Pe aceeași temă
A mai publicat romanele Omuleţul roşu (2004), Zogru (2006), Lizoanca la 11 ani (2009), precum şi numerose povestiri, între care şi recentul volum Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti, un puzzle narativ.
Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau se află în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană, maghiară.
Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2008), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti (2006), Premiul revistei Convorbiri literare (2006), Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare (2008) ş.a.
Ţinuse acest bilet ani în şir, într-o casetă metalică, cumpărată cândva cu bomboane, o cutie ovală, cu două cununiţe de trandafiri pictate pe capac. Multă vreme îl păstrase ca să-l arate prietenilor, cu orgoliul posesorului de bunătăţi, gândindu-se la el ca la cea mai mare valoare trecută, prezentă şi viitoare. În perioada liceului avea câţiva prieteni care veneau duminicile pe la el şi care îl întrebau, aşa cum se întrebă despre animalele de companie, „Ce-ţi mai face Clintonul? Îl mai ai? Nu s-a şters pixul?“.
Se decolorase el puţin, dar era acolo, la fel de impresionant şi de viu ca în ziua de iulie. Apoi, pe măsură ce timpul se dezbrăca de amintiri, petecul de hârtie căzu şi el sub geana lânoasă a uitării.
Dar chiar şi-acolo, într-o minusculă capsulă, mai păstrează încă tăria celui mai teribil timp.
Pe la sfârşitul clasei a şasea era deja cineva. În foşnetul luminos al anilor 90, se vede, încă, plutind nimbat peste Piaţa Universităţii. Luase un premiu internaţional, iar lumea începuse să-l cheme pe la tot felul de întruniri selecte, aniversări, comemorări şi chiar la prezentări de modă, unde cânta la flaut ca un maestru. Însă de departe evenimentul cel mai important a fost întâlnirea cu Bill Clinton.
El şi-o studentă premiată pentru un soft deştept au fost aleşi să stea alături de preşedintele Americii, ca doi stâlpi inconturnabili ai naţiunii române.
Încă mult înainte, îl anunţase directoarea, chemându-l în biroul ei, de la Şcoala de Muzică, apoi tipul de la SRI şi încă alţi câţiva indivizi, care îi ştiau numele întreg şi toate realizările lui de flautist care abia împlinise 12 ani. „Artistul nostru, Vizitiu Octavian“, spunea directoarea, „o să ne reprezinte în faţa lui Bill Clinton!“. Iar el se şi vedea trăgând de-un lanţ argintiu toată Şcoala de Muzică, aşezată în şir indian, de la colegul de bancă, până la d-na Atanasiu, directoarea blondă ca o păpădie. Însuşi preşedintele Emil Constantinescu îi ştia numele, iar după aceea chiar şi babele de pe strada lui cârâiau pe la ferestre „Octa-Octa“, deşi până în acea vară, care fusese cu totul şi cu totul a lui Bill Clinton, ele nici măcar nu auziseră de el.
Ziua de vineri, 11 iulie, a anului 1997, încă străluceşte, ca orice lucruşor obsolescent, închis într-un sipet de aur, pe care mâinile emoţionate ale colecţionarului îl deschid o dată pe an.
Pe Bulevardul Bălcescu, în inima Capitalei, a fost ridicată o tribună, iar, de la Intercontinental până la Piaţa Romană, strada s-a transformat într-o mare de steguleţe cu stele albe şi de capete inflamate, care slobozeau urale periodic, sub soarele de iulie. Ferestrele blocurilor din jur erau camuflate ca în timp de război, căci pe la fiecare uşă trecuse cineva şi le spusese tuturor să ţină geamurile acoperite.
„Nimeni n-are voie să se-apropie de ferestre la mai puţin de un metru!“
„În casa mea!“ răspundeau oamenii. „Ce-o să-mi faci dumneata în casa mea, că doar nu mai suntem pe vremea comuniştilor!?“
„Dacă încălcaţi interdicţia veţi fi împuşcaţi pe loc!“
Aşa că ferestrele păreau toate îndoliate, acoperite cu storuri şi perdele groase spre care privea poate câte un ochi înfricoşat sau curios, dar nu într-atâta încât să stea înfipt în geam, ci doar încremenit în umbra asfixiată a camerei.
La tribuna improvizată, tapetată cu steagurile celor două ţări, n-au urcat decât patru persoane: Bill Clinton, Emil Constantinescu, softista premiată şi Octa. În spatele pupitrului erau aşezate trei jilţuri albe, iar la oarecare distanţă o băncuţă îmbrăcată în mătase, pregătită special pentru micul flautist.
Studenta a ţinut un scurt speech de bun venit, urmat de strigăte şi aplauze, al căror ecou s-a ridicat în soare până la etajul 25 al Intercontinentalului. Era o după-amiază de aramă, iar pe deasupra bulevardului care, din cauza steguleţelor agitate, părea un câmp de clematite, se simţea din când în când expiraţia asfaltului încins.
Rolul lui era ca, imediat după studentă, să-i spună două propoziţii celui mai puternic cetăţean al lumii şi să-i strângă mâna. Însă, în exaltarea generală, care cuprinsese tot bulevardul, şi-a dat seama că uitase discursul. Creierul îi era gol, iar în vârful urechilor pulsa toată viaţa amplă a acelei zile de iulie. Nici măcar nu s-a putut ridica de pe băncuţa tapiţată cu mătase de China şi nici măcar nu şi-a mişcat ceafa de pe steagul naţional, întins pe copertina din spatele tribunei. Faţa lui, de bucureştean bronzat, a umplut camerele miilor de televiziuni şi pentru două secunde bune toată lumea care îl venera pe Bill Clinton, nu doar din cartierele Capitalei ori de prin coclaurile Carpaţilor, dar şi din Arkansas şi chiar din Insulele Capului Verde, aflase de existenţa lui Octavian Vizitiu, nu neapărat ca purtător de nume, ci ca faţă încremenită pe fâşia galbenă a tricolorului românesc. Alături simţea genunchiul tremurător al softistei, iar dincolo de ea auzea râsul lui Bill, întrerupt de cuvinte al căror sens îi trecea în viteză pe lângă urechi.
În emoţia generală, Octa părea destins şi zâmbitor ca un erou.
Cât a vorbit Emil Constantinescu, a încercat să-şi revină, căutându-l din ochi pe tipul care îl adusese la tribună şi din a cărui siluetă înfăşurată în haine negre nu vedea decât ceafa încununată de un cablu ondulat.
Apoi, în minutele cocoşate şi chinuite, cât a durat discursul lui Emil, lumea din jur s-a luminat ca un ecran de cea mai bună calitate. Degetele albe ale lui Bill Clinton, faţa prietenoasă a unui tip răsărit din senin lângă braţul lui, spânzurat cu neglijenţă pe balustrada tribunei, în sfârşit, ciripitul softistei, care se apucase să se rupă-n figuri pe tema succeselor ei, toate amănuntele astea intraseră lent în scoarţa lui cerebrală, rulând-se apoi şi derulându-se ori de câte ori avea chef să rememoreze cel mai însemnat eveniment din viaţa sa.
Iar în centrul întregii întâmplări se afla mâna luminoasă şi precipitată a lui Bill Clinton.
Nu-l văzuse când şi de unde scosese mica agendă. Dar prinsese, mai întâi în coada ochiului, mişcarea agitată şi apoi îl privise direct. Clinton scria repede cu vârful apos al unui pix. În mijlocul lumii care fremăta de-a lungul Bulevardului Bălcescu, între zecile de uniforme negre ale sepepiştilor îngrămădiţi pe lângă tribună, pe mica scenă din scânduri şi în culcuşul de steaguri mătăsoase, Bill Clinton scria un bilet, iar mâna lui, vârful nasului luminat, mişcarea discretă a genunchiului de lângă el, dar şi propria siluetă, cu braţul ca o franzelă, tolănit pe balustradă, şi cu adidaşii bălăngănindu-se deasupra lemnului auriu, toate aceste frânturi de viaţă preced, în amintirile lui Octa, miezul dens al zilei de 11 iulie. În aerul ca o răsuflare de câine, se mişcau frunzele teiului de pe trotuar, iar fiecare răsucire verde şi prăfoasă intră chiar şi acum în fruntea şi în culisele ochilor încremeniţi în amintiri.
Bill Clinton a întins spre el petecul de hârtie, apoi s-a ridicat să-şi ţină discursul. Bulevardul tremura de urletele bucuroase ale lumii, iar softista îl tot înghiontea să dea biletul omului zâmbitor, care răsărise lângă parapetul tribunei. Înţelesese din prima ce avea de făcut, însă ceafa lui continua să stea lipită de pânza tricolorului, iar mâna stângă, de pe balustradă, dormita fără grijă. Bărbatul zâmbea încă, ridicându-şi sprâncenele sub vizieră. Era evident că aşteaptă hârtiuţa galbenă, ştia că el este destinatarul, o ştia şi softista premiată, dar şi Octa însuşi procesase această informaţie în creierul care fremăta intens, la adăpostul unui craniu toropit pe pânza steagului. Vocea lui Bill Clinton răsuna în microfon, dublată de un nevăzut translator, în timp ce în spatele lui, pe divanul mătăsos, se vede încă pe sine, o pată neagră, încremenită în tricolorul României, şi-şi aminteşte încă degetele mâinii drepte, încleştate pe micul bilet, în aşteptarea următorului gest, şi pentru el impredictibil.
Când preşedintele Americii şi-a terminat speach-ul, bărbatul zâmbitor se afla deja pe scenă. Într-un mod miraculos, trecuse peste balustradă sau urcase treptele în viteză. În vuietul general, pe când Bill Clinton dispărea înghiţit de escorta oficială, mâna cafenie a lui Octavian Vizitiu continua să strângă biletul galben. Iar în mişcarea de corpuri, pe când marele miting se desfăcea în grupuşoare, omul, care îşi pierduse zâmbetul, l-a ridicat în sfârşit de pe bancheta lucioasă şi din două mişcări, al căror efect şi-l mai aduce încă aminte, i-a descleştat pumnul şi i-a smuls hârtiuţa deja umedă.
În jurul lor se perindau braţe, capete şi steaguri de hârtie, iar Octa continua să înregistreze în coada ochiului câte-o răbufnire somnoroasă prin coroana teiului de pe trotuar.
Când s-a hotărât să plece, în jur se limpezise. Pe podelele tribunei rămăsese un afiş îndoit, iar câteva perechi de pantofi se mişcau pe lângă pupitru. A coborât cu grijă cele două trepte, ca şi cum s-ar fi întors din cer. Iar când a dat cu ochii de asfaltul înmuiat, l-a izbit nu suflul fin al gudronului, nu urma unui toc elegant de damă şi nici rămăşiţele unui steag agitat prea energic. Ci un petec găbui, din care răzbătea imperativ culoarea de păcură a unui pix prezidenţial. Între rămăşiţele petrecerii, doar cuvintele scrise mai aminteau substanţa reală a unui eveniment pe care el îl ratase, iar apariţia lor acolo, printre gunoaie, îi dădea sentimentul vag că fuseseră scrise numai pentru el.
Octa a cules de pe jos hârtia, fără să se întrebe de ce, cum şi mai ales dacă o pierduse satrapul mascat, şi-a grăbit pasul spre staţia de metrou. Deasupra pieţei, pustiite la comandă, se auzeau frunzele teiului înecat în praf.
Pe biletul cules din asfalt, într-un iulie vechi, scria sec Cancel the deal at 6! şi mai era şi-o mică înfloritură ca un fulger, care putea să fie de la orice.
