Pe aceeași temă
Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“ a redevenit o destinaţie căutată pentru mulţi bucureşteni, de toate vârstele. De vreo doi ani, directorul general al instituţiei, regizorul Răzvan Dincă, abordează cu curaj şi profesionalism, în conţinut şi formă, ceea ce s-ar putea numi noul concept al teatrului musical practicat aici. Încet, încet ne-a convins pe toţi că se poate. Că opereta nu e nici bătrână, nici prăfuită şi că pot exista sub cupola aceleiaşi embleme montări pe gustul unui public tot mai diversificat. Cu Romeo şi Julieta, de Gérard Presgurvic, în regia celebrului Kero, regizorul budapestan care şi-a adus la Bucureşti toată echipa de colaboratori, TNO a întrecut toate aşteptările. Un spectacol dinamic, năvalnic, pe măsura celebrei partituri, cu o distribuţie tânără, adolescentină am spune, care a aliniat la rampă un ansamblu de circa o sută de persoane, un triumf! Ştacheta a fost ridicată foarte sus şi tot ce a urmat, de la Vîsotski în regia lui Alex. Hausvater, la Royal fashion, creaţia lui Dan Puric, sau Voievodul ţiganilor, cu o admirabilă desfăşurare a corului în ipostaza dramatică pe care regizorul Răzvan Dincă a conceput-o, respiră dorinţa perpetuă de autodepăşire. Şi totul se petrece într-o atmosferă de bucurie a muncii şi succesului, pe care le asigură buna ordine şi disciplină a administraţiei. Trupa e în formă, performantă, vedetele se manifestă tot mai prestant. Un cuvânt în plus pentru marketingul eficient care se reflectă şi în bogăţia şi calitatea materialelor tipărite. Ca şi pentru programele adiacente de anvergură europeană iniţiate la TNO. Despre câteva dintre motivaţiile care animă activitatea tânărului director al instituţiei şi despre proiectele sale, mai noi şi mai vechi, în interviul de mai jos.
Aţi câştigat mandatul de director la Teatrul Naţional de Operetă cu un program revoluţionar. Necesar, au spus cei mai mulţi, pentru a dinamiza activitatea acestei instituţii de spectacol ceva cam îmbătrânită la acea dată. Punctul cel mai interesant al acestui program cred că a fost legat de revigorarea spectacolului de musical, dacă nu chiar naturalizarea lui în repertoriul tradiţional al acestui teatru. Ce succese puteţi comunica în acest sens?
Musicalul ocupă un loc important în politica teatrului şi cred că am reuşit, prin producţiile recente, să dovedim că scena locală a devenit un mediu propice pentru acest tip de spectacol. Am reuşit să depăşim dificultăţile impuse de absenţa unei şcoli care să asigure pregătirea vocală necesară pentru musical, am avut satisfacţia şi bucuria de a descoperi oameni talentaţi, care au realizat performanţe la cele mai înalte standarde. Cu Romeo şi Julieta, spre exemplu, am reuşit să cucerim atât publicul bucureştean, cât şi pe cel maghiar, în cadrul reprezentaţiilor bilingve din toamna lui 2009 şi primăvara lui 2010, iar acest succes ne-a dovedit încă o dată că musicalul bucureştean se joacă la standarde europene.
Romeo şi Julieta pare a fi o excepţie în repertoriul Teatrului de Operetă, dar şi un reper la care privim nu doar noi, spectatorii, ci şi, poate, dumneavoastră. Când se va repeta acest extraordinar succes?
Romeo şi Julieta este, într-adevăr, un spectacol de înaltă calitate, un succes în rândul criticilor şi al publicului. Poate este primul spectacol din istoria recentă a teatrului despre care putem vorbi că a creat manie în rândul spectatorilor, dornici de interviuri şi autografe cu soliştii care au dat viaţă celor două familii din Verona. Un spectacol extraordinar – da, pentru că am reuşit să cucerim nu doar publicul amator de musical, acel public ceva mai conservator, consumator avid de operetă, ci şi tineri care au venit pentru prima dată în sala TNO şi care au rămas alături de noi.
În ceea ce priveşte amploarea acestui fenomen, trebuie să ţinem cont că el s-a manifestat la nivel internaţional, la teatrele din Londra, Amsterdam, Budapesta, Moscova, Viena, unde se joacă în continuare, cu casa închisă, la ani buni de la premieră. S-au vândut şi milioane de discuri în întreaga lume. Şi, poate, dincolo de recunoaşterea internaţională a calităţii producţiei, mai este şi priza pe care o are acest musical rock, contagios de la prima audiţie.
Cum se împacă noua orientare a teatrului, respectiv spre music hall, cu tradiţia recunoscută a Teatrului de Operetă, instituţie cu profil unic în ţară şi cu un public fidelizat de-a lungul timpului?
Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“ este, într-adevăr, singura instituţie naţională care are ca obiect de activitate opereta, însă ar fi fost o mare pierdere pentru public şi pentru valoarea acestei instituţii dacă misiunea teatrului s-ar fi limitat la cea de ambasador al genului, izolându-se de celelalte forme ale artelor spectacolului muzical.
Această deschidere spre spectacolul muzical, care a început cu montarea unor spectacole ca Broadway – Bucureşti sau Cabaret, nu a însemnat însă o îndepărtare de repertoriul de operetă. Din contră, opereta a strălucit pe scena TNO în fiecare stagiune cu titluri clasice, precum Văduva veselă, Contesa Maritza, Voievodul ţiganilor sau Silvia.
E un dans pe sârmă, pe care îl executăm din dragoste pentru spectatori şi pasiune pentru ceea ce facem, un soi de echilibristică între clasic şi inovaţie, pe care ne-am propus să o ducem la perfecţiune, pentru a valorifica tot ceea ce avem mai bun atât în plan artistic, cât şi managerial. Am gândit aceste spectacole şi programe culturale pentru publicul TNO cu intenţia de a aduce constant ceva nou, însă fără a face rabat de la calitatea producţiilor.
Aş dori să remarc un suflu nou şi în privinţa repertoriului clasic de operetă, obţinut mai ales prin implicarea regizorului de teatru în montările acestor spectacole. Dumneavoastră personal aţi semnat câteva regii bune pe această linie de înnoire regizorală. Când v-aţi descoperit această vocaţie? Sau este o opţiune impusă de realitate? Mai vin şi alţi regizori de teatru spre operetă?
Pentru mine, pasul către spectacolul muzical a venit firesc, odată cu participarea în calitate de producător la montarea primului musical din Estul Europei, în 2003. Este vorba de Godspell, în regia lui Calvin McClinton şi coregrafia lui Edie Cowan. Experienţa de regie în teatru a fost un impuls pentru regia de operă, care s-a materializat în două spectacole la Opera Naţională din Bucureşti (Deceballo şi Flautul fermecat), iar apoi în regie de operetă şi musical la TNO „Ion Dacian“ (Contesa Maritza, Voievodul ţiganilor, Paris, mon amour).
Pentru a înţelege spectacolul muzical, venind din teatru, trebuie nu doar să înţelegi muzica şi să ştii să o descifrezi, ci şi să înveţi regulile care guvernează această scenă şi tip de spectacol. Tocmai de aceea, având experienţa trecerii dinspre teatru spre operetă şi musical, am decis să realizez o lucrare practică, un manual al regizorului de operetă. Şi asta pornind de la experienţa montării operetei Liliacul de Johan Strauss. Având sprijinul întregii echipe, acest „manual“ îşi propune să trateze nu doar munca regizorului cu sine însuşi în vederea pregătirii spectacolului, ci şi munca sa cu echipa de creaţie şi artiştii implicaţi în proiect.
Sunteţi în acelaşi timp un director foarte inventiv în privinţa programelor care diversifică şi complinesc activitatea de spectacol. Aş vrea să ne referim la acestea, începând cu Festivalul „Viaţa e frumoasă“, un succes evident, care a umplut de bucurie viaţa destul de ternă a Bucureştiului, chiar când e vorba de spectacole. Au fost prezente teatre din Ungaria, Rusia, Cehia, Franţa, Slovacia...
Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!“ este un proiect început în noiembrie 2008, când TNO a găzduit prima ediţie a acestui unic festival de profil în plan naţional. Succesul obţinut este rezultatul unui incredibil efort susţinut atât în plan artistic, cât şi tehnic şi administrativ, fiind un important pas înainte în politica de promovare a instituţiei. Am avut alături o echipă de oameni talentaţi, cu experienţă în sfera artelor spectacolului muzical, dar şi în organizarea unui festival de teatru naţional şi internaţional. Ajunşi la a treia ediţie, nu pot decât să întrevăd un viitor de succes şi o viaţă frumoasă acestui festival, care aduce Bucureştiul mai aproape de scena internaţională.
Festivalul a reprezentat, în acelaşi timp, o ocazie favorabilă pentru a lansa alte două importante proiecte cu implicaţii majore în activitatea şi gradul de performanţă al teatrului: EMTU – Uniunea Teatrelor Muzicale din Europa şi SCENART – Sprijin pentru competenţe în artele spectacolului din România.
Rezultatele fondării reţelei culturale EMTU, care îşi propune să îmbunătăţească şi să faciliteze producţiile de calitate în cadrul teatrelor semnatare (Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“, Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg şi Teatrul Karlin din Praga), dar şi să încurajeze schimbul cultural, s-au materializat pe scena TNO în două spectacole de succes: Romeo şi Julieta şi Silvia. Mai mult de atât, legăturile strânse şi buna colaborare dintre teatrele semnatare au stat la baza unei colaborări cu Andrey Alekseev, dirijor al Teatrului din Sankt Petersburg şi artist emerit al Rusiei, pentru opereta Liliacul.
Proiectul SCENART vizează un alt factor foarte important, şi anume îmbunătăţirea performanţelor personalului care activează în sfera artelor spectacolului muzical. Chiar dumneavoastră v-aţi referit la performanţa pe care am reuşit să o obţinem în cadrul departamentelor teatrului. Dacă până în momentul demarării acestui proiect reuşisem să eficientizăm resursele disponibile, proiectul realizat în parteneriat cu Accademia Teatro alla Scala din Milano reprezintă o inovaţie pe piaţa muncii din România şi un pas înainte obligatoriu în vederea obţinerii acestei performanţe în sfera artelor spectacolului muzical.
Mai aveţi cred de luptat cu inerţia presei de specialitate şi cu scoaterea teatrului de operetă din zona aşa-zis minoră a interesului cronicarului. Dar cred că aţi făcut şi în acest sens paşi importanţi. Dovadă chiar acest interviu. Cum puteţi oare sparge zidul de indiferenţă al unora ?
Faptul că mulţi au considerat şi încă mai consideră, din păcate, opereta drept un gen prăfuit şi facil este doar una dintre prejudecăţile cu care acest gen muzical se luptă de ceva timp. Faptul că o mare parte din presa de specialitate sprijină demersurile artistice pe care le întreprindem nu poate decât să ne bucure şi să ne încurajeze. Opereta este, prin însuşi datul ei, actuală, parodică, postmodernă şi cred că, doar promovând acest mesaj prin producţiile teatrului şi continuând politicile culturale ale produsului artistic de înaltă calitate, vom atrage atenţia unor noi segmente de presă şi public.
Care sunt proiectele pentru noua stagiune ?
În stagiunea următoare vom avea două proiecte foarte importante: opereta Liliacul, pentru care deja am început repetiţiile şi care va avea premiera la începutul stagiunii, şi Notre-Dame de Paris, un musical excepţional pe care îl vom monta cu sprijinul echipei de creaţie care a pregătit premiera franceză de la Palais des Congrès.
Continuând tradiţia anilor trecuţi, în luna noiembrie vă aşteptăm cu cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!“.
Interviu realizat de Doina Papp
