Pe aceeași temă
14 aprilie – 19 iulie 2010
Centre Georges Pompidou, Paris
La intrarea în expoziţie, o voce neutră, a non-spaţiilor, anunţă pasagerii că ar trebui de urgenţă să se îndrepte către poarta numărul 265. De acolo pleacă avioane către Bangkok, Honolulu, Tokyo şi Hong Kong. Lucrarea sonoră îi aparţine artistei Marina Abramović, o piesă din 1972, expusă pentru prima oară la Centrul Cultural al Studenţilor din Belgrad: Airport. Destinaţii imposibil de atins, un număr de poartă – şi el – la fel de absurd.
O expoziţie care despaţializează din primele minute şi îl plasează pe vizitator într-o dimensiune suspendată. Traseul expoziţional porneşte sinuos: lucrările se succed pe măsură ce tu virezi stânga/dreapta. Discursul este unul deschis-închis, privat-public, refugiu-expunere totală. Video-urile, instalaţiile sunt aşezate pe panouri care par imediat modulabile, elastice, panouri care, întinse în întreg spaţiul, compun un zigzag imens. Parcurgi rupturi continue, mişcări cotite cărora li se opune un singur lucru direct: privirea. Design-ul expoziţiei îi aparţine tinerei artiste poloneze Monika Sosnowska. Zigzagul Monikăi, o „insulă autonomă“, îţi spune că operele trebuie „cucerite“ treptat. Locul care aduce cu o graniţă devine imediat un nou început. Nu ştii când şi unde se termină expoziţia sau cât mai durează. E un box cu tine însuţi, ca în filmul artistului Ion Grigorescu, Box, din 1977, sau o încercare de ştergere a identităţii printr-o implozie extremă, ca în Removing Romania, un performance din 2003 al lui Dan Perjovschi, operaţia prin laser de eliminare a tatuajului „România“ de pe umărul stâng, „aplicat“ tot într-un performance, în 1993; două lucrări prezente în expoziţie. La finalul vizitei, te-ai întors de unde ai plecat. Cercul se închide: evadarea nu a reuşit, ajungi tot acolo, în Vest, ieşit proaspăt dintr-un Est artificial, recompus exclusiv artistic.
Să nu mai privim Estul de sus!
Les Promesses du Passé a debutat la Centre Georges Pompidou pe 14 aprilie şi a rămas deschisă până pe 19 iulie. Curatoriată de Christine Macel şi Joanna Mytkowska, expoziţia subsumează cinci ani de lucru şi colaborare cu principalii actanţi ai lumii artistice din Europa Centrală şi de Est. Un proiect cu peste 160 de lucrări (video, fotografie, pictură, obiect artistic), aparţinând unui număr de 40 de artişti emblematici din aproape toate ţările foste comuniste: Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, Marina Abramović, Maria Bartuszová, Mircea Cantor, Tibor Hajas, Jiři Kovanda, Ciprian Mureşan, Ewa Partum, Mladen Stilinović, Endre Tót. O expoziţie a artei ultimilor 50 de ani, gândită tematic, în jurul a şapte nuclee: „Dincolo de utopiile moderniste“, „Fantasmele totalităţii“, „Anti-artă“, „Spaţiu public-spaţiu privat“, „Feminin-feminist“, „Gesturi micropolitice şi critică a instituţiei“, „Utopia revizitată“.
Statement-ul celor două curatoare, alături de un catalog dens, conţine câteva dintre tezele esenţiale pe care expoziţia le lansează. Considerată o lucrare „colectivă“, Promisiunile... vrea să schimbe percepţia înrădăcinată asupra Estului. Să nu mai privim Estul de sus! Să-l privim în sine, împreună cu istoria sa valabilă. „Pentru o lungă perioadă de timp, expoziţiile dedicate artei din Europa de Est serveau drept un alibi pentru politicile muzeelor şi galeriilor din Vest, dominate de către artişti vestici şi din America de Nord. Artiştii descoperiţi la ei acasă de către scena vestică se consacră abia după ce se stabilesc în Vest...“, spune, în textul său introductiv din catalog, Alfred Pacquement, directorul Muzeului Naţional de Artă Modernă. „Justa recunoaştere“, continuă el, este rară. Alain Seban, preşedintele Centrului Pompidou, introduce, glorios, o frază-cheie pentru ceea ce expoziţia pariziană îşi propune: „curatoarele invită publicul să compare cele două scene rămase separate pentru o lungă perioadă de timp şi să contribuie la unirea artei Europei sub aceeaşi istorie“. Aşadar, o expoziţie care propune o nouă istorie a artei, împotriva unor modele deja dominatoare. Un model mult discutat astăzi de către istoricii artei, cel propus de polonezul Piotr Piotrowski, „istoria artei orizontale“, prin care are loc mai întâi „o deconstrucţie a istoriei artei vestice“ şi o punere total inversată a problemei: cum schimbă arta marginală percepţia asupra artei de la centru?
În contextul Promisiunilor..., ideea rescrierii artei ultimei jumătăţi de secol e prezentă în chiar subtitlul expoziţiei: O istorie discontinuă a artei în Europa de Est. O nouă privire, cea asupra fragmentarului şi a nonlinearului, pornind de la conceptul lui Walter Benjamin, discontinuum. Istoria văzută nu ca un lanţ cauză-efect, ci una compusă din arabescuri şi imbricaţii. Sau: bricolaj, rizom, totul conectându-se cu totul, precum în modelul propus pentru design-ul de expoziţie de către Monika Sosnoswka.
Promisiunile trecutului sunt promisiunile pe care prezentul le poate, în sfârşit, împlini. Un titlu „dat“ de către Benjamin, care pentru viziunea curatorială înseamnă şi un accent pus pe influenţa esenţială a figurilor emblematice ale artei Europei estice asupra generaţiei tinere de artişti. Un alt punct accentuat în catalog este masiva achiziţie de lucrări din Europa de Est, din 2005 încoace şi cu ocazia acestui show, lucrări ce reuşesc să creeze o panoramă corectă a hărţii artistice estice.
O expoziţie importantă despre arta din Est, Promisiunile trecutului este prima care, aşa cum observau imediat după deschidere şi câţiva critici francezi, nu mai priveşte arta estică în bloc, ca pe o masă amorfă şi exotică, ci priveşte identităţile culturale ale Europei de Est şi naşterea unor figuri importante pentru arta contemporană, aşa cum este cazul unor personalităţi precum Ion Grigorescu şi Dan Perjovschi în România, Tibor Hajas în Ungaria sau Ewa Partum în Polonia.
Vase capilare cu otravă
Dar cum se produce „justa recunoaştere“ în expoziţia de la Pompidou? În primul rând, printr-o asociere de imagine. 20 de ani de la căderea comunismului înseamnă şi 20 de ani de când capitalul globalizant vestic a sintetizat o „justă recunoaştere“ similară, aceea că Estul reprezintă o ideală piaţă de desfacere de mărfuri, imagini şi idei. În acelaşi timp, în materie de artă, Estul gravitează în continuare în jurul Vestului, drept pentru care o expoziţie de amploarea Promisiunilor se realizează şi celebrează într-una dintre cele mai mari instituţii de artă contemporană din lume. Şi atunci viziunea curatorială, cea care vrea să scape de sub autonomia Vestului, nu se contrazice şi neagă? Altfel spus: oare tot procesul acesta prin care lucrări de artă sunt cumpărate în bloc, iar o investiţie într-un show de o asemenea anvergură, precum şi într-o publicaţie consistentă nu repetă acelaşi model occidental, într-atât criticat?
Dar iată, în scenă intră un tub transparent, venit parcă dintr-o altă naraţiune, alta decât cea a zigzagului şi a fragmentării. Lucrarea aparţine artistului român Daniel Knorr. Aflată printre puţinele produse special pentru expoziţie, Capillaire se plasează în afara traseului discontinuu, impus vizitatorului, şi face o critică a instituţiilor de artă şi a politicii actuale. Aflat în relaţie cu arhitectura Centrului Pompidou, Capillaire e un tub ce uneşte tavanul cu podeaua: transparent, cu diametrul de 25 cm, umplut cu gaz lacrimogen. Legătura cu muzeul este dublă: pe de-o parte, originea acestei instituţii – iniţiativa lui Georges Pompidou – pe de altă parte, arhitectura sa, încrengătura de tuburi, cu fiecare dintre funcţiile lor, la vedere. Tubul adăugat de Knorr se referă la corpul muzeului şi care, prin extindere, devine corpul Statului. Gazul lacrimogen e folosit în Franţa pentru prima oară în mai 68, pentru a controla revoltele de stradă, moment când Pompidou, pe atunci prim-ministru, poartă aprinse discuţii cu studenţii. Acelaşi gaz e folosit astăzi împotriva protestelor din suburbiile pariziene. Knorr dezvoltă în textul care îi însoţeşte lucrarea teoria otrăvii – antidot, în cantităţi reduse, şi ucigătoare, în cantităţi mari. O otravă care controlează societatea şi care devine mortală când nu mai este controlată. Molecule de gaz lacrimogen, arestate într-un tub din Centrul Pompidou, ameninţarea statului pharmakon.
Astfel că va trebui să ne revizuim consideraţiile şi să citim într-o altă cheie întreg discursul care se află în spatele expoziţiei: instituţia de artă propune după 20 de ani discursul normalizator al reunificării Estului cu Vestul, împreună cu cancelara Angela Merkel care trece simbolic podul de pe Bernauer Strasse între Berlinul de Est şi cel de Vest. Miza expoziţiei se deplasează: nu este o retrospectivă, prea puţin îşi împlineşte cu adevărat orizontalizarea, ci mai degrabă este un discurs politic despre prezent şi viitor. Ne putem delecta estetic cu ceea ce ne-a promis trecutul, în umbră rămâne însă mereu restul pharmakonului, otrava lacrimogenă. La fel cum tot într-un pharmakon se dezvoltă actul curatorial, ce reuşeşte să evadeze din propriul context de exprimare. Astfel încât, Promisiunile trecutului este „anti-artă“ – întrucât este politică, un „gest micropolitic şi o critică a instituţiei“ – da, acum înţelegem de ce, dar, mai ales „Utopia revizitată“: este mai actuală decât orice utopie posibilă.
