Pe aceeași temă
Aşa cum am mai spus, de ani de zile, BNR are chipul guvernatorului Mugur Isărescu. Dar şi chipul dvs. este legat de imaginea Băncii. Când apăreţi la televizor şi oamenii aşteaptă explicaţii şi prognoze legate de banii lor, văd BNR, nu un chip de om. Sunt sigură că cititorii noştri sunt interesaţi să afle câte ceva despre modul în care v-aţi format, parcursul dvs., tradiţiile de familie, ce v-a atras în domeniul acesta, mentorii, oamenii cu care aţi lucrat, cum v-aţi ales profesiunea.
Profesia mea de totdeauna este cea de jurnalist. Asta am vrut să fac încă din liceu şi asta am făcut. Nu cred că este important pentru cititorii dvs. să dau foarte multe detalii, dar nu voi omite să spun că pe strada mea din Buzău, unde mă întâlneam seara cu băieţi din cartier, eu eram singurul dintre ei căruia îi plăcea să citească ziare. Eram elev la liceu, citeam ziare cu sârg şi îmi plăcea să le povestesc şi altora ce mai era nou prin lumea largă. Şi într-o seară, în timp ce le povesteam ceva despre preşedintele american Eisenhover, care mă fascinase cu epopeea debarcării în Franţa, un băiat de cartier îmi spune: „mă, tu ziarist să te faci!“. Şi când mi-a spus acelaşi lucru şi profesorul de română, după ce a citit o compunere a mea, mi-am zis că probabil asta îmi va fi profesia. Ştiam din istoria literaturii că foarte mulţi jurnalişti au fost jurişti, aşa că m-am decis să fac Dreptul. Dreptul am făcut şi jurnalist am devenit. A urmat o serie de întâmplări, toate favorabile. M-am format ca jurnalist la Scânteia tineretului unde, atunci când începeam eu jurnalistica, colabora un sfert din istoria literaturii române, capitolul primul sfert de veac de după al doilea război mondial. Şi mai era şi o parte din istoria ştiinţei: Grigore Moisil uneori îşi scria editorialul săptămânal în redacţie, în biroul meu. Mai venea deseori în redacţie Costin Neniţescu, un mare chimist, savant de respiraţie mondială, care ne-a povestit într-o zi că, întâlnindu-se pe stradă cu un profesor de al său din liceu, acesta i-a spus: „Neniţescule, toată viaţa mea am crezut în minuni, dar minunea asta ca dumneata să ajungi savant în ţara românească
n-am crezut să se înfăptuiască vreodată“; morala – poţi să pierzi trenul în liceu, dar trebuie să-l prinzi neapărat în anii imediat următori; ne vizita şi Miron Nicolescu, care la vremea aceea încă nu ajunsese preşedintele Academiei; sau academicianul Ştefan Milcu, care într-o împrejurare ne-a povestit că, atunci când era tânăr asistent, era specialist în şapte glande, „iar acum, spunea el, deşi am ajuns academician, sunt specialist în numai două glande“. Formarea mea s-a produs, ani la rând, lângă astfel de oameni. Şi, bineînţeles, lângă mulţi dintre redactorii de atunci ai Scânteii tineretului, mulţi dintre ei jurnalişti talentaţi, poeţi, romancieri, dramaturgi, eseişti.
Aţi cunoscut, aşadar, floarea ştiinţei româneşti din anii 60–70.
În acel moment, matematica românească era între locurile I şi III în lume, cu Miron Nicolescu, Gheorghe Mihoc, Grigore Moisil, Gheorghe Vrânceanu. Ţin minte că Gheorghe Vrânceanu fusese într-o deplasare la Cluj şi când s-a întors la Bucureşti, pe vremea aceea în gară se opreau biletele care nu se decontau, la ieşirea din gară o fată care era acolo i-a zis: „vă rog, biletul“, i-a dat biletul şi la Academie, când să deconteze, a fost întrebat: „d-le academician, biletele dvs. unde sunt?“ şi el a zis: „păi biletele mi le-a cerut în gară“.
Dar şi Moisil era o figură pitorească.
Editorialele lui, de joi parcă, erau savurate de cititorii Scânteii tineretului şi noi i-am spus: „d-le profesor, haideţi să faceţi o rubrică zilnică“, iar el a răspuns: „dragii mei, eu sunt deştept o dată pe săptămână, nu pot să fiu deştept în fiecare zi“.
Sadoveanu avea şi el o rubrică în Scânteia tineretului. Doi colegi ai mei s-au dus într-o zi la el, că el scria acasă şi mereu mergea cineva cu maşina de la redacţie să-i ia articolul. Băieţii care s-au dus povesteau că el avea dulceaţă bună, Sadoveanu mai avea de scris, le-a dat cheseaua: „luaţi şi voi dulceaţă“. Ăştia s-au apucat şi au mâncat toată dulceaţa din chesea şi, când a văzut Sadoveanu, care era zgârcit, i-a întrebat: „dar şi bre, la redacţia şeia vă ţin nemâncaţi?“.
Era o perioadă de deschidere în acel moment.
Era, într-adevăr. La Scânteia tineretului aveam un redactor-şef care nu trecuse prin multe şcoli, dar avea o mare şcoală a vieţii, talent cu carul şi multă înţelepciune, iar la şedinţele de sumar întrebarea nr. 1 era „ce academician avem azi în ziar?“. Era o deschidere, într-adevăr. Dacă mă gândesc la anii aceia şi dacă cineva ar face o analiză a ziarelor din anii 62, 63, dar mai ales 64, şi-ar da seama. Dacă s-ar uita ce cronici de carte apăreau, şi-ar da seama că începeau să fie traduse marile romane, în special în colecţia Secolul XX, şi erau recenzate în ziare. La rubrica Teatru se scria despre piesele mari care se jucau
în Europa sau în America, fuseseră traduse şi jucate şi la noi. Dacă se uită la filme, poate să vadă că foarte multe filme produse în Occident veneau şi la noi. Din seria „tinerilor furioşi“ au fost 7 filme şi 6 au jucat la noi.
Drumul spre înalta societate, Priveşte înapoi cu mânie...
Da, da... Anul 1964 a fost un an de referinţă şi de răscruce în această privinţă. Gheorghiu-Dej nu fusese până atunci deloc iubit în ţară, nici intelectualitatea nu l-a iubit nici până la sfârşit, dar reuşise o mişcare politică de anvergură, o mişcare de independenţă relativă faţă de Uniunea Sovietică, aşa că şi-a zis că merită şi intelectualitatea românească o liturghie. Şi pentru că în 64, în toamnă, era centenarul Universităţii, s-a gândit să facă o manifestare de neuitat. Şedinţa de aniversare a centenarului s-a desfăşurat în Sala Palatului, unde atunci, în toamna lui 64, venise cam toată floarea ştiinţei europene, poate chiar mondiale, în frunte cu Jean Rocheau, rectorul de atunci al Sorbonei, ca semn al interesului pentru întoarcerea foii de către România. Gheorghiu-Dej a venit şi a ţinut o cuvântare. Se schimba ceva şi era o deschidere, care n-a durat foarte mult, dar cât a durat a fost benefică.
Ceauşescu, un om fără noroc
Încă mă mai întreb ce ar fi fost dacă nu murea Gheorghiu-Dej în 65 şi nu venea Ceauşescu. Un timp, Ceauşescu a mai ţinut liberalizarea, dar pe urmă a închis-o, destul de repede.
A închis-o, cred eu, în împrejurări specifice. Am citit undeva o întâmplare cu tâlc. Pe când era ministru de Externe în Franţa, Talleyrand pusese ochii pe un funcţionar de la arhivă, i-a plăcut lui şi l-a tot promovat. Într-o zi a decis să-l numească ambasador în Austria. La plecarea la post, nefericitul prezumtiv ambasador s-a gândit să treacă pe la ministru, să-şi ia rămas bun şi să-i mulţumească pentru această numire extraordinară. Şi a avut neinspiraţia să-i spună: „d-le ministru, eu toată viaţa mea n-am avut noroc. Dvs. sunteţi norocul meu“, la care Talleyrand zice: „Cum? Ia dă încoace hârtia aia“! I-a luat numirea şi i-a rupt-o. „Austria pentru mine este un post prea important ca să trimit acolo un om fără noroc“, i-a spus ministrul.
Eşecul vizitei lui De Gaulle
Acum, spuneţi-ne tâlcul.
Parafrazându-l pe Talleyrand, cred că Ceauşescu a fost un om fără noroc. De altfel, finalul lui arată limpede că n-a avut noroc. Tâlcul este următorul: tot ce a început s-a dărâmat. Diplomaţia românească a luptat nu ştiu câţi ani ca să aranjeze o vizită a lui De Gaulle în România. Doi ani au fost intenşi. După doi ani de tensiuni diplomatice, la un moment dat, pe undeva prin Extremul Orient, ambasadorul României, întâlnindu-se cu ambasadorul Franţei, dădea un ultim semnal pentru invitarea lui De Gaulle în România. Ciocnind o cupă de şampanie, ambasadorul României îi face ultima aluzie ambasadorului Franţei: „preşedintele dvs. e o mare personalitate, preşedintele nostru ar fi bucuros să îl aibă oaspete cândva“. Răspunsul s-a dat peste două săptămâni, la o altă recepţie prin nordul Europei, când ambasadorul francez a spus: „frumoasă ţară e România, preşedintele nostru ar fi bucuros s-o viziteze“. Era semnalul că e de acord să vină şi atunci a fost lansată invitaţia oficială. Iar Grigore Geamănu, profesor de Drept Internaţional şi secretar al Consiliului de Stat pe vremea aceea, spunea într-un cerc restrâns că a fost firească această zbatere, pentru că nu puteam să facem o invitaţie ca ea să fie refuzată. Geamănu spunea că e ca şi cum un bărbat care vrea să ceară mâna unei domnişoare n-o face niciodată decât atunci când ştie că răspunsul va fi „da“.
Şi iată că, după atâta tevatură, după atâta muncă şi atâtea eforturi, De Gaulle primeşte invitaţia şi-i dă curs, numai că, tocmai când era în vizită la noi, au început manifestările în Franţa. Era în mai 1968. Puţin mai târziu urma un referendum şi el pleca de la putere, deci tot efortul a fost degeaba. Şi nu a fost singura dată.
Alte ghinioane diplomatice ale lui Ceauşescu
Pe urmă, Ceauşescu a făcut o combinaţie cu şahul Iranului. Pe baza înţelegerilor şi prieteniei cu şahul, a pus temeliile unei industrii de prelucrare a petrolului cam pentru 35 milioane tone de petrol, când toată producţia noastră era de sub 10 milioane de tone. Şi iată, cade şahul Iranului şi creşte şi preţul petrolului. Cât era 2 dolari barilul de petrol, industria noastră, pregătită să proceseze 35 milioane de tone, era foarte profitabilă. Dar când a explodat preţul petrolului, de la 2 dolari barilul s-a dus undeva în cer, toată industria noastră n-a mai fost profitabilă. Am menţinut-o cât am menţinut-o, chiar până în 89, dar nu a mai adus profit. Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Nixon, a avut o inspiraţie divină, aş putea să spun, că în timpul cât Nixon nu era încă preşedinte, era cam pe linia a doua, a făcut un turneu în zona asta şi toţi şefii de stat europeni l-au plasat unor demnitari de rangul doi-trei. Ceauşescu s-a decis să-l primească şi Nixon n-a uitat, când a devenit preşedinte, a venit să-l viziteze pe Ceauşescu. Dar a căzut şi Nixon.
Acum, dacă-mi spuneţi, într-adevăr, un şir de ghinioane.
Nu s-au terminat. Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Willy Brandt. Eu am fost într-o delegaţie de jurnalişti români care trebuia să-i ia un interviu lui Brandt, înainte ca să-l primească pe Ceauşescu în vizită şi ţin minte că erau pregătiri intense în Germania pentru primirea lui Ceauşescu. Brandt s-a întâlnit cu delegaţia noastră de jurnalişti, noi am dus întrebările – atunci era un protocol mai complicat, trebuia să te duci cu întrebări avizate la nu ştiu ce niveluri pe aici. Şi Brandt a primit întrebările, a zis, râzând, el fusese ziarist cândva: „Grele întrebări. Haideţi să vă plimbaţi vreo 10 zile prin Germania, cât timp mă gândesc eu la răspunsuri“. Era o glumă sau un pretext ca să ne invite să vizităm Germania 10 zile. Şi a fost o vizită foarte interesantă, am ajuns şi prin bazinul Ruhrului, unde era o companie de construcţii de maşini, cea mai mare din Piaţa Comună, GHH, „Coliba bunelor speranţe“, în traducere, făcută acum 200 de ani, o mică întreprindere care a avut noroc, a prosperat şi a ajuns cea mai mare companie de maşini-unelte din Piaţa Comună. Am avut o masă cu Consiliul de Administraţie de atunci. Nemţii
ne-au spus la masa aceea: „voi aţi făcut o industrie foarte bună, specialiştii noştri vă invidiază, dar fiţi atenţi că n-aveţi bani s-o retehnologizaţi. În 10 ani o s-o pierdeţi“. Am pierdut-o în 8 ani. La începutul anilor 80 pierdusem deja ce reprezenta profitabilitate în această industrie. Până în 1989, această industrie s-a degradat. Dar a căzut şi Willy Brandt. Ceauşescu a fost într-adevăr la el, dar, la foarte puţin timp după vizita asta, lui Brandt i-au plasat sovieticii un secretar din KGB şi s-a terminat şi cu el.
Terapia de şoc după 10 ani de terapie de şoc
Împrejurările astea l-au făcut pe Ceauşescu să-şi mute atenţia dinspre Occident spre Orient şi l-a impresionat mai mult Coreea. Modelul coreean a câştigat teren, i-a schimbat total modul de a gândi, modul de a lucra şi tot ce ţinea de viaţa noastră. România a devenit o economie închisă, o ţară închisă. Nu mai făceam importuri, nici de tehnologie, nici de informaţii. Inginerii nu mai aveau informaţii despre ce se întâmpla în Occident. Cunoştinţele se înjumătăţeau repede, în toată lumea era o perioadă de dezvoltare, dar n-aveam acces la ele. Aşa că s-a dus de râpă şi industria. A urmat şi o încetare de plăţi în 81, care practic ne-a aruncat la periferia zonei financiare, în aşa fel încât pentru 15 ani n-am mai avut acces pe pieţele de capital pentru nici un împrumut. Ceauşescu s-a supărat şi a decis: toată datoria externă v-o dau înapoi repede. Şi atunci noi am avut nouă ani de şoc, a fost şocul plăţii datoriei externe. În 89, când a plecat Ceauşescu, se terminase şi plata datoriei externe, era epuizată şi România, era epuizată şi economia românească. Occidentalii au venit la noi cu teza terapiei de şoc. Ce terapie de şoc să mai faci după 10 ani de terapie de şoc? Poporul ăsta nu mai rezista. Şi atunci au fost introduse strategii de protecţie socială. Dar ce protecţie socială să faci, când n-ai protecţie economică? Economia nu era protejată şi drept urmare n-am avut bani pentru protecţia socială. Din cauza asta bugetele s-au tot şubrezit. Au venit la putere partide care au plusat pe protecţia socială, dar n-aveau nici bază bugetară, nici bază economică. Şi astfel ne-am trezit în zilele noastre cu un buget care practic a făcut infarct. Astăzi avem un buget care s-a dezechilibrat rău de tot şi ne chinuim să vedem cum o scoatem la capăt, ceea ce nu e simplu.
Înseamnă că o să rămână cu cicatrice de infarct şi cu riscul de alte infarcte?
Spre deosebire de trupul uman, trupul economic are posibilitatea de a se redresa fără să mai facă alte infarcte.
Economia de piaţă specifică sistemului socialist
Ce făcea Banca Naţională în timpul lui Ceauşescu, pe care l-aţi evocat?
Banca Naţională devenise bancă specifică economiei de comandă şi lucra ca într-o economie de comandă. Undeva se făceau planuri şi toate creditele erau planificate. Iar de la Baca Naţională se dădeau credite direct, nu ca acum, în economia de piaţă, când creditele sunt date de băncile comerciale, cu garanţii, cu dosare de credit, cu respingeri. Totul era planificat şi Banca Naţională făcea controlul prin leu, adică încerca, cât se putea atunci, să ţină strâns economia care avea tendinţe de alunecare, de cădere.
Era cât de cât creativitate şi atunci?
Era un soi de creativitate. Chiar mai mult de atât, era o încercare disperată de a menţine economia în condiţii de comandă. Dar vremurile erau grele şi leul era atât de puternic îngenuncheat, încât prin anii 80 nici mita nu mai era acceptată în lei; se cereau produse. De altfel, prin anii 80 am început să vorbim despre un fel de economie de piaţă specifică sistemului socialist.
Vreţi să ziceţi de piaţă neagră?
Nu, piaţă gri. Întreprinderile de stat aveau tot mai greu acces la bunurile cu care se aprovizionau, chiar şi la materialele cu care lucrau. Comitetul de Stat făcea planificarea, dar pe piaţă nu se găseau produse şi atunci practic devenea o piaţă liberă, în sensul că cine dădea mai mult primea materiile prime pentru care avea aprobare de plan. Ce înseamnă asta: cine dădea mai mult? Se căutau produse şi întreprinderile îşi umflaseră serviciile de aprovizionare, lucrau câte 60 de oameni la aprovizionare şi toţi oamenii ăştia străbăteau ţara încărcaţi ca nişte hamali. Foarte multe întreprinderi îşi făceau, de pildă, fabrici de mezeluri, făceau cârnaţi şi se băteau care mai de care să facă cârnaţi mai căutaţi, tot mai căutaţi la Galaţi, de pildă, de unde luau tablă, sau unde se dădea sârma, la Buzău. La Găeşti erau frigiderele, la Timişoara era Comtim, cu produse din carne. Directorul de la frigidere vorbea cu directorul de la Timişoara şi-i spunea că la Găeşti nu mai găseşte carne şi directorul de la Timişoara îi spunea că ei nu mai au frigidere şi făceau între ei un schimb. Era o nebunie întreagă, câteva cercuri, primul cerc erau serviciile de aprovizionare, în cercul doi intrau directorii între ei în legătură, în cercul trei intrau chiar primii secretari de judeţ şi se înţelegeau între ei: unul dădea carne, altul dădea lapte. Leii nu mai aveau căutare, nici pe piaţa neagră nu mai erau bani, era whisky, Kent şi cafea, iar sticlele de whisky se plimbau pentru că nimeni nu mai desfăcea sticla de whisky, era ban, se plimba de colo-colo, nu bea nimeni.
Acest tablou arată altă faţă decât cea pe care o privim de obicei, cam maniheist, tinerii nu ştiu şi nu înţeleg cum era atunci un fel de economie naturală, schimb de produse.
Dar era o economie naturală mai sofisticată. Practic erau nişte bani care umblau.
În anul 90 aţi venit chiar de la început la BNR?
În 96. În 90 eram jurnalist. Deci am văzut ca jurnalist şi culorile primilor ani. Eu pot să spun, mi-e teamă că sună a laudă, dar cred că sunt, la această oră, în România, unul dintre puţinii oameni care ştiu de la faţa locului ce s-a întâmplat cu economia românească. Pentru că am umblat prin ţară şi ştiu când s-au bătut primii ţăruşi, când au fost numiţi primii directori. Am călătorit mult prin ţara asta, îmi plăcea să mă duc şi la oameni pe acasă, ştiam cum trăiesc şi directorii, şi inginerii, şi lucrătorii, îi cunoşteam pe mulţi dintre ei direct, stăteam de vorbă mai omeneşte, dincolo de planul oficial. Ştiam un lucru foarte important şi foarte grav: că în ţara asta lipsea un lucru esenţial – o bună organizare a muncii. Un tânăr de azi ar putea zice: „auzi, organizarea muncii, asta ne trebuie!“. Căci tânjim după un stil modern de organizare a muncii. Dar asta ne trebuie! Eram tânăr jurnalist la Scânteia tineretului, când i-am luat un interviu academicianului Nicolae Gh. Lupu, atunci, la începutul anilor 60, cel mai mare medic al românilor, despre succesul în profesie. Şi la sfârşit nu ştiu ce mi-a venit mie să întreb: „d-le academician, ce credeţi că nu ştiu românii că nu ştiu?“. A zâmbit, a stat puţin, s-a gândit şi a zis: „O să-ţi răspund, dar să nu scrii asta că ne arestează pe amândoi. Uite, în clipa asta îl am internat la mine în clinică pe Dumitru Coliu“. Era un tip din echipa de sus, de conducere, din jurul lui Gheorghiu-Dej. Academicianul Lupu îşi permitea să zică multe, vorbea pe şleau, doar era şi medicul lui Dej, aşa că i-a spus lui Coliu: „voi, comuniştii, aţi organizat foarte bine nişte lucruri, dar e degeaba, fiindcă n-aţi învăţat şi nici nu veţi învăţa cum să organizaţi munca“. Apoi, profesorul a adăugat: „Acum, o să regândesc vorbele pe care i le-am spus lui Coliu: nu ei, comuniştii, ci noi, românii, nu ştim şi nici nu vom şti multă vreme de aici încolo cum să organizăm munca. Şi din cauza asta nici nu vom fi bogaţi“. Nici până azi n-am învăţat să organizăm munca, dar nici nu ştim că nu ştim s-o organizăm.
Organizarea muncii = management, leadership, colaborare
Foarte adevărat. Acum, să ne întoarcem şi să vorbim despre începuturile Băncii, despre cei care au construit ţara, banca. Nici ei nu ştiau cum este organizarea muncii. Ori ştiau?
Foarte multe lucruri bune s-au petrecut în anii când a luat fiinţă Banca Naţională, şi mai înainte, când s-a născut leul, în 1867. În 1880 s-a înfiinţat Banca Naţională, în 1881 a apărut ideea construcţiei acestui palat şi s-a aprobat construcţia în parlament. Toată această perioadă este foarte strâns legată de Regele Carol I. Venise un neamţ la cârma României. Ce înseamnă azi organizarea muncii? Înseamnă un complex de trei factori fără de care nu ne mai putem mişca în lume. Şi aş zice că, dacă ne imaginăm un tablou cu trei coloane, unde scriem pe o coloană management, pe altă coloană leadership şi scriem pe altă coloană colaborare, aceste trei lucruri împreună reprezintă cheia succesului în lumea noastră. Cine are această cheie reuşeşte, cine n-o are se zbate ca peştele pe uscat. Noi vorbim azi foarte mult despre management şi mulţi prin lume zic că managementul este totul. Când Japonia a intrat în criză, au zis: ce s-a întâmplat cu managementul japonez? Ei bine, nu mai merg lucrurile aşa. Merg numai împreună. Managementul lângă leadership şi amândouă lângă colaborare. Văzusem cândva o revistă foarte bună, din perioada interbelică, se numea Trup şi suflet. Ei bine, managementul şi leadershipul sunt exact trupul şi sufletul. Managementul este trupul, leadership-ul este sufletul.
Faceţi o diferenţă între ele.
Cred că am citit 40-50 de cărţi despre management, dar în niciuna n-am găsit o subliniere atât de simplă şi de sugestivă ca în povestea pe care mi-a spus-o un inginer român care conducea un şantier în Egipt în perioada de dinainte de 89. El făcea construcţie de fabrici şi şantierul lui era vecin cu un mare şantier al unei companii care construia acolo, în Egipt, o cale ferată. O companie teribil de bine organizată, care construise Transamazonia, o linie în Brazilia, pe un teren accidentat, unde reuşiseră să o facă la nivel zero. Şi directorul şantierului de la calea ferată l-a invitat pe vecinul lui român să-l viziteze. Românul l-a întrebat la un moment dat: „dar unde sunt stocurile?“, iar gazda s-a întors către el: „ce stocuri?“ „Păi, stocurile, cum lucraţi?“ „N-avem nevoie de stocuri, ce stocuri? Eu am un terminal în Europa şi unul în America. Sunt în continuă legătură cu ele, planurile mele sunt exacte, ştiu exact ce atac în fiecare zi şi de ce materiale am nevoie, pe cele două terminale de pe glob cu care sunt în legătură continuă, oamenii noştri au grijă ca materialele să fie aici cu o zi înainte. Atac direct frontul, nici nu imobilizez bani degeaba, nici nu păstrez materiale, nu am nevoie de spaţii de depozitare, totul vine şi curge şnur“. La care românul întreabă: „şi dacă nu vine?“. Întrebare firească pentru un inginer român, care n-avea prea multe legături cu managementul modern. La care, tot firesc, omul care lucra într-o altă sferă de gândire şi înţelegere a lucrurilor s-a întors către el şi teribil de mirat l-a întrebat: „cum adică, dacă nu vine?“. Al nostru nu înţelegea ce înseamnă să meargă treaba şnur, iar străinul nu înţelegea cum să nu vină, pentru că „totul merge şnur aici, noi suntem o companie care prin asta cucerim lumea, câştigăm contracte şi suntem şi aici, în Egipt“. Deci ăsta este managementul, totul fixat la milimetru, trupul, cu creierul, totul organizat perfect. Sufletul, lidershipul, înseamnă conducătorii care au viziune, care însufleţesc, care duc înainte. Iar colaborarea este cea care leagă lucrurile, sistemul care leagă totul între management şi leadership. De ce am spus toate astea? Am plecat de la Carol I. V-am dat un exemplu de management şi am spus că ăsta este lucrul cel mai semnificativ pentru mine, management înseamnă să funcţioneze totul ca ceasul. Dar degeaba funcţionează totul ca ceasul, dacă nu însufleţeşte nimeni maşina şi o lasă rece. Ce înseamnă leadershipul care însufleţeşte? Ce exemple de leadership teribil ştiu eu în lumea asta? Ştiu, de exemplu, că în primele clipe de război, Churchill s-a adresat poporului britanic şi i-a zis: „eu în clipa asta nu pot să vă ofer decât lacrimi, sânge şi muncă“. Era o atitudine de leader care însufleţea, aşezând în faţa poporului tabloul grav al unui timp dramatic. Churchill, felicitat după o conferinţă că a improvizat foarte bine, a răspuns: „o săptămână am lucrat la improvizaţia asta“.
Spontaneitatea pregătită a liderilor
Adică nu era atât de spontan cât părea.
În momente din astea e nevoie nu să fii spontan, ci să-ţi pregăteşti spontaneitatea. A fost un exemplu. Pe ce se baza el? Pe un fapt din istorie, popoarele care au câştigat în istorie de cele mai multe ori au răspuns la provocări. Asta era provocarea: lacrimi, sânge şi muncă, altceva nu pot să vă dau! Într-un anumit moment al istoriei, 7 noiembrie 1941, când nemţii erau la poalele Moscovei, şi Stalin a avut o inspiraţie teribilă de leader. Nemţii spuseseră că fac Crăciunul la Moscova, ăsta era planul lor. Stalin ce-a făcut? A organizat o paradă de 7 noiembrie în Moscova şi urmau să defileze în Piaţa Roşie, în faţa tribunei oficiale, trupele din linia întâi. Ele veneau, treceau prin faţa tribunei şi plecau. Înainte de defilare, Stalin urma să ţină o cuvântare. El avea o confidentă, o marxistă înrăită, şi, pregătindu-şi cuvântarea pe care urma s-o rostească, a chemat-o pe confidenta lui să-i citească cuvântarea. Era un apel la Maica Rusia, în pericol de moarte, şi chema în sprijin toate marile figuri ale istoriei Rusiei. Marxista a ascultat îngrozită şi a zis: „cum, tu mâine vrei să invoci toate umbrele astea în Piaţa Roşie?“, la care Stalin răspunde: „dar tu ce crezi, că îi batem pe nemţi cu marxism-leninismul?“. Iată o inspiraţie de leader. El era un criminal. Dar era şi un leader...
Şi a câştigat războiul pentru Rusia şi i-a dat o putere extraordinară după război.
Vreţi să vă dau un exemplu şi cu Ceauşescu.
68?
68, dar, ca să înţelegeţi, trebuie să vă povestesc ce mi-a povestit un profesor din Dâmboviţa despre Ceauşescu, care a fost să potolească o răzmeriţă în timpul colectivizării.
La Vadul Roşca?
Nu mai ţin minte unde. Oamenii s-au revoltat şi s-au adunat la căminul cultural şi de la centru l-au trimis pe Ceauşescu să împace lucrurile. Era pe la început şi încă nu voiau să intervină în forţă. Până la urmă au intervenit în forţă şi i-au arestat pe ţărani, i-au dus pe la Canal, dar ăsta era un moment în care încă mai încercau negocieri. Ceauşescu s-a dus, a intrat în căminul cultural, oamenii erau acolo, agitaţie mare. El, fotografiind lucrurile, într-o secundă şi-a dat seama care era situaţia. Oamenii erau agitaţi şi el s-a gândit probabil repede: dacă spun că sunt Nicolae Ceauşescu, secretarul organizatoric al Partidului, probabil că asta ar agita şi mai mult lucrurile. Şi atunci ce a gândit: ăştia toţi sunt bărbaţi, au făcut armata, deci ce le spun? A ieşit pe trepte, le-a spus: „sunt generalul Ceauşescu. Toată lumea zece paşi înapoi!“. Şi toţi au făcut zece paşi înapoi, după care s-a făcut linişte şi a putut să le vorbească. Iată cum i-a păcălit, hipnotizându-i. Această scenă s-a repetat în alt fel în 68. Trupele Tratatului de la Varşovia au intrat în Cehoslovacia, la radio erau comunicate alarmiste, dar se vedea clar poziţia României. Oamenii au început să se adune în Piaţa Palatului. Sigur, s-a făcut şi mobilizarea de rigoare, dar atunci s-au adunat vreo 200.000 de oameni în Piaţa Palatului. Pe la orele 13, cred, Ceauşescu a apărut cu toată suita de conducători. A ieşit din Palatul Regal, era un tunel pe dedesubt şi puteau să treacă prin tunel, dar puteau să se întâlnească în Palatul CC şi, după ce vorbeau şi hotărau ce fac, puteau să iasă la mulţime. Nu. A ieşit din Palatul Regal, cu toată suita lui, cu Maurer şi toţi ceilalţi, s-a făcut un culoar şi a trecut prin toată mulţimea asta până la CC. S-a urcat la tribună. Avea un discurs scris. El recurgea la un stereotip: „dragi tovarăşi şi prieteni“. Şi cine i-a făcut cuvântarea atunci a început-o aşa: „dragi tovarăşi şi prieteni“. Ei bine, Ceauşescu a venit, a zis, cu foile în faţă, „dragi tovarăşi şi prieteni“ şi a avut sclipirea aia a lui pe care a avut-o şi în faţa căminului cultural. A lăsat foile jos şi a tunat în microfoane: „cetăţeni ai ţării româneşti!“. Această vorbă nu mai fusese rostită de mult în România. A avut un efect teribil. Vă pot da şi alte exemple despre ce înseamnă leaderi care intervin instantaneu.
Carol l a vorbit primul despre restructurare
Şi Carol l era un asemenea lider?
Carol I era neamţ, un tip foarte riguros, foarte corect, aşa cel puţin spun istoricii, şi nu era un spontan. El nu a intrat în istoria României rostind nişte vorbe care să înflăcăreze şi care se pot şi stinge foarte repede. După ce Ceauşescu a electrizat masele, mulţi intelectuali au început să intre în partid, dar pe urmă ecoul acelor vorbe s-a stins şi el n-a mai putut să susţină elanul ce s-a născut atunci. Elanul ăsta s-a pierdut şi până la urmă s-a schimbat în reversul lui.
Să ne întoarcem la Carol.
10 Mai 1866 – încoronarea lui Carol I ca domnitor al României. Ce zice Carol în acea zi de 10 mai 1866? Pronunţă pentru prima dată în istoria României, într-un moment oficial, cuvântul „restructurare“. N-a avut nici un ecou. Vorba asta a trecut, dar el a rămas cu gândul că noi trebuie să facem restructurare. Şi nu întâmplător a spus cuvântul ăsta. N-a înflăcărat, dar a perseverat. N-a aprins spiritele, dar a adus în ţară oameni care să cunoască problemele economiei moderne, consultanţi, arhitecţi. Şi ţara a început să se dezvolte într-un sistem de cercuri concentrice. A dezvoltat şcoala românească şi a început să ia avânt invăţământul superior. Existau deja Universitatea de la Iaşi, înfiinţată în 1862, şi Universitatea Bucureşti întemeiată la 1864, era deja un spirit când a venit el, dar cu sistemul centrat pe cele două universităţi s-a format primul cerc al învăţământului. A urmat un al doilea cerc, al primelor stabilimente industriale româneşti, pe urmă reţeaua căilor ferate, pe urmă reţeaua financiară, cu leul românesc, cu înfiinţarea băncii centrale. Tot acest sistem a însemnat restructurare, cuvânt pe care astăzi îl auzim foarte des. Ce nu avem noi astăzi? N-am reuşit să facem restructurarea. De-asta ni se întâmplă tot ce ni se întâmplă. Noi batem toba cu restructurarea din 90. O spusese şi Ceauşescu, a încercat şi el o restructurare şi chiar a şi făcut un sistem de plan, mii de cercetători şi mii de economişti au lucrat la strategia lui Ceauşescu de restructurare. A rămas literă moartă că nu avea bani.
Dădeau din când în când nişte oameni afară.
Aia nu e restructurare. Aşa se zicea. Acum auzim adesea că sectorul privat a făcut restructurare. N-a făcut nici o restructurare. A dat oameni afară şi i-a scos în şomaj şi a micşorat salariul. Deci, restructurarea personalului, ca să nu mai împovăreze companiile cu prea mulţi oameni, şi a micşorat salariile, ca să nu mai împovăreze cheltuielile, dar restructurarea în adevăratul sens al cuvântului, pe organizarea muncii, nu s-a făcut. Şi nu avem şanse să se facă imediat.
Economia românească în interbelic
Vorbiţi de sectorul privat?
Nu numai sectorul privat. N-am reuşit să facem o restructurare a bugetului şi până nu o facem nu ieşim din încurcătura asta. Mulţi se întreabă: dar ce a făcut Carol I, că el era rege, deci n-a construit el nimic. Carol l a adus un suflu nou şi a încercat să-i lămurească pe cei care răspundeau de treburile ţării că e nevoie de ceva ordine în ţara asta şi de ceva organizare. După el, lucrurile s-au risipit. Perioada interbelică a avut şi ea un suflu. Leadershipul a fost foarte bun în perioada interbelică. Managementul n-a fost bun. Iată că, dacă nu sunt toate trei în tablou, managementul, leadershipul şi colaborarea, nu facem prea mare lucru. În interbelic noi scosesem capul, lucrurile mergeau în sus, cel puţin ca tendinţă. Apăruseră câteva stabilimente care susţineau leul. La Braşov apăruse IAR, o mare fabrică de avioane, făceam avioane care băteau multe avioane din lume, în război avioanele noastre au făcut minuni. Apăruseră locomotivele lui Malaxa. Aveam petrolul, care era jumătate avantaj comparativ, că ni-l dăduse Dumnezeu, jumătate avantaj competitiv, că am ştiut să-l valorificăm bine. Grâul românesc era bun, când ajungea la Paris, în vitrinele patiseriilor din capitala Franţei apăreau afişe cu „avem făină românească“. În timpul războiului, un demnitar neamţ îi scria lui Hitler de la Bucureşti: „într-o Europă care moare de foame este imoral că aici se comercializează 11 sortimente de franzelă“. Iar Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei, spusese într-o conferinţă că leul este la acea oră cea mai bine acoperită monedă din Europa. Şi aşa era, inclusiv cu cele 240 tone de aur din rezerva Băncii Naţionale. Această rezervă a Băncii Naţionale a jucat mereu roluri importante în istoria ţării. În sistemul acesta de cercuri concentrice, leul a apărut ca factor de organizare, într-un moment în care era mare haos în ţară. Au fost organizate finanţele în jurul leului. Pe urmă a apărut Banca Naţională în 1880 şi totul s-a schimbat, pentru că banca a jucat un rol important, şi s-a văzut bine în timpul primului război mondial, pentru că practic războiul a fost finanţat de BNR. De asemenea, s-a văzut bine în perioada de impuls din anii interbelici. Pe urmă a venit sfârşitul războiului, leul a fost îngenuncheat, economia românească a fost îngenuncheată. Ridicările de fabrici, de combinate s-au făcut greu şi cu capital străin, cu împrumuturi, pentru că din păcate n-am reuşit să atragem investitori străini aici. Pe urmă, s-a produs năruirea în condiţiile amintite deja. Banca Naţională şi-a reluat rolul după 1990. Practic, a reclădit leul, a asigurat întâi convertibilitatea parţială, pe urmă convertibilitatea deplină a monedei, a asigurat stabilitatea monetară, a asigurat evitarea intrării României în încetare de plăţi. Deşi de multe ori s-a cântat acest prohod pe planetă şi mari agenţii financiare şi de rating, inclusiv FMI, spuneau că România intră în încetare de plăţi, iată că nu s-a întâmplat. Dacă România intra în încetare de plăţi în 1999, creşterea economică de nouă ani, din 2000-2008, nu putea să aibă loc. Aşa că, iată lucrurile au mers în această ordine şi Banca Naţională şi azi are un rol foarte important, în sensul că este de multe ori, pe terenul de joc, jucător în apărare, salvează goluri unde ele sunt de multe ori gata făcute, cum se spune în fotbal.
Să nu lăsăm ţara să se înece în butoiul cu miere
Dar oamenilor le e greu să înţeleagă de ce, dacă lucrurile au mers bine până în 2008, ne trezim brusc, în acest moment, în situaţie catastrofală? Deci acum doi ani totul era bine şi acum, dintr-o dată, suntem la marginea prăpastiei.
Nu sunt politician şi nu vreau să fac o analiză politică. Analizele politice să le facă politicienii. Nu vreau să departajez lucrurile – şi subliniez, nu că evit, nu vreau – să departajez lucrurile în funcţie de ce partid a fost la guvernare, ce guvern a fost în Palatul Victoria, cine şi cum a condus treburile în ţară în această perioadă. Eu văd lucrurile aşa şi fiecare partid să-şi ia partea din ce ştie că s-a întâmplat. Am intrat în NATO şi asta a fost o schimbare importantă pentru România, am intrat în UE, la 1 ianuarie 2008, şi asta a însemnat o altă foarte importantă schimbare pentru România. Stabilitatea asigurată de NATO şi perspectiva dată de intrarea sigură a României în UE în ianuarie 2007 au făcut ca, începând de prin 2004, să ne trezim în România cu valuri de valută care treceau graniţa şi veneau peste noi, aşa cum vin inundaţiile acum. Am văzut la televizor o scenă îngrozitoare cu oameni din nu ştiu ce localitate din Moldova, fugind disperaţi şi voci strigând „vin apele, vin apele“. Ei, de multe ori această imagine o am eu despre acei ani, 2004-2008, aşa veneau banii peste noi şi nu ştiam ce să facem cu ei, nu eram pregătiţi pentru a valorifica atâţia bani câţi intrau. Şi atunci, Banca Naţională a trebuit să joace un rol pe care puţini îl înţeleg şi îl apreciază. Deviza a fost: să nu lăsăm ţara să se înece în butoiul cu miere. Poate că pare o glumă. Dar nu e o glumă. Aici, la Banca Naţională, s-a înfiinţat o pensiune pentru surplusul de bani pe care nici populaţia, nici economia nu reuşeau să-i atragă, o pensiune în care banca centrală trăgea banii în plus de pe piaţă, îi aducea aici pe cheltuiala ei, oferindu-le un pat cald şi trei mese bune. Pentru că banii ăştia veneau aici şi stăteau. Ei nu puteau fi atraşi de companii – pentru că erau mulţi şi economia nu era pregătită să-i folosească –, iar populaţia nu avea bonităţi.
Ce înseamnă bonităţi?
Capacitatea de a rambursa un împrumut. Cine venea cu banii ăştia, zicea: vi-i dăm, dar care e capacitatea voastră de a da înapoi aceşti bani în 20-30 de ani? Nici companiile nu aveau bonităţi. Foarte multe companii, deşi aveau nevoie ca de aer şi de soare de valuta asta, nu puteau s-o atragă pentru că nu aveau ce face cu ea, nu erau pregătiţi de a începe procese de organizare tehnologică, de organizare economică şi de restructurare. Şi nu aveau ce face cu banii ăştia, banca centrală îi lua şi-i ţinea în rezervă până în clipa în care îi dădea pe piaţă înapoi. Pentru că, dacă ar fi fost pe piaţă, ce produce moneda în exces? Inflaţie. Am fi avut inflaţie de nu o puteam duce şi, ca să nu avem inflaţie mare, BNR aducea banii aici, îi ţinea în rezervă şi le dădea drumul încetul cu încetul, pe măsură ce ei puteau fi absorbiţi. În acei ani în care cam toţi risipeau, banca centrală a adunat rezerva pe care o are acum, de 35 miliarde de euro, pe care o ţinem foarte strâns, pentru că, pe de o parte, asigură credibilitatea statului, iar pe de altă parte, asigură rezervorul din care e plătită datoria statului. Şi, totodată, această rezervă este un motiv de încredere că băncile au lichidităţi în orice clipă, că nu intră ţara în încetare de plăţi. Emisiunea monetară e bazată pe această rezervă. Noi am făcut emisiune monetară în funcţie de valuta care a intrat în ţară şi pe care am atras-o la Banca Naţională. Şi când emisiunea a fost în exces, am atras înapoi şi bani româneşti. A fost un joc de reglaje fine, Banca Naţională a stat cu arma la picior în fiecare clipă.
Şi acum?
Acum nu putem să spunem că noi, societatea românească, în perioada aceea, am făcut o politică economică în ţară de aşa natură încât am asigurat creşterea economică, iar acum e o politică economică aşa de proastă, încât nu avem creştere economică. Nu. Atunci a fost boom, în condiţiile în care valuta venea peste noi în valuri. Acum e criză. Atunci n-am fost pregătiţi pentru a valorifica banii mulţi care veneau în ţară, acum nu suntem pregătiţi pentru a face faţă crizei. Şi iată, din cauza asta, infarctul bugetar de care am vorbit.
Să zicem că se iau măsuri acum, sunt suficiente ca bolnavul să se însănătoşească?
Eu sunt atent la dezbaterile politice, care se desfăşoară de dimineaţă până noaptea. Toată lumea spune că există măsuri alternative, dar nimeni nu spune ce măsuri alternative ştie el care să scoată economia din criză. Lumea e în criză, banii sunt tot mai puţini şi mai scumpi. Băncile nu mai dau credite, nici populaţiei, nici companiilor. Ministerul Finanţelor are probleme cu bugetul şi împrumută de la bănci. Băncile dau credite Ministerului Finanţelor. De multe ori Ministerul Finanţelor plăteşte pensiile şi salariile din împrumuturile astea. E ca într-o familie. Gospodina adună lefurile care vin în casă şi, din suma disponibilă, care înseamnă lefurile adunate, face repartizarea pe cheltuieli şi spune: trebuie să luăm asta, asta şi asta. Bugetul este un sac unde se adună impozitul pe consum, care este taxa pe valoarea adăugată, şi multe alte impozite şi taxe. Astea sunt veniturile din sacul ăsta. Din ce se fac cheltuielile? Din impozitul pe consum, adică din taxa pe valoarea adăugată. Din impozitul pe salarii, şi cele bugetare, şi cele nebugetare, ia o cotă şi o strânge în bugetul ăsta. Pe urmă, taxa pe profit, adică taxa pe munca ţării – din munca ţării se face profit şi din profitul ăsta se calculează o cotă care este adusă în sacul bugetar. Taxa pe vicii – se plătesc trei accize.
Un viciu sunt şi drepturile de autor! Pentru că tocmai au fost impozitate.
Nu, sunt accizele: accize la carburanţi, la ţigări şi la alcool, astea sunt cele mai importante.
Şi cazinouri.
Nu se percep accize la cazinouri, acolo e o taxă specială. Şi acum începem să ne uităm cum sunt repartizările şi aici se vede clar faptul că noi, românii, nu ştim că nu ştim să organizăm munca în ţara asta: taxa pe viciu, care se încasează din vicii, aşadar, este mai mare decât taxa pe profit. Adică din profitul ţării, care înseamnă profit pe munca ţării, bugetul încasează mai puţin decât încasează pe viciile ţării. Asta e strigător la cer, dar e un adevăr. Pe urmă, TVA l-am văzut cu cifre în scădere. De ce? A scăzut consumul şi, scăzând consumul, şi taxa pe consum e mai mică, vin bani mai puţini. Am în vedere perioada de dinaintea creşterii la 24 la sută. Impozitul pe salarii e cu cifre în scădere, au scăzut salariile peste tot, în sectorul privat în special – a scăzut consumul. Numai taxa pe viciu e în creştere, pe patru luni din acest an. TVA scade cu 8%, ceea ce înseamnă că impozitele pe consum sunt mai mici cu 8%, dar impozitele pe vicii, taxa pe viciu creşte cu 0,4%, ceea ce înseamnă că românii n-au renunţat nici la fumat, nici la băut, nici la viteză – cele trei vicii fiind carburanţi, alcool, ţigări. Să vedem unde mai avem creşteri. A scăzut impozitul pe profit. După ce că suma pe impozitul pe profit este o sumă mai mică decât suma din impozitul pe vicii, în timp ce impozitul pe vicii creşte, impozitul pe profit scade cu 2,7% pe patru luni din 2010. Adunând, o să vedem că la cheltuieli – cheltuielile de personal, pe salarii – au scăzut cu 4,6% în patru luni pe acest an, faţă de patru luni din anul trecut. Dobânzile plătite au crescut cu 19,5%. Bugetul s-a împrumutat pentru că n-a făcut faţă singur şi a plătit dobânzi cu 19,5% mai mari. De asemenea, asistenţa socială a sporit şi ea. Veniturile scad, dar asistenţa socială creşte şi a sporit cu 13,4%.
De ce ?
Concepţia de stat social. Şi atunci, adunând cheltuielile de personal, adică pentru salarii, cu cheltuielile pentru dobânzi şi cheltuielile cu asistenţa socială, împreună reprezintă 64,4% din total cheltuieli. Dar reprezintă 80% din totalul veniturilor, ceea ce înseamnă că mai rămân numai 20% pentru marile cheltuieli ale bugetului. Cheltuielile cu bunuri şi servicii au crescut cu 3,1%. Deci înseamnă că primăriile, în special, au cheltuit masiv, făcând achiziţii de bunuri şi servicii. Mai departe, cheltuieli de capital, care înseamnă investiţii, au scăzut cu 10,6% faţă de anul trecut. Menţionez că au scăzut cu 10,6% nu faţă de o perioadă de boom, ci faţă de o perioadă în care a fost cea mai mare scădere economică, deci recesiunea cea mai puternică. Deci faţă de o perioadă de puternică recesiune, cheltuielile cu bunuri şi servicii, cheltuielile cu subvenţii, cheltuielile de capital, toate astea se înghesuie pe 20%. Şi din cauză că nu mai au loc, a explodat bugetul, a făcut un deficit mare şi ţara nu-l mai poate finanţa. Iar împrumutătorii mari ai ţării nu acceptă să finanţeze acest deficit, condiţia este: aduceţi deficitul la 6,8%, deci tăiaţi, tăiaţi, tăiaţi – tăiaţi! Şi pentru că n-au ajuns tăierile, trebuie să mai facă ceva în partea cealaltă, de venituri, şi s-a luat o măsură ca şi TVA, adică taxa pe consum, să crească şi ea cu 5 puncte procentuale, de la 19% la 24%. Şi iată că într-o încercare disperată nu de a scoate bugetul din infarct, ci de a-l aduce într-un stadiu cât de cât de ameliorare, adică până la 6,8% – condiţia aşa fusese, aduceţi-l la 6,8% şi mai discutăm, noi finanţăm bugetul din împrumuturi. Adică finanţăm acest deficit bugetar din împrumuturi, pentru că, în condiţiile în care cheltuielile cu salariile, cheltuielile cu dobânzile şi cheltuielile cu asistenţa socială ocupă 80% din totalul veniturilor, mai rămân 20% pentru toate celelalte cheltuieli ale statului român. Explodează deficitul, trebuie să-l aducem înapoi la 6,8%, şi condiţia este să ajungă undeva pe la 3% în anii următori.
Deci va continua aceeaşi politică de...
De strângere a bugetului. De austeritate.
Interviu realizat de GABRIELA ADAMEŞTEANU
