Pe aceeași temă
Născut la 20 septembrie 1942, la Bucureşti, ultim descendent a două ramuri din vechile familii româneşti Boroianu şi Burillianu (Burileanu)
• absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir“, Bucureşti (1960); absolvent al Facultăţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ – Secţia regie teatru (1968); studii de psiho-sociologie
• membru al Asociaţiei Oamenilor de Teatru (din 1968); membru UNITER (din 1990)
• activitate profesională: colaborări cu teatre din ţară şi străinătate, Televiziunea Română şi cu Radioul public (teatru radiofonic); publică cronici şi eseuri teatrale, traduceri şi prefeţe de cărţi de literatură franceză (1967–1976); regizor de teatru şi director artistic la teatrele „Ţăndărică“, „Ion Vasilescu“ şi „Al. Davila“ (1968–1990); secretar de stat la Ministerul Culturii (1990–1992); fondator al Societăţii Comerciale RB Product (cercetare, proiectare şi construcţii de case de lemn); (1992–1994); ministru al Informaţiilor Publice, membru al Cabinetului Ciorbea (1996–1997); senator PNL (1996–1997); în perioada 1997–2001 este ambasador al României în Elveţia (Berna), unde iniţiază amplasarea de către ambasadă a două creaţii ale sculptoriţei de origine română Andreea Bove, la Vevey (bustul monumental al lui Mihai Eminescu) şi la Gstaad (bustul lui Yehudi Menuhin); secretar de stat pentru Francofonie, reprezentant personal al preşedintelui României în Consiliul OIF (2005); preşedinte al Institutului pentru Liberă Iniţiativă (2002–2005); vicepreşedinte (relaţii publice şi internaţionale) al RP International (multinaţională), cu sediul la Paris (2006–2008); preşedinte director-general şi cofondator al Casei de Licitaţii Artmark şi al galeriilor Art Society şi Point Contemporay (2008–2010); organizator şi preşedinte al ACOAR – Asociaţia Comercianţilor de Obiecte de Artă din România (2009), pe care o înscrie în CINOA – Asociaţia Internaţională a Negociatorilor de Obiecte de Artă; administrator al Galeriei European Art Gallery, alături de Jean de Maere şi Mihai Covaci (2010)
• activitate politică: se înscrie, printre primii, în reînfiinţatul Partid Naţional Liberal, redactor-şef şi apoi director al cotidianului PNL Viitorul Românesc (ianuarie 1990); vicepreşedinte al PNL Aripa Tânără şi apoi al NPL (1990–1994); preşedinte al Trustului de Presă şi al Editurii Viitorul Românesc (1991–1994); vicepreşedinte al PNL la congresul de reunificare, preşedinte al Comitetului de susţinere a preşedintelui Emil Constantinescu (1994–1997)
• distincţii obţinute: Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa (1998); Comandor al Ordinului de Merit, România (2000)
Înrudirea mea cu BNR; moartea unui guvernator: Tilică Burillianu
Stimate domnule guvernator, doamnelor şi domnilor, mulţumindu-vă în primul rând pentru onoarea ce mi-aţi făcut invitându-mă la acest eveniment, trebuie să remarc că lucrul acesta se datorează nu atât faptului că am fost ministru, ambasador sau senator, cât faptului că astăzi reprezint o asociaţie a neguţătorilor de obiecte de artă din România ce încearcă să dezvolte piaţa de artă autohtonă şi, în al doilea rând, consangvinităţii mele cu BNR. Toate acestea mă fac să încep cu o amintire. Noua mea profesie de comerciant de artă a fost în fapt prima în ordine cronologică şi a început în anii 50, când istoria mă obligase să-mi însoţesc mama la talcioc, tatăl meu absentând din prea multa grijă a Ministerului de Interne comunist. Ca să ne întreţinem, ca să trăim, eram obligaţi să vindem la talcioc bruma de obiecte frumoase sau de artă care rămăseseră nenaţionalizate (furate) şi zăceau îngrămădite în camera de retragere ce ne fusese lăsată din fosta noastră casă sau în camere asemănătoare, în care locuiau claie peste grămadă rudele noastre apropiate.
În aceste duminici am aflat multe despre istoria ţării noastre, pentru că o parte din lumea de acolo, descrisă de George Călinescu sau Petru Dumitriu cu o ironie pe care doar în mică parte o merita, îşi consuma timpul povestind. Ne însoţea mai întotdeauna o rubedenie de-a mamei şi în orice caz cea mai bună prietenă a ei, Lucica Băicoianu. Unul dintre strămoşii ei, arhitectul Băicoianu, supraveghease proiectul Palatului Băncii Naţionale, conceput de doi mari arhitecţi francezi, Cassien Bernard şi Albert Galleron. Cu acesta din urmă Băicoianu avea să construiască peste câţiva ani, după încheierea şantierului Băncii, Ateneul Român.
Tot atunci, înr-una dintre acele duminici ale anului 1954, una dintre doamnele Tătăranu ne-a făcut, în şoaptă, părtaşii unui zvon ce avea să se confirme doi ani mai târziu, şi anume că unchiul mamei mele, Tilică Burillianu (Burileanu), s-ar fi prăpădit la Sighet. Aveam să aflu de la domnul Angelescu, un alt fost guvernator al Băncii Naţionale (care a avut fantezia să trăiască, după toate cât a suferit, până la 90 de ani!), un amănunt care putea părea anecdotic, dar care ţinea de personalitatea Burilenilor, olteni ai Severinului. Se pare că torturile repetate nu reuşiseră să-l înconvoaie pe înaltul Tilică, iar înfrângerea finală s-a datorat unei teribile perversiuni a călăilor: i-au tăiat uriaşa barbă. Or, barba însemna pentru Tilică Burillianu, descendent din vechea generaţie a boierilor români, cinul său boieresc, locul său în societate, mândria lui. Din acel moment, devenit un simplu şi umil individ, fără a avea de apărat atâtea şi atâtea motive de demnitate, a hotărât că este mai bine să sfârşească şi s-a stins!
În aceeaşi perioadă a strădaniilor noastre la talcioc ne revenea din când în când rândul, mamei şi mie, să ducem de mâncare unui alt slujbaş important al Băncii Naţionale, care, prinzând de veste că urma să fie arestat, se ascunsese.
Este vorba de Alexandru Boroianu, fratele mai mare al tatei, şef al contenciosului Băncii Naţionale până în 1944. Din păcate, turnat sau dibuit de Securitate, tot temniţa l-a aşteptat. Aici se încheie relaţia mea de consangvinitate cu Banca Naţională şi începe cea de apreciator al valorilor.
Meritele neştiute ale lui Eugeniu Carada: Colecţia de artă a BNR şi statuile Bucureştilor
Atunci când vorbim despre legătura dintre artă şi Banca Naţională trebuie să începem, firesc, cu începutul şi să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Vechiul Palat al Băncii Naţionale reprezintă o valoare patrimonială de un nivel aproape unic în România. Probabil că n-ar fi putut să fie atât de perfect dacă cel care s-a ocupat îndeaproape de iniţierea şi construirea lui ar fi fost un altul decât Eugeniu Carada. Personalitate cu totul extraordinară, Carada reprezenta, în acelaşi timp, şi o ciudată sinteză între două laturi diferite ale caracterului. Pe de o parte, de multe ori tentat a deveni comediante de prim-plan – amintim Republica de la Ploieşti –, pe de altă parte, un om de o modestie rar de egalat, dedicându-şi viaţa înfăptuirilor publice, şi nu discursurilor comediantului. Datorită acestei existenţe duble a intrat în coliziune cu marii scriitori junimişti, aceştia l-au încondeiat, iar posteritatea a rămas nedreaptă cu el. Sper ca astăzi, la 100 de ani de la dispariţia lui, un cercetător atent să-l redea istoriei aşa cum a fost el în întregime.
Eugeniu Carada era un om foarte educat, îşi educase şi un gust artistic deosebit, iar ca om politic a fost probabil liberalul cu cele mai vaste şi mai profunde relaţii în străinătatea politică şi artistică a epocii. Lui Carada i se datorează deschiderea pe care am avut-o din partea Franţei, relaţia cu totul specială cu artiştii francezi vestiţi la jumătatea secolului al XIX-lea care şi-au pus amprenta pe mai multe lăcaşe importante ale capitalei noastre, supranumită apoi „Micul Paris“.
Este momentul să mă întorc la lucruri concrete, prin a-i aduce un elogiu guvernatorului Mugur Isărescu. Nu este un act de politeţe, ca răspuns unei politicoase invitaţii, ci ele se datorează constatării că în această ţară a noastră, în care mai totdeauna, spre oprobriul internaţional, reuşim performanţa de a ne ruina ruinele, domnul Mugur Isărescu reuşeşte, împreună cu colaboratorii săi de la Banca Naţională, să redea Bucureştilor şi ţării această capodoperă care este Palatul BNR. Profit de ocazie să-mi exprim şi stima generală pentru această aproape singură instituţie fundamentală a statului modern român care funcţionează. Am mai spus-o: Mugur Isărescu este emerit şi nimerit, exemplu rar de om ce poate să sfinţească locul într-o ţară în care, de obicei, ceilalţi pierd vremea ţinând discursuri şi nefăcând nimic într-un mod gălăgios.
Revenind asupra valorilor artistice ale lăcaşului în care ne aflăm, este cazul să le împărţim în două categorii, pentru că ele au atât valoare patrimonială, cât şi valoare de colecţie. Şi pentru că lăcaşul e intim legat de personalitatea lui Eugeniu Carada, să nu uităm că acesta a fost nu numai un mare iubitor de artă, dar şi un foarte mare colecţionar şi mecena. A dat din propriul său buzunar, cât şi din buzunarul Băncii, ca să-i constituie acesteia o importantă colecţie de artă, după exemplul suratelor istorice din Europa, şi a ridicat statui importante, într-un oraş ce nu se poate lăuda cu prea multe statui. Datorăm deci Băncii Naţionale bruma de monumente importante ale Capitalei noastre. O bună parte a colecţiei sale proprii a integrat-o colecţiei Băncii Naţionale, o altă parte a fost vândută de moştenitori indirecţi şi nu prea interesaţi şi ea s-a regăsit ca parte importantă într-o altă mare colecţie, cea a doctorului Dona.
În ordine logică, fi-va de datoria domnului guvernator să-şi încheie o primă etapă a proiectului şi să refacă statuia lui Eugeniu Carada. Este bine de cunoscut istoria acestei statui şi a creatorilor ei. Autorul, Paul Dubois, important sculptor francez, a făcut parte dintr-o grupare specială a secolului XIX numită Grupul Florentinilor. Într-o veche tradiţie a Renaşterii toscane, creează şi statuia lui Carada, pe care, după aceea, un sculptor român de oarece notorietate în epocă – Măţăuanu – o pune în operă, adică îi întocmeşte şi o aşază pe un soclu prin hotărârea Consiliului de Administraţie al Băncii. Cu alte cuvinte, statuia este importantă din mai multe unghiuri. Paul Dubois a fost cel care a marcat în întreaga lume noua perioadă a monumentelor de for public. Lui i se datorează, de exemplu, celebrul monument al conetabilului Anne de Montmorency, care străjuieşte intrarea din Muzeul Condé – Palatul Chantilly, sau a celui mai vestit cenotaf închinat unui general francez de la Catedrala din Nantes. De altfel, francezii recunoscători i-au dedicat lui Dubois un muzeu la Nogent-sur-Seine, oraşul său de origine.
Valoarea patrimonială a Palatului Vechi
Valoarea patrimonială începe, bineînţeles, cu valoarea de întreg a clădirii. Rafinatul stil eclectic era al epocii şi este cazul să ne aducem aminte că unul dintre arhitecţi, Cassien Bernard, este în acelaşi timp, alături de Garnier, unul dintre cei doi autori, printre altele, ai celebrei Opere din Paris. Bijuteria de început este continuată de aripa nouă datorată unui arhitect autohton – Radu Dudescu –, într-un stil neoclasic, corespunzător perioadei antebelice în care o concepe şi o adaugă.
În interiorul acestor clădiri se află lucrări cu totul excepţionale, din care am să remarc două. Nu am să mai amintesc rolul definitor al lui Eugeniu Carada. El este subînţeles. Carada adresează comanda unora dintre marii pictori ai epocii: Nicolae Grigorescu, Eugeniu Voinescu şi I.D. Mirea, pentru decorarea Sălii de Consiliu. Primii doi realizează cele două mari panouri picturale care, alături de picturile murale ale Ateneului Român, reprezintă cele mai de seamă exemple de pictură monumentală ale Capitalei. Grigorescu a pictat Rodica sau La seceriş, iar Eugeniu Voinescu – Portul Constanţa. Pe nedrept se vorbeşte de faptul că Eugeniu Voinescu n-a fost un profesionist al picturii.
Este adevărat că aristocraţia sec. al XIX-lea era obligată să se dedice unor studii practice pentru a-şi tăinui pasiunile artiste care deveneau pasiuni secunde, dar asta nu înseamnă că atunci când aveau talent, şi Eugeniu Voinescu avea din plin, nu li se dedicau acestora cu egală dăruire. Eugeniu Voinescu este de altfel unul dintre creatorii Şcolii de Belle Arte de la Bucureşti, căreia i-a fost şi director. Iată-l deci pe Voinescu, dincolo de activitatea lui notabilă la Consulatul din Odesa, şi un adevărat înaintaş în artele frumoase. Aş îndrăzni mai mult. Marinele lui Eugen Voinescu le socotesc a fi printre cele mai izbutite din istoria picturii şi aş aminti, dincolo de influenţa de început a marelui pictor rus Aivazovski, şi pe cea a pictorului englez Constanble, artistului român eu conferindu-i o valoare aproximativ egală cu a acestora. Din păcate, piaţa de artă actuală românească îl tratează cu uşurinţă, nu ştim a-l aprecia, iar cota lui este foarte joasă. A vinde un Voinescu cu maximum 10.000 de euro este ridicol!
Cele două picturi alegorice ale lui Mirea reprezintă tot spiritul vremii şi sunt, de asemenea, perfecte. Vorbind însă despre Sala de Consiliu ca întreg, trebuie să o punem în comparaţie cu Biroul Guvernatorului, care se află alături. Sunt construite odată. Se poate remarca ce însemna atunci diferenţa dintre conştiinţa operei publice şi conştiinţa funcţionarului public. Sala de Consiliu unde urma să se adopte mari hotărâri de interes naţional trebuia să fie opulentă şi să impresioneze. Spaţiul de lucru al guvernatorului era desigur frumos, dar sobru. Aceste diferenţe le ştia bine Eugeniu Carada şi bine ar fi dacă ele i-ar preocupa şi astăzi pe arhitecţi, decoratori şi comanditari, nemaivorbind de cei care-şi construiesc case proprii şi şi le construiesc cum şi le construiesc.
Faire du beau dans lutile
De o parte şi de alta a unei săli importante, care se numeşte, simplu, Vestibulul, se află două statui. Tipul acesta de deschidere a rampei unei scări cu statui feminine purtătoare de lampadare funcţionale se repetă în Bancă şi în alte clădiri bucureştene, dar cele două amintite sunt cu totul excepţionale şi aparţin unui creator excepţional. Tot francez, acest Durenne de Sommevoire. Domnul acesta va rămâne în istoria mondială a sculpturii pentru două lucruri fundamentale. Pe de o parte, el este considerat părintele designului, deviza lui fiind „Faire du beau dans lutile“. De altfel, el creează prima Facultate Naţională Franceză de Arte Decorative. Dar, în afară de asta, Durenne cumpără o turnătorie şi o topitorie în bronz la Sommevoire şi reuşeşte să facă acolo, în triplă calitate, de topitor, turnător şi sculptor fasonator, opere de for public care sunt, pe plan mondial, ultracunoscute. Aş cita, deoarece apare deseori pe micile ecrane, Fântâna Capitoliului, de la Washington, cele două statui aurite dinspre Champs Elysée de la Podul Alexandru III, cele două statui animaliere, Micul elefant şi Calul, care străjuiesc Musée DOrsay, Fântâna de la Edinburg şi multe altele. Azi nu se prea ştie că aceste lucrări importante poartă semnătura lui, şi nu pe cea a sculptorilor care le-au proiectat, şi aceasta nu din lipsă de modestie, ci pentru că el era fasonatorul acelor proiecte şi el merită toată stima noastră. Şi o merită, mă repet, şi Eugeniu Carada, care l-a ales să lucreze pentru BNR.
Muzeul Naţional de Artă trebuie să restituie Băncii Naţionale Colecţia Băncii, colecţie ce trebuie adusă la zi
Sunt foarte fericit că acum avem, măcar în Galeria Guvernatorilor, 14 dintre portretele lor. Şi voi fi şi mai fericit când domnul Isărescu va reuşi să o completeze. Şi mai sunt foarte plăcut surprins să ştiu că emisiunea filatelică de ieri a avut la bază unul dintre cele două portrete făcute lui Eugeniu Carada de Ressu. Am toate motivele să fiu fericit şi, în acelaşi timp, complet nefericit. Pentru că, nu vă supăraţi, doamnelor şi domnilor, Colecţia Băncii Naţionale, care avea aproape 300 de tablouri, peste 60 de sculpturi şi câteva tapiserii purtând cele mai alese semnături ale artelor autohtone, se află din timpul comuniştilor
în custodia Muzeului Naţional de Artă. Iar acest lucru îl socotesc nedrept din multiple puncte de vedere. În primul rând că atracţia culturală a unui oraş constă în mulţimea lăcaşurilor cu valori artistice deosebite, şi nu în depozitarea lor într-o singură instituţie (de multe ori în depozitele din beciurile acelei instituţii), obicei cu totul comunist de care mă despart cu adversitate, indiferent cât s-ar supăra şi a nu ştiu câta oară directoarea Muzeului Naţional. Consider de datoria guvernatorului şi a Băncii să continuie demersurile pentru ca această colecţie importantă să revină în muzeul Băncii.
Observând că, atât în istorie, cât şi astăzi, acţiunea guvernatorilor şi a Băncii în plan cultural a acoperit două laturi, patrimonială şi de mecenat, îndemn să se continue această misiune pe cele două planuri. După ce colecţia de artă va fi recuperată, este necesar ca ea să fie continuată, pentru că avem artişti importanţi, contemporani, pe care n-am ştiut să-i preţuim suficient.
Încercarea pieţei de artă autohtone de a se crea pe baze solide nu priveşte decât ca inventar istoria artei româneşti şi se adresează cu precădere viitorului, artiştilor tineri, de talent, pe care avem răgazul să-i promovăm şi să-i cotăm internaţional. Este un început de drum în care mi-ar plăcea să ştiu că cei tineri, de care mă înconjur, sunt în stare să ducă la bun sfârşit acest proiect. Trebuie să facem ceva pentru ca în sfârşit arta românească să-şi ocupe locul pe care-l merită. Printre nesfârşitele noastre defecte româneşti este şi acela trist că n-am ştiut să ne ocrotim savanţii, scriitorii, artiştii, cu alte cuvinte, creativitatea românească, pentru ca ea să fie cunoscută ca atare, pretutindeni, aşa cum sunt cunoscuţi şi recunoscuţi doar cei care au ales calea exilului sau au fost alungaţi de istorie în exil. Revenind acum în actualitate, semnalez că instrumentele atât de necesare aprecierii obiectului de artă se vor îmbogăţi curând cu încă o iniţiativă a societăţii pe care am fondat-o şi al cărei preşedinte mai sunt încă – Artmark –, şi anume, indexul ce încearcă să coteze la zi 1.000 dintre pictorii români. Dar avem nevoie şi de alte instrumente şi unul depinde şi de o directivă a Băncii Naţionale care să stipuleze că obiectul de artă valoros şi bine expertizat poate fi socotit instrument financiar, bancabil. Peste tot în lumea civilizată, în perioade de criză, el este readus în prim-plan ca o a treia valoare de refugiu, după aur şi pietre preţioase şi înaintea imobiliarului, prea bine cotat în România.
Iată deci ce frumoasă istorie are Banca Naţională şi mândru prezent! Dar în rolul istoric asumat, de mecena al artelor, v-aş ruga pe toţi să înţelegeţi că trebuie să nu încetăm să construim cu abnegaţie pentru ca acei tineri care ne vor urma să înţeleagă care este drumul de urmat, tot aşa precum au învăţat slujitorii de astăzi ai BNR din înfăptuirile înaintaşilor lor.
Vă mulţumesc iarăşi şi iarăşi pentru atenţie şi vă felicit încă o dată pentru cei 130 de ani de existenţă!
