, c-un cuvânt, dacă într-o ţară în care pe toată lumea o cheamă Meyer şi Müller, tot ce e deasupra sa clasă guvernantă ar fi străin? Ce-aţi zice? Ticălos popor, aţi zice, osândit a munci ca vita pentru a hrăni străini, străini şi iarăşi străini».

Dar oare ce e de zis pentru o ţară în care pe oameni îi cheamă Bucur, Bodea, Codrea şi Florea, Păun şi Cătălin, Terinte şi Pârvul, Ursu şi Balaur, Lupu şi Bărcan şi unde pe clasele superpuse le cheamă Pehlivanidis şi Zevzocopol, unde din grec dai în bulgar şi din bulgar în grec?

Ce să se zică decât că ticăloasă ţară şi ticălos popor!“ 12.
Şi mai la vale, în acelaşi articol, Eminescu scrie:

„D. C.A. Rosetti se teme de despotism, de salvarea printr-un singur om? Îl asigurăm de mai înainte că acel om nu va fi străin.
Unde e acel singur om să preţuiască plebea aristocratizată a d-lui C.A. Rosetti cu cât face, cu câte un capăt de funie de fiecare? Unde e acel singur om care să puie pe străini la locul lor, să cureţe România de tot ce-a fost mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur om, ca să nu mai vedem Pandravi şi Caradale, Mihăleşti şi Chiriţopoli figurând în societatea română, ca să nu li se mai pară ţara asta o colonie greco-bulgară, o societate străină de esploatare, condusă de cel mai străin dintre ei, de d. C. A. Rosetti“13.

În final, pentru a conchide, Eminescu aminteşte şi de asasinarea lui Barbu Catargiu, de care, în epocă, s-a bănuit că Eugeniu Carada n-ar fi fost străin14:
„Dar să i-o spunem, spre mângâierea d-sale şi a partizanilor, nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor românesc e atât de sărăcit, atât de ameţit prin fraze, atât de căzut încât un asemenea om ar muri sub garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski, şi, în acelaşi timp în care acel singur om ar zăcea în puşcărie sau la ocnă, tot unui C.A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat ţara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu Catargiu trebuie să fi avut pensie şi decoraţie căci, din neam în neam, cei ce au vândut ţările acestea, cei ce au trădat acest popor aceia au fost distinşi, aplaudaţi şi populari“15.

*
*    *

Ne cerem scuze pentru toate aceste citate, poate prea lungi, dar ele sunt menite să ne facă să înţelegem amploarea atacului eminescian, presiunea polemică extraordinară la care a fost supus Eugeniu Carada.

Astăzi, după atâta amar de ani, în perspectiva timpului scurs, când invidia, ura, răutatea şi patimile s-au stins, putem desluşi mai bine contururile acestei personalităţi de excepţie. După cum sublinia cu fină pătrundere Victor Slăvescu: „Eugeniu Carada a fost atât de puţin înţeles şi ajutat şi atât de mult atacat şi micşorat, în tot timpul lungii şi rodnicii sale vieţi (...) a fost omul cel mai puţin cunoscut contemporanilor săi, refuzându-se cu îndărătnicie oricărei exhibiţiuni şi respingând cu mândrie, dar şi cu discreţiune orice situaţie în care ostentaţia era totul, iar prilej de muncă creatoare nimic sau prea puţin“16.

Cine a fost, de fapt, Eugeniu Carada? Pe urmele biografilor săi (dintre care amintim pe D. Teleor, Caton Theodorian, Mihail Gr. Romaşcanu şi Constant Răutu) putem afirma, cu certitudine, că s-a născut la 29 noiembrie/11 decembrie 1836 în oraşul Craiova, ca fiu al serdarului Nicolae Carada şi al Petriţii Slăvitescu. După tată, Eugeniu Carada ar fi fost francez de origine. El se trăgea din neamul Anei de Caradà, soţia procurorului Dussausoy, fiica lui Charles de Caradà, seigneur de Héron, colonel de dragoni, care a trăit între 1680 şi 1698 în Franţa17. Un oarecare Caradà, fratele Anei de Caradà, ar fi venit în Orient, dar nu în România, deoarece în Bucureşti ei apar ca fiind greci.

Pe linia mamei, lucrurile sunt mult mai clare18, Petriţa, fiica vistieresei Elena Slăvitescu, fiind din neamul Slăviteştilor din Vâlcea, neam foarte vechi (există documente de la 1531).

Şi-a petrecut copilăria şi anii de şcoală în oraşul natal. A avut ca învăţător şi îndrumător pe Gheorghe Chiţu. În timp ce studia la Colegiul Naţional din Craiova, urma şi cursurile Institutului înfiinţat de profesorul Leon Clement Raymond, unde capătă cunoştinţe foarte solide, obţinând, în urma unui examen după programul Sorbonei, bacalaureatul în Litere. A plecat apoi pentru studii în Franţa, unde audiază cursurile celor mai renumiţi profesori de la Sorbona şi Collège de France. A urmat cursuri de drept, literatură, economie politică. L-a audiat pe Edgar Quinet, pe Jules Michelet, pe Michel Chevalier. S-a lăsat pătruns de doctrina naţionalismului constructiv economic promovat de Michel Chevalier şi „citeşte aproape toate operele economiştilor de seamă, căutând să pătrundă cât mai bine sensul legilor economice care guvernează omenirea“19. Totuşi, ştiri şi informaţii precise asupra stadiilor oficiale ce a întreprins la Paris, nu există20.

Putem spune, împreună cu Mihail Romaşcanu, că, „Eugeniu Carada era şi un distins economist al epocii sale. (...) Armonizând ideile politice cu acelea economice, Carada ajunsese la un sistem de gândire propriu, potrivit nevoilor reale ale statului român, care se afla în faza închegării şi a consolidării. Neclintita sa credinţă era că România nu va putea să-şi menţină libertatea şi independenţa absolută fără să aibă o situaţie înfloritoare în toate sectoarele economiei naţionale şi o robustă burghezie autohtonă, capabilă să reziste invaziei străine. Considera capitalul ca factorul determinant al progresului unei ţări, dacă se află în proprietatea băştinaşilor (s. ns.). De aceea, Ion Brătianu şi Eugeniu Carada, aflaţi în fruntea Partidului Liberal, primul în lumină, al doilea în întuneric, susţineau înfiriparea capitalului naţional, care să înlocuiască pe cel străin. După dânşii, o instituţiune centrală de credit cu capital românesc era singura în stare să sprijinească munca naţională sub variatele ei manifestări şi să asigure dezvoltarea principatelor în toate direcţiile“21. Această instituţie avea să fie Banca Naţională a României, cu a cărei activitate se va alia ultima fază a operei şi vieţii lui Carada (1883–1910).

Dar ce viaţă tumultuoasă de revoluţionar mazzinian22 republican convins lăsa în urmă! A apărat, întotdeauna, cu ardoare principiile de libertate, principiile constituţionale şi democratice, combătând cu înverşunare tendinţele şi actele de dictatură din ultimii ani ai domniei lui Cuza. Şi aceasta indiferent de domeniile în care şi-a desfăşurat activitatea: politică, literatură (poezii, piese de teatru, localizări)23, ziaristică (în special la Românul lui C.A. Rosetti a strălucit în chip deosebit), economie, finanţe şi bănci. În acestea din urmă Carada s-a împlinit şi realizat plenar.

Ceea ce l-a salvat pe Carada de ratarea în zaţul fanariot al revoluţionarilor de profesie, al bricoleur-ilor moftangii cu fumuri internaţionaliste (loviţi fără cruţare de Eminescu!) a fost gândirea sa economică profundă şi originală, adaptată perfect condiţiilor şi cerinţelor dezvoltării noastre naţionale. Iată cum, în 1867, formula el Programul Partidului Naţional Liberal, cristalizând, în formule lapidare, ideile care aveau să formeze axa întregii sale activităţi economice: „Criza noastră financiară, în mare parte, nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepţiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere. Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi a lucrărilor publice ale statului şi ale judeţelor.

Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, acelea nu pot prospera.

A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul aburului spre a grăbi transporturile este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre.

Cu acest mod vom da viaţă agriculturii şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta chiar vom înmulţi şi resursele tezaurului public“24.

Găsim în aceste rânduri concepţia generală a lui Eugeniu Carada cu privire la organizarea economiei şi a statului la acea dată, când, ca şi acum, totul era de creat şi îndrumat şi când – observa cu fineţe Victor Slăvescu – „ţara intrase, începând cu 1866, pe făgaşul unei politici generale naţionale, potrivit intereselor sale superioare“25.

După ce România îşi dobândeşte independenţa (Carada aducându-şi contribuţia prin asigurarea aprovizionării şi echipării armatei de operaţiuni, fără a primi cea mai mică recunoaştere publică, în afară de medalia „Trecerea Dunării“...) şi se proclamă regat, toată energia lui Eugeniu Carada se va concentra în domeniul economic şi financiar, pentru înzestrarea noastră cu toate cele necesare unei economii moderne şi civilizate. Astfel, o idee mai veche, din 1866, privitoare la biletele ipotecare, garantate cu domeniile statului, este reluată cu deplin succes în 1877, în vederea finanţării războiului.

Carada lucrează asiduu la imprimarea biletelor la Paris, făcându-şi o adevărată plăcere – observa cu fină ironie acelaşi Victor Slăvescu – să lase pe alţii să le semneze şi să apară în Comitetul de Supraveghere (D.A. Sturdza, Ion Câmpineanu etc).
O atenţie deosebită va acorda Carada căilor ferate. El ia parte activă la lichidarea diferendului ce aveam cu financiarii germani, din perioada acordării primelor concesiuni, apoi intră în conducerea căilor ferate (între 1883 şi 1886, fiind membru în Consiliul de Administraţie al Căilor Ferate Române), dând un puternic impuls pentru completarea reţelei. Cu prilejul tratativelor financiare duse la Berlin, în chestiunea căilor ferate, îi va cunoaşte pe marii bancheri germani ai timpului, între care pe Bleichröder şi Hansemann (acţionari principali la Strussberg). Graţie relaţiilor sale personale (masonice, nu în ultimul rând!), Carada va putea să realizeze însemnate operaţiuni financiare pe piaţa Berlinului, foarte profitabile României. Prestigiul şi autoritatea lui erau atât de mari în străinătate, încât reuşea întotdeauna să obţină ceea ce îşi propunea26.

Adevărata măsură a talentului său economic şi financiar şi-o va da Eugeniu Carada în cadrul Băncii Naţionale a României între 1883 şi 1910. Încă din 1860, Ion C. Brătianu, ca ministru de Finanţe sub Vodă Cuza, preconizase organizarea unei bănci de emisiune (de scompt şi circulaţiune, cum se spunea pe atunci!). De aceea, tot el îl însărcinează, în 1880, pe Carada cu elaborarea proiectului de lege pe baza unor principii stabilite de comun acord. În mod firesc, Carada ar fi trebuit să fie primul guvernator al Băncii Naţionale. Ion C. Brătianu s-a gândit desigur la el. Carada însă a refuzat categoric (a dorit să evite, poate, o numire care necesita şi aprobarea Regelui Carol I...), recomandând în schimb pe Ion Câmpineanu, care a şi fost numit guvernatorul BNR, primul ei guvernator.

Eugeniu Carada va intra în administraţia Băncii Naţionale abia la 20 februarie 1883, ca director ales27, rămânând în acest post până la sfârşitul zilelor sale, adică până la 12 februarie 1910. Deşi nu a vrut să fie guvernator, totuşi „din biroul său conducea lucrările Băncii“28. Carada a fost adevăratul spiritus rector al Băncii Naţionale, în epoca respectivă.

Cum observa Victor Slăvescu, organizarea, administrarea şi conducerea unei bănci de emisiune, în acel timp, nu era o sarcină uşoară. Fără oameni cu pregătire tehnică, fără o organizaţie bancară pe tot cuprinsul ţării, cu ajutorul căreia să se poată distribui creditul şi să se poată promova o activitate economică rodnică, fără de deprinderea răspândită în publicul larg de a manipula cambia, de a respecta termenele unor angajamente luate, este lesne de înţeles de ce greutăţi s-a izbit Carada la primele începuturi şi de câtă energie şi putere de muncă a trebuit să dea dovadă pentru a realiza ceea ce a realizat. De aceea, „activitatea şi organizarea Băncii Naţionale a României, în primul ei pătrar de veac, sunt indisolubil legate de numele şi vrednicia lui Eugeniu Carada care a ştiut să-i închine toată mintea lui luminată şi tot devotamentul lui profund şi sincer“29.

Deşi Carada era omul concepţiilor largi şi îndrăzneţe, totuşi el nu dispreţuia amănuntul cel mai neînsemnat atunci când era vorba să stabilească normative şi instrucţiuni de operaţiuni sau când întreprindea acţiuni financiare de o însemnătate mai deosebită. Stau mărturie, în acest sens, rapoartele lui în legătură cu organizarea imprimării biletului de bancă sau cele legate de construcţia Palatului Băncii. În aceste detalii se poate găsi profunzimea vederilor lui şi grija de a da, de la început, Băncii Naţionale o aşezare temeinică implicită marii ei misiuni. De asemenea, rapoartele lui de inspecţie prin sucursalele Băncii Naţionale se constituie ca modele de expunere clară şi convingătoare asupra unor stări de lucruri de pe piaţa noastră economică din care transpare preocuparea permanentă a lui Eugeniu Carada de a urmări pulsul afacerilor şi orice iniţiativă economică demnă de a fi luată în seamă şi ajutată30.

Un punct important în activitatea lui Carada, în primii ani de activitate ai Băncii Naţionale, l-a constituit sprijinul dat Caselor de Credit Agricol (înfiinţate în 1881) prin acordarea unor credite cu dobândă mică, chiar dacă astfel de operaţiuni nu se încadrau întotdeauna în activitatea normală a unei bănci de emisiune.

Pe linia creării unei pieţe a efectelor publice şi pentru direcţionarea capitalurilor agonisite spre aceste plasamente, Carada a apărat totdeauna ideea că Banca Naţională trebuie să susţină toate operaţiunile de credit public, făcute de stat, judeţe şi comune, combătând energic părerile colegilor săi, uneori prea temători şi puţin înţelegători în această privinţă.

Eugeniu Carada a fost „un apărător convins al autonomiei Băncii Naţionale faţă de Stat, socotind că tocmai despărţirea precisă a câmpurilor de activitate respective, poate îngădui totuşi o colaborare firească şi în acelaşi timp rodnică“31.

Totuşi, a dat dovadă de înţelegere, atunci când interesul naţional a cerut-o. Astfel, atunci când statul s-a găsit în greutăţi financiare şi economice (cum a fost între 1899 şi 1901), Carada „a înţeles să împingă Banca Naţională pe calea susţinerii statului cu toate mijloacele“32.

Un exemplu de consecvenţă şi adâncă pricepere a conjuncturii economico-politice o reprezintă atitudinea lui Carada în conflictul Băncii Naţionale cu statul între 1889 şi 1892. Guvernul, cu Menelas Ghermani la Ministerul de Finanţe, îşi propusese să schimbe brusc etalonul monetar, trecând la etalonul aur, fără o suficientă înţelegere cu Banca Naţională. Elementul politic aducea o notă de vrajbă, dăunătoare intereselor generale ale ţării. S-a votat o lege, în Parlament, prin care se aduceau schimbări esenţiale în statutele Băncii Naţionale, fără ca banca să-şi fi dat în prealabil acordul. Carada nu a putut admite un astfel de procedeu şi s-a opus cu toată competenţa şi autoritatea lui considerabile. În final, Carada şi-a impus punctul de vedere, reforma etalonului monetar şi a Băncii Naţionale având loc numai în urma acordului dintre Ministerul de Finanţe şi BNR33.

Un alt moment semnificativ a avut loc în 1900, când P.P. Carp (care nu-l simpatiza pe Carada, considerându-l „şeful ocultei“34), aprecia ca necesar, pentru acoperirea deficitului bugetar, să vândă acţiunile statului din capitalul Băncii Naţionale unui grup de capitalişti străini. Eugeniu Carada s-a opus cu îndârjire, împiedicând operaţiunea şi sugerând soluţia ca aceste acţiuni să fie eventual cedate acţionarilor români. Tot lui i se datorează operaţiunea de credit de 15 milioane de lei făcută de stat în 1901 cu Banca Naţională, Carada neputând refuza concursul acesteia, când ţara era în impas.

În fine, trebuie să mai amintim şi faptul că: „Tot Eugeniu Carada l-a împiedicat în 1905 pe Take Ionescu, care era ministru de Finanţe, să cesioneze pe 50 de ani 30.000 de ha din terenurile petrolifere ale României unui consorţiu german, care avea în frunte pe Deutsche Bank. Unindu-se atunci cu toţi fruntaşii vieţii politice, amici şi inamici, Carada a înfiinţat o societate cu caracter naţional, care s-a arătat gata să substituiască grupul străin“35.

Nu putem să nu adăugăm la toate aceste realizări economice şi activitatea sa naţională concretizată în operele de binefacere (pe banii săi a clădit Catedrala din Vârşeţ) în sprijinul permanent acordat aromânilor (vezi mărturisile lui Apostol Mărgărit), dar mai ales în ajutoarele (peste 2 milioane de lei aur) trimise de Carada fraţilor noştri din Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina.

Toate aceste fapte pe care le-am amintit (şi desigur mai sunt şi altele, „deoarece nimeni nu va cunoaşte niciodată, în întregime, opera monumentală pe care a făurit-o el“36) ne conduc, desigur, către scopul pe care l-a urmărit, permanent, Eugeniu Carada şi care poate fi rezumat în cuvintele: „România a Românilor“. Şi această constatare (vorba lui Mihail Romaşcanu!) ne mulţumeşte îndeajuns!

Totuşi, Eugeniu Carada n-a avut, în timpul vieţii, parte decât de adversităţi şi calomnii. Acest lucru l-a surprins cel mai bine economistul şi ziaristul St. Antim, care, cu privire la activitatea desfăşurată de acesta la Banca Naţională a României, a scris următoarele (în Libertatea, IV, 1935): „În ochii boierilor noştri, crima cea mare a lui Eugeniu Carada a fost punerea în circulaţie a bancnotelor. Datorită bancnotelor lui, care se înmulţeau mereu, s-au putut ridica la ranguri şi la averi oameni noui, cu nume necunoscute, cari ajunseră în scurtă vreme să conducă şi să guverneze această ţară. De aici şi ura aceia profundă şi frica aproape superstiţioasă, a păturei noastre boiereşti, de băncile şi de creditele liberale, pe care le bănuiau patronate toate, din umbră, de Eugeniu Carada. Şi să nu se creadă că-i o simplă întâmplare că tocmai Nicolae Filipescu, reprezentantul cel mai autentic al boerimei noastre autohtone, a fost acela care a afirmat despre Banca Naţională, după atâţia ani de funcţionare a ei, că e «cea mai mare escrocherie a secolului al XIX-lea». Acesta a fost multă vreme gândul ascuns şi părerea nemărturisită a întregei noastre protipendade, despre aşezământul noastru de emisiune, întruchipat pentru dânsa de Eugeniu Carada. Starea aceasta de spirit, atmosfera aceasta de suspiciune, de ură, frică şi de gelozie, în chip artificial întreţinută, a făcut ca un om întru toate admirabil, cu putere de muncă, cu pricepere, de cinstea şi de sobrietatea lui Eugeniu Carada, să fie silit să ducă o viaţă subterană de anahoret şi să fie privit aproape ca falsificator de monedă.

Aşa au născut legendele de mister şi atmosfera de inchiziţie în jurul persoanei lui Eugeniu Carada. Omul acesta a fost calomniat de o întreagă clasă a societăţii româneşti şi, ce e mai grav, de clasa ei suprapusă, la a cărei răsturnare a lucrat nu din interes personal, ci pentru binele obştesc... El a pus Banca Naţională în slujba unei noui şi mai bune ordine sociale şi a făcut din ea pârghia de ridicare, instrumentul de progres al acestei ţări; iar alături de Ion C. Brătianu, el n-a avut simplul rol de inspirator ocult şi fără răspundere, ci a conlucrat cu el deschis la schimbarea vechilor stări de la noi şi, datorită acestei conlucrări, cele două Principate medievale şi sărace au putut fi transformate într-un Regat unitar şi tare, aşezat pe baze capitaliste agrare, într-o vreme când Apusul pretindea de la noi numai grâne.

Aceasta este opera cea mare a lui Eugeniu Carada şi aşa se desprinde, la perspectiva celor 25 de ani, personalitatea adevărată a acestui bărbat“37…

Vom încerca, prin câteva date comparative, să arătăm ce a făcut Eugeniu Carada în cei 27 de ani, cât a fost la cârma Băncii Naţionale a României38:
Cifrele vorbesc de la sine, în limbajul lor rece, despre o operă şi un om. Orice comentariu ar fi inutil. Omul nu mai este – opera trăieşte!

*
*    *

În faţa atâtor adversităţi, calomnii şi invidii (la care s-au adăugat şi eşecurile vieţii lui intime39), Carada se închide tot mai mult în el şi, în acelaşi timp, va căuta un loc privilegiat unde să se izoleze. La modul postmodernist, Carada ascunde ceva ce anevoie ar mărturisi vreodată.

Se va fereca într-un spaţiu prevăzut cu mijloace sofisticate de protecţie (siguranţă) şi izolare – Palatul Băncii Naţionale. Banca Naţională va fi ca o insulă (în engleză, terminologia latină importată este mai transparentă: isolated sau insulated), variantă a insulei lui Euthanasius, în al cărui fundal citim Furtuna shakespeariană, spaţiu pe care l-am plasa, în secolul nostru, alături de Castelul kafkian sau Muntele Vrăjit al lui Mann.

În acest spaţiu claustrat îşi va desfăşura Carada „jocul de spirit“ paradoxal, insomniile şi veghile sale. Spre sfârşit, Carada izbutea să doarmă cel mult trei ore pe noapte. Privea cerul în nopţile senine, cu o lunetă astronomică foarte bună, pe care mai apoi a dăruit-o Observatorului Astronomic de la Filaret40.

E destul pentru a descifra excesele unui om de acţiune sau ale oricui. Este un amănunt pe care nu trebuie să-l neglijăm, cu atât mai mult cu cât oamenii – după cum ne asigură Emil Cioran – se împart în cei care dorm şi cei care veghează, două tipuri de fiinţe în veci diferite, care n-au în comun decât aspectul fizic.

Singur şi veghetor cu iubita lui Bancă! Singurătatea vechiului funcţionar îl împlinea într-atât, că până şi cel mai neînsemnat rendez-vous reprezenta pentru el o crucificare...

Începuse să urască (helas!) chiar şi politica! De altfel, deşi membru marcant al Partidului Naţional Liberal, având intuiţia financiarului de rasă, n-a făcut vreodată politică la Banca Naţională! În faţa interesului Băncii, pentru el toţi erau egali, pentru nimeni nu avea vreo preferinţă, afară dacă la mijloc... erau şi interesele ţării. Când trebuia să servească statul, o făcea cu multă dragoste pentru că ştia că îşi serveşte ţara.

Peste cearcănul insomniilor sale istorice, tânjind după o clasă de mijloc a spiritului, rămâne să ardă deviza lui de carbonar, de zidar liber al timpurilor noi pentru binele obştesc: „Pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine contra oricui!“.

Prof. univ. dr. George Virgil Stoenescu, ASE, Bucureşti, este membru al CA al BNR, vicepreşedinte al Societăţii Române de Economie (SOREC)

Note:

1. N. Iorga, Oameni cari au fost, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, vol. I, p. 262.
2. P.A. Samuelson, La démarche de léconomiste, în Lavenir des rélations économiques internationales, Editura Calmann-Levy, Paris, 1971, p. 17.
3. Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, vol. l, pp. 258-267.
4. Costin Murgescu, op. cit., pp. 258-259.
5. În acest sens, regretatul Victor Niţelea remarca: „Noi nu spunem că Mihai Eminescu a avut neapărat dreptate. Nu ne aventurăm a verifica cifrele sale, nici nu ne lansăm în a lua la bani mărunţi interpretările sale. Dar, ierte-ne Dumnezeu, mărturia unui asemenea om nu o putem trece grăbit şi uşor cu vederea!“. Vezi Audiatur et altera pars, în volumul lui Mihail Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada
(1836-1910), Editura Albatros Corporation, Bucureşti, 2007, p. 288.
6. M. Eminescu, Opere, vol. X, Publicistică (1 noiembrie 1877-15 februarie 1880), Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 19.
7. Ibidem, p. 22.
8. Ibidem, p. 172.
9. Ibidem, p. 219.
10. Ibidem, pp. 349-350.
11. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică (1 ianuarie — 31 decembrie 1881), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, p. 179.
12. M. Eminescu, Opere, voi. XIII, Publicistică (1882-1888, 1888-1889), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, p. 158.
13. Ibidem, p. 159.
14. Constant Răutu, Eugeniu Carada. Omul şi Opera (1836-1910), Editura Ramuri, Craiova, 1940, pp. 58-61.
15. M. Eminescu, op. cit., p. 159.
16. Victor Slăvescu, Două centenare: Partenie Cosma şi Eugeniu Carada, extras din Analele economice şi statistice, nr. 3–5/1937, Tipografia Bucovina, Bucureşti, f. a.
17. Constant Răutu, op. cit., p. 15 şi urm.
18. Paradoxal, dar situaţia este asemănătoare şi în cazul lui Eminescu, unde numai mama era dintr-o familie a cărei origine curat românească se situează în afara oricărui dubiu. Vezi, Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 147.
19. Ibidem, p. 224. În mod cert Carada i-a citit pe Jean Baptiste Say, Barthelemy-Charles Dunoyer şi Frédéric Bastiat. Cel mai mult l-a influenţat însă Chevalier (1806–1879), liberalismul nuanţat al acestuia, bazat pe solidaritatea naţională, fiind vizibil şi la Carada. Vezi pentru caracteristicile gândirii lui M. Chevalier: Luc Bourcier de Carbon, Essai sur lHistoire de la Pensée et des Doctrines Economiques, Editura Montchrestien, Paris, 1971, vol. I, p. 238 şi urm.; Emile James, Histoire Sommaire de la Pensée Économique, ed. a IV-a, Editura Montchrestien, Paris, 1969, p. 112 şi urm.; H.N. Boon, Rêve et réalité dans lœuvre économique et sociale de Napoléon III, Editura Martinus Nijhoff, La Haye, 1936, p. 132 şi urm.
20. Victor Slăvescu, op. cit., p. 16.
21. Mihail Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada (1836—1910), Bucureşti, 1937, pp. 200- 201.
22. Despre legăturile lui Carada cu Mazzini, vezi Constant Răutu, op. cit. p. 49 şi urm.
23. Unul dintre biografii lui Carada (Marin Theodorian Carada în Eugeniu Carada (1836-1910), Editura Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1922, p. 24) afirma că Eugeniu Carada „ţinea să nu se mai vorbească defel despre activitatea sa pe tărâm literar, considerând aceste începuturi ca pe nişte adevărate păcate din tinereţe“ . Apud. Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., Editura Albatros Corporation, Bucureşti, 2007, p. 45. De altfel, G. Călinescu în marea lui Istorie a literaturii române, nu reţine nimic din opera literară a lui Carada. Totuşi, Carada este prezent prin două fotografii, cu menţiunea (uşor ironică) „Societatea liberală: Eugen Carada, o victimă a lui Eminescu“ .Vezi G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţiunea Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, pp. 404-405
24. Citat după Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 133-134. Vezi amănunte şi la pp. 300-301.
25. Victor Slăvescu, op. cit., p. 20.
26. Ibidem, p. 22.
27. Adunarea Generală a Acţionarilor din 20 februarie 1883, din îndemnul lui Brătianu, l-a ales pe Carada director la Banca Naţională în locul lui T. Mehedinţeanu, cu o majoritate zdrobitoare de 883 de voturi. Carada se va prezenta la post cu începere de la 6 aprilie 1883 şi aceasta după multe ezitări şi la ameninţarea lui Brătianu că, dacă nu respectă voinţa Adunării Generale, îşi va da demisia din guvern. Vezi, Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 223-224.
28. Ibidem, p. 276 şi urm.
29. Victor Slăvescu, op. cit., p. 23.
30. Ibidem, p. 24.
31. Ibidem.
32. Ibidem, p. 25.
33. Amănunte în Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 268-276. Pe scurt, problema este abordată şi de Victor Slăvescu în op. cit., p. 25.
34. Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 283-284.
35. Ibidem, p. 302.
36. Ibidem.
37. Citat după Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 289-291.
38. Tabelul este redat după Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp 291.
39. Avem în vedere, în primul rând, cele două logodne ratate: prima cu fiica lui C.A. Rosetti (în 1862-1864), iar a doua cu nepoata lui Michelet, domnişoara Jeanne Dumesnil (1873). Vezi, Constant Răutu, op. cit., pp. 54-55.
40. Ibidem, p. 274.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22