Pe aceeași temă
Bienala Bucureştiului, organizată de Asociaţia Artphoto şi condusă de Răzvan Ion şi Eugen Rădescu, a avut loc în 2010 în cinci spaţii: Muzeul de Geologie, Pavilionul Unicredit, Institutul de Cercetări Politice, Centrul de Introspecţie Vizuală şi ParadisGaraj (singurul „artist-run space“ din Capitală, spaţiu de artă creat de către Claudiu Cobilanschi şi Ştefan Tiron). Acestora li s-a adăugat la început şi Centrul Comunitar Rahova-Uranus (proiectul de artă comunitară laBOMBA, ce se desfăşoară continuu, din mai 2009, în această zonă a Capitalei), un spaţiu scos din calcul mai târziu, în timpul bienalei. Fiecare din locurile de display ale bienalei are publicul său deja format şi asta a făcut ca vizitatorii să vină din zone diferite şi să vadă, poate, întâmplător, BB.
Dacă în cazul Institutului pentru Cercetări Politice, aparţinând mediului academic, şi în cel al Muzeului de Geologie, vorbim despre intervenţii artistice în spaţiu, în cazul celorlalte locuri, vorbim de expoziţii în sine, în trei platforme independente de artă contemporană, cu un public definit şi format în ultimii ani.
Unul dintre meritele bienalei este tocmai acesta, pătrunderea în straturi diferite ale Bucureştiului şi atingerea unui posibil public nefamiliarizat cu arta contemporană. Clădirii în stil neobrâncovenesc a muzeului din Kiseleff nr. 2 i s-au creat, de exemplu, condiţiile unei discuţii despre arhitectura bucureşteană, prin prezenţa în bienală – la marginea unui coridor de la etajul întâi al muzeului – a unui text-manifest al avangardistului şi arhitectului modernist Marcel Iancu, din 1935: Utopia Bucureştiului, apărut într-o antologie de texte coordonată de Nicolae Lascu, Către o arhitectură a Bucureştilor. „Am încercat să schiţez noua orientare urbanistică (!) care pare încă azi o utopie“, scrie Marcel Iancu. Un text extrem de interesant de citit şi analizat astăzi, despre o redesenare fictivă a Bucureştiului, după o radere a sa în prealabil (legătura cu Le Corbusier şi Plan Voisin este evidentă, iar Centrul Civic şi Casa Poporului sunt concretizări posibile doar într-o dictatură). „Urbanismul este arta care trebuie să scruteze viitorul. Cei ce clădesc oraşe fără destulă previziune se găsesc mereu depăşiţi de realitate“. Vechea structură a oraşului să dispară şi să lase locul creării unor aşezări pe verticală, ce ocupă un spaţiu redus: transformarea oraşului într-o „grădină miraculoasă unde omul se apropie de om fără să se îngrămădească“. „Oraşul-grădină“, „operă de urbanism, profetică şi luminoasă“ ar fi însemnat un Bucureşti modernist, „fericit şi sănătos“. Păcat că textul nu se afla în bienală şi în copii pe care vizitatorii să le poată lua acasă.
Şi, oare în ce altă situaţie veţi vedea, la etajul întâi al Institutului de Cercetări Politice, între uşile către birourile lui Daniel Barbu şi Cristian Preda, seria de şapte tablouri, Un Albastru Infinit. Ruminaţii pe tema esteticii socialist realiste, oglindind – într-un căutat realism fotografic – un „luminos“ comunism pierdut, şi masa de studiu pe care se înalţă, în format pop-up, cartea Epoca de aur pentru copii, lucrări de artă aparţinând artistului Ştefan Constantinescu? Alături de ele, filmul lui Alexander Kluge, Marx-Eisenstein-Das Kapital, şi video-ul artistei olandeze Nicoline van Harskamp despre limba engleză – lingua franca, pe care fiecare dintre noi ar trebui să o „purtăm“ în stilul nostru. O bună dozare a lucrărilor într-o instituţie ce rămâne una dintre puţinele platforme de dezbatere şi analiză a mediului politic românesc din perspectivă academică.
Apoi, la Centrul de Introspecţie Vizuală, pe strada Biserica Enei, lângă Căminul Artei, s-a creat o extraordinară suprapunere peste istoria deja bine definită a centrului: s-a mai adăugat un strat, o „posibilitate“. Locul în care în această primăvară a avut loc un proiect precum Dan Perjovschi S.A. (o istorie cu creta albă pe zidurile negre, a artistului şi a epocii trăite de el, de la stânga la dreapta, de la un comunism golit de desen şi estetică către un capitalism agresiv şi încărcat de pattern-uri) şi mai multe reprezentări ale spectacolului Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz, despre mineriada română, a devenit pentru bienală spaţiul de expunere a patru artişti. Una dintre lucrările cele mai interesante este Poem, a artişitlor Mona Vătămanu şi Florin Tudor, ce documentează producţia unui banner produs împreună cu studenţii Universităţii de Arhitectură din Bucureşti, o intervenţie critică şi recontextualizarea lui „Trăiască şi înflorească Socialismul!“, ce devine „Trăiască şi înflorească Capitalismul!“, un mesaj cusut cu grijă de studenţi. Alături de ele, citatul din Jurnalul moscovit al lui Walter Benjamin, scris pe zid, este o reflecţie asupra ideii de revoluţie trăită ca „un slogan“, care să „stocheze energia revoluţionară în tineret, asemeni energiei electrice într-o baterie“.
Handlung. Acţiune şi naraţiune
Acestea sunt câteva dintre posibilităţile pe care o bienală de artă le poate naşte şi BB4 a reuşit; crearea de „posibilităţi“, într-un oraş ca Bucureştiul, înţeles tocmai ca „un spaţiu al posibilităţilor“. Tot despre posibilităţi – eşuate din start – vorbim şi în cazul refuzării, în ultimul moment, a unor lucrări de artă considerate periculoase şi agresive pentru publicul Muzeului de Geologie de către conducerea acestuia (Magnus Bärtäs, Lina Selander şi Kaucyila Brooke), lucrări transferate la Institutul de Cercetări Politice.
Handlung. Producţia de posibilităţi este tema bienalei din acest an. O temă propusă de către curatorul Felix Vogel, teoretician stabilit la Berlin. Despre Felix s-a spus că este cel mai tânăr curator de bienală din lume, la doar 23 de ani. „Handlung“ are numeroase sensuri: acţiune, activitate, dar şi poveste, naraţiune – prin el se pot conecta practici artistice foarte diferite, de la angajare socială, practici comunitare, până la lucrări de storytelling. „Este imposibil să diferenţiezi «acţiunile» de «poveşti», căci ambele sensuri sunt legate intrinsec unul de altul şi îl generează unul pe celălalt“, scrie Vogel în catalogul bienalei. De altfel, toată această imagine deschisă a lui handlung îşi are originea în Condiţia umană a lui Hannah Arendt: „acţiunea nu-şi atinge aproape niciodată scopul; ea «produce», cu sau fără intenţie, poveşti într-un mod la fel de natural cum manufacturarea produce lucruri palpabile. Aceste poveşti pot fi apoi înregistrate pe documente şi monumente, pot deveni vizibile în obiecte utilizabile ori în opere de artă...“. „Decorul“ acestor mecanisme de producere a posibilităţilor este dat, în chip critic, spune Vogel, de „organizarea urbană şi spaţială a Bucureştiului, cu diversele sale straturi istorice şi politice“, pentru a vedea modul în care aceste structuri acţionează ca agenţi ce interzic şi produc Handlungen.
Fără a face o analiză în detaliu a fiecărui spaţiu şi a lucrărilor conţinute, vom spune că discursul bienalei din acest an se sprijină pe viziuni utopice şi distopice, şi recreează hărţi intersectate ale lumii contemporane, bazate pe zeci de interpretări prezente ale trecutului şi viitorului. Naraţiunea ia brusc dimensiunea acţiunii angajate şi această distincţie devine, într-adevăr, una imposibil de trasat la un moment dat. Dacă ar fi să schiţez propria mea hartă în expoziţia celor peste 30 de artişti, aş spune că unele dintre lucrările cele mai puternice din bienală sunt, alături de cele cărora le-am dedicat deja mai mult spaţiu, fotografiile alb-negru din 1975 de Ion Grigorescu, ale mitingului electoral, butaforic, fotografii „strâmbe“, luate pe ascuns, ale manifestanţilor. Ei sunt prezenţe fără identitate, produse ale limbajului de lemn. Alături de Ion Grigorescu, foarte bună este şi instalaţia multimedia a lui Judi Werthein (Argentina), povestea pantofului sport Brinco, produs în China, pentru a trece graniţa dintre Mexic şi SUA, dotat cu elemente importante de orientare şi protecţie divină (hartă, lanternă, busolă, buzunar special, imaginea lui Santo Toribio Romo, sfântul oficial al imigranţilor mexicani). 500 de pantofi au fost distribuiţi gratuit în Tijuana, pentru imigranţii care încercau să treacă ilegal graniţa, alţi 500 – vânduţi ca obiect unic de artă în SUA, ediţie limitată.
Contrastele evidente sunt puse în scenă şi printr-un montaj de jurnale şi emisiuni savuroase despre acest proiect artistic ce a produs numeroase ecouri în America. Aş încheia traseul cu ParadisGaraj şi The Otolith Group, doi artişti englezi, prezenţi cu o serie de 3 video-uri extrem de compozite, care închid în ele poate cel mai bine ideea de Handlung, producţia de posibilităţi, prin continua alunecare dinspre trecut – eveniment real – viitor, dislocare temporală şi montaj abil.
O bienală a specialiştilor
Bienala Bucureştiului este în continuare un eveniment important al Capitalei, care a dat în acest an posibilitatea unor interacţiuni nebănuite cu oraşul. Acesta este, până la urmă, şi unul dintre rolurile esenţiale ale unui asemenea tip de eveniment. Bienala a crescut şi mai mult de data aceasta şi a dezvoltat o bună relaţie cu Universitatea de Arte (ce a găzduit o serie de discuţii şi o interesantă conferinţă a Institutului de Cercetare a Artei din Zürich, despre principiul bienalelor de artă).
Din păcate, în continuare, publicul bucureştean este cvasi-absent de la un asemenea tip de eveniment. Rămâne o bienală a specialiştilor şi a publicului occidental, interesat de acest fenomen. Un arhipelag de artă contemporană, pentru un public încă nepregătit. O mai bună mediere ar putea creşte vizibilitatea bienalelor viitoare.
