Pe aceeași temă
Aş vrea să vă întreb, d-le Napoleon Pop, dacă aţi avut în adolescenţă, în tinereţe modele?
Cred că fiecare dintre noi se gândeşte, la un moment dat, în viaţă, dacă nu mereu, la un model şi nici eu nu fac excepţie. Din copilărie şi chiar şi acum, la această vârstă, am acordat şi acord atenţie unor modele. Nu cred în imuabilitatea unei personalităţi, dacă ea se întâlneşte cu modele puternice. Acest lucru ne face să învăţăm în fiecare clipă şi nu neapărat din cărţi, cât mai ales din corvorbiri.
Deci de la oameni.
De la oameni, direct. O capacitate bună şi, de ce nu?, interesată de comunicare scurtează câteodată performanţa cunoaşterii prin manuale întregi. Ai şansa de a-ţi îmbogăţii cunoştinţele într-o fracţiune de secundă, de a asimila toată bogăţia formării celui în care vezi un model. Pe linie profesională, aş putea spune că am trecut prin foarte multe incitaţii ale devenirii mele viitoare. Când eram mic aş fi vrut să mă fac mecanic de locomotivă, pentru că mă fascinau trenurile. În şcoala primară, în Tg. Mureş, cum aveam timp liber, mă duceam în gara cea mare şi priveam trenurile. Cel mai mult mă impresionau locomotivele. Pentru mine ele reprezentau un mister de putere, iar cel care le conducea, mecanicul, un mare maestru. Locomotivele erau şi simbolul unor depărtări necunoscute pe care, probabil, îmi doream să le văd cândva. Şi Pronia cerească m-a ajutat să îmi împlinesc acest vis. Prin demnităţile pe care le-am avut, în special după 1989, am călătorit foarte mult. Când am intrat în liceu, a trecut faza dorinţei de a fi mecanic de locomotivă. M-a interesat partea reală, matematica, fizica, chimia. Dar, brusc, tentaţia majorităţii colegilor de a se îndrepta spre facultăţi tehnice, respectiv Politehnica, m-a făcut ca să aleg, ca şi un alt coleg, Academia de Ştiinţe Economice, Facultatea de Comerţ Exterior. Alegerea nu era întâmplătoare. Ea a făcut ca, mutându-mă în Bucureşti în anii 60, în blocul în care stăteam, să fi întâlnit mai multe familii care lucrau în Ministerul Comerţului Exterior din acea vreme. Şi, asistând la discuţiile lor, care, pe lângă caracterul lor cotidian, erau totdeauna presărate şi de elemente profesionale, am găsit că munca lor era interesantă. Am terminat Facultatea de Comerţ Exterior şi nu am devenit lucrător în domeniu. Aceeaşi
întâmplare, de care nu îmi pare rău, a făcut ca exact când am luat diploma o altă persoană, trimisă tot de Pronia cerească, m-a întrebat dacă nu m-ar interesa cercetarea economică. Şi am basculat din nou, de data aceasta spre meseria de cercetător, pe care o practic de peste patru decenii.
Un model recunoscut: profesorul Costin Murgescu
Aţi fost coleg cu guvernatorul, cu domnul Mugur Isărescu?
Am fost coleg de serviciu şi am avut amândoi un model în persoana regretatului profesor Costin Murgescu, care ne-a fost director. Îl evocăm şi eu, şi guvernatorul de câte ori credem că trebuie să accentuăm sau să exemplificăm nevoia de acurateţe, sinteză, claritate în exprimare. Pentru mine, această alăturare iniţială, fizică şi ierarhică, cu profesorul Costin Murgescu, s-a transformat ulterior într-o relaţie profesională, străbătută de un puternic sens de comunicare umană şi încredere reciprocă, deşi, iniţial, alături de el, mă simţeam ca un pigmeu lângă un uriaş.
Eraţi şi foarte tânăr.
Eram şi foarte tânăr şi şeful meu direct la vremea respectivă, un regretat coleg, Ion Bujorică, într-o zi, soseşte în birou de la o şedinţă şi spune: să ştii că de mâine eşti secretarul ştiinţific al Institutului, vei lucra direct cu profesorul Costin Murgescu. Ştirea m-a emoţionat în mod deosebit, aveam senzaţia că nu voi putea face faţă unei astfel de sarcini deosebite, mai ales prin comparaţia pe care am făcut-o mai înainte. La prima reuniune a Consiliului Ştiinţific, în noua mea funcţie, profesorul Costin Murgescu, văzându-mă, probabil, foarte emoţionat, m-a liniştit: lasă Nini, o să le învăţăm pe îndelete, nu ne grăbim, avem timp şi o să iasă bine. Această încurajare a fost de un bun augur. Eu eram cel care scria procesele verbale ale dezbaterilor şi deciziilor Consiliului Ştiinţific. Ele trebuiau aprobate de profesorul Costin Murgescu. Era un calvar până primeam semnătura, iar intervenţiile dânsului pentru modificări mă impresionau prin simplitatea cuvintelor, dublată de obiectivizarea sensului acestora. După şase luni de acest exerciţiu, eu – materialul brut, dânsul – arta exprimării, mi-a spus: de acum încolo semnez tot ce scrii, fără să mai citesc. Pentru mine a fost un prag al apropierii mele de un model, am primit un calificativ extrem de încurajator pe care am încercat mereu să nu-l depreciez, să privesc în el cheia multor soluţii de abordare profesională. Din acel moment, am simţit că profesorul Costin Murgescu a revărsat spre mine, zilinc, cu fiecare sarcină şi întâlnire, un fel de fluid de cunoaştere şi competenţe, care, încet-încet, s-au acumulat, fără ca eu să-mi dau seama. Mereu le spun multora dintre colegi, când ne gândim la profesorul Costin Murgescu, că, de fapt, toţi cei care l-am ales model suntem ceea ce suntem datorită lui. Ne-a învăţat să nu ne fie teamă de birocraţie, ne-a învăţat să ştim cum să o confruntăm şi să o fructificăm în interesul instituţiei şi al fiecăruia dintre noi. Printre responsabilităţile pe care le aveam pe linie profesională era şi aceea de şef al bibliotecii. Eram trimis să negociez fondul valutar pentru procurarea de cărţi. Evident că acest demers necesita întotdeauna note sintetice de justificare şi exerciţiul făcut alături de profesor a fost o adevărată şcoală. Prin această călăuzire, aş spune blândă ca o zi însorită de toamnă la malul unui izvor limpede şi vioi, am ajuns la un moment dat să nu-mi mai fie frică atunci când aveam de făcut astfel de note de fundamentare. Am învăţat să abordez o solicitare de o manieră care să convingă, să demonstrez în puţine cuvinte că ceea ce solicitam era obiectiv, real, suficient de folositor şi nu mai trebuia contestat. Poate succesul cel mai mare pe care l-am avut pe linia coordonării activităţilor de documentare a fost abonamentul pe care Institutul de Economie Mondială îl avea cu Reuters: eram negociator şef pentru contractul acesta şi, printr-o notă adresată Cancelariei CC al PCR de la vremea respectivă, am reuşit să obţinem aprobarea ca să creăm în România, cu sprijinul Reuters, un prim sistem de comunicare informatic, în timp real. Peste zece întreprinderi de comerţ exterior erau conexate la ştirile de piaţă ale acestei agenţii. A fost unul dintre succesele profesionale pe care îl împart cu încurajarea şi susţinerea profesorului Costin Murgescu. Ulterior, am aflat că, de fapt, nota cu cele 13 semnături – culese personal de mine de la directorii întreprinderilor de comerţ exterior implicaţi – nu a fost aprobată de Ceauşescu, el nu a ştiut niciodată despre acest proiect deşi primea informaţii pe baza lui, ci de ministrul de Externe, Ştefan Andrei, care ţinea foarte mult la Institut şi implicit la profesorul Costin Murgescu. Era informat despre sintezele pe care le făceam, le aprecia şi, probabil, acesta a fost argumentul principal, atunci când şi-a asumat răspunderea aprobării. Ştefan Andrei a aprobat configuraţia întregului sistem informaţional Reuters în domeniul comerţului exterior, Institutul de Economie Mondială fiind, până în 1989, singurul distribuitor de informaţie Reuters în România. Cam asta este pe scurt confluenţa mea cu modelele şi, ca să închei cu această etapă, este cert că modelul Costin Murgescu m-a marcat cel mai mult.
De la o formaţie artistică studenţească la Proiectele culturale ale BNR
Să trecem atunci la episodul Băncii Naţionale. V-aţi dorit să lucraţi aici?
După 1989, mi-aş fi dorit să lucrez la Banca Naţională a României, dar mă gândeam la ceea ce ştiu, nu mi-am pus problema cum aş putea să ajung acolo, ştiind că colegul Mugur Isărescu este guvernator. Totdeauna am privit BNR cu mult respect, oarecum ca pe o instituţie intangibilă. Este un fel de a-ţi exprima cu modestie atractivitatea pe care o inspira această instituţie, care avea şi are o percepţie publică foarte bună. Dar iată că meandrele vieţii profesionale şi politice m-au adus în echipa Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale. Practic, din octombrie 2004, sunt alături de această instituţie. Mă simt parte din ea, mă simt integrat în ea şi sunt mândru, dar cu sobrietatea pe care o impune. Cred că am o funcţie onorantă, plină de responsabilităţi pasionante profesional. Ori de câte ori guvernatorul mi-a oferit proiecte, nu am ezitat să le preiau: ele corespundeau preocupărilor de fond ale Băncii Naţionale, ceea ce echivala cu implicare, după cum alte proiecte mi-au dezvoltat şi alte orizonturi de cunoaştere. În activitatea mea profesională m-am bucurat de recunoaşterea unei înclinaţii bune spre organizare şi comunicare. Cred că acest lucru l-a determinat pe guvernator să mă introducă într-o sferă de activităţi care nu este legată de profesiunea mea de bază, dar care nu îmi displace. Este vorba despre implicarea Băncii Naţionale în proiecte culturale. Poate nici aici nu este ceva întâmplător. Atunci când am terminat liceul, am avut o predispoziţie spre muzică şi, intrând la facultate, m-am înscris în brigada artistică, ba chiar am luat într-un an, vorbesc de echipă, Premiul Festivalului Studenţesc. Eu cântam la chitară solo alături de alţi colegi de la ASE. Am creat împreună o formaţie artistică în care erau celebrii umorişti, cunoscuţi şi astăzi, Radu Vasilescu şi Nae Lăzărescu. Mai era şi Nucu Petrescu, şi Ion Dogaru, care, pe parcurs, s-au pierdut, dar ceilalţi doi au rămas constanţi în viaţa culturală românească. Şi, ulterior, am avut propria mea orchestră. Un fel de a spune. Era vorba de câţiva pasionaţi după tipul de formaţii la modă, cu trei ghitarişti şi un baterist. A fost bine, pentru că am reuşit să ne întreţinem la facultate. Deci, iată că această tangenţă culturală într-o perioadă frumoasă a vieţii, studenţia, mi-a predestinat o preocupare în viitor. Dar, înainte de a vorbi de alăturarea mea proiectului cultural al Băncii Naţionale, ar trebui să amintesc de o experienţă similară, pe care am avut-o, pe o perioadă scurtă, cât am lucrat la World Trade Center Bucureşti, în calitate de director de programe. Prin prisma acestei experienţe, pline de rigoare, impusă de acţionari, nu mi-a fost frică să preiau, alături de o echipă, în cadrul Băncii Naţionale, acest proiect cultural. Aici, trebuie să privim lucrurile din două perspective. Şi anume: implicarea în proiectul actual – Zilele culturale ale BNR – a fost legată de curajul aceleiaşi echipe de a prelua şi dezvolta o experienţă internaţională inedită a anului 2009. Este vorba de Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene – România 2009, organizate la Frankfurt, un prilej de angajare extrem de serios, care s-a dovedit a fi şi foarte pretenţios. Apoi, a fost faptul că proiectul BCE ne-a ridicat probleme deosebite de selecţie de evenimente culturale, susţinute de artişti români. Însă, odată cu încheierea lui cu succes, aşa cum afirmă şi colaboratorii noştri de la Banca Centrală Europeană, putem să ne mândrim cu o implicare culturală şi profesională deosebită a BNR, care poate să aibă un ecou naţional. Am lucrat la Banca Centrală Europeană cu o echipă extraordinară, bine rodată, având deja acumularea organizării a şase ediţii de programe, dacă nu mă înşel, făcute împreună cu alte bănci centrale ale statelor din UE. După această experienţă, cred că decizia guvernatorului a fost extrem de înţeleaptă pentru continuitatea, într-o formă integrată şi mai inspirată, de data acesta, a mecenatului cultural, care era deja o permanenţă în viaţa Băncii Naţionale a României. Am încercat şi deja putem spune că am reuşit să dăm viaţă unui proiect cultural al BNR, închegat şi reprezentativ, Zilele Culturale ale Băncii Naţionale a României. Credem că, prin reluarea lui anuală şi mereu cu expunerea de noi talente, acest proiect va deveni o contribuţie meritorie a BNR la realizarea unei mai mari vizibilităţi ale unor ramuri ale culturii româneşti în promovarea tinerelor talente din România.
Banca naţională, simbolul unei naţiuni, şi mecenatul
Să vorbim şi despre ideea de mecenat. Academia di Romania este unul dintre exemplele de mecenat ale Băncii Naţionale. Să extindem puţin imaginea, pentru că publicul, mai ales acum, într-un moment de criză, oamenii au imaginea băncilor doar ca instituţii devoratoare de bani şi profitabile doar pentru ele.
Mecenatul face parte din consistenţa existenţială a oricărei bănci centrale, care a reuşit să facă din operele de artă active de încredere, cu valoare perenă pentru o naţiune. Activitatea de mecenat a unei bănci centrale este binevenită, ea fiind susţinută de resurse care nu aduc atingere resurselor publice, dar aduc o mare valorificare a identităţii culturale naţionale.
Ar trebui însă eliminată confuzia care există între o bancă centrală şi băncile comerciale. Singurul cuvânt comun este cel de bancă, dar funcţiunile sunt total diferite. O bancă centrală este, într-un fel, o sinteză a naţiunii: prin puterea de emisiune a monedei, ea este chiar simbolul unei naţiuni. Extensia activităţii băncii, dincolo de menirea ei principală, de emisiune a monedei, de reglementare a pieţei şi de control al masei monetare, a lăsat amprente serioase în istoria şi în cultura multor ţări. De regulă, cam toţi guvernatorii au avut această predilecţie de a sprijini cultura românească, de a face din ea repere care să îmbogăţească chiar naţiunea. Emisiunile de monede jubiliare de aur şi argint, legate de mari personalităţi şi / sau momente din istoria României, sunt, în fapt, o mereu consemnare, prin însemnele proprii ale BNR, a vieţii complexe din acest teritoriu, iar simplul interes de a fi colecţionate şi în străinătate este expresia calităţii lor de a fi purtătoare ale mesajului de identitate culturală a acestei naţiuni. Prin Academia di Romania de la Roma, de pildă, Banca Naţională a României a extins suflarea culturii româneşti în cel mai nimerit spaţiu pe care îl considerăm coparticipant la originea acestui popor. Este un proiect care dăinuie şi astăzi, chiar dacă a trecut prin multe dificultăţi fluctuante. El rămâne însă emblematic pentru activitatea de mecenat cultural al Băncii Naţionale a României.
Revenind în timpurile noastre, aş evoca Seminarul de Istorie Bancară „Cristian Popişteanu“. Dincolo de conotaţia sa ştiinţifică, vom găsi în el căutări şi aprofundări privind istoria bancară prin aportul personalităţilor care au creat-o şi au adus-o pe aceste culmi de recunoaştere, până în zilele noastre. Alături de acest seminar, există o producţie întreagă de literatură de specialitate, dar şi de implicare a BNR în viaţa mult mai diversă a României. Parcugând-o, decelezi o bogată împletire între ceea ce înseamnă specialitatea şi personalitatea celor care au dus această instituţie, împreună cu echipele pe care le-au condus, pe culmile unei bune recunoaşteri. Poate ar trebui să evocăm faptul că, an de an, Banca Naţională a acordat mereu atenţie sărbătorilor naţionale tradiţionale, considerându-le un prilej şi moment de a fi împreună, nu numai lucrătorii băncii între ei, ci aceştia cu toţi cei care sunt prietenii Băncii Naţionale a României, şi nu numai.
Un succes: Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene – România 2009, organizate în colaborare cu Banca Centrală Europeană
Un cerc care se tot extinde...
Un cerc care se tot extinde şi această extindere, practic, este biunivocă, în sensul că, pe măsură ce Banca Naţională îşi demonstrează disponibilitatea de a se implica în unele aspecte ale evoluţiei culturale a României, descoperim că cei interesaţi în a cunoaşte aceste dezvoltări vin şi ei spre Banca Naţională. Încet, încet, m-am convins şi eu că aş putea pune un semn de egalitate între Banca Naţională şi cultură, în sensul cel mai larg al cuvântului. Până la urmă, recunoaştem cu toţii că trăim într-o interdependenţă profesională, că specializările prea exagerate ne îndepărtează parcă de realitate, după cum o cuprindere a întregii realităţi câteodată te face prea superficial. Aşa că, întotdeauna trebuie găsită calea de mijloc în care să existe un echilibru între profesiune şi tot ceea ce îţi face viaţa mai bogată şi colorată.
Să ne întoarcem la Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene – România 2009, care pot să fie trecute la capitolul de „succese“, pe lista de promovări internaţionale ale culturii româneşti.
Ne dorim ca aceste Zile Culturale ale BCE – România 2009 să rămână catalogate drept un succes, cu toate că, de obicei, timpul şterge această percepţie. Dar pentru echipa care lucrează la noul proiect, intern, pe plan naţional, această evocare continuă a experienţei este extrem de utilă: ea ne menţine tonusul şi ne ajută să atingem standardele care onorează instituţia. În legătură cu Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene – România 2009 vreau să remarc, cu toată modestia, că, în comparaţie cu ceea ce au realizat echipele altor ţări, noi, în colaborare cu echipa de la Banca Centrală Europeană, am reuşit să facem o selecţie reprezentativă din toate domeniile unui gen de cultură. Am fost prezenţi, în saloanele Băncii Centrale Europene şi în locaţiile culturale dedicate evenimentelor româneşti cu tot ceea ce înseamnă o modalitate specifică de manifestare a artei,
începând cu pictura, trecând prin muzică, teatru, pictură şi dans şi terminând cu fotografia. Exemple sunt multiple. Aş
începe cu pictorul Cîlţea şi aş termina cu Dan Puric.
Dar cum aţi resimţit reacţia publicului german?
Dacă am lua o reacţie cantitativă, să ştiţi că, din punctul de vedere al reflectării în mass-media a evenimentelor culturale, volumul referitor la România a surprins chiar şi Banca Centrală Europeană, pentru că a fost cel mai voluminos.
Deci presa germană a fost prezentă.
A fost foarte prezentă. Ne-am preocupat, în acelaşi timp, ca şi presa românească să fie, pe cât a fost posibil, la curent şi prezentă în această suită de evenimente. Ea a făcut faţă cu acelaşi devotament faţă de proiect şi faţă de calitatea lui, ca şi presa germană. În perioadele în care am fost şi eu prezent la aceste evenimente, în Frankfurt, m-a surprins foarte multa prezenţă românească. Au venit români rezidenţi în Germania special pentru aceste evenimente culturale şi chiar din statele apropiate. M-a impresionat teribil concertul de la Biserica Katherinenkirche, susţinut de maeştrii Licareţ şi Gheorghe Zamfir, care a lăsat celor prezenţi o amintire deosebită. Nu vreau să amintesc emoţiile prin care am trecut ca să putem să facem cuplarea celor două personalităţi ale muzicii, dar, iată, până la urmă, s-a reuşit, cu sprijinul domnului Licareţ.
Aş mai vrea să adaug un lucru extrem de important. În selecţia pe care am făcut-o noi, implicarea părţii Băncii Centrale Europene a fost instrumentală. De ce? Am constatat că, pe baza experienţei lor din anii trecuţi, aveau o capacitate de documentare care, uneori, o depăşea pe a noastră. Şi mai mult decât atât, ne-au prezentat argumente serioase şi pertinente: de ce să alegem un eveniment şi nu altul. Şi am avut, până la urmă, convingerea bunei credinţe, pentru că, în final, programul a ieşit variat, reprezentativ, cu elemente de tradiţionalitate, dar nu în sensul ducerii noastre înapoi în timp, ci, din contră, în alonja viitorului, să arătăm ce înseamnă arta prezentă românească pentru viitorul acestei ţări.
Am învăţat un lucru extrem de important: ce înseamnă mesajul artei, din punct lor de vedere. Prin suita de evenimente prezentate, noi nu am făcut cunoscut doar un trecut şi un prezent al culturii româneşti, ci şi viitorul ei, un destin care promite, cu condiţia de a fi mereu prezenţi. Şi acest lucu este, repet, foarte important. Zilele Culturale organizate de Banca Centrală Europeană reprezintă această deschidere a ţărilor UE, prin cunoaşterea reciprocă a culturii naţionale, într-o Europă unită, dar extrem de diversă din punct de vedere cultural.
Mă gândesc acum, apropiindu-ne de final, să vorbim şi despre 2010. Să ne spuneţi câte ceva din ceea ce există în laboratoarele dvs. şi ceea ce urmează să fie scos la lumină, atunci când se termină vacanţele.
Avem şansa ca lansarea acestui proiect, Zilele Culturale ale Băncii Naţionale a României, să coincidă cu aniversarea a 130 de ani de la crearea Băncii Naţionale. Având în vedere formalităţile instituţionale de creare a Băncii Naţionale a României, noi, practic, sărbătorim tot anul acest eveniment, pentru că, în fiecare lună, din punct de vedere birocratic şi instituţional, s-a întâmplat ceva în legătură cu crearea acestei instituţii deosebite. Noi am lansat proiectul, practic, din luna aprilie, considerând că în luna februarie, acum 130 de ani, a fost doar introducerea iniţiativei legislative în parlament, bineînţeles, după o dezbatere politică extrem de controversată, pro şi contra creării unei bănci centrale româneşti.
Au fost şi voci contra?
Da, au fost şi voci contra, la vremea respectivă. Evenimentele cu care am început anul 2010 s-au dorit să aibă două conotaţii: de rodaj, în pregătirea unei autentice săptămâni culturale sub egida BNR, la momentul celebrării oficiale a 130 de ani de la înfiinţarea BNR, dar, în acelaşi timp, şi de selecţie. Aş reaminti,
în luna aprilie, concertul de muzică clasică al maeştrilor şi bursierilor Sonoro, însoţit de expoziţia de fotografie Ritmuri, realizată de fotograful Răzvan Mestecăneanu. Am avut un concert de muzică interbelică extraordinar, executat de Maria Răducanu şi Maxim Belciug. Apoi, un microrecital Sunt un orb, expoziţia de caricaturi sub semnătura artistului Horaţiu Mălăele. A urmat, apoi, un concert de muzică clasică, susţinut de Orchestra Medicilor din Bucureşti şi o expoziţie de schiţe şi caricaturi ale arhitectului Stelică Nena.
Am constatat cu plăcere că aceste evenimente au reuşit să ne readucă împreună pe cei care am lucrat pentru proiectul anterior cu Banca Centrală Europeană. Practic, din punct de vedere al tehnologiei instrumentării proiectului, este aceeaşi echipă cu care am lucrat şi în 2009. Sigur că, în jurul nostru, sunt direcţiile de specialitate, care ajută ca aceste evenimente să prindă viaţă, noi încercând mai mult o selecţie şi o argumentare: de ce acest eveniment şi nu altul. De data aceasta, selectăm singuri, fără ajutorul altora, evenimentele pe care le considerăm reprezentative pentru viaţa culturală, nu numai a Bucureştiului, dar a
întregii ţări. Suntem încurajaţi de impresiile bune ale participanţilor de până acum, în pregătirea unei anumite cuplări a serbării oficiale a 130 de ani de la crearea Băncii Naţionale a României cu un context cultural, mai ales că vom avea vizitatori de marcă de la alte bănci centrale, nu numai europene, ci şi de pe alte continente. Ne vom bucura de prezenţa preşedintelui Băncii Centrale Europene, d-l Jean Claude Trichet.
Acest grupaj dedicat sărbătoririi oficiale a 130 de ani noi l-am numit Săptămâna Culturală şi această formă de organizare a evenimentelor o vom programa anual, în afara celor aşa-numite sporadice. Credem că, prin ceea ce înseamnă o săptămână culturală, prezentând o suită de evenimente, într-un timp restrâns, noi vom putea să focalizăm atenţia asupra activităţii de mecenat a BNR. După un seminar profesional dedicat sărbătoririi a 130 de ani, pe 5 septembrie vom debuta cu un concert la Ateneul Român, susţinut de Filarmonica „George Enescu“, cu un program bine selectat, în sensul unei partajări între ceea ce înseamnă muzica clasică românească şi muzica clasică europeană, anul acesta fiind Anul „Chopin“.
După acest eveniment, vom avea încă 3 evenimente: pe 6, 9 şi 10 septembrie. În ordine, va exista un concert de muzică clasică al Ansamblului RARO, condus de Răzvan Popovici. Pe 9 septembrie, vom avea monologul maestrului Radu Beligan, Confesiuni despre viaţă şi artă, iar pe 10 septembrie avem un spectacol extraordinar de balet contemporan intitulat Magia dansului – Răzvan Mazilu şi invitaţii săi, cu participarea artistului Răzvan Mazilu, care le va avea ca invitate speciale pe soprana Felicia Filip şi balerina Monica Petrică.
Pe această perioadă, ne-am gândit să organizăm şi o expoziţie cu lucrări fotografice, cu instantanee din România, din Bucureşti, făcute de un bun şi preţuit fotograf, Cosmin Bumbuţ, tocmai pentru timpul restrâns pe care îl au unii vizitatori din străinătate, care nu vor avea cum să călătorească sau să se plimbe prin Bucureşti. Evenimentele sunt dense şi bine selectate, pentru că am avut foarte multe oferte. Nu am refuzat în totalitate ofertele, ne-am dorit o programare a unora, în timp, pentru că fiecare dintre ele conţine această conotaţie a ineditului şi răspunde dorinţei noastre de a promova talente.
