Pe aceeași temă
Interviul nostru anterior s-a axat pe o anticipare, care din nefericire s-a dovedit corectă şi care mi-a trasat cariera postdecembristă. Şi anume că, România, după 10 ani de contracţie forţată în ultimii ani ai regimului comunist, va cunoaşte o creştere puternică a importurilor concomitent cu diminuarea exporturilor, acestea din urmă fiind realizate anterior din raţiuni politice şi mai puţin din considerente de eficienţă. În plus, destrămarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), unde se obţineau mai mult de jumătate dintre exporturile României, a accentuat dezechilibrul export-import al balanţei de plăţi externe. În aceste condiţii, estimam că, într-o scurtă perioadă de timp, România va trebui să apeleze la finanţele internaţionale, cu toate că nu avea datorie externă. Cum vă spuneam, m-am transferat de la Institutul de Economie Mondială la Ministerul de Externe, iar plecarea mea la Washington a vizat refacerea şi consolidarea relaţiilor cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială – instituţiile care se profilau atunci ca fiind principalii potenţiali finanţatori externi.
Cum am perceput eu Statele Unite în 1990? Deşi călătorisem de mai multe ori în America înainte de 1989, atunci, în primăvara lui 1990, am descoperit „pe viu“ discrepanţele masive dintre economia de comandă a României şi abundenţa economiei de piaţă: de la rafturi goale sau aprovizionate rapid, din stocuri, în ianuarie-februarie 1990, la mari lanţuri de magazine, hipermarketuri încărcate cu mărfuri. Acolo am trăit un episod care pune foarte bine în lumină sentimentele pe care le-am trăit. Mergând în primele zile de şedere la Washington la cumpărături cu familia, Lăcrămioara, fiica mea, care ştia ce „preţios“ era un pachet de cafea în ţară atunci când veneam din străinătate, s-a oprit brusc într-un supermarket în faţa unui raft cu multe mărci de cafea şi m-a întrebat şocată: „Tati, toate astea sunt pachete cu cafea?“.
Am mai constatat, în capitala SUA, o dinamică extraordinară a politicii faţă de Europa de Est, faţă de ţările comuniste. Războiul Rece fusese câştigat de unii şi pierdut de alţii. Am realizat atunci că în România nu se conştientiza faptul că făceam parte dintr-o tabără care pierduse un război: noi eram entuziasmaţi de câştigarea unei revoluţii. Dinamica transformărilor în relaţiile cu Europa de Est se vedea mai bine de la Washington. Te copleşea. Acolo se putea urmări cât de repede se transforma sistemul: prin vizitele şefilor de stat sau de guvern din Est, prin pleiada de conferinţe despre tranziţie. În fiecare săptămână aveau loc câte 10–15 conferinţe pe tema tranziţiei. Pentru că nu a existat anterior o teorie despre modalitatea în care să se facă trecerea de la comunism la capitalism, de la economia centralizată la economia liberă.
Vestul era pregătit să câştige războiul, dar nu se aştepta la o mişcare atât de rapidă
Era o experienţă inedită. Dar aţi avut impresia că şi Vestul era nepregătit să câştige războiul?
Nu, nu pot spune că era nepregătit. Mai degrabă cred că Vestul nu s-a aşteptat la o mişcare atât de rapidă. Prăbuşirea comunismului şi, mai ales, „lepădarea de faţadă“ a fost foarte rapidă. Atunci nu numai în România, dar în toate ţările ex-comuniste ne-am lepădat de trecut. Ulterior am realizat că ruptura cu trecutul nu a fost atât de profundă, iar rădăcinile s-au păstrat.
O altă impresie marcantă a acelei perioade a fost problema imaginii. Am trăit la Washington momente dificile, în special după alegerile din mai 1990. }in minte că în Washington Post alegerile din toate celelalte ţări ex-comuniste au fost prezentate cu un ton ce varia de la neutru la pozitiv. În cazul României, nota a fost dominant negativă, mai ales fotografiile. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul mineriadei. Am realizat că este important nu numai ce faci, dar şi modalitatea în care te exprimi, prezenţa, atitudinea.
Ceea ce numim acum imagine de ţară este categoric un rezultat, nu este nici pe departe un dat. Este adevărat că orice imagine se poate manipula, dar sursa imaginii este în interior.
Şi lucrurile astea se văd până astăzi.
Dacă dvs. faceţi această afirmaţie, nu vă pot contrazice...
E şi vina noastră.
Există în viaţa publică din România o anumită superficialitate. Persistă ideea că poţi să spui orice şi că aceste lucruri nu se contabilizează. Spre exemplu, modalitatea în care înţelegem libertatea. Totul se plăteşte, iar, uneori, preţul este exagerat de mare.
Din păcate, cultural, noi avem o tradiţie proastă. Dacă te uiţi în Evul Mediu şi mai ales în Evul Mediu târziu, obiceiul elitelor politice, al pretendenţilor la tron de a turna la Înalta Poartă era curent. Cel care l-a dat pe mâna turcilor pe Constantin Brâncoveanu, am descoperit de curând, este o importantă personalitate culturală, stolnicul Constantin Cantacuzino. Am impresia că în comportamentul nostru există o remanenţă a acestor istorii.
Ar trebui să învăţăm din aceste istorii, nu să le ţinem ascunse. Ar trebui să ni le amintim.
Spre un capitalism etic
Dar, apropo de momentul de acum, cel al crizei, cum era America în anul 1990? Era înfloritoare?
Mai mult decât atât. Era o ţară învingătoare. Şi avea câteva motive să fie aşa. Exista un entuziasm ca după un război câştigat. Au apărut dividendele câştigării Războiului Rece. De exemplu: utilizarea tehnologiilor miniaturale în producţia de masă. Războiul Rece nu s-a purtat cu arme convenţionale, ci cu tehnologie înaltă. Acolo am văzut pentru prima oară mobilul, laptopurile, CD-urile. Un alt dividend al învingătorului a fost extinderea pieţelor de desfacere, mai ales că America era privită ca adevăratul eliberator şi mai puţin Europa.
Absolut. Cred că era şi ceva adevărat în asta.
A existat dividendul politic, care dădea Americii o doză suficient de mare de entuziasm pentru vânzarea produsului propriu, modelul american de democraţie şi piaţă liberă. Produsul american de piaţă liberă venea pe un ciclu lung în care keynesismul intrase în penumbră în anii 80 şi câştiga teren monetarismul. Milton Friedman şi statul minimal. Răspunsul la întrebarea „ce trebuie să facă statul?“ era că statul să nu intervină. Şi au existat excese ideologice clare.
În prezent, asistăm la o temperare din acest punct de vedere?
E o temperare, dar şi o tendinţă de exagerare a rolului statului. Direcţia este de creştere relativă a rolului statului şi de reglementare mai strictă a pieţelor. Oricum, asistăm la o despărţire de extrema pieţelor libere, care ar beneficia de autoreglementarea necesară. Autoreglementarea pieţelor există, niciodată nu s-a contestat acest lucru. Însă poate fi costisitoare, dacă se ajunge la echilibru printr-o criză majoră, pentru că autoreglementarea este normal prociclică şi prea laxă.
Şi încă suntem în dilemă, în punctul ăsta? Sau lucrurile s-au limpezit?
Eu nu cred că lucrurile s-au clarificat. Sunt încă în dezbateri. Excesele pieţei libere au fost atât de evidente încât s-a revenit şi la ideea de etică. De fapt, părintele economiei moderne, Adam Smith, cel care a introdus conceptul autoreglementării prin „mâna invizibilă“, vorbea şi despre etica afacerilor, reflectând un capitalism destul de puritan.
Acum se revine la această idee de asigurare a unui echilibru prin coduri de conduită. În acest context avem dezbateri despre profiturile băncilor, despre câştigurile conducătorilor de bancă, despre impozitarea suplimentară a băncilor ş.a.m.d.
O zi din viaţa unui guvernator american de bancă centrală
Ce sentimente vă domină acum, când vedeţi cum a evoluat ideologia economică?
Îmi revine periodic în minte o întâmplare, după ce am devenit guvernator.
La începutul lui 1992, am participat la o întâlnire a guvernatorilor din fostele ţări comuniste, la Washington, pe tema rolului băncilor centrale în economia de piaţă. A fost un fel de „instructaj“, care a durat numai două zile. Într-o zi s-a prezentat cum funcţionează băncile centrale: FED (banca centrală a Americii) introduce lichiditate, bani în sistemul economic sau scoate bani din sistem, cumpărând sau vânzând titluri de stat. Apoi, efectele în lanţ ale mişcărilor de lichidităţi. Spre exemplu, în momentul în care FED cumpără titluri de stat şi introduce lichiditate în piaţă, aceasta ajunge la firme şi la populaţie, scad dobânzile, creşte venitul disponibil, creşte cererea, sporeşte activitatea economică ş.a.m.d.
A doua zi a fost dedicată discuţiilor practice. Paul Volcker (fost preşedinte al FED în timpul lui George Bush senior, cel care a pus capăt inflaţiei din SUA, după al doilea şoc al petrolului, de la începutul anilor 1980, printr-o politică extrem de dură) ne-a povestit cum e viaţa de zi cu zi a unui guvernator de bancă centrală într-o economie de piaţă.
„La ora 8 şi jumătate sau 9 ajung la birou. Trag sertarul, scot pachetul de trabucuri. Iau un trabuc, îl aprind. Pe masa mea se află Wall Street Journal. Îl citesc ca să percep sentimentul pieţei. Apoi studiez raportul serviciilor de monitorizare a pieţei. Dacă am nelămuriri, solicit un consilier la telefon. Desfac sertarul din partea dreaptă şi scot de acolo raportul Open Market Committee (consiliul care dă liniile directoare). Îl recitesc. După care privesc în faţa mea, sunt două butoane: pe unul scrie «cumpără», pe altul «vinde». Decid. Apăs pe butonul «cumpăr», şi se întâmplă tot ce aţi văzut în prezentarea din ziua anterioară. Invers, dacă decid să vând.“
După această prezentare mai puţin obişnuită, în pauza de cafea P. Volcker a dorit să îi cunoască pe guvernatorii prezenţi la întâlnire. Pe guvernatorul băncii centrale a Poloniei, pe cel al Ungariei
ş.a.m.d, fiecare etalând măsurile de reformă pe care le-a întreprins. Când a venit rândul meu, Paul Volcker m-a întrebat câte butoane am la dispoziţie şi pe ce apăs. Răspunsul meu a fost: „Am cam o sută de butoane, apăs pe toate, dar nu se întâmplă mare lucru“.
Cred că aţi avut mare succes cu replica asta.
Am avut, fiind hazlie şi în spriritul mai degajat al întâlnirii. De aceea v-am şi povestit. Nu erau 100 de butoane, categoric mult mai puţine, dar indiferent pe ce apăsam, reacţiile economice erau relativ neînsemnate în România acelor zile, când reformele erau la început şi mergeau destul de greu.
Riscurile încetării plăţilor externe pentru Banca Română de Comerţ Exterior în anii 90
Şi acum ajungem iar la momentul când v-aţi întors în ţară, în toamna lui 1990. Aţi fost numit guvernator, pe 4 septembrie 1990, prezicerea dvs. se împlinise şi nu se împlinise, adică rezerva valutară a ţării scăzuse vertiginos, dar mult mai repede decât aţi prognozat. Deci, aveaţi de preluat un sistem deja grav avariat.
Da, avariat. În plus, se conturase atunci riscul ca România să înceteze plăţile, fără a avea datorii externe. Ceea ce înseamnă că stabileam...
Un nou record negativ.
Da. Din ce cauză? În mod normal, dacă nu ai datorie publică externă, încetarea plăţilor este fără sens. Nu ai obligaţii externe, nu ai plăţi de făcut la exterior mai mari decât încasezi. Se apropia, însă, toamna şi guvernul trebuia să asigure importurile de ţiţei, cel puţin pentru furnizarea căldurii şi funcţionarea minimă a economiei. Aceste importuri nu se putea realiza decât cu plăţi imediate. Instituţia care efectua operaţiuni externe era Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE). Rezerva valutară nu se găsea la BNR, ci la BRCE, cea care finanţa importurile. Angajamentele de plăţi ale BRCE pe termen scurt erau, însă, mai mari decât ceea ce mai rămăsese din rezerva valutară. Exista riscul ca BRCE să nu-şi onoreze plăţile scadente.
Era septembrie?
Septembrie 1990. Şi, întrebat fiind, mi-am spus părerea: dacă BRCE nu va mai putea să facă plăţi, nu se va consemna ca fiind căderea financiară a unei bănci, ci a României. BRCE reprezenta încă atunci statul român în relaţiile financiare internaţionale pentru că nu se făcuse încă nici o transformare, nici o învestire a BNR cu acest rol. Hotărârea luată atunci de Guvernul României a fost de a acţiona rapid în două direcţii: pe de o parte, să fie demarată reforma sistemului bancar (iar BNR să fie o bancă centrală şi sistemul băncilor comerciale să fie separat), iar, pe de altă parte, să considerăm deficitul bugetar ca fiind inevitabil cel puţin o perioadă de timp şi, deci, să găsim resurse financiare externe pentru finanţarea lui.
Sugestia mea a fost de la început că trebuie să ne adresăm FMI, pentru că într-o situaţie ca aceea nu vedeam alte surse de finanţare. Au existat speranţe că am putea să obţinem şi alte finanţări. De exemplu, o delegaţie guvernamentală, din care am făcut parte, s-a deplasat în Japonia. Atunci, situaţia Japoniei era similară cu cea a Chinei din prezent: era o economie de succes, cu rezerve valutare mari. Nu s-a putut obţine nimic, cu excepţia sfatului de a obţine undă verde de la Washington prin încheierea unui acord cu FMI. În mod remarcabil, China ne-a ajutat, datorită relaţiei speciale pe care preşedintele Ion Iliescu o avea cu premierul chinez Li Peng. Suma împrumutată a fost, însă, mică. Până în primăvară am supravieţuit financiar cu creditele bilaterale mici, pe termen scurt, pe care putea să le atragă BRCE. După vizita în Orient, toţi membrii guvernului s-au convins că nu exista altă soluţie şi au fost începute negocierile cu FMI.
Eforturile de restabilire a statutului Băncii Naţionale
Referitor la reformele legislative ale sectorului financiar, au fost reţineri, rezistenţe?
Pot să spun că nu am simţit o opoziţie seriosă faţă de reforma bancară. Probabil şi pentru că nu se înţelegea exact despre ce este vorba. În consecinţă, înainte ca băncile centrale ale Franţei şi Angliei să fie independente, BNR a dobândit acest statut de independenţă încă din prima lege. Şi aceasta fiindcă noi am urmat modelul Bundesbank, banca centrală a Germaniei.
Când legile bancare au intrat în Parlament, au fost însă dezbateri, discuţii, controverse. Au fost eliminate, din păcate, componente esenţiale legate de dreptul BNR privind supravegherea băncilor comerciale. De aceea am avut necazuri cu unele bănci în anii 90. Nu am putut interveni cum trebuie. Abia după acele cazuri am putut să reintroducem îmbunătăţiri legislative.
Era o lămurire importantă şi e bine că aţi făcut-o. Ce s-a întâmplat cu rezerva valutară?
La 1 decembrie 1990, operaţiunile comerciale ale fostei Bănci Naţionale s-au desprins şi a luat fiinţă Banca Comercială Română. În aprilie 1991, legile bancare erau aprobate de Parlamentul României.
Începuturile celui mai tânăr guvernator
Asta înseamnă că şi rezerva valutară a venit la Banca Naţională.
Rezerva valutară a venit legal la BNR odată cu promulgarea legilor bancare. Dar în loc să vină rezervă valutară, a venit o datorie valutară. Şi de aici au pornit cu pierderea de 888 de miloane de dolari. Apoi acuzaţiile au fost reformulate şi s-a spus că BNR a preluat o datorie fără baze legale. Cu toate că baza legală exista – legile bancare. Tot acest episod s-a concretizat în câteva dosare la Curtea de Conturi.
Deci asta nu e doar o poveste cu acuze verbale. A fost mult mai grea.
Într-adevăr. Cred că ar fi subiectul unui alt interviu.
Da, şi îl vom face.
Partea legislativă a fost finalizată relativ rapid. Concomitent, s-au desfăşurat negocierile cu FMI: în noiembrie 1990, pentru stabilirea cadrului, în ianuarie 1991, pentru evaluarea programului de reforme alături de guvern, şi o ultimă discuţie în februarie 1991, pentru deschiderea pieţei valutare. Apropo de cursul valutar. Cursul de 35 lei pentru 1 dolar, propus de mine în februarie 1990, nu mai era de actualitate, pentru că între timp se liberalizaseră preţurile, în noiembrie 1990, se stabiliseră alte raporturi. În consecinţă, s-a apelat la un sistem dual, cu un curs oficial şi un curs de piaţă.
Câţiva ani?
A funcţionat numai şase luni, nu a rezistat. În toamna anului 1991, cursurile s-au unificat la 180 de lei pentru 1 dolar. Între timp, presiunile asupra BRCE erau extrem de mari.
Presiuni externe?
Nu, presiunile financiare. BRCE nu mai avea resurse financiare suficiente. Atunci am negociat un împrumut punte (bridge loan) cu Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI), banca băncilor centrale, de la Basel, Elveţia. Aceasta a fost înfiinţată iniţial în 1930, pentru reparaţiile de război ale Germaniei de după primul război mondial, iar România este membru fondator. A fost prima vizită în exterior pe care am făcut-o, în toamna lui 1990, după ce am fost numit guvernator. Fiind un guvernator relativ necunoscut şi destul de tânăr, a trebuit să mă prezint şi m-am dus acolo.
Câţi ani aveaţi?
41.
Eraţi foarte tânăr.
Directorul general al BRI – bancher şi un profesor de mare calibru – m-a aşteptat chiar la intrarea în bancă şi mi-a spus: „Bine aţi venit, domnule guvernator. Vreau să vă spun că am căutat în arhivele noastre şi sunteţi cel mai tânăr guvernator de bancă centrală de când BRI păstrează date“.
Având această relaţie deosebită cu BRI, am reuşit să obţin acel împrumut-punte, o lună de zile, până când a fost trasă prima tranşă de la FMI, cu care s-a salvat de la înec BRCE.
Ca să vorbesc în termenii de acum, banii aceia unde mergeau?
În cea mai mare parte către importuri. România a fost ca un avion care s-a depresurizat. Era o economie închisă, în care se exporta forţat, iar importurile erau puternic comprimate. Toate acestea pentru plata datoriei externe în anii 80. În momentul în care pieţele s-au deschis, importurile au explodat de peste două-trei ori, iar exporturile s-au prăbuşit, inclusiv din cauza cursului de schimb. A fost nevoie de importurile stric necesare. După care s-a intrat într-o perioadă, spun eu, şi mai grea, în 1991-1992, cu toate că au venit primele tranşe de la Fond. De ce? Pentru că banii nu erau suficienţi, cursul acela de 35 de lei pentru 1 dolar nu mai era suficient, exista temerea că, dacă leul se depreciază din nou, preţurile vor creşte şi mai mult. Deci era un cerc vicios. Dar despre toate acestea, în interviul viitor.
Interviu realizat de Gabriela Adameşteanu
