Pe aceeași temă
Or, Norman Manea contrazice constant şi metodic această percepţie, afirmându-se cu strălucire recurent ovaţionată (stau mărturie premiile obţinute de artist de-a lungul timpului) atât ca scriitor de ficţiuni beletristice, cât şi ca spirit măcinat de îndoieli sau împins de nevoia de a-şi face cunoscută poziţia în chestiuni importante prin intermediul unor pagini de reflecţie. De altfel, de la o vreme, volumele de eseistică s-au văzut continuate prin cele de convorbiri (cu Leon Volovici, cu Saul Bellow, cu alţi intervieveuri), dezbaterea îmbrăcând formula tradiţională a oralităţii într-o serie de cărţi „vorbite“.
Laptele negru (Bucureşti, Ed. Hasefer, 2010, 552 pp.) este însă, printre alte apariţii ale lui Norman Manea, cartea relevantă în cel mai înalt grad şi în cea mai concentrată formulă pentru reflecţia în marginea evreităţii. S-ar putea crede că, prin circumscrierea problematicii în zona condiţiei de evreu, textele adunate în această culegere de intervenţii – dintre cele mai diverse (prefeţe, puncte de vedere, fragmente concentrice din interviurile autorului, cronici literare şi chiar lucrări arondate carierei universitare la Bard College) – i-ar putea interesa numai pe experţii în iudaistică, pe cititorii crescuţi în interiorul culturii iudaice sau, prin recul, tocmai pe cei care socotesc problematica evreiască o temă prea adeseori adusă în discuţie. Şi totuşi, lucrurile nu stau astfel. Prin înseşi rădăcinile civilizaţiei creştine căreia îi aparţinem, iudaismul face parte din orizontul firesc, genetic, la care suntem chemaţi să ne raportăm.
Cu toate acestea însă, nu despre recuperări istorice vorbeşte scrisul eseistului Norman Manea. Nu manuscrisele de la Marea Moartă şi nici evenimentele de la Massada sunt subiectele care îl confiscă pe autor. Dacă despre o coordonată istorică este vorba, atunci ea se întinde pe segmentul cronologic care începe cu momentul „zero“ al Shoah şi continuă de atunci încoace.
Distrugerea preconizată pe seama evreilor, trauma istorică şi metafizică pe care circumstanţele punerii în act a proiectului Germaniei naziste şi al aliaţilor săi o presupune subîntind fiecare rând al acestei publicaţii provocatoare şi, nu ezit să o spun, cutremurătoare. Discutând chestiuni strict circumscrise, precum problema identităţii evreieşti, cea a prezenţei scriitorului evreu în arena publică ori cea a cazurilor de artişti evrei precum Franz Kafka, Saul Bellow, Bruno Schultz, Imre Kertesz ori Danilor Kis, ambarcaţiunea eseistului părăseşte estuarul iniţial, ieşind în larg. Pe nesimţite ajungi să meditezi, împreună cu Norman Manea, la chestiunea diferenţelor între iertarea creştină şi cea iudaică, între iertarea instinctivă şi nezăgăzuită, instantanee, şi cea dependentă de responsabilitate şi ispăşire. Şi dintr-o dată gândul se îndreaptă instinctiv către problemele noastre, ale românilor. Fără să uiţi o clipă că în discuţie se află responsabilitatea pentru Holocaust, te întorci la momentul inaugural din 1989 şi încerci să mai cântăreşti o dată dacă răspunderea pentru presiunea ideologică şi poliţienească din comunism trebuia iertată, pur şi simplu, tacit şi fără ezitare, ori istoria se cuvenea pornită din nou, în lumina stabilirii răspunderilor şi a aşezării lucrurilor pe baze etice mai ferme.
O astfel de atitudine referitoare la asumare se referă însă şi la alte circumstanţe decât cele mai recente experienţe, fiindcă fiecare dictatură care s-a succedat la conducerea României între 1938 şi 1989 a avut grijă să acumuleze, printre derapajele sale, la loc de cinste, şi o prigonire a evreilor din ţară. Legile cu conţinut discriminator rasial din vremea guvernului Goga–Cuza, pogromurile şi teroarea legionară, deportările în Transnistria şi stigmatizarea evreilor din Regat pe durata regimului Antonescu, iar mai târziu marginalizarea lor de către ceauşism, însoţită de vinderea lor „la kilogram“ către Israel au venit la pachet şi, din păcate, în bună măsură au rămas pe mai departe astfel.
După raportul Comisiei Wiesel (2004) referitor la Holocaustul din România, în loc să se înteţească şi să se adâncească, dezbaterile pe tema răspunderilor noastre istorice în chestiunea „Soluţiei finale“, a persecutării economice şi civice a populaţiei evreieşti din ţara noastră nu au mai făcut paşi semnificativi înainte. Elucidările au rămas rezervate pe seama textelor de cercetare ştiinţifică şi a discuţiilor academice între specialişti. În schimb, deşi mişcările politice extremiste şi-au pierdut reprezentarea de relief în instituţiile statului democratic, retorica ultranaţionalistă şi intervenţiile gălăgioase nu s-au estompat prea vizibil pe scena publică.
În aceste condiţii, publicarea eseurilor lui Norman Manea despre evrei şi evreitate, ca şi despre tragedia Shoah şi implicaţiile ei, poate relansa discuţia, având, în plus, faţă de antecedente, harul şi autoritatea pe care le pot aduce talentul scriitoricesc în raport cu expresia documentului. Peste tot în Laptele negru tonul rămâne măsurat, patetismul nu devine un atribut al retoricii specifice, rămânând conţinut, sublimat şi cu atât mai mişcător. Exemplar, în această direcţie, se dovedeşte modul în care Norman Manea se adresează scriitorului Martin Walser, exasperat de recurenţa temei Shoah şi, totodată, de culpabilizarea mereu reluată a Germaniei. Atitudinea aceluia este, dintr-un anume punct de vedere, împărtăşită de prozatorul est-răsăritean stabilit la New York, dar dezavuarea temeiurilor ei pe fond, în virtutea cumplitelor evenimente care rămân pe mai departe ireparabile, oricât ar fi ele de regretate, arată impasul impacienţei individuale în raport cu amploarea şi insistenţa unei evaluări şi ale unor regrete istorice de dimensiuni planetare.
Discuţia se îndreaptă, de fapt, mereu către limitele insuportabile ale fragilităţii umane, ameninţată atât de instinctele sale destructive, cât şi de incompletitudinea şi temporalitatea ei. În reliefarea acestei dimensionalităţi complexe, Norman Manea se comportă ca un maestru bijutier, rotind între degete cu delicateţe, dar şi cu fermitate, preţiosul obiect. El se dezvăluie astfel ca un moralist care, spre deosebire de Pascal, Montaigne sau La Rochefoucauld, a trecut mai întâi prin iad înainte de a emite reflecţii cu privire la el.
Nu este un simplu hazard istoric faptul că scriitorul accesează marile somaţii ale existenţei umane prin fanta identităţii lui etnoculturale. La urma urmei, sunt destui cetăţeni ai lumii de origine evreiască, crescuţi în interiorul religiozităţii şi culturii iudaice, care nu au fost, nu sunt şi nu vor fi scriitori importanţi. Nici măcar condiţia intelectuală şi opţiunea pentru vocaţia scriitoricească nu garantau că Norman Manea ar putea bate la porţile Sfinxului, întrebând alături de el şi, mai cu seamă, căutând răspunsuri dimensionabile la jaloane umane. Tentaţia tăcerii – ca imposibilitate a iertării, ca reţinere etică, în calitate de mâhnire densă şi adâncă, ori ca perplexitate – revine în paginile Laptelui negru, arătând imensa ezitare a artistului în faţa misiunii liber (dar interior constrângător) asumate. Tocmai asemenea „staţiuni ale drumului“, tocmai astfel de popasuri însoţite de greutatea respiraţiei, de sincope şi contrapuncturi profund umane indică autenticitatea şi caracterul foarte personal al drumului către accesarea unei căi ce conduce scrisul către universalitate.
Subevaluarea clară a lui Norman Manea în recente sinteze de istorie literară s-ar putea să vină chiar de aici. Câţi dintre autorii români bat aceleaşi cărări, scoţându-le din insolitarea în care le păstrează preferinţele, predilecţiile, reluările tematice constatabile în cadrul aceleiaşi opere de autor sau de la un nume la altul? Se prea poate ca, trăind mai mereu dramă după dramă, autorul de la noi – chiar şi cel mai talentat – să nu izbutească înălţarea dincolo de comedia umană zonală, de zona mediană a provocărilor, neajungând la izvoarele susurânde ale fiinţei.
Oricum, dintre cei plecaţi în străinătate sau rămaşi acasă, Herta Müller şi Norman Manea, doi autori receptaţi cu o anume ezitare în România, cel puţin până acum, par mai aproape de validarea artistică a experienţelor româneşti în spaţiul artei cu receptare universală. Alături de ei, alţi câţiva, încă puţini, din păcate, par gata să îşi facă semnalată prezenţa pe piaţa internaţională de carte.
Fiecare revenire acasă, pe firul tipăriturilor, a lui Norman Manea, este prilej de interogaţie şi aprofundare a neliniştilor regeneratoare care ne întemeiază, iar Laptele negru nu face excepţie de la regulă; semn că te poţi hrăni nu doar cu hrană imaculată, ci şi cu seve întunecate, sumbre, capabile însă de restaurarea adevărurilor existenţiale.
* Norman Manea, Laptele negru, Ed. Hasefer, 2010
