Pe aceeași temă
„…nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de o ficţiune romanescă (...) în loc să fiu un cronicar conştiincios al evenimentelor la care am asistat, prin prezenţă sau măcar ca un martor distant, ca un mărunt actor al istoriei, m-am decis să aleg un fir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucite care fac parte din viaţa mea (...), pentru a ţese din el o formă cu un sens, în cele din urmă cu o «morală» care să atragă atenţia celor care mă vor citi, pentru a broda o dramă sau o fabulă a vremurilor prin care am trecut. Am vrut totuşi să rămân credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieţii mele şi a timpului pe care l-am străbătut“.
Dacă diferenţa faţă de memorialistica pură ţine de convenţie, cea faţă de biografismul postmodern sau de autoficţiune este (şi) una de clasă. De la primele rânduri, senzaţia pe care o ai la lectură este una de clasicitate. Nu am în vedere în primul rând regula lui „claritas, unitas şi consonantia“, nici (relativa) liniaritate a traiectului existenţial şi a succesiunii experienţelor „iniţiatice“, ci o anume exemplaritate în care limpezimea gravă, uşor elegiacă, perspectiva amplu-evocatoare şi autoanaliza minuţioasă se desfăşoară tacticos, într-un stil ceremonial „de modă veche“, fără false pudori, dar şi fără exhibiţii. Şi, mai ales, fără sofisticării literaturizante. Secvenţe pregnante se derulează, în clarobscur, pe un fundal de epocă: moartea, ascunsă de familie, a unchiului Alecu, din 1936, trauma ulterioară a lui Tudor Vianu şi hemoptiziile sale misterioase, vindecate, miraculos, de enigmaticul doctor Angeli, cadre somptuoase de familie burgheză şi figura angelică a tânărului Edgar Papu aprinzând lumina din vârful bradului de Crăciun, descoperirea scrisului de către copilul Ion... Instantanee încărcate de o senzorialitate difuză surprind vacanţele copilăreşti la Zamora, pe Valea Prahovei, apoi incursiunile bizar-„iniţiatice“ din adolescenţă, în Apuseni ori pe Bistriţa.
Paralel – sondaje psiho-caracterologice, de observaţie tandră şi crudă, în mediile burgheze ale familiei, apoi în cercurile concentrice ale prietenilor lui Ion şi ale discipolilor lui Tudor Vianu, cu dilemele şi impasurilor lor cultural-politice dintre două lumi. Vin apoi căutările – mai mult sau mai puţin ratate – ale tânărului, alături de „magiştrii de latină“ (Papu, apoi Tohăneanu), întâlnirile, nici ele prea fructuoase, cu monseniorul Vladimir Ghika, puţin înainte de arestarea acestuia... Deliberările religioase, erotice şi intelectuale, opţiunile chinuitoare între umanioare şi medicină sunt prinse între un soi de „experienţialism“ juvenil şi o căutare de sine, devenită, cu trecerea vremii, tot mai responsabilă, şi sunt ghidate, mereu, de obsesia apărării ultimelor redute de libertate posibilă într-o lume a terorii staliniste omniprezente.
De la un punct încolo, intră în scenă primele experienţe amoroase. După relatarea, nu lipsită de cruzime şi de curaj, a escapadelor boem-adolescentine (v. „iniţierea“ sexuală dintr-un bordel clandestin, la iniţiativa mai vârstnicului şi viciosului prieten Mitia, cu o prostituată bătrână practicând, sordid, sexul oral). Refugiul din anii studenţiei în relaţia cu prematur-înţeleapta evreică Tsilla – un scherzo sentimental, aproape expresionist – îi prilejuieşte autorului câteva incursiuni edificatoare în mediile familiei acesteia, cu consideraţii psiho-politice care se reţin: „Prin Tsilla şi prin lumea care se învârtea în jurul ei, luam cunoştinţă de ceva care îmi rămăsese străin: în plin regim comunist, cei mai lucizi şi, totodată, cei mai tulburaţi erau foştii comunişti căzuţi în dizgraţie, pradă celei mai cumplite decepţii“. Mai succint evocată, cu o melancolie calmă a perspectivei este legătura cu basarabeanca Aliona, alături de care tânărul medicinist „egoist“ descoperă dăruirea totală, reciprocă, a plăcerii.
Luciditatea retrospectivă este dublată, în acest roman, de o înţelepciune sobră a vieţii, iar cele câteva interpolări epistolare, comentate din off (două scrisori inedite către Tudor Vianu, ale lui Constantin Noica şi, respectiv, Ion Negoiţescu, fragmente dintr-un interviu al lui Edgar Papu, extrasele ample din Caietul albastru al lui Nicolae Balotă), au un rol clarificator. Cartea pare, de altfel, să ilustreze în întregul său principiile esteticii umaniste, „heteronomiste“ a lui Tudor Vianu, iar supratema sa, „Amor intellectualis”, indică legătura afectivă, de tip cvasi-religios, dintre maestru şi discipol, trimiţând – într-un plan mai larg – la liantul inefabil ce a făcut să supravieţuiască, în condiţii istorice mai vitrege, marea cultură a umanismului european tradiţional.
(În treacăt fie spus, formula, adaptată de Edgar Papu după Sf. Toma din Aquino – „Amor intelectualis magistri“ – e şi titlul unui text al lui Oscar Wilde, citat pe parcursul romanului.) O cultură pe care magistrul Tudor Vianu a ştiut s-o transmită atât studenţilor favoriţi, cât şi fiului care, după un debut ezitant în filologia clasică şi un lung ocol prin medicină, s-a întors la rădăcinile sale paterne. De altfel, şi opţiunea lui Ion Vianu pentru medicină (de la medicina generală la psihiatrie şi psihanaliză) ţine tot de un reflex al tradiţiei de familie, ambii bunici ai săi fiind medici. Şi într-un caz (literatura, umanioarele), şi în altul (medicina) avem de-a face însă cu o întoarcere în trecut. Iar refugiul în „lumea veche“ – o spune autorul însuşi – este o atitudine definitorie pentru umanismul tradiţional. În cazul lui Ion Vianu şi al prietenilor săi, acest refugiu interior s-a constituit, programatic, împotriva utopiilor progresiste ale comunismului de ocupaţie (există în acest roman câteva pagini pătrunzătoare despre „decadenţa burgheziei“, pe fundalul unei „lumi noi“ clădite pe resentiment, dar şi pe fundalul, deprimant, al slăbiciunii Occidentului postbelic, obsedat de propria „epuizare“).
Roman „de familie”, Amor intelectualis este şi un reuşit roman „de generaţie“; romanul supravieţuirii prin cultură şi prin boemă în anii 50, o perioadă în care – mai ales până la raportul Hruşciov – lucrurile erau, totuşi, mult mai simple decât după 1964.
Remarcabilă, în acest sens, nu e numai fidelitatea amintirii, ci şi calitatea comprehensiunii umane. Ca martor din interior şi confident privilegiat, romancierul-memorialist preferă întotdeauna să înţeleagă şi să problematizeze, nu să demaşte şi să acuze, deşi atinge toate punctele dureroase, politic, existenţial şi moral vorbind. Consideraţiile sale despre disputa dintre Tudor Vianu şi tânărul Ion Negoiţescu (pornind de la romanul Doctor Faustus şi de la opoziţia „arta pentru artă“ vs. „arta pentru societate“), dar şi cele despre perversitatea atragerii de către Securitate a lui Edgar Papu în capcanele naţional-comunismului protocronist sau despre resentimentele naţionaliste ale fostului coleg de liceu Dan Zamfirescu, zelator ceauşist şi securist din convingere, fără avantaje materiale, sunt admirabile prin echilibru şi acuitate. Cine va dori să înţeleagă mai bine „istoria secretă“ a lumii culturale underground, a burgheziei intelectuale reprimate, dar şi lumea medicală din România anilor 50, cu tradiţiile, opţiunile şi formele specifice de adaptare la un mediu toxic, va găsi în această carte nu doar o evocare fidelă, ci şi o meditaţie complexă, de mare fineţe psihologică, asupra lor. Dacă ar fi să caut noduri în papură romanului, m-aş lega doar de câteva minuscule accidente ale memoriei, cum ar fi atribuirea termenului de „trăirism“ lui Nae Ionescu (în realitate, „trăirismul“ e, la origine, o formulă peiorativă a lui Şerban Cioculescu...).
Dincolo de iniţierile copilului, adolescentului şi tânărului Ion Vianu – centru şi dispecer al firelor acestui roman „paideic“, conceput pe tiparul goethean al Anilor de ucenicie ai lui Wilhelm Meister –, cartea reuşeşte să impună câteva personaje impresionante în relieful lor de lumini şi umbre: mai întâi, evident, Tatăl, „marele T.“ (rareori numit în text ca „Tudor“). Apoi, fidelul ucenic Edgar Papu – combinaţie de „hombre segredo“ fragil şi „copil mare“ entuziast. Şi, nu în ultimul rând, straniul cuplu cvasi-incestuos alcătuit din prietenul Mironi Chiraleu, sinucis în temniţa comunistă din Aiud, şi „sora“ sa Tanuşa, legată de el pe viaţă printr-o iubire imposibilă, o iubire a cărei imposibilitate i-ar fi determinat, se pare, stilul de viaţă riscant şi provocările politice sinucigaşe. Drama lor ascunsă provine din faptul că atât Mironi, cu figura sa germanică, blondă, cât şi meridionala Tanuşa erau adoptaţi de familia aromânilor Chiraleu, eventualul lor incest nefiind, aşadar, blamabil prin prisma legăturii lor de sânge, inexistente. În schimb, prietenul lor comun, Matei Călinescu – numit în roman Geamănul, ca frate întru spirit al autorului – e o prezenţă mai degrabă discretă. „Romanul“ lui Mironi/Mironel fusese, ce-i drept, conturat încă din Amintiri în dialog de către cei doi prieteni, figura sa revenind, spectral, şi în Paramnezii (2005). Povestea confreriei adolescentine – şi oarecum „mateine“ – din care făceau parte cei doi „fraţi“, alături de Mitea, văr al lui Mironi şi viitor soţ vremelnic al Tanuşei, este relatată acum într-un registru cvasi-dostoievskian, deosebit de intens: escapadele bahice comune ale lui Ion împreună cu Mironi şi Mitea (un fel de nou Paşadia) în viaţa de noapte clandestină a Bucureştiului din 1950, iubirea insuportabil refulată şi practic nemărturisită a „fraţilor incestuoşi“, deviată în revolta politică fără viitor a lui Mironi, căsnicia ratată a Tanuşei de după sinuciderea fratelui, deriva ei psihică şi alunecarea într-o bătrâneţe devastată surprind, în tonuri muzicale crepusculare, sfârşitul unei lumi, în egală măsură cu sfârşitul lent al lui T., ros pe dinăuntru de cedările forţate din ultimul deceniu („preţul“ plătit, în fond, pentru apărarea culturii umaniste sau măcar pentru prezervarea ei minimală...). Iar metamorfoza chinuită a luminosului Edgar Papu oferă imaginea, în alt fel tristă, a fragilităţii (dar şi a nobleţei) unei tradiţii umaniste incapabile să reziste întreagă în faţa Răului. Sunt, poate, printre cele mai amare pagini care s-au scris despre limitele „supravieţuirii prin cultură“ în anii comunismului: „Mai sunt şi alte lucruri de povestit despre acei frumoşi şi virtuoşi tineri, mai vârstnici decât mine sau de o vârstă cu mine, oamenii care mi-au slujit de exemplu, apărătorii culturii şi virtuţilor în vremuri de restrişte. Mulţi au fost prinşi în menghinele maşinii de zdrobit oameni. Au rămas întregi, aparent. Au rodit, fiecare după măsura şi după stilul lui. Unii au cedat moral, iar unitatea platoniciană a Binelui, Adevărului şi Frumosului s-a spart. Precum un parfum rar care te îmbată, dar se risipeşte la prima adiere, «fragranţa zeilor» de care vorbeşte Ovidiu, amor intelectualis în care au crezut T. şi tinerii săi amici s-a dovedit o esenţă mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăţilor“.
Amor intelectualis e o carte clasică şi nobilă, cea mai bună până acum a lui Ion Vianu. Un umanist înţelept ni se adresează din paginile acestui tulburător roman de formare şi de familie intelectuală, depănând (auto)analitic istoria unei lumi destrămate.
Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd“, Iaşi, 2010, 410 p.
