Pe aceeași temă
În primul capitol eu, neamţul din imperiul german, Felix Kannmacher, alias Johann Gottwald din Braşov, împreună cu marele pianist Victor Marcu şi cu fiica sa Virginia, ajung în anul 1935 în Golful Balcic, unde mă întâlnesc cu delfini, măgari şi cămile, pesimişti din obişnuinţă şi gemeni rataţi, observ (fără să vreau) degete străine atingând genunchi străini, sunt obligat să mă las sâcâit de un copil, inventez (tot fără să vreau) poveşti şi urmează să mă căsătoresc cu o tătăroaică, până când un omor la palatul Sultanei pune capăt înainte de vreme sejurului meu în paradis. O partidă de şah neîncheiată până la sfârşit.
Sejurul nostru la Balcic a luat sfârşit, împotriva tuturor aşteptărilor, încă din august. De obicei, se pleca odată cu furtuna de toamnă care, către sfârşitul lui septembrie, biciuia ţărmul şi aşeza coroane de spumă gălbuie pe mare. Nori de ploaie înghiţeau orizontul şi atârnau greoi peste zidul stâncilor de calcar. Când golful împroşca cu spumele sale murdare faleza abruptă şi revărsa nămolul de la periferie în văi, porneai spre casă fără urmă de melancolie.
Anul acesta a fost altfel. Spre satisfacţia lui Bubi Giurgiuca, care, fără telefon, se simţea jumătate de om (şi care,
în fine, s-a putut târî din văgăuna sa bulgară) şi, spre tristeţea nespusă a Virginiei, care, hohotind cu încăpăţânare, se încleştase de grumazul măgarului şi nu se dezlipea de Mira la despărţire, am pornit spre casă mai devreme ca de obicei.
Ceea ce l-a determinat pe Marcu să grăbească întoarcerea noastră au fost evenimentele din „Cuibul liniştit“ al Suveranei. S-a înapoiat foarte îngrijorat după ultima sa vizită la „Tenha Juva“ (cum se numea castelul de pe coasta dealului). La petrecerea pompoasă din grădina de deasupra mării a dispărut o rudă a Mariei. Absenţa sa a fost observată de-abia spre miezul nopţii, ceea ce nu era de mirare, fiind vorba de un domeniu care cuprindea trei sute de decari şi se întindea de la plajă până-n vârful muntelui.
Era o noapte cu lună plină, aşa cum îi plăcea Suveranei. Terasele încărcate de trandafiri şi cascadele, pergolele de fier forjat, fântânile şi crucile uriaşe de piatră (cu inscripţii în chirilică, pe jumătate şterse), havuzurile care aminteau de Alhambra, colecţia bogată de cactuşi, numită „grădina lui Allah“, pietrele funerare împodobite cu turbane, vasele antice în formă de conuri de pin, tronul de marmură elenistic şi urnele marocane, înalte de trei metri, se scăldau în luciri de argint. Greierii ţârâiau în jurul palatului cu turn de geamie, făcliile luminau colonadele până la capela bizantină şi, în jurul iazului acoperit de nuferi, străluceau roiuri de licurici galbeni.
* * *
Maria a fost prima care şi-a dat seama că unchiul ei lipseşte. De obicei, el îşi petrecea timpul în salonul de fumători jucând rummy, belotă sau şah. Din când în când, ieşea să se plimbe prin grădină, până la iazul cu nuferi sau până la tronul de marmură, ca să-şi dezmorţească încheieturile înţepenite. Era impresionant de înalt şi de voinic, cu urechi clăpăuge şi trăsături butucănoase şi, cu excepţia momentelor petrecute la masa de joc, părea aspru şi distant. Fie de nevoie, fie din bun-simţ, fie din lipsă de opţiuni, fie în urma unei hotărâri raţionale, rămăsese burlac şi nu-l interesau relaţiile carnale cu femeile. În prezenţa Mariei, în care avea încredere (şi căreia i se adresa drăgăstos cu Missi, ceea ce dovedea legătura strânsă dintre cei doi), devenea plin de vervă – ceva de care de obicei natura sa părea străină.
La palat era oaspete permanent. Cunoştea foarte bine parcul cu toate cărările, treptele, terasele, aleile şi havuzurile sale. Aşa că nu avea cum să se rătăcească, iar o căzătură gravă era greu de închipuit. În ciuda vârstei – se apropia de şaptezeci de ani –, se mişca cu agilitate prin întuneric şi, când bea, nu depăşea niciodată măsura. Iar a porni de la premisa unui rendez-vous într-un colţ ascuns al parcului ar fi fost – în cazul său – o aberaţie.
Maria a aflat de la ceilalţi jucători de şah şi de rummy, care rămăseseră în salonul plin de fum, că, în urmă cu o oră jumătate, ieşise afară să ia o gură de aer curat, înainte de a termina partida de şah cu comandantul escadrilei de pază. Când a primit cea din urmă informaţie, a fost cuprinsă de o nelinişte profundă. Prinţul Anton nu lăsa nici o partidă de şah neterminată şi nu ar fi părăsit niciodată masa de joc timp de nouăzeci de minute.
Suverana, cuprinsă de îngrijorare, a trimis sus în minaret un gornist la al cărui semnal toţi oaspeţii risipiţi prin grădină – în jur de două sute de oameni – s-au adunat imediat în faţa intrării în palat, curioşi să afle ce s-a întâmplat. După ce Maria le-a dat vestea, s-au repezit în toate direcţiile după prinţul dispărut. Doar odată cu zorii zilei care se revărsau cenuşii peste ape, au renunţat la căutarea zadarnică.
A doua zi, Marcu nu s-a mai aşezat la Steinway pentru a exersa Debussy, care era în programul său. A mâncat repede telemea cu roşii, două ouă, salată de icre şi, în timp ce mesteca, a relatat incidentul din noaptea trecută. „Pun pariu că a fost infarct“, a spus Bubi Giurgiuca, care se sprijinea fumând de smochin, „şi că acum se odihneşte printre roze înmiresmate în Grădina Ghetsimani“. „Ce altceva e viaţa noastră“, a intervenit Haralamb Vona, „decât o partidă de şah neterminată. Rămâne până la sfârşit o partidă deschisă“. Marcu, care îi dăduse Aisei sarcina să se ducă fuga în port şi să-l trezească pe Titi (şoferul său care dormea în poziţie de drepţi în automobil), nu i-a răspuns şi, când cabrioletul a claxonat în faţa porţii care dădea spre strada principală, a sărit în picioare. Voia să ajungă la castelul Suveranei, care era la o distanţă de circa trei kilometri de centrul localităţii, pentru a afla dacă unchiul a fost descoperit sau nu.
Nu a fost. După prânz şi-au făcut apariţia zece detectivi din Bucureşti, care au început să cerceteze grădina în căutarea unor indicii. În apropiera tronului de marmură au dat peste un chiştoc de trabuc Villar y Villar, marca preferată a Prinţului Anton; din păcate, însă, nu au putut spune de când – de o zi, de trei sau de şapte – se afla acolo. Lângă tronul de marmură elenistic, au găsit un nasture de la vesta sa. În botul uneia dintre figurile groteşti, acoperite de muşchi, din partea de est a parcului, au dibuit talismanul său, un medalion de aur cu fotografiile părinţilor. Prinţul Anton, însă, era de negăsit.
Chiar şi când investigaţiile s-au extins – oamenii au cercetat împrejurimile castelului, au escaladat unul după altul pereţii abrupţi ai falezei, s-au aplecat să examineze îndeaproape râpele stâncoase, au cutreierat cu bărcile tot golful până în port – ele au rămas zadarnice.
Virginia a refuzat să mai înveţe ceva în acest răstimp (ceea ce i-a scăpat tatălui ei cel neliniştit) şi a vrut să facă investigaţii pe propria ei socoteală. S-a urcat cu Mira pe măgăruş (eu mă ţineam după ele pe jos) şi am pornit la drum, spre valea învecinată din Duranlar şi spre smochinul din Batova.
Într-o după amiază, Mira mi-a şoptit că Moş Akif mă aşteaptă negreşit la el acasă ca să-mi propună un târg. Am fost atât de descumpănit încât n-am apucat să-i răspund că, din păcate, nu am bani ca să achiziţionez ţesături şi broderii. Mira a părut că ghiceşte ce se petrecea în mintea mea. Nu era vorba de bani la târgul pe care vroia să mi-l propună Akif, a adăugat ea, făcându-mi cu ochiul şi învăluindu-mă în strălucirea de cărbuni aprinşi a privirii ei.
Când am ajuns acasă de la Batova, Virginia a fugit gâfîind la tatăl ei. În pădurea de smochini găsise o cutiuţă de argint cu trei pastile albastre – care, mai mult ca sigur, aparţinea prinţului dispărut! Iar eu m-am repezit la fântâna din curte, neobservat de tată şi de fiică, m-am spălat şi am tras pe mine, în mare grabă, haine curate.
Mira ma aştepta pe uliţă, împreună cu măgarul, care arăta îngrijit şi curat de parcă n-ar fi fost niciodată la Batova. În jurul grumazului i se legăna o cunună de flori, iar coada şi urechile îi erau împodobite cu funde. „Eu merg pe jos“ spuse Mira, „şi dumneavoastră călare“. Nu aveam nici cel mai mic chef să mă avânt pe animalul îndărătnic pentru a ateriza, în cele din urmă, pe noadă şi pe pavaj. Tatăl o va altoi, susţinea Mira, dacă ea, şi nu eu, va fi cea care intră călare în curtea gospodăriei. „Pot să mă urc pe măgar chiar înainte să ajungem la casa părintească“, i-am propus. Ideea mea nu a convins-o. M-a rugat în continuare, cu o insistenţă vecină cu disperarea, iar eu am renunţat să mă mai împotrivesc.
Pe drumul pavat cu pietroaie zgrunţuroase şi inegale care ducea la periferie, am înţeles de ce m-a refuzat. De lângă un puţ cu cumpănă ne-a făcut semne cu mâna fiul lui Akif, al optulea, care era falnic ca stejarul. La umbra dudului se ghemuia fiul înzestrat cu darul profeţiei, care ne-a salutat cu o înclinare a capului plină de înţelepciune. Pe treptele de piatră, şedea penultimul născut al lui Akif, cel viteaz ca un ienicer, şi ne urmărea cu o privire vigilentă. Am recunoscut-o, cocoţată într-un pin, pe fiica născută înaintea fiicei născute înaintea penultimului născut, care era sprintenă ca o pasăre. Tot ca o pasăre a început să ciripească pentru a anunţa sosirea noastră în casa părintească. Aşa i-am întâlnit, în drumul spre gospodăria familiei, pe toţi copiii lui Akif, în afară de fiica sa Ratibe, dacă nu cumva, cu graţia în mişcări a îngerului care-i aparţinea, nu plutea în jurul nostru fără s-o putem vedea.
Şi iarăşi ne-am ghemuit turceşte pe laviţă, printre perne, Akif şi cu mine, şi am mâncat covrigi dulci, baclavale, migdale şi smochine. Amestecul miresmelor de iasomie şi de portocale, de patiserie caldă şi de mentă din cămăruţa joasă era ameţitor.
Mezinul lui Akif, fiul-licornă şi fiica lui, moale cum e catifeaua, născută înaintea penultimului născut, vânturau două ramuri de palmier ca să ne răcorească şi să izgonească nesuferitele muşte. Mira şedea într-un colţ al cămăruţei pe un taburet, răbdătoare, supusă şi modestă, pentru a sluji de tălmaci tatălui ei (dar la început n-a avut nimic de făcut, fiindcă Akif tăcea mâlc). În faţa cămăruţei, pe prispă, am recunoscut toată liota de copii ai lui Akif, care ne urmăreau cum mâncăm şi cum bem, cu o curiozitate mută şi bine stăpânită. În stânga intrării, masiva sa nevastă broda o basma. Iar în dreapta, se aţinea mama sa cea ştirbă. Spărgea seminţe de floarea-soarelui (cu ce, a rămas un mister pentru mine) între buze boţite şi împrăştia cojile pe jos.
În această linişte alcătuită doar din freamătul ramurilor de palmieri, bâzâitul muştelor, mestecatul şi înghiţitul nostru, mi-a trecut îngrijorarea. M-am adâncit în timp, ca în pernele confortabile ale lui Akif. Şi am uitat de ce mă convocase, până când am observat o mişcare la intrare. Nevasta lui Akif a lăsat să-i cadă basmaua în poală şi mama lui Akif castronul cu seminţe. Şi copiii săi, care aşteptau nemişcaţi, s-au despărţit pentru a-i face loc surorii Ratibe. Era îmbrăcată într-o o rochie foşnitoare, care părea ireal de albă, ca o lumină scânteietoare. Pe cap, peste părul des şi negru, purta o basma albă brodată, care îi scotea în evidenţă faţa îngustă, pomeţii înalţi, nasul drept şi sprâncenele subţiri ca luna de Crai Nou (o dovadă că nu avea cum să fie sora Mirei), doi ochi care aveau un ce exotic, amintind parcă de origini altaice, buze întredeschise, pure şi de un roşu mat. Chipul Ratibei era de o moliciune copilărească şi răspândea totodată graţia unei femei în devenire.
A intrat în cameră sfioasă şi şovăielnică. De data asta nu se ocupa de treburile casnice ca la prima mea vizită, ci sta în picioare lângă laviţa cu perne şi aştepta cu smerenie mută ceea ce-i pregătea soarta.
Iar Akif a început să o laude. Iarăşi mi-a vorbit de inima fiicei lui, albă şi imaculată ca rufăria din pânză de in înainte de noaptea nunţii. Nevinovată este Ratibe şi plină de graţie cum numai un înger poate fi, proaspătă şi armonioasă ca un arbust, limpede ca izvorul de munte, blândă ca o căprioară şi rodnică ca pământul Balcicului. Sobră ca florile în timpul iernii, gravă şi tăcută ca stâncile din apa mării. Ratibe este o ladă cu comori. Toarce, ţese, spală, a continuat Akif, mătură şi face focul în sobă, cu bucuria femeii care îi slujeşte pe alţii. Îi sunt cunoscute toate cele ale vieţii – Akif a sorbit o gură de ceai şi vocea Mirei care tălmăcea în şoaptă a amuţit – în afară de iubirea şi devotamentul faţă de un bărbat.
Eram prea descumpănit pentru a fi disperat. Şi aveam toate motivele de disperare. Akif mi-o oferea pe tavă pe fiica lui care era încă o copilă! Eu, Felix Kannmacher, emigrant din Reich-ul german, fără profesie şi cu paşaport fals, s-o iau de nevastă pe fiica lui Akif! Îmi venea să-mi smulg părul din cap. Stăteam turceşte ghemuit tot pe laviţa cu perne, fără să-i întrerup discursul. Da, îi ţineam isonul şi tot dădeam din cap (pentru a-i demonstra că înţeleg), ca şi cum târgul ar fi fost deja pe jumătate încheiat.
A urmat o pauză pe care am lăsat-o să treacă. Mira s-a ridicat de pe taburet şi ne-a adus ceai proaspăt, două castroane cu lapte de capră, covrigi cu mac, telemea, măsline, sardele şi capere. Sora Ratibe stătea, albă ca o stafie, în mijlocul camerei şi privea, cu ochii pudic aplecaţi în gol, adică spre podele. Nu îndrăznea să se uite la mine. Şi totuşi mă studia foarte insistent. Nu mi-era clar cum reuşea s-o facă. Mi-am dat seama că încep să mă simt stingherit. Şi, pur şi simplu fiindcă eram stingherit, am dat din cap, iar Akif a luat-o drept o încuviinţare pentru a începe trocul şi ofertele.
Mira îmi tălmăcea cuvintele sale: „Şase baloturi de pânză de in şi zece metri de mătase, asta-ţi dăruieşte Akif, dacă iei fata de nevastă“. Cel de-al optulea fiu al lui Akif, falnic ca stejarul, a intrat în cameră cărând un balot în spinare, iar fiica sa, cea care era mai focoasă decât o pisică sălbatică, mi-a adus mătasea pe care am fost nevoit s-o privesc şi s-o pipăi atent. Nu aveam habar cum să-mi scot gâtul din laţ. Cu un gest stângaci, am apucat ceaşca aburindă de ceai, am luat o înghiţitură, m-am îndreptat – şi n-am scos nici un cuvânt.
Akif nu a părut să-mi ia tăcerea în nume de rău. În ochii săi sclipitori am citit consideraţie faţă de mine, un bărbat care are răbdare şi nu se lasă prins, cu una, cu două, în încolăcelile pânzeturilor şi ale mătăsurilor sale. S-a răsturnat liniştit pe perne. Mama lui şi-a văzut liniştită mai departe de seminţe, iar nevasta lui a pus iarăşi, liniştită, mâna pe ac şi aţă.
Nu era greu de ghicit ce vrea Akif de la mine. Nu-l interesa dacă am sau nu avere. Eram confidentul intim şi oaspetele unui bărbat care era venerat în Europa; care era în bune relaţii cu Sultana; căruia Fatma îi ura bunvenit când ajungea la Balcic; care circula cu două automobile, un Chevrolet şi un Ford (care, împreună, costau mai mult decât ar fi putut câştiga Akif vreodată în viaţa sa). Mâncam la masa acelui bărbat, dormeam în casa sa de pe coasta dealului (spre deosebire de Titi şi Costi Giurgiuca) şi mă dedicam fiicei sale. Pe deasupra, mai eram şi neamţ, iar despre nemţi se vorbea cu admiraţie până şi la Balcic. Prin urmare, cum să nu mi-o încredinţeze Akif pe fiica sa?
„Şase baloturi de pânză de in şi zece metri de mătase; un covor persan ţesut manual care a aparţinut strămoşilor lui; douăzeci de butoaie din cel mai bun vin şi măgarul lui – asta oferă Akif, dacă o iei de nevastă pe Ratibe“, tălmăcea Mira spusele tatălui. Fiul înţelept şi profet al lui Akif s-a repezit să aducă covorul din camera învecinată şi să-l deruleze la picioarele mele. Iar primul născut, mai harnic decât o albină, a cărat un butoi de vin până la laviţa cu perne şi a scos o picătură de vin cu caneaua ca să-l încerc. Iar mezinul, fiul-licornă, a târât măgarul de la grămada lui de ovăz până-n cameră.
Trebuie să te hotărăşti odată şi să pui capăt întregii tărăşenii, mi-am zis. Şi ce-am făcut? Am supt vinul de pe limbă şi am dat din cap. Am dat din cap şi când am examinat atent măgarul şi covorul.
Mi-a venit în ajutor o salvă de tun care a făcut să se cutremure pământul şi pereţii. La a doua salvă, ceştile de ceai au zăngănit şi lămpile prinse cu lanţuri de bârnele din tavan s-au legănat scârţâind. Au urmat, una după alta, bubuituri ameninţătoare de tunet. Probabil era escadrila de pază a Sultanei care trăgea cu tunul. Akif i-a comandat fiicei lui – cea iute ca pasărea – să pornească în recunoaştere pentru a afla ce se întâmplă. Iar agitaţia care i-a cuprins pe toţi copiii şi de care nu a fost scutită nici Ratibe, care-şi privea implorator tatăl (mai palidă decât laptele de capră al lui Akif şi decât luna care urca domol pe cerul de amiază) mi-a dat în sfârşit curajul de a mă adresa Mirei.
Nu merge, am spus răguşit, şi nu din cauza vinului gustos al lui Akif îmi este interzis să fac acest troc. Nu sunt bărbatul potrivit pentru a gusta din apa limpede de munte a Ratibei sale şi pentru a lucra pământul rodnic; nu sunt bărbatul potrivit pentru a se odihni la umbra fragedului arbust şi a se întinde în aşternuturi imaculate; nu sunt bărbatul potrivit pentru a descuia lacătul de la lada cu comori care este fiica sa, Ratibe.
* * *
Akif m-a ascultat fără să se clintească, doar la sfârşit a dat din cap. Şi am văzut cât de uşurată a fost Ratibe când i-a făcut semn să iasă din cameră. S-a înclinat de două ori, către tatăl ei şi către mine, şi a plutit lin spre prispă, de unde a plecat mai departe, împreună cu ceilalţi copii. Între Akif şi Mira s-a iscat un schimb de cuvinte care nu trăda nici urmă de iritare. În sfârşit, fără să se uite la mine, a spus că a întâlnit un bărbat ireproşabil, a cărui prezenţă este demnă de tot respectul. Cel de-al optulea dintre fiii săi, drept şi falnic ca stejarul, îmi va aduce un butoi cu vin la vila de pe coasta dealului, ca dovadă a recunoştinţei sale de tată al fiicei Ratibe. Şi, cu aceste cuvinte amicale, m-a concediat.
Eram ameţit când am ieşit în curtea interioară, însoţit de Mira, care m-a condus până la poartă. Din nou a părut că ghiceşte ce se petrecea în capul meu. Akif a vorbit sincer, mi-era profund recunoscător, ca, de altfel, şi Ratibe. Cele zece avertismente au fost primite la timp. Am înţeles că Mira se referea la salvele de tun. „Şi, în afară de asta, nu sunt oarbă“, mi-a strigat Mira când am ieşit din curte „şi ştiu că sunteţi alesul alteia“. M-am uitat la ea, ezitând între curiozitate şi uimire. „Aţi fost promis prietenei mele Virginia“, a adăugat, trântind poarta de lemn.
În curtea lui Marcu domnea o mare agitaţie când am ajuns şi Haralamb Vona mi-a relatat cele întâmplate. Cadavrul Prinţului fusese descoperit – într-una dintre urnele marocane înalte de trei metri din grădina Mariei. Unui servitor i-a atras atenţia mirosul de descompunere din jurul iazului cu nuferi. „Din păcate, nu a fost ideea lui Anton de a coborî în urnă pentru a-şi lua adio de la viaţă“, mi-a spus Vona. „Deşi se pare că avea umor negru şi era excentric, cum sunt de obicei fetele bătrâne – a fost, de fapt, o crimă scabroasă. Ceea ce s-a scos din urnă nu a fost cadavrul întreg, domnule Felix, ci în şapte bucăţi în care a fost ciopârţit, de la capul masiv la sexul cast“.
În ziua următoare Balcicul s-a umplut de poliţişti şi de agenţi ai Siguranţei. Nu putea fi vorba de o crimă pasională în cazul unchiului Mariei, iar datoriile sale de la jocuri erau plătite. Trebuia pornit de la presupunerea unui complot politic în care Prinţul a fost implicat în mod cu totul întâmplător (el însuşi nu juca nici un rol politic în ţară) şi care era un avertisment sângeros la adresa lui Carol al II-lea. Codreanu şi legionarii săi treceau drept instigatorii acestui atentat bestial, deşi nu se putea exclude posibilitatea unei acţiuni a serviciilor străine (NKVD-ul sovietic sau Gestapo-ul german).
Niciunul dintre cele două sute de vizitatori ai palatului nu era mai presus de bănuială. Unii dintre jurnalişti şi industriaşi recunoşteau deschis că sunt legionari, alţii (diplomaţi, bancheri, ofiţeri) aprobau în ascuns scopurile mişcării lui Codreanu. O a treia categorie era cea a angajaţilor serviciilor secrete, alţii iarăşi îl urau pe bărbatul care se afla în fruntea statului, din invidie şi egolatrie. Era iubit numai de o mână de oameni (adică de cei care se bucurau de favorurile sale).
Am aflat toate acestea în timpul mesei de prânz pe care, de câteva zile, o luam într-un cerc restrâns. Victor Marcu nu se mai ducea la plajă şi nu-şi mai bea ceşcuţa de Moca la cafeneaua lui Mamut. Renunţase la partidele de pescuit şi la plimbările cu barca în compania lui Ismail, iar seratele sale au fost contramandate. Împreună cu Bubi şi Haralamb Vonca, făcea cele mai aberante speculaţii despre cine se făcea vinovat de acest omor, iar de bănuit îi bănuia pe toţi. Siesta sa de la amiază a fost întreruptă de doi agenţi ai Siguranţei, care au năvălit peste el ca să-i pună nişte întrebări.
I-a întâmpinat prost dispus pe terasă şi s-a aşezat la umbra smochinului. Marcu nu avea nimic nou de adăugat în legătură cu crima din parcul castelului. Stătuse la taclale cu doi diplomaţi, îl făcuse pe un jurnalist „curva lui Codreanu“, se plimbase cu Alexandrina până la iazul cu nuferi şi cu Iulia, modelul pictorilor, până la cascadă, recitase, înconjurat de soţii de politicieni, sonete de Petrarca şi poezii de Goethe – „Şi nimic de Mihai Eminescu?“, a vrut să ştie cel mai scund dintre cei doi agenţi şi a mâzgălit ceva în agendă –, iar unei actriţe pe nume Cecilia (nu-şi mai aducea aminte prenumele) i-a exemplificat plastic structura Sonatei lunii. Nu pusese piciorul în salonul fumătorilor, iar pe Prinţ nu l-a văzut toată seara.
Declaraţiile sale nu i-au mulţumit pe cei doi agenţi. Au mai vrut să ştie dacă nu cumva cunoaşte simpatizanţi ai Gărzii de Fier care se aflau în acele zile în golf? Nu, nu cunoaşte niciunul, a răspuns vehement, ceea ce l-a făcut pe agentul mai scund să mâzgălească iarăşi în agendă. El era pianist, şi încă unul cunoscut în toată lumea, care dădea concerte la Londra, New York şi Sao Paolo şi nu avea nici în clin, nici în mânecă cu politica.
A trecut o oră şi, în urma celor doi agenţi, a apărut o trupă de şase poliţişti care ne-au cerut actele. Mă uitam, cuprins de nelinişte, la funcţionarul cu guşă care-mi controla paşaportul – până atunci niciun poliţist nu-mi verificase actul de identitate contrafăcut –, în timp ce un zâmbet neîncrezător îi încolţea în colţul gurii. M-a privit fix, a scos un mârâit şi mi-a comparat chipul cu fotografia. „Johann Gottwald din Braşov?“.
De-abia am reuşit să bâgui un „Da“ stins. „Data naşterii 30 mai o mie nouă sute şapte?“ Şi-a ridicat iarăşi guşa pentru a se uita la Aise care intra şchiopătând în salon, cu un fund de lemn, pentru a-i îmbia pe poliţişti cu slăninuţă suculentă şi câte un păhărel de ţuică tare, apoi, cu un aer absent, a închis paşaportul la loc.
În acea noapte cu lună plină, care lumina valea ca o piatră preţioasă de un albastru transparent, Victor Marcu a hotărât să părăsească Balcicul înainte de vreme. Până şi Bucureştiul dogoritor i se părea mai agreabil. „Făceţi-vă bagajele. Plecăm mâine în zori“, ne-a zis când ne-am dus la culcare.
A doua zi ne-am oprit iarăşi pe coasta muntelui, de unde aveai o perspectivă vastă asupra portului şi a oraşului, ca să ne luăm rămas bun de la Balcic. Marcu s-a săltat de pe pernă pe scara automobilului, unde s-a cufundat un moment într-o meditaţie tăcută, iar fiica sa a strigat cu obstinaţie plângăcioasă: „Balcica, mă întorc curând!“. În celălalt cabriolet Vona bombănea: „Rămâne până la sfârşit o partidă deschisă“, fără să ne destăinuie dacă se referea la viaţa în sine sau la inima de piatră a Marietei. „Nimic nu este mai plicticos decât marea nesfârşită“, a spus Bubi şi şi-a mângâiat uşurat, mulgându-l parcă, barbişonul de ţap.
Marcu s-a trântit înapoi pe pernele automobilului şi a început să ocărască: „Hai Titi, hai, mişcă-te! Vreau să ajung în capitală înainte să se facă noapte“. Şi am părăsit Balcicul, care strălucea în lumina soarelui ca o Fata Morgana.
Traducere de Catrinel Pleşu
