Pe aceeași temă
Vorbiţi-mi ceva despre dumneavoastră, care sunteţi al 26-lea guvernator al Băncii Naţionale şi este evident, pentru cine trece în revistă Galeria Guvernatorilor, că sunteţi şi cel mai „longeviv“. Conduceţi Banca de 19 ani şi în acest timp ea a devenit, îmi asum afirmaţia, cea mai credibilă instituţie românească, aşa cum probabil a dorit şi fondatorul ei, Eugeniu Carada. Banca se identifică la momentul acesta cu dumneavoastră, dar Banca şi dumneavoastră aveţi, totuşi, biografii separate. Aşa că aş fi vrut să ne oprim mai întâi la biografia dumneavoastră, să ne povestiţi momente semnificative din viaţa celui care avea să devină guvernatorul Mugur Isărescu. Despre biografia „Bătrânei Doamne“ vom vorbi pe larg, pe parcursul mai multor numere din Bucureştiul Cultural.
Biografia mea, până în 1990 când am devenit guvernator, a fost în mare parte diferită de cea a BNR. Dar nu pot să nu remarc că – în momentul în care m-am născut, bineînţeles, nu ştiam acest lucru – m-am născut în familia unui bancher: tata lucra la bancă. A existat deci, din naştere, o intersecţie a biografiilor noastre. Tata a fost învăţător până la sfârşitul războiului; la întoarcerea de pe front a avut şansa să se înscrie şi să urmeze, între 1946-1949, Academia de Înalte Studii Comerciale. Când m-am născut eu, tata lucra deja la Banca de Stat a Republicii Populare Române din Drăgăşani (nu i se spunea pe atunci Banca Naţională); şase ani mai târziu a părăsit banca şi a devenit profesor de contabilitate. Şi tot ca o intersecţie cu banii: am învăţat să număr exersând pe bancnotele de 1 leu care au apărut după...
Stabilizare?
A doua stabilizare, din 52. Tata avea un salariu mare pentru perioada aceea, 1.100 de lei; sora dânsului, care era învăţătoare, avea un salariu de 320 de lei. Ţin minte că, ceva mai târziu, biletul de intrare la cinematograf era de 50 de bani. Tata venea acasă cu 1.100 de lei: 1.000 lei sub forma a zece bancnote de 100 lei şi restul de o sută lei în bancnote de 1 leu nou-nouţe. Mia de lei o lua mama, în mod sistematic, dânsa ţinea casa (după ce m-am născut, mama n-a mai lucrat până când am ajuns la facultate). Sunt dintr-o familie cu trei copii, am două surori mai mari, eu am apărut cu 10 ani întârziere.
Deci eraţi mezinul?
Da. Revin la numărarea banilor. Număram până la zece bancnotele mari de 100 lei, pe care le lua mama. Memoria este încă vie: bancnota de 100 de lei avea fotografia lui Bălcescu pe o parte şi pe cealaltă parte Casa Scânteii. Apoi aveam bucuria să rămân o perioadă mai lungă cu bancnotele noi, gălbioare, de 1 leu. Cei 100 de lei nou-nouţi, un fişic, îi număram din greu, până seara târziu, când adormeam. Aşa am învăţat să număr. După ce adormeam, bineînţeles că mama lua şi bancnotele de un leu, dar îi lăsa tatei 5 lei ca să se tundă.
Vă mai amintiţi asemenea episoade de intersectare a biografiei dumneavoastră cu cea a Băncii?
La începutul anilor 60, sora mea a absolvit Facultatea de Drept şi s-a angajat la Banca Naţională. La simpozionul de aniversare a BNR l-am ascultat pe Horia Patapievici, al cărui tată lucra la bancă, dar era cunoscut şi ca economist (a scris, prin anii 70, una dintre cele mai reputate cărţi din perioada comunistă despre circulaţia monetară din România), povestind amintiri legate de Bancă. Horia a spus că n-a ajuns decât în holul de la intrare al Băncii unde lucra tatăl său, n-a pătruns niciodată în Bancă. Eu însă am avut norocul să o văd cum arată în interior cu mult înainte de a ajunge guvernator, datorită surorii mele. Într-o seară, când treceam pe strada Lipscani, a vorbit cu miliţianul de la intrare: „lăsaţi-mă, vă rog să-i arăt şi eu frăţiorului sala de jos“, care era Sala de Operaţiuni. Aşa că am intrat, şi apoi, fuga-fuga, am urcat pe treptele monumentale şi am apucat să văd şi Sala de Consiliu.
Cele trei raţiuni ale alegerii
Care şi acum arată fantastic, dar atunci, în ochii unui puşti! Sunt interesante coincidenţele astea de viaţă care, privite de la distanţă de timp, par simbolice.
Acum realizez şi eu simbolismul unor coincidenţe. În primii ani de facultate, când era tot o perioadă de criză financiară (în 67 s-a devalorizat lira sterlină, apoi francul francez, în 69), nebuloasa aceea financiară a contribuit la refacerea interesului meu pentru bancă. Toate acestea m-au apropiat de profesiunea de acum. Deşi am terminat o facultate de comerţ, m-am specializat în finanţe, în finanţe internaţionale.
Dar luaserăţi totuşi decizia unor studii economice...
Da.
Era sub influenţa familiei sau era opţiunea dvs.?
Ambele. Ca orice tânăr din anii 60, voiam să mă fac inginer. Electronist, atunci electronica era captivantă. Îmi plăcea matematica încă din clasele primare şi chiar am mers la olimpiade. Dar citeam foarte multă istorie, geografie. Apoi filozofie, economie, psihologie şi cu timpul nu mai eram focusat numai pe matematică.
Aveaţi deschidere şi spre domeniile celelalte.
Deschiderea a devenit dominantă. Altminteri, mai toţi colegii mei de liceu premianţi s-au dus spre electronică. Al doilea motiv l-a constituit, într-adevăr, tata. Având odată o discuţie despre o cale de mijloc, mi-a spus: „de ce nu te faci economist?“. Dânsul avea un talent cu totul deosebit de dascăl. De aceea nu m-am izbit de ideea că voi deveni contabil. Foarte mulţi spuneau: „A, te duci acolo unde-ţi pui mânecuţe“... Eu n-am avut această barieră psihologică. Dimpotrivă, tata a reuşit să-mi spună încă de la început că această hulită contabilitate este o meserie deosebită, pentru că încearcă să prindă, în cifre, fluxuri. Ceea ce le spun şi eu studenţilor acum. Aşa am ajuns la Comerţ Exterior. În 1967 am intrat la Facultatea de Comerţ de la ASE – Bucureşti, Secţia de Comerţ Exterior.
Coincidenţe de destin
Era o facultate de elită, mergeau cei mai buni studenţi să dea examenul de admitere.
În mare măsură. Dar, vedeţi, când am absolvit, în 1971, nu m-am dus la o întreprindere de comerţ exterior, deşi fascinaţia călătoriei în străinătate a existat, ca la noi toţi din generaţia aceea, crescuţi într-o ţară închisă. Am ales un institut de cercetări, Institutul de Economie Mondială. La institutul acela însă pe mine mă captivau problemele financiare. Am ajuns acolo într-o zi fatidică, pe 16 august 1971, chiar a doua zi după ce preşedintele Nixon a suspendat convertibilitatea în aur a dolarului şi a închis – fără să spună şi fără să înţeleg eu atunci, am înţeles-o mult mai târziu –, a închis o întreagă epocă postbelică. Ea a
început în 45, la sfârşitul războiului.
Explicaţi un pic mai mult, e foarte interesant.
S-a numit Sistemul Bretton Woods. Un sistem cu cursuri fixe, care a funcţionat din 45 până în 71. El s-a prăbuşit pe 15 august 71.
Spuneaţi că era criză?
Au fost patru ani de crize repetate. Aurul s-a scumpit, dolarul s-a devalorizat ş.a. Dacă vorbim despre soartă, m-am angajat la acel institut a doua zi după ce s-a prăbuşit un sistem. Era vară, era cald şi cineva a venit la mine, un viitor coleg şi îmi zice: „Traduceţi aceste telegrame Reuters“. Institutul era abonat la sistemul Reuters.
Mentorii
Eraţi un puşti, un stagiar, cum se spunea atunci.
Împlinisem 22 ani pe 1 august. Când am început să traduc, am făcut o constatare simplă: înţelegeam limba, înţelegeam cuvintele, dar nu înţelegeam conţinutul. Era o problemă de concepţie, nu stăpâneam mecanismele economice de piaţă. De atunci, am început să citesc de unul singur „economics“, dar nu lectură, am studiat temeinic câteva ore în fiecare zi.
Era foarte diferită de economia pe care aţi învăţat-o în şcoală?
Filozofia era alta. Economia de piaţă am început să o înţeleg după ani buni de studiu şi de urmărire a conjuncturii în ţările occidentale. Am beneficiat în aceşti 20 de ani de îndrumarea a doi oameni cu totul deosebiţi. Unul a fost Costin Murgescu, economist, istoric, om de vastă cultură. Ca economist, era de formaţie veche, enciclopedist. A condus institutul nostru aproape două decenii. Eu cred că dânsul ne-a protejat pe noi, cei de acolo. Ne-a lăsat să citim literatura occidentală, pe motivul: „dar cum vreţi să informeze despre ce se întâmplă în lume, dacă nu înţeleg?“. A fost mare lucru faptul că n-a venit nimeni la mine din 1971 până în 1989 să-mi spună: „de ce citeşti cartea asta?“.
Iar al doilea „dascăl“?
Al doilea a fost Costin Kiriţescu. Şi-a pus pe hârtie viaţa într-o carte – Un bancher fără bani. Era foarte talentat la scris: sobru, dar foarte semnificativ. Băiatul lui Constantin Kiriţescu, consilierul lui Spiru Haret, un cărturar care a scris cea mai bună carte despre istoria României în primul război mondial.
Ştiu cartea, este fundamentală.
Costin Kiriţescu, după ce şi-a luat doctoratul în economie în Germania, a stat doi ani şi jumătate la poarta Băncii Naţionale ca să fie angajat. A reuşit la concursul de intrare şi a început cariera în BNR, în 1938, ca numărător de bani, acesta fiind nivelul cel mai de jos de încadrare în BNR. S-a simţit jignit, dar ulterior a mărturisit: „n-am regretat pentru că am înţeles esenţa Băncii, banii“. În câţiva ani a ajuns unul dintre cei mai buni specialişti ai BNR. L-am găsit citat într-o lucrare din 1945: „tânărul şi talentatul Costin Kiriţescu“. A fost arestat în 52, odată cu gruparea guvernatorului Vijoli*, scos din casă (era căsătorit cu fata generalului Enescu), dus la marginea Bucureştiului. A ajuns pontator. A fost reabilitat, iar la Bancă a revenit în anii 70, când România a intrat în Fondul Monetar Internaţional. A recâştigat şi catedra de profesor universitar la ASE. Eu am făcut doctoratul cu dânsul, începând cu 1978.
Deci aceştia au fost mentorii unei perioade...
... de studiu, pentru mine. Prin aceste două persoane şi datorită specializării, am început să mă apropii de Banca Naţională, de partea ei specializată, Banca de Comerţ Exterior, care lucra cu exteriorul. Am făcut doctoratul pe o temă care atunci era mai mult decât exotică: Flexibilitatea cursurilor de schimb. Am ales acest domeniu pentru că, atunci când a început criza din anii 70, cursurile de schimb ale monedelor occidentale au început să fie lăsate libere, să floteze. Au fost, de fapt, reaşezări. Cursurile erau libere şi tema era interesantă. Dar era obligatoriu să spui ceva despre România şi atunci s-a numit Flexibilitatea cursurilor de schimb. Implicaţii asupra României. La fiecare examen pe care l-am dat, şi am dat destule, eram întrebat: „la ce foloseşte asta?“. Pentru că la noi cursul era bătut în cuie şi eu trebuia să le explic că nu fac apologia cursului flexibil şi că asta se întâmplă în lume.
Dar avea vreo consecinţă pentru cursul nostru, acela fix al leului, faptul că celelalte cursuri flotau?
Nu numai că avea, ci au picat guverne, au fost persecutaţi oameni. De exemplu, dacă mai ţineţi minte, prin 85–86, când România rambursa datoria externă, volumul acesteia nu scădea. De ce? Pentru că se aprecia dolarul.
Aţi explicat aceste evoluţii financiare?
Desigur, era meseria noastră de cercetători. De la profesorul Murgescu am învăţat să explicăm în cuvinte simple lucruri complicate. Trebuia să facem sinteze pentru conducerea Ministerului Comerţului Exterior, pentru conducerea de partid şi de stat. Avea o vorbă: „Mă, omului politic să nu-i scrii mai mult de două pagini, că nu le citeşte. Dacă vrei să-i spui mai multe, bagi la anexe“.
E valabil şi azi, mi-e teamă.
N-am spus că se referea numai la omul politic din perioada aceea. Profesorul Murgescu mai avea un sfat: „Foarte mare atenţie la prima frază şi la primul paragraf, că pe acelea precis le citeşte“.
Aţi simţit că sistemul comunist s-a prăbuşit economic? Ştiţi că aşa se spune... Aţi simţit că e inevitabilă prăbuşirea?
Da, dar gândeam schimbarea mai degrabă ca pe o reformă. În România sistemul comunist a fost aşa de absurd, în special după 80, încât era inevitabilă o schimbare, dar atunci o vedeam mai ales sub formă de reformă, nu de prăbuşire. Institutul la care lucram colabora cu institutele similare din alte ţări socialiste şi vedeam cum ei făceau progrese în introducerea mecanismelor de piaţă, pe când România se întorcea la stalinism.
Totuşi, economia aceea controlată stalinistă a mers, a mers câteva decenii.
A mers o perioadă ceea ce numesc eu economie de comandă. O astfel de organizare merge relativ bine în perioade de război, de crize, în perioade limitate de timp. De ce se prăbuşeşte o economie de comandă, aici e o discuţie lungă. Se prăbuşeşte pentru că ea nu încurajează inovaţia, competiţia.
Avantajul de a fi profesor
Dar dumneavoastră înţelegeaţi ce se întâmplă.
Ca şi alţi colegi din institutele de cercetare, înţelegeam mai bine cum funcţionează o economie de piaţă. Problema nu era însă, atunci, la începutul anilor 90, dacă un grup de specialişti înţelegem cum funcţionează piaţa. Problema avea o dimensiune socială şi culturală, de încredere la nivelul societăţii în forţele pieţei, în libera iniţiativă, în democraţie. Când s-a spus „lăsăm stabilirea preţurilor la dispoziţia mecanismului pieţei, la raportul cerere şi ofertă“, mi-am dat seama că extrema asta este mult prea simplificatoare şi poate fi periculoasă, arată neînţelegere. Un motto folosit de Samuelson zice: „învaţă un papagal două cuvinte, cerere şi ofertă, şi-l faci economist“. Cererea şi oferta sunt noţiuni vaste şi mecanismele pieţei se fac într-un mediu social real, concret. Iar societatea poate să fie cuprinsă de neîncredere şi să întrebe: „Cine va stabili preţul?“. Înainte le stabilea cineva, le calcula. Deci, cine va stabili preţul? „Cererea şi oferta, piaţa.“ „Care piaţă, domnule, cine?“
Şi, de fapt, noi pe ce linie am mers?
În prima fază am forţat liberalizarea, erau foarte puţini cei care puteau să aibă încredere în piaţă. Pe urmă s-a sărit pe extrema cealaltă şi uite-aşa ne-am dus dintr-o extremă în alta. Apoi, lucrurile s-au mai aşezat. Au apărut tineri, o nouă generaţie altfel educată. Mai pot să vă spun un lucru: am fost la catedră înainte de 89 şi am rămas şi după 89. Trebuie să mai mărturisesc că m-a ajutat foarte mult în înţelegerea realităţilor.
V-a ajutat? Dumneavoastră i-aţi ajutat pe alţii să se formeze.
Dar ei m-au ajutat mai mult decât cred că i-am ajutat eu.
În ce fel?
În mai multe feluri. În primul rând, contactul cu studenţii furnizează nu numai întrebări, dar şi date despre felul cum gândesc oamenii. Pe urmă, îţi adecvezi limbajul pentru a comunica mai bine cu publicul.
De când aţi colaborat propriu zis cu BNR, înainte de a fi guvernator?
De prin 87–88, m-a trimis profesorul Murgescu la nişte întruniri. Însă, imediat după 89, în februarie 1990, s-a operat o depreciere a leului de la 16 lei la 21, cu scopul de a se unifica cursurile multiple ale leului. Înainte de 1990 leul nu avea un singur curs, erau foarte multe cursuri la care se făceau operaţiuni de import-export. Se exportau la 80 de lei textilele, hainele sau utilajele la circa 21 de lei pentru un dolar. În fine, o medie a cursurilor „de revenire“ ieşea la 35 de lei pentru dolar.
Liberalizarea cursului
Deci trăiam într-o abstracţie totală.
Da, statistica oficială era puternic distorsionată. Datorită unificării cursurilor leului, am ajuns eu la Banca Naţională
în februarie 1990. Profesorul Postolache, noul director al Institutului Naţional de Cercetări Economice, din care făcea parte şi Institutul de Economie Mondială, m-a chemat (ştia de la profesorul Murgescu că sunt specialist cu cursurile de schimb) şi mi-a zis: „Vezi că se face un material privind cursul leului şi vrea d-l prim-ministru să-ţi afle părerea“. Nu-l cunoscusem anterior decât întâmplător pe Petre Roman. Cu învăţăturile profesorului Murgescu legate de cum se face o lucrare pentru factorul politic, am scris o sinteză de o pagină jumătate, cu trei anexe privind propunerea de devalorizare de la 16 la 21 lei pentru un dolar. Peste câteva zile sunt chemat din nou de către profesorul Postolache. Dânsul mi-a arătat materialul şi mi-a spus: „L-a văzut d-l prim-ministru, n-a zis nimic, a pus doar un «văzut» şi spune să te duci la Banca Naţională că acolo e un colectiv care se ocupă de problema asta“. Merg imediat la BNR, urc treptele monumentale la guvernatorul Decebal Urdea, care îmi spune: „Nu, dincolo este grupul de lucru, la domnul prim-viceguvernator Stroe“. Dincolo, unde era grupul de lucru, a urmat o conversaţie interesantă, pot să o redau.
Da, sigur că aş vrea.
„Bună ziua, d-le Isărescu. Vă aşteptam. A dvs. este lucrarea asta?“ „Da, a mea este.“ „Vedeţi? De-aia este ţara săracă. N-avem cercetare. Dacă un cercetător de un asemenea calibru ca dvs. într-o pagină şi jumătate spune să se deprecieze leul cu 110% (cât era de fapt aprecierea dolarului faţă de leu de la 16 la 35 pentru un dolar, cum propuneam eu atunci). S-au scris 10 tomuri la devalorizarea lirei sterline, de numai 10%, din 1967, domnule, şi dvs., într-o pagină jumate, să vă bateţi joc de moneda naţională!“ Am încercat să explic că nu este vorba de o depreciere întrucât cursul comercial de 16 lei dolarul era o ficţiune, ci de stabilirea unui curs mai realist, care să nu încurajeze importurile şi să omoare exporturile şi că acel curs propus (35 lei dolarul ) era şi el insuficient. „Dar de ce faceţi propunerile astea?“ Şi atunci i-am spus: „Pentru că altfel pierdem rezerva valutară“. „Staţi dvs. liniştit că o să avem noi grijă.“ Asta era în februarie 1990. Povestea are un tâlc, că altfel nu v-aş fi spus-o. Care ? România, în 1972, a fost prima ţară comunistă membră a FMI, deci foarte reformistă. Şi după aceea, în anii 80, am devenit cei mai stalinişti. Am avut o discuţie cu cei de la Ministerul de Externe în februarie 1990: „Domnule, trebuie să întărim relaţia asta cu FMI, s-a deteriorat foarte tare, n-aţi vrea să vă duceţi pe acolo?“. M-am dus la domnul prof. Postolache cu materialul privind cursul, i-am povestit discuţia de la BNR şi am prezentat concluzia mea: „Dânşii spun că vor avea grijă de rezervă, dar eu îmi păstrez punctul de vedere că, într-un an, un an jumătate, noi o să pierdem rezerva şi tot la FMI ajungem, că n-o să ne dea nimeni credite fără Fond. Ţara e izolată. Ne trebuie expertiză şi, uitaţi, am vorbit la Externe. Mă mut de la institut, plec la Externe şi mă duc la Washington“. Aşa am ajuns la Externe. Cine era acolo directorul Direcţiei America? Bodgan Baltazar. Din acest motiv spune dânsul că a fost primul meu şef de după Revoluţie. M-am angajat secretar II. Şi am plecat, în 20 martie 1990, la Ambasada României din SUA. Până în luna mai 1990 am fost numai trei diplomaţi acolo: ambasadorul Virgil Constantinescu, consilierul Mihai Croitoru şi cu mine.
Deci aţi plecat la Washington?
Da, am plecat cu gânduri bune. Am înţeles că piaţa nu este lăsată să funcţioneze. Era o duplicitate, se spunea: funcţionează piaţa, cursurile să fie de piaţă, iar de rezervă avem noi grijă. Or, rezerva se pierdea cu funcţionarea pieţei la un curs nerealist. Am zis că într-un an-doi pierdem rezerva şi hai să mă duc să fac şi ceva util. Cu ocazia asta mai aflu ce e în lume, cum e cu tranziţia. Ştiam ceva economie de piaţă, dar nu scrisese nimeni cum se face trecerea de la economie centralizată la cea de piaţă. La Washington au fost zeci de seminarii, nu am fost la toate, dar la multe, da. În iulie 1990, am primit un mesaj de la prietenii care rămăseseră în ţară şi care, ajungând în poziţii importante în noul Guvern Roman, spuneau, mai în glumă, mai în serios, că sunt invidioşi că eu sunt plătit în dolari, aşa că să vin în ţară, să fac leul convertibil cu Banca Naţională, pentru că nu e timp de pierdut şi de dezertat. M-am întors în septembrie 90, am fost numit guvernator al BNR şi am constatat că, în ceea ce priveşte cursul şi rezerva, avusesem dreptate, dar şi greşisem. Avusesem dreptate că se pierde rezerva, dar greşisem profund când am evaluat că se va pierde într-un an şi jumătate. Dintr-un nivel de 1 miliard şi jumătate de dolari, la începutul anului 1990, mai rămăseseră circa 300 de milioane de dolari, iar datoriile pe termen scurt ale BRCE depăşeau acest ultim nivel (Banca Română de Comerţ Exterior, şi nu BNR, a administrat până în 1991 rezerva valutară a ţării). Aici e tâlcul poveştii. Cei care în urmă cu şase luni, când am avut discuţia aceea cu cursul şi cu rezerva, au zis „avem noi grijă“ au devenit cei mai aprigi acuzatori; când am preluat Banca Naţională fară rezervă valutară, dar cu datorii valutare, m-au acuzat a doua oară că am pierdut rezerva şi am depreciat leul!
Aţi luat un cadou otrăvit.
L-am luat conştient, şi nu ca un cadou, ci ca o mare responsabilitate. Au urmat ani buni de mari dificultăţi financiare, întrucât este greu să conduci o economie de piaţă fără rezerve valutare. Dar despre toate aceste lucruri în interviul următor. După 20 de ani se pot spune şi alte adevăruri.
Interviu realizat de Gabriela Adameşteanu
* Vom reveni într-un număr ulterior la acest subiect, vorbind despre BNR prinsă în luptele din interiorul PCR.
