Pe aceeași temă
Cartea e cu atât mai interesantă, cu cât intervievatorul ştie să se plieze stilistic pe obsesiile şi maniile lui Bacon: deşi luate la ani distanţă, interviurile revin, cu insistenţa picăturii chinezeşti, asupra unor teme care nu se vor a fi clarificate, ci, mai curând, reparcurse. Citind aceste interviuri ai exact senzaţia pe care ţi-o produc seriile de autoportrete ale lui Bacon, de încercare de a fixa pe pânză o obsesie de nefixat... De exemplu, ceea ce în primul interviu numeşte Bacon „accident“, referindu-se la lucrarea sa din 1946 (Pictură) unde o siluetă de bărbat al cărui chip se desprinde dintr-o umbrelă proiectată pe o carcasă despicată (obsesia măcelăriei, pe care Bacon o va discuta într-un interviu mai târziu), ei bine, acel accident („Intenţionam să pictez o pasăre care coboară pe un câmp. Şi ar fi putut, într-un fel, să fie legat de cele trei forme asociate de dinainte, dar, dintr-o dată, liniile pe care le desenasem sugerau ceva total diferit, iar din această sugestie s-a născut pictura cu pricina. N-am avut defel intenţia să pictez tabloul ăsta; nu m-am gândit niciodată la el, aşa cum a ieşit. A fost ca un accident continuu, care se suprapunea altuia. “) se transformă spre finalul cărţii în „hazard“ condiţionat de muncă şi de nesfârşite încercări.
Francis Bacon e, poate, unul dintre artiştii cei mai dedicaţi morţii, din întregul secol trecut, iar lucrul acesta e vizibil de la început, un început amânat foarte mult timp: până a se apuca serios de pictură a fost, pe rând, telefonist, bucătar (meserie care i-a plăcut chiar foarte mult până s-a plictisit de ea), hoţ, iubit întreţinut etc. Iar cele câteva obsesii care l-au împins, în cele din urmă, spre pictură l-au întovărăşit de-a lungul vieţii: Rembrandt, Eisenstein, Velasquez, Eliot, Poussin (nu cu totul, ci, mai presus de orice, Masacrul inocenţilor, pentru... strigăt), un tratat despre... bolile gurii...
De fapt, dacă aceasta n-ar trebui să fie o cronică de carte, aş cita cât de mult s-ar putea, pentru că Bacon despre Bacon e absolut fascinant (iar Sylvester e unul dintre cei mai atenţi şi mai discreţi/inteligenţi intervievatori pe care i-am citit vreodată): „dacă te gândeşti la un portret, poate că, la un moment dat, ai plasat gura într-un loc anume, dar, brusc, observi în acel desen că gura s-ar putea întinde de la un capăt la celălalt al feţei. Şi parcă ai vrea ca într-un portret, cândva, să fii în stare să realizezi o Sahară a înfăţişării – portretul să fie fidel, dar să aibă imensitatea Saharei... “. O altă obsesie: aceea că, dintre două portrete, unul „figurativ“ şi unul „hazardat“, rezultat al maniei, cel de-al doilea „seamănă“ mult mai bine cu modelul. De aici şi respingerea modelului viu, în favoarea fotografiei (acesteia i se datorează şi diferenţele de culoare dintre originalul lui Velasquez, Portretul Papei Inocenţiu al X-lea, şi nenumăratele replici ale lui Bacon – de altfel, Bacon mărturiseşte în carte că nu a vrut niciodată să vadă originalul, ci s-a mulţumit cu o colecţie maniacală de reproduceri)... Artist al exagerării, în cuvintele lui Thomas Bernhardt, Bacon alege, între vacuitatea sensului şi durere, durerea. Dar o durere sigilată în cadrul unui spaţiu ermetic închis, deschis privirii în acelaşi timp: poate că unul dintre cele mai ilustrative „happeninguri“ marca Bacon îl reprezintă chiar filmul nemontat al reacţiei sale la moartea iubitului şi modelului său, George Dyer: a suportat fără a tresări măcar vestea sinuciderii acestuia, deşi toată lumea cunoştea relaţia vulnerabilă, violentă şi duioasă dintre cei doi. Tensiune bine închisă, aşa s-ar defini disperarea atroce pe care o reprezintă Bacon: „Dar poate că şi eu am, în permanenţă, conştiinţa morţii. Căci dacă viaţa te entuziasmează, atunci şi opusul ei, moartea, întocmai ca o umbră, ar trebui deopotrivă să te entuziasmeze. Poate nu chiar să te entuziasmeze, dar să te facă să fii la fel conştient de ea precum eşti conştient de viaţă; s-o conştientizezi întocmai ca atunci când dai cu banul – viaţă şi moarte. Sunt foarte convins de asta, şi în cazul oamenilor, şi, la urma urmei, în cazul meu.
Da, sunt surprins de fiecare dată când mă trezesc dimineaţa“. Death is in the eye of the beholder, prin această parafrază s-ar putea sintetiza crezul lui Bacon: umbra morţii se iţeşte chiar şi în cele mai optimiste lucrări ale lui Renoir. La Velasquez îi place tocmai modul sofisticat în care acesta ştie să ascundă prezenţa morţii, strigătele lui nu sunt strigătele unui Munch, ci caverne ale frumuseţii. Din disperare, din angoasă se naşte estetismul lui Bacon. Dacă, în cazul lui Munch, natura era camera de rezonanţă a strigătului, la Bacon este privit din afara unui spaţiu închis şi transparent, dintr-o cuşcă de sticlă: urletul e conţinut şi e cu atât mai asurzitor. Papii conţinuţi în cutiile lor de sticlă par îngheţaţi de o paralizie ce le permite doar acest ultim act violent, de înfruntare finală a morţii: strigătul. Cei doi bărbaţi angajaţi fie într-o luptă (siluetele îşi reclamă singure paternitatea de la celebrul fotograf Muybridge), fie într-un act sexual violent transpiră acelaşi tragism şi aceeaşi violenţă pe care o emană Papa pe fundalul unei carcase despicate. Şi, cu toate că pictura lui Francis Bacon este una numită de critică „disturbing and violent“, iată ce crede el: „Violenţa din viaţa mea, violenţele în mijlocul cărora am trăit diferă însă de violenţa din pictură. Când vorbim despre violenţa picturii, trebuie să precizăm că nu are nici o legătură cu violenţa războiului. Are legătură doar cu încercarea de a reda violenţa realităţii înseşi. Iar violenţa realităţii nu este doar cea pe care o sugerezi când spui că nuanţa unui trandafir sau altceva este violent, ci e deopotrivă violenţa sugestiilor din interiorul imaginii în sine, ce poate fi transmisă doar prin pictură. Când mă uit la dumneavoastră, de pildă, stând în partea opusă a mesei, eu nu văd doar persoana, ci văd o întreagă emanaţie legată de personalitate şi de tot restul. Dacă aş transpune asta în pictură – mi-ar plăcea s-o pot face într-un portret –, în tablou ar apărea, desigur, violent. Trăim aproape în permanenţă prin intermediul ecranelor – o existenţă ecranată.
Uneori, şi anume atunci când oamenii spun că lucrările mele arată violent, realizez că am fost capabil ca, din când în când, să dau la o parte unul sau două dintre acele văluri sau ecrane…“.
Deşi am aşteptat de la aceste interviuri să-mi facă lumină prin exploatarea biograficului (deh, nărav deprins la şcoala lui Dominique Fernandez), abia în ultimul interviu îndrăzneşte David Sylvester să abordeze unele episoade cât de cât personale.
Una dintre explicaţii ar fi introducerea lor abia după moartea artistului, din 1995, dar nu bag mâna-n foc. Bine cunoscuta relaţie conflictuală cu familia, în special cu tatăl (de care era atras sexual, adaugă, lucru conştientizat după câteva relaţii cu băieţii de la grajduri – aceiaşi băieţi pe care acelaşi tată îi punea să-l biciuiască), iubirea cu George Dyer (despre care se spune că l-ar fi surprins în timp ce-i jefuia atelierul, jaf transformat într-o noapte de sex), relaţia cu jocurile de noroc, acest final al cărţii adaugă şi piperul pe un volum extrem de dens şi de sintetic. Este, cred, şi unica parte a cărţii unde se eliberează tensiunea acumulată
începând cu prima pagină şi unde ţi se permite să te eliberezi din capcanele obsesiilor lui Bacon. Este şi spaţiul unde Bacon revine, într-un mod extrem de paradoxal, la dorinţa de a face sculptură, de a realiza în sculptură o variantă a Crucificării sale de început, cea unde, iniţial, în proiect, Eumenidele luau locul figurilor convenţionale de la baza crucii. Apoi, la fel de repede, renunţă la idea sculpturii, părându-i-se mult mai interesant să reprezinte sculpturalitatea în pictură, să picteze acele sculpturi nenăscute. Şi nu e culmea paradoxurilor că poate cel mai tulburător pictor al secolului XX să fie inspirat de şi să tindă spre sculptura egipteană? (Ştiu că nu e ciudat, aşa cum nici expresionismul german sau Picasso şi Braque nu sunt ciudaţi când admiră măştile africane…)
O carte splendiă despre imagine, despre reprezentare, despre realitate, despre violenţă, despre mediul artistic, o carte sobră în totalitate – aş recomanda-o imediat în bibliografiile facultăţilor de arte. Nu de alta, dar cuvintele următoare ar putea deturna câţiva viitori pictori de la un drum inutil sau măcar i-ar îndrepta spre zone mai decorative: „Vreau să spun că oamenii interpretează lucrurile aşa cum vor. Nici măcar eu însumi nu obişnuiesc să interpretez ceea ce fac. Spunând asta, să nu credeţi că mă consider un inspirat; muncesc – chiar dacă îmi place sau nu ceea ce rezultă –, dar nu încerc să interpretez. În definitiv, eu nu vreau să spun nimic, încerc doar să realizez ceva. La fel, când am început să pictez, nu mă aşteptam să apară cineva care să-mi cumpere lucrările. Am făcut-o din pasiune, şi întotdeauna am fost de părere că trebuie să am un job în plus, pentru a-mi câştiga existenţa. Astfel, cu toate că am fost îndeajuns de norocos să vând picturi şi să trăiesc de pe urma lor, cred că manifest aceeaşi indiferenţă faţă de ceea ce gândesc oamenii despre ele“.
*) David Sylvester, Interviuri cu Francis Bacon. Brutalitatea realităţii. Traducere de Ion Ciornei, Editura ART, 2010
