Bucurestiul Cultural, nr. 95 - Recviem pentru zona industrială

Ioana Bradea a intrat în literatură în 2004 printr-un roman – Băgău – a cărui primă frază, parodiată după un banc comunist despre politeţea inginerilor, a intrat rapid în folclor („Sunt o doamnă, ce pula mea!“). Făcând diferenţa, prin calitatea sensibilităţii şi a scriiturii, faţă de noul val sexualist pe creasta căruia venea, cartea a „ras“ câteva premii importante şi a devenit un brand. Nu pe nedrept, desigur, având în vedere curajul estetic. Iar limbajul obscen şi exploararea crudă a obsesiilor masculine şi feminine din lumea „liniilor erotice“ lăsau să se întrevadă o construcţie subtilă, de „poem deghizat“ (Tania Radu) şi o perspectivă „provincială“ de o discretă tandreţe... Următoarea carte a Ioanei Bradea s-a lăsat îndelung aşteptată. Iată însă că, de curând, autoarea bistriţeană a revenit în actualitate printr-un viraj stilistico-tematic spectaculos. Cu un titlu derutant, desprins dintr-un detaliu anodin dinspre final, Scotch se autointitulează „roman“ dar, ca şi Băgău (chiar dacă în cu totul altă manieră) prezintă un caracter marcat poematic. Ba chiar mult mai marcat poematic, amintind Floarea de manghină a Svetlanei Cârstean. Perspectiva oraşului „de provincie“ rămâne, dar înregistrează – în cadre cinematografice amintind filmele lui Wim Venders – o cu totul altă faţă a existenţei periferice. Scotch e un roman „industrial“ (sau mai bine zis postindustrial) şi, totodată, un roman „obiectualist“ de tip nouveau nouveau roman, aproape fără intrigă şi populat de câteva personaje fantomatice, între care nu se întâmplă mai nimic: un inginer solitar şi blazat, o tânără secretară vag îndrăgostită de el, străbătând orăşelul „pe role“, un ţăran bătrân, Ilă, care moare subit în patul lui în timp ce un prieten îi cânta din ceteră, un maistru înrăit de suferinţe familiale degradante, muncitori târându-şi zilele între secţii, hale dezafectate, cârciumi mizerabile şi partide de fotbal „saturnalice“ între întreprinderi... Minimalismul e împins dincolo de cel din cartea de debut a Corinei Sabău (Blocul 29, apartamentul 1), iar naraţiunea lasă locul descrierii. Câteva flash-uri, doar, o deschid către poveşti/scene de viaţă ceva mai închegate. Stilistic, romanul se prezintă ca un experiment minimalist aplicat unei realităţi sociale „maximaliste“: industrialismul ceauşist, scos la mezat în anii postdecembrişti şi sortit abandonului, dezmembrării. Textul e fragmentat – până la exasperare – în propoziţii, fraze şi secvenţe scurte sau relativ scurte, aşezate unele sub altele şi amplificând, prin sincoparea lor monoton-incantatorie, senzaţia de pustiu dezolant, de încremenire şi spaimă înregistrată la rece, de postumitate, de fapt... Muzica „industrială“ a frazelor şi răceala descripţiilor dilatate până la infinitezimal virează adesea către „dereglări“ poematice ale percepţiilor. Când şi când textul se încarcă de sugestii speculare: cutare faţadă aduce cu un „poem“, reţelele de ţevi trimit la ţesături de semnificaţii oculte etc. Privirea alunecă, asemenea unei camere de luat vederi, peste spectacolul funebru al ruinelor industriale, zăbovind îndelung, iar personajele sunt reduse, uneori, la extremităţile lor fizice, la „ochi“ sau la „pantofi“, pe trasee ce străbat, exploratoriu, fiecare ungher al locurilor. La limită, decorul devine intrigă, obiectele – personaje, zona industrială – eroină centrală şi, asemeni spaţiilor dezolante ale halelor pustii, dezafectate, din care s-a furat tot ce se poate fura, romanul însuşi devine o „instalaţie“ industrială de artă contemporană: „De multă vreme visa inginerul cu ochii deschişi la un asemenea spaţiu. Încă de când îşi sorbea vinul roşu târziu cu prietenii lui, îşi imagina c-ar putea să-l dezafecteze şi să-l transforme în sală de concerte, expoziţii de artă contemporană sau spectacole multimedia.

Avea impresia c-ar fi fost posibil să-i vadă pe cei de la Radiohead cântând într-o asemenea hală industrială dezafectată“.

Vădit cinematografic în compoziţie, Scotch nu are totuşi „material“ decât pentru un scurt-metraj sau pentru un videoclip – un videoclip alb-negru, cu un inginer eşuat la capătul lumii şi o tânără pe role străbătând, detaşată, zone industriale şi străzi apocaliptice, ca într-un coşmar al subdezvoltării şi abandonului. Cititorii care aşteaptă să se întâmple ceva în acest nou „loc unde nu s-a întâmplat nimic“ – nu mai vorbesc de cei care aşteaptă un roman cu acţiune şi personaje! – vor fi, cu siguranţă, dezamăgiţi, ca în faţa unui film de artă static, alcătuit exclusiv din detalii şi pe care trebuie să-l priveşti cu atenţie încordată. Pretutindeni, apar cuvinte şi imagini-jalon ale descompunerii şi degradării avansate: zidurile au igrasie, metalele se acoperă cu muşchi şi mucegaiuri, totul e ros, destrămat, alterat, ruginit. Obiectele, angrenajele, maşinile se antropomorfizează, luând, cvasi-expresionist, înfăţişarea unor trupuri bătrâne şi muribunde. Există certe înrudiri de sânge literar între Scotch şi reportajul experimental al lui Geo Bogza din 175 de minute la Mizil, cu precizarea că ultimul are un caracter mai dinamic, amplificat progresiv pe firul unei cronologii liniare, în vreme ce romanul Ioanei Bradea mizează pe hipertrofierea până la implozie a caracterului static. Minimalismul narativ şi descriptivismul proliferant au drept obiect o realitate „maximalistă“ dispărută – marele complex industrial al Epocii de Aur – din care supravieţuiesc numai câteva întreprinderi şi secţii de industrie uşoară, recent privatizate (Fabrica de Sticlă, Fabrica de Ţuică, Fabrica de Aliaje Speciale, întreprinderea de proteze metalice, cea de prelucrare a melcilor etc.). Alături de ele se înşiră, glorios, birturile ieftine de la Betoane, cele mai profitabile din oraş. Mărire şi decadenţă – lumea dispărută a ceauşismului glorios e prezentă, spectral, ca „prezenţă a unei absenţe“, fie prin panoramarea hipnotică a acestor ansambluri dezafectate şi clădiri părăginite (o nouă „meditaţie asupra ruinurilor“, nu-i aşa?), fie prin aşezarea ei în oglindă cu reportajele comuniste, optimiste din ziarul local... Ecoul, decupate din presa anilor 70 şi inserate, cu ironie amară, în text. Nici Uniunea Europeană nu stă mai bine; abrutizaţi de mizerie şi alcool, muncitorii calcă în picioare, perfect inocenţi, steagurile ei căzute în pulbere. Efectul acestei „telescopări“ între epoci e, fără îndoială, unul dintre momentele de vârf ale cărţii.

Nu şi singurul: de o mare intensitate expresivă sunt, între altele, descripţiile autenticiste ale veceurilor întreprinderii, cu psihologia aferentă a vizitatorilor (de la scremetele dezinhibate, „ca la ea acasă“, ale unei italience dintr-o delegaţie până la pudoarea precaută a autohtonilor, trăsniţi de putoare şi obsedaţi, paranoic, de prezenţa camerelor de luat vederi). Asemenea spaţii dejecţionale colective pot fi privite ca puneri în abis (sic!) sau ca „embleme“ cvasi-infernale, halucinante ale mizeriei locurilor:

„Cu sau fără camerele de supraveghere – toaletele sunt curate.

Câţiva metri mai încolo, în Turnătorie, băile de lângă hala de producţie sunt aproape imposibil de folosit.

Duhoarea izbucneşte chiar din mesajul disperat scris cu marker pe dosul uşii de intrare: «Măgarilor! Iar va-ţi căcat pe jos! Şi acasă tot aşa face-ţi? RUŞINE!».

Se presupune că le-a scris acolo însăşi femeia de serviciu.

În timpul unei crize de nervi: a vomitat minute întregi tot ce a vomitat până la ora 13. Au internat-o urgent în spital.
Acum e suspectă de icter.

Cuvintele ei au fost completate, în timp, cu tot felul de scrijelituri, semne porcoase şi desene obscene.
Muncitorii nu au chef de fiecare dată să meargă la wc.

Când îi apucă, se ascund după o grămadă de fier sau deşeuri şi-şi dau drumul acolo. Mai bine în curte decât la wc., oricât. Printre cabinele de lemn îmbibat cu tot soiul de mirosuri, podeaua de ciment musteşte cu pişu şi caca. Chiar dacă dimineaţa pe jos este şters şi curat – până la 11, se depune ca din senin la loc“.

Ca şi în Băgău, autoarea reuşeşte în Scotch (de unde însă orice urmă de erotism lipseşte) să valorifice literar „materii“ care la alţii se transformă în maculatură kitsch. Totul e relatat firesc, perfect funcţional, cu un spirit acut de observaţie – implicit morală şi „de mentalitate“ – ca în reportajele interbelice ale lui Bogza sau Brunea-Fox. Mai mult: textul se încarcă, de la început până la sfârşit, de o puritate frapantă. Contemplatoare elegiacă a unui univers mort, dar pe care se dezvoltă – precum ciuperca născută din urina şi fecalele celui mai sordid closet public (p. 175) – forme de viaţă mutante, Ioana Bradea exploatează la maximum ecourile şi rezonanţele, non-spusurile şi detaliile anodine. Nu prin „poetizare“, nu prin lirism „de atmosferă“, ci prin poematizarea percepţiilor, prezentate sec, fără efuziuni patetice, dar nu şi fără o anume sensibilitate, dublată de o reţinută implicare emoţională. Povestea de dragoste care nu se înfiripă între inginer şi secretară (fostă studentă la Cluj, unde familia ei e vizitată, în scopuri domestice, de o bătrânică al cărei nume fata l-a uitat şi care se dovedeşte a fi nimeni alta decât... Doina Cornea) tematizează, de fapt, neîntâlnirea între lumi. Căci tânăra rămâne până la sfârşit, când iese de pe orbita orăşelului ardelean de sub munte, o intrusă a „zonei industriale“, observatoare aflată în trecere (pe role...). Amănunt semnificativ, ea poartă mereu în rucsac o carte a stoicului Marcus Aurelius, intrigată fiind de un citat pe care-l descoperise, cândva, pe un mormânt dintr-un cimitir. Despărţirea sa de inginer are loc la capătul unei suite de neîntâlniri (un exemplu savuros este cel în care tânăra poartă un dialog al surzilor cu mai vârstnicul şi taciturnul ei şef despre revelaţia religioasă în temniţele comuniste).

Iar scena din supermarketul de la marginea oraşului, cu vrăbiuţele ce bruiază, definitiv, rendez-vous-ul celor doi, e o mică bijuterie psihologică. La fel, „stereofonia“ lumilor paralele ale celor doi singuratici ascultând Recviemul lui Mozart:
„În căminul lui de nefamilişti şi apoi la calculatorul din biroul fabricii, sub căşti, a ascultat de câteva ori Recviemul, tot încercând să descopere unde anume şopteşte corul «ningeee, ningeee».

Dar n-a reuşit.

N-a descoperit nici unde cântă corul despre toba care sparge somnul şi soarele. Nu le are cu latina. În urechile lui răcnesc prea multe strunguri, polizoare şi alte asemenea maşini industriale. Şi, pe deasupra tuturor, din când în când, un muncitor încă neidentificat care tot fluieră melodii auzite prin filme sau pe la posturi de radio locale. Odată le-a fluierat aproape o jumătate de oră imnul de stat“.

Efectul de atmosferă – şi de adâncime – al cărţii Ioanei Bradea vine dintr-un truc narativ abil regizat: „zona industrială“ ce alcătuieşte centrul romanului este înconjurată pe nesimţite de franjurii altor lumi: lumea comunistă, în care industria grea depăşea glorios planul, apoi Clujul studenţiei secretarei (alter ego auctorial fără nume, ca şi inginerul – Nota Bene, cu excepţia ţăranilor Ilă şi Vasile, personajele nu au nume în Scotch, inclusiv oraşul fiind anonim)... în fine, lumea caselor ţărăneşti de sub dealuri, unde moartea vine pe neaşteptate şi parcă de la sine. Puritatea „minimalistă“ a relaţiei imposibile dintre inginer şi secretară se suprapune astfel fantasmei unei alte purităţi pierdute, rustice şi naturale: evocarea ţăranilor tradiţionali pe cale de dispariţie, urmăriţi de tânăra rolleriţă în emisiunile lui Grigore Leşe, are drept corespondent dispariţiile succesive ale celor doi bătrâni ţărani ardeleni, ceea ce plasează – de două ori deprimant – moartea industriei grele a ceauşismului pe fundalul, de o nostalgie difuză, apăsătoare, al morţii lumii rurale.

Aflată într-un contrapunct probabil scontat cu Băgău, Scotch o redimensionează ca prozatoare pe Ioana Bradea. Fără a fi o construcţie majoră, micul ei roman ţinteşte eficient o dramă identitară a istoriei recente şi a provinciei auohtone. Adevăratul său atu e intensitatea cu care, sondând detaliile unei zone industriale dezafectate, aparent anodine, reuşeşte să convertească minimalismul dezolant al formulei într-o emblemă tragică şi ironică a dispariţiei unor lumi ce păreau eterne.

Ioana Bradea, Scotch, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2010, 184 p.