Pe aceeași temă
De o extraordinară discreţie, scriitoarea pătrunde în cercul ieşean sub masca pseudonimului, incitându-i pe mai mulţi dintre apropiaţii revistei să se lanseze în speculaţii detectivistice despre care M. Sevastos relatează cu umor în Amintiri de la „Viaţa românească“. Identitatea celei care expediază, pe adresa publicaţiei ieşene, nişte fragmente prozastice scrise cu meşteşug este ghicită de Mihail Sadoveanu, căruia, întâmplător, profesoara fiicelor sale îi povestise odată o scenă ce se regăsea întocmai într-un text semnat de această necunoscută Lucia Mantu. Bănuială confirmată ulterior, când misterioasa prozatoare indică o adresă unde urma să i se trimită onorariul pentru fragmentele publicate3. Ea este, într-adevăr, profesoara fiicelor lui Sadoveanu; se numeşte Camelia Nădejde şi predă ştiinţele naturii la Liceul de Fete „Oltea Doamna“ din Iaşi. Mama ei este sora scriitoarei Sofia Nădejde şi a pictorului Octav Băncilă, iar tatăl, frate cu bine cunoscutul publicist socialist Ioan Nădejde. Venită deci dintr-o familie de oameni de stânga, Lucia Mantu se integrează firesc în atmosfera Vieţii româneşti, unde e primită cu simpatie. Interesant este că, la ea, mai mult decât la alţi apropiaţi ai cercului mai mult decât la Otilia Cazimir, de exemplu , orice tendinţă de militantism social se sublimează într-o proză de o perfectă artisticitate, cu note estetizante chiar.
În maniera lui Caragiale
Schiţele Luciei Mantu incluse în volumele Miniaturi (1923), Umbre chinezeşti (1930) şi Instantanee (1945) sunt delicate bijuterii epice: fiecare frază pare îndelung cizelată, iar imaginile, limpezi şi rotund construite, sunt rezultatul unui preţios efort de esenţializare. Scriitura e simplă, concisă, fără exces de podoabe stilistice, aluzivă şi uneori ironică. Spiritul de observaţie ţinteşte precis şi face dintr-un amănunt oarecare un mic spectacol. Scrisul Luciei Mantu notează inspirat Mihai Ralea „seamănă cu costumul impecabil al acelor persoane care se îmbracă elegant în negru“4. Autoarea decupează „minimalist“ secvenţe de viaţă cotidiană, „profiluri mici“ de copii desenate cu pensula unui Tonitza, gesturi şi situaţii copiate parcă după cromolitografii, detalii izolate din tablouri reprezentând naturi moarte sau imagini cu tentă fabulistică din „lumea celor care nu cuvântă“. Secvenţe „din viaţa hulubilor“ sau scene ce descriu mişcările unei pisici la pândă sunt plasate pe acelaşi palier de importanţă cu instantaneele ce au în centru siluete umane. Predomină staticul şi vizualul şi ceea ce pare a conta în primul rând în aceste schiţe e plăcerea de a contempla orice, fără discriminare. Privirea iscodeşte maniacal (şi programatic) detalii anodine ale cadrului fotografiat, spaţii mai mult sau mai puţin largi tind să se contragă într-un simplu, infinitezimal punct de pe o hartă cu contururi nelămurite. Iată ce rămâne, de pildă, la sfârşitul unei schiţe, dintr-un întreg tablou în care o tânără institutoare decojeşte lacom nişte portocale, sub privirile avide ale micilor sale eleve: „O muscă distrată, pe care o urmăreşti mai mult cu auzul decât cu ochii, după ce a ocolit prin fundul clasei, revine acum în zbor întins şi fin ca o aţă, se lasă lângă mâna Domnişoarei şi începe să sugă fericită dintr-un strop minuscul, rămas pe colţul catedrei“5 (Portocalele). Nu lipseşte de aici notaţia caracterologică, ascunsă meşteşugit în pliurile unei descripţii aparent complet gratuite.
Unele bucăţi prozastice cu precădere în Umbre chinezeşti se revendică de la Momentele şi schiţele caragialiene: sunt stop-cadre în decor citadin, adesea dialogate şi incluzând un clin doeil amuzat-complice în direcţia cititorului. Conversaţii purtate în saloanele burgheze ale unui Iaşi patriarhal, în tramvai, în birouri CFR (!), pe stradă sau la cinematograf balansează între banalitatea pusă în scenă cu fină ironie şi un insidios absurdism.
Volumul Umbre chinezeşti se subintitulează, cu tâlc, Romane în fragmente. Iniţial, scriitoarea se gândise la un alt titlu, Romane mici, poate nu suficient de semnificativ, întrucât nu semnalează nici caracterul programatic fragmentarist al prozelor din această carte, nici sugestia autoreflexivă a echivalenţei dintre Iluzie şi Literatură. Miza Luciei Mantu este, în acest volum din 1930 oricât de îndrăzneaţă ar putea părea afirmaţia o reflecţie (implicită) asupra unor mecanisme prozastice. Această intenţie este subliniată la tot pasul. De exemplu, unui text, Bieţi oameni, i se ataşează acest lung subtitlu parodic: „sau: oameni aşa cum sunt. Fragmente de corespondenţă şi alte mici documente piese autentice, din care intenţia autorului se poate întrezări puţin abia la sfârşit...“.
În maniera lui Caragiale, autoarea asamblează telegrame, rapoarte oficiale, bilete, scrisori unele anonime , anunţuri, succinte articole de ziar, pasaje din jurnale intime, creează (textualist avant la lettre, ca şi maestrul) o comedie a citatelor şi a colajelor, montajul textual fiind împânzit de mărci autoreferenţiale. Asumarea unei poetici „miniaturiste“, „instantaneiste“ şi ironice (în termeni folosiţi azi, a unei poetici minimaliste şi/sau microrealiste) este cât se poate de transparentă. Scriitoarea apelează la strategia punerii în abis (ca în Cromolitografii) şi, uneori, semnalează autoreferenţial mai apăsat sau mai discret utilizarea unui anumit procedeu. Relevantă, în acest sens, e o proză-colaj intitulată În jurul unui pseudonim, unde fragmente din mai multe jurnale intime şi câteva note dintr-o revistă bineînţeles, toate fictive constituie dosarul unei sinucideri ciudate. Situaţia, la limita ambiguă dintre comedie şi dramă, e provocată de intruziunea livrescului în existenţa banală a unui oraş de provincie. Câteva „schiţe microscopice“ publicate cu pseudonimul Ersilia Canta în „revista literară şi ştiinţifică Vremea“ dintr-un târg oarecare deşteaptă curiozitatea „cititorilor localnici“, care avansează tot soiul de ipoteze cu privire la identitatea autoarei; sunt bănuite, pe rând, „cele mai variate capete feminine din localitate“ o publicistă, o funcţionară, o domnişoară de măritat, o profesoară, o doamnă „intelectuală“. Numai adevărata autoare e repede scoasă din discuţie, ceea ce atrage dispreţul logodnicului, care sperase că ea e Ersilia Canta; consecinţa: o dramă sentimentală şi sinuciderea tinerei părăsite... Cu o admirabilă artă a condensării, a esenţializării şi a elipsei, Lucia Mantu ambiţionează să extragă un maxim efect dintr-un minimum de notaţie. Cel puţin pe anumite porţiuni, proza scurtă a acestei autoare are valenţele experimentului.
O istorie sadoveniană
Mai tradiţionalistă se vădeşte scriitoarea în încercarea sa de a scrie roman. Cucoana Olimpia (1924) este un micro-roman (de fapt, o nuvelă ceva mai extinsă) care, în descendenţă sadoveniană, pune în lumină condiţia de victimă a femeii într-o pitorescă societate patriarhală. Istoria cucoanei Olimpia, o gospodină energică, suflet simplu şi generos, conţine în subtext o foarte discretă pledoarie în favoarea emancipării femeii. Olimpia, căreia i s-a inoculat din copilărie un exagerat sentiment al datoriei, e încredinţată că sacrificiul său de fiecare zi intră într-o logică a firescului. Orfană, crescută în casa unei mătuşi care a transformat-o în slugă deşi s-a născut într-o familie de bună condiţie , îşi găseşte „salvarea“ într-o căsătorie timpurie. Cu Matei Dron, răzeş ajuns cu timpul arendaş chivernisit, Olimpia duce o viaţă tihnită, mulţumită să facă ceea ce ştie mai bine, să muncească, din zori până-n seară, cot la cot cu servitorii casei. „Cuconu Matei (...) n-a asuprit-o“ nici măcar pentru că n-au putut avea copii, înfiind până la urmă nişte nepoţi orfani, pe care îi cresc ca pe nişte mici boiernaşi. O singură nemulţumire încearcă Olimpia: „că bărbatul parcă nimica nu cunoştea şi nimica nu vedea din munca ei fără preget“, stângaci în a aduce laude cozonacilor fastuoşi sau odăilor întotdeauna bine rânduite. Viaţa femeii se scurge fără evenimente mari, în spaţiul strâmt al gospodăriei, până în ziua când cuconu Matei se stinge, răpus de o supărare pe care nu a avut cui să i-o împărtăşească: boierul pe moşia căruia a muncit ani de-a rândul ca arendaş îl concediază, lăsându-l pe drumuri şi cu datorii neachitate. După o viaţă întreagă de trudă, cucoana Olimpia îşi vinde ultimele bunuri din gospodăria pe care trebuie să o părăsească şi se duce să-şi trăiască ultimii ani în casa unei rude simandicoase. Nu se poate descurca singură pentru că „n-a ştiut niciodată nimic din cele ce s-au petrecut în afară de cămara şi bucătăria dumneaei şi în afară de lumea gobăilor şi a cucoanelor din sat“6. Ea nu e o fire voluntară şi independentă ca Voica din romanul Henriettei Yvonne Stahl. Finalul micului roman al Luciei Mantu arată, indirect, că paradisul căminului patriarhal cu cafeaua, tutunul şi tabinetul după-amiezelor liniştite, cu plăcintele moldoveneşti şi ghicitul în cărţi nu este decât o iluzie, a cărei destrămare e descrisă într-o tonalitate melancolic-estetizantă.
Cucoana Olimpia pune în evidenţă, aşa cum avertizează subtitlul, „tipuri, moravuri şi scene din viaţa de provincie“. Capitolele acestui microroman legat nu atât prin intrigă, printr-un conflict bine articulat, cât prin atmosferă sunt tot atâtea instantanee de viaţă rurală, filtrate de viziunea artistă a autoarei, care descrie cu voluptate, cu un accentuat simţ al gratuităţii tot soiul de amănunte de decor ori de caracter , de la cămara ticsită de gavanoase cu dulceaţă sau de „clondire pântecoase cu vişinată“ până la ritualul vizitelor de duminică, de la micile viclenii ale servitorilor casei până la tabieturile cuconului Matei şi la reveriile romanţioase ale Margaretei, fata de pension. Descripţia e pitorescă şi în acelaşi timp precisă, cu fine observaţii caracterologice.
În jurul cucoanei Olimpia o întreagă suită de personaje capătă contur: tăcutul Matei Dron; bovarica Margareta, care citeşte romane sentimentale şi dispreţuieşte obiceiurile vieţii de la ţară; ipocrita Zoe, nepoata de la oraş căsătorită cu un funcţionar plin de morgă; cucoana Caliopi, moaşa corpolentă şi jovială; domnişoara Frosica, fata bătrână care reuşeşte cu greu să se mărite; cucoana Agripina, nevasta notarului, „uscată şi nervoasă“; dăscăliţa modestă de care se ruşinează fiicele ei „pieptănate cu cârlionţi“; primarul Vasilică; învăţătorul cel tânăr, de curând sosit în sat şi „vânat“ de domnişoarele nubile şi alţii încă. Variate tipuri umane sunt scoase în relief de secvenţele dramatizate vizita rudelor de la oraş, întâlnirea cucoanelor satului la biserică sau acasă la Olimpia, după-amiezele ploioase în care cuconu Matei îi cere Margaretei să-i citească „romanţuri“ sunt scene impecabil construite. Excelentă povestitoare, stăpânind arta conciziei şi meşteşugul de a scoate efecte de sporită expresivitate dintr-un material modest, Lucia Mantu reuşeşte să deseneze convingător moravurile unei provincii patriarhale cu tandră înţelegere, dar şi cu un strop de ironie.
Note:
1. „Pătrăşcanu îmi recomanda stăruitor să cetesc pe Tudor Pamfile şi să certa în aceeaş vreme cu mine de la Lucia Mantu, zicea că nu merită decât nota 7 cel mult“ îi scrie Zarifopol lui Ibrăileanu prin 1921. Vezi: Scrisori către Ibrăileanu, Vol. I, ed. cit., p. 276.
2. Mihai D. Ralea, Lucia Mantu, în Viaţa românească, an. XX, nr. 2, febr. 1928, p. 254.
3. M. Sevastos, Amintiri de la „Viaţa românească“, E.P.L., Bucureşti, 1966, pp. 379-381.
4. Mihai D. Ralea, art. cit., p. 257.
5. Lucia Mantu, Portocalele, în volumul Miniaturi, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969, p. 30.
6. Lucia Mantu, Cucoana Olimpia. Tipuri, moravuri şi scene din viaţa de provincie, Ed. Adevĕrul, Bucureşti, 1924, p. 129
