Pe aceeași temă
Domnule guvernator, doamnelor şi domnilor, îmi revine sarcina, mai dificilă decât a antevorbitorilor mei, de a vă mai ţine încă cinci minute pe loc. Îngăduiţi-mi să o fac evocând două chestiuni. Aş dori astfel să contribui la momentul aniversar de azi – o sută treizeci de ani de la înfiinţarea Băncii Naţionale şi o sută de ani de la moartea întemeietorului ei – printr-o mărturie personală. Mărturia mea se referă la forţa care nu are nevoie de putere pentru a se manifesta. Şi, pentru a o ilustra, vă propun două exemple.
Primul meu exemplu se referă la forţa instituţiilor aflate în dizgraţie; al doilea, la forţa oamenilor care nu se află la putere. Am spus înadins forţă, şi nu putere. Cu alte cuvinte, am distins între forţă şi putere.
Puterea înseamnă posesia mecanismelor prin care voinţa poate fi administrată. Puterea înseamnă capacitatea de a dispune de lucruri printr-un raport de tip ordin-comandă. Forţa constă în puterea de a influenţa lucrurile fără a dispune de mecanismele formale ale exercitării ei. Înseamnă a realiza ceva fără a recurge la ordine. Spre pildă, eu am puterea de a face ce vreau cu acest pahar, care se află în faţa mea: voinţa mea poate dispune de mecanismul braţului meu în vederea luării sorţii lui în posesia mea. Dar eu, ca vorbitor, nu pot face cu dumneavoastră, care mă ascultaţi, orice. Nu am la dispoziţie mecanismele puterii. Dacă aş fi un dictator, le-aş avea. Pot avea însă, ca vorbitor democratic, condiţiile exercitării unei influenţe – influenţa discursului meu asupra minţilor şi inimilor dumneavoastră. Cu o condiţie însă: dacă şi numai dacă mi le oferiţi dumneavoastră. În colaborare cu dumneavoastră, pot avea forţă: dar numai dacă dumneavoastră hotărâţi să mi-o acordaţi.
Avem astfel ilustrată deosebirea dintre forţă şi putere: puterea dispune de lume prin ordine şi supunere. Forţa acţionează în lume prin colaborare cu lumea – are influenţă, dacă lumea o vrea; nu are, dacă îi este refuzată. Specificul adevăratei forţei este de a determina această colaborare. Prin adevărata forţă, influenţa exercitată de ea apare ca fiind necesară, inevitabilă, sigură, fatală. Fără să dispună de posesia mijloacelor puterii, adevărata forţă are întotdeauna puterea de a forţa instaurarea condiţiilor care îi fac posibilă acţiunea. Puterea se exercită prin mecanisme formale, pe care trebuie să le ai; forţa se exercită prin influenţă informală, iar condiţiile sale de realizare implică întotdeauna acceptarea ei ca inevitabilă. Oamenii mari nu acţionează prin poliţie, ci prin forţa influenţei, care se dovedeşte mai irezistibilă decât forţa puterii – dacă îmi îngăduiţi acest joc de cuvinte.
Am să încerc să ilustrez forţa instituţiilor şi forţa oamenilor prin două exemple, unul personal, care aparţine biografiei familiei mele, altul impersonal, care aparţine istoriei.
Mai întâi, forţa instituţiilor. Aproape toată familia mea a lucrat în Banca Naţională. Tatăl meu a intrat în Banca Naţională la un an după ce s-a întors de la Viena, unde a petrecut războiul şi a studiat economia la o instituţie numită, cred, Înalta Academie de Studii Mondiale. Era o facultate care îmbina economia şi dreptul, aşa cum, încă, mai era pe vremea aceea uzual. Când s-a întors în ţară, tatăl meu a lucrat o vreme ca asistent la Institutul de Studii Economice, unde a predat istoria economiei, după care a fost chemat să lucreze în Banca Naţională – pe scurt, în Bancă –, unde şi-a desfăşurat toată activitatea până la moartea lui, în 1985.
Mama mea a lucrat până la pensionare în Bancă, într-o filială a Băncii Naţionale, cum era înainte de 1989, Filiala Sectorului 1. Sora mea, Elena, a lucrat şi ea în Banca Naţională imediat după absolvirea facultăţii, după care s-a mutat la Banca Agricolă, iar ultima ei activitate în ţară a fost la Institutul Bancar, nou înfiinţat atunci, după Revoluţie. Institutul Bancar ţinea tot de Banca Naţională. Sora mea se află acum în Statele Unite, la Washington D.C., şi lucrează tot într-o bancă. Soţia mea lucrează şi acum la Banca Naţională.
Tatăl meu, pe care, pentru că este mort, vreau în mod special să îl evoc aici, în faţa dumneavoastră, a fost, deci, funcţionar în Banca Naţională. Poziţiile pe care le-a ocupat nu sunt importante pentru argumentul meu. De altfel, părinţii mei aveau dosar prost: tata pentru că se repatriase după război de la Viena, unde se refugiase, din Cernăuţi, după anexarea Bucovinei de către URSS, iar mama pentru că tatăl ei fusese arestat în anii 50 sub acuzaţia de chiabur. Din acest motiv, părinţii mei, şi în special tatăl meu, nu au putut avea un cursus honorum spectaculos, în ciuda faptului că tata, Dionisie Patapievici, a fost un specialist important în circulaţia bănească, de care, sunt sigur, unii dintre dumneavoastră îşi mai amintesc. Cea mai mare funcţie atinsă de tatăl meu a fost cea de director-adjunct (pentru scurt timp), iar mama a deţinut până la pensionare funcţia de inspector de credite. Îmi place să îi definesc pe părinţii mei lucrând în Banca Naţională – în mod simplu – ca funcţionari de Bancă. Sper să simţiţi demnitatea cuprinsă în această formulă: funcţionar de Bancă. Pentru argumentul meu este important faptul că am crescut într-o familie dominată de prestigiul Băncii Naţionale, ca fiu al unor oameni care, amândoi, erau funcţionari de Bancă.
O Bancă Naţională despre care aţi aflat de la guvernatorul Mugur Isărescu că, pe vremea când părinţii mei erau tineri şi lucrau în ea, intrase deja în epoca subordonării ei faţă de Ministerul de Finanţe. Subordonare care, ea însăşi, vorbeşte elocvent despre preferinţa regimurilor comuniste pentru mecanismele de conducere administrative, de tip comandă-execuţie, dispreţuindu-le pe cele economice, cărora, cum ştiţi, nu li se poate ordona. Comunismul şi economia nu se împacă bine, deoarece mecanismele prin care se exercită puterea totalitară sunt riguros contrariul mecanismelor prin care se exercită forţa subtilă a economiei.
Mărturia mea personală se referă la enormul prestigiu pe care Banca Naţională continua să îl aibă şi în acele momente de restrişte. Ca să fie mai limpede ce vreau să vă transmit, voi adopta ochii copilului care am fost. Banca era ceva de care auzeam mereu vorbindu-se în casă. Tata era la Bancă, mama era la Bancă, sora mea visa să lucreze în Bancă, în Bancă se întâmplau mereu tot felul de lucruri, de care părinţii mei vorbeau, vorbeau, vorbeau: când interesaţi, când îngrijoraţi, când râzând, când în şoaptă, când nefericiţi, când plini de speranţă. Duminicile ne plimbam. Tata mă ţinea de o mână, mama de cealaltă. Încadrat de ei, paşii ne duceau la şosea, sau pe Bulevard, sau pe Calea Victoriei, sau pe străduţe ciudate (dar foarte frumoase!), al căror nume l-am uitat şi de care îmi amintesc aşa cum îmi amintesc unele vise. Uneori discuţia părinţilor mei se întrerupea şi auzeam câte un: „Uite, asta a fost o clădire a Băncii“; „Aici locuia guvernatorul cutare“; „Uite, vezi, Banca a avut aici nu ştiu ce sediu“ – şi aşa mai departe. La fel se petreceau lucrurile în vacanţă, fie că eram la munte, fie că eram la mare.
Şi acolo, peste tot pe unde mergeam, oriunde se întâmpla să ne aflăm, găseam case, vile, clădiri, tot felul de chipuri ale Băncii Naţionale. Oamenii cu care părinţii mei se opreau să vorbească erau toţi, ca un făcut, fie oameni din Bancă, fie oameni care lucraseră cândva în Bancă. Copilul din mine descoperea că exista în ţară o făptură stranie, ubicuă, multiplu răspândită, cu membrele ei, peste tot pe unde ne purtau paşii, atât în oameni, cât şi în lucruri, făptură care se numea „Banca Naţională“ şi din care, într-un fel binefăcător şi ocrotitor, făceau parte şi părinţii mei, precum albinele harnice dintr-un stup magic. Nu ştiam că Banca este o instituţie. Nu ştiam, pe vremea aceea, ce este o instituţie. Ştiam însă ce erau zmeii. Iar Banca era pentru mine un zmeu uriaş, răspândit prin toată ţara. Nu unul rău, pentru că nu le făcea rău alor mei, ci unul bun, care îmi făcea bine şi mie.
Mai târziu, pe la doisprezece sau treisprezece ani, când începusem să descopăr plăcerea de a bate anticariatele şi de a răsfoi cărţi vechi, ştiam că mă pot duce la Banca Naţională, la tatăl meu, să îi cer bani pentru a cumpăra câte un volum mai scump: de pildă, Estetica lui Vianu, ediţia a doua, costa 85 lei – pentru aşa sumă, aveam nevoie de ajutorul tatei. Gardianul mă cunoştea ca fiind „băiatul domnului Patapievici“ şi mă lăsa să îl sun pe tata de la telefonul greoi, din ebonită neagră, care se afla pe o măsuţă de lemn vopsit în alb, lângă una dintre uriaşele coloane care străjuiesc intrarea în pasajul scărilor.
Tata cobora, negocia cu mine valoarea intelectuală a cărţii, dacă îşi merita ori nu banii, eu argumentam de ce îmi trebuie aşa un volum scump şi, de obicei, câştigam. Tata scotea banii, iar eu mă întorceam în fugă la anticariat, unde reţinusem volumul, şi îl cumpăram, febril. Nu ştiu de ce, pe vremea aceea, eram convins că toţi cei care intră în anticariat râvnesc exact volumul râvnit de mine şi că numai bunăvoinţa anticarului şi rapiditatea cu care eu obţineam de la tata banii făcea ca acel volum să ajungă, în cele din urmă, în posesia mea.
Aş vrea să vă imaginaţi contrastul dintre răcoarea foaierului Băncii, vara, şi forfota încălzită, stătută, transpirată, a străzilor din jur. Nu ştiu de ce amintirea legată de mersul la tata pentru a-i cere bani de cărţi este fixată, în memoria mea, de momentul verii – când îmi amintesc de tata şi de vânătoarea de cărţi este întotdeauna vară. Cu acest contrast de fundal: răcoarea, în foaierul Băncii, şi căldura pestriţă a verii, în afară. Pătrunzând în Bancă, unde se afla tata, parcă intram într-o altă lume, care se manifesta într-a noastră prin răcoare. Era o lume lipsită de orice ameninţare. De obicei, când intri într-o instituţie răcoroasă, te cam ia cu fiori. Dar aici, în Bancă, era o răcoare binefăcătoare, subliniată în mod sfâşietor de frumuseţea ofilită a decoraţiilor interioare, care părea să vină dintr-o altă lume, mai bună, mai frumoasă şi mai demnă, una în mod dramatic diferită de lumea urâtă de afară, împotriva căreia stătea, firavă, răcoarea neabătută din foaierul Băncii Naţionale. Prin această rezistenţă misterioasă, Banca se arăta sensibilităţii mele ca fiind una dintre puţinele supravieţuitoare ale dezastrului care adusese la putere acea urâţenie care îi arunca uneori pe părinţii mei în ghearele unei tristeţi devastatoare. Iar eu, micul vizitator de anticariate, datorită apartenenţei tatei la Bancă, puteam pătrunde oricând în lumea preţioasă pe care Banca o conservase chiar în mijlocul vacarmului, precum o gâză care ar putea ieşi după plac din chihlimbarul care o ţine prizonieră.
Îmi vin acum în minte interminabilele discuţii care aveau loc în lungile seri lipsite de televizor din copilăria mea, între tata şi naşul meu de botez, care lucra în Ministerul de Finanţe. Deşi eram foarte mic, urechea mea învăţase să seziseze fără greş că lucrurile discutate erau serioase, după vocea adulţilor, care căpăta un anumit timbru şi scădea în intensitate. Discuţiile serioase priveau mereu Banca şi faptele oamenilor din Bancă. Or, Banca, ştim ce era, pentru mine: un zmeu uriaş, cu trupul multiplu răspândit pe străzi, prin case şi prin toată ţara, care străbătea nu numai locurile, ci şi unii oameni, aceia care purtaseră ciudatul nume de guvernator. Am ştiut atunci cu tărie, aşa cum am ştiut cu certitudine când anume discuţiile dintre adulţi deveneau serioase – şi asta este o mărturie pe care îmi place să o aduc, în condiţiile în care Banca era pe atunci subordonată Ministerului de Finanţe – că funcţionarul Ministerului de Finanţe, naşul meu de botez, avea o poziţie de respect faţă de funcţionarul Băncii Naţionale, tatăl meu. Enormul prestigiu al vechii Bănci Naţionale şi a ceea ce însemnase ea în lumea pe care, aveam să descopăr mai târziu, răcoarea din foaierul ei o păstrase, aşa cum tapetul de mătase poate păstra parfumul secret al unei femei, plutea ca o certitudine inebranlabilă chiar şi în discuţiile private dintre doi funcţionari. Dintre care unul, tatăl meu, era de Bancă.
Datorită forţei acestor lucruri imponderabile, Banca Naţională a fost, toată copilăria mea, instituţia cu a cărei forţă inefabilă identificam instinctiv, dincolo de orice raţiune, supravieţuirea a ceva neţărmurit de frumos şi de demn din istoria ţării mele. Ştiam că undeva existase o fractură. Nu se vorbea despre acest lucru, dar ştiam, cu toate micile mele instincte, că ţara fusese călcată în picioare, iar Banca era ceva care supravieţuise şi care îi proteja pe părinţii mei. Nu îl protejase pe bunicul meu, care făcuse puşcărie, pentru că el nu făcea parte din Bancă. Erau multe lucruri nespuse, care pluteau între părinţii mei şi cunoscuţii lor apropiaţi, ca şi când ar fi fost spuse. Dar simţeam că, dincolo de orice durere şi suferinţă, există ceva care continuă să ne protejeze, iar acest lucru era locul în care lucrau părinţii mei. M-am simţit privilegiat, toată copilăria, ca fiu al unei familii de oameni de Bancă. Iar Banca, vă amintiţi, era pentru copilul care am fost făptura bizară şi în acelaşi timp familiară al cărei trup urieşesc, de zmeu bun, era răspândit prin toată ţara.
Ei bine, teza mea este că forţa unei instituţii, dincolo de puterea ei socială directă, exercitată prin constrângere, se manifestă şi în modul acesta imposibil de formalizat – ca forţă a influenţei, chiar şi în condiţiile în care puterea îi lipseşte.
Am să închei evocarea forţei acestei instituţii, aşa cum se reflectă în ochii unui copil, cu un eveniment extrem de trist pentru mine. Tatăl meu a murit în 1985, lucra încă în Bancă. Nu a apucat pensia. După înmormântare, am venit, eu cu sora mea, să-i luăm lucrurile din birou. Biroul tatei se afla undeva la etajul doi şi avea o singură fereastră, circulară. Peste toate lucrurile cădea o lumină tristă, deşi era început de august. Ne uitam dezorientaţi prin jur. După un timp a venit o doamnă cu o privire severă, care m-a identificat: „Sunteţi fiul domnului Patapievici?“. Am spus „da“. Ne poticniserăm la separarea lucrurilor personale ale tatei de lucrurile de la bancă. Mi s-a adresat, cu asprime: „Vezi toate cărţile astea? Uite în câte limbi sunt. Asta e în poloneză, asta e în rusă, asta e în italiană, asta e în engleză, asta e în germană, asta e în franceză. Tatăl tău ştia toate limbile astea şi încă altele, care nu sunt aici. Tu le ştii?“. I-am răspuns, cuprins de vanitate: „Nu pe toate“. Iar ea a conchis, cumva înciudată: „Aşa om era tatăl dumitale. Nu ştiu dacă ai să fii vreodată la nivelul dânsului de cunoştinţe. Era singurul om din Bancă care nu cerea traducător pentru documentele cu circuit confidenţial pe care le cerea de la biblioteca Băncii. Eu ştiu asta foarte bine, pentru că eu personal i le aduceam“. După care, tristă şi meticuloasă, a început să strângă hârtiile, separându-le unele de altele, cu o dexteritate dezinvoltă, de scamator.
Atitudinea femeii, cine o fi fost, mi-a impus într-un fel ciudat, ca o continuare firească a respectului pe care mi-l inspirase în copilărie Banca Naţională, prin coloanele ei maiestuoase, prin atmosfera ei plină de demnitate, prin operele de artă tăcute, despre care a vorbit aici mai devreme Radu Boroianu, prin răcoarea aceea misterioasă, care mă frapa de fiecare dată când pătrundeam sub bolţile ei, când îl căutam pe tata. Ceva care îţi îndrepta ca prin farmec coloana vertebrală, ceva care te învestea cu un soi de nobleţe civilă, cu o demnitate din alte timpuri – aceea de a fi funcţionar al Băncii Naţionale. Aceasta este forţa unei instituţii, dincolo de puterea ei.
Aş vrea să spun acum câteva cuvinte şi despre forţa oamenilor. Există un faimos tratat de fizică elementară, cunoscut sub numele de Cursul de la Berkley, în care, la începutul celui de al doilea volum, dacă nu mă înşel, cel dedicat electrodinamicii, se poate citi o mică introducere privitoare la personalităţile fizicienilor. Se spune acolo că fizicienii mari au fost de toate felurile: unii simpatici, alţii dezagreabili; unii beţivi, alţii virtuoşi; unii atenţi, alţii aiuriţi; unii dezordonaţi, alţii maniacali; unii spirituali, alţii posaci; unii culţi, alţii ignari; unii deştepţi, alţii mărginiţi. Dar, continuă acel text, oricum ar fi fost aceşti fizicieni ca oameni, toţi, absolut toţi au avut în comun o trăsătură: nici unul dintre ei nu a minţit în privinţa rezultatelor la care au ajuns. Chiar dacă unii dintre ei nu au căutat întotdeauna în mod dezinteresat adevărul, toţi au refuzat să folosească vreodată falsul pentru a-şi satisface motivaţiile. Ceea ce ei au căutat întotdeauna, dincolo de motivaţii, a fost adevărul. Acesta este adevăratul caracter al savantului, care se poate combina, psihologic vorbind, cu orice excentricitate comportamentală imaginabilă.
Cred că putem foarte bine identifica acest tip de caracter în profilul moral al lui Eugeniu Carada, căruia Banca Naţională îi comemorează anul acesta o sută de ani de la moarte. Atât în latura excentricităţii, cât şi în latura probităţii morale, biografia lui Eugeniu Carada ilustrează enigma şi excentricitatea caracterului. S-a născut în 1836 la Craiova într-o familie înstărită. La nici treisprezece ani, când turcii ocupă Oltenia, Carada slujeşte drept traducător din turcă comandantului trupelor turceşti în relaţia cu „Ocârmuitorul Judeţului Doljiu“. Nu se ştie cum, devine un soi de releu pentru publicaţiile revoluţionare tipărite de emigraţia românească. Încă de atunci ocupă un loc eminent în reţelele revoluţionare subterane din ţară şi din Europa. Când vine rândul ruşilor să ocupe Principatele, e surghiunit de comandamentul rusesc. La căderea Sevastopolului, cel care organizează demonstraţia din Bucureşti este Carada. La 19 ani, ridică populaţia Bucureştiului în favoarea Franţei şi împotriva stăpânirii.
Autorităţile trebuie să ţină seama de acest adolescent, care devine câteva luni şeful de cabinet al ministrului Cultelor. Ne aflăm la sfârşitul domniei lui Ştirbey. Când se adună Divanul Ad-hoc, îl aflăm pe Carada ataşat la Cancelarie, în calitate de translator în franţuzeşte al lucrărilor Divanului, în atenţia comisarilor puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris. În 23 ianuarie 1859 este arestat la Craiova pentru sediţiune în favoarea unirii. E eliberat a doua zi, după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. Când Cuza vizitează Craiova, Carada reuşeşte să i se impună, pe o chestiune în care e în dezacord cu domnitorul. Nu are decât 23 de ani când Cuza îi propune funcţia de procuror al Craiovei, pe care Carada o refuză. Astfel începe lungul şir de refuzuri, care au caracterizat lucrarea publică a acestui om inepuizabil.
Asta nu înseamnă că nu a ocupat funcţii publice. Nu împlinise 25 de ani când cetăţenii din mahalaua Schitu Măgureanu l-au ales în Consiliul municipal al Bucureştilor, unde a ilustrat pentru prima oară, cu aiuritoarea sa eficacitate, modul său favorit de lucru: refuză funcţia de comandă, dar o asumă din umbră, prin influenţă şi persuasiune. Într-o vreme a fost şi primar al Capitalei, iar de câteva ori s-a ales deputat în parlament. Deşi prietenii săi apropiaţi, când s-au aflat în poziţii de comandă, i-au propus să ocupe înalte funcţii de decizie (prefect, ministru, guvernator etc.), Carada le-a refuzat întotdeauna. Din motive misterioase, a refuzat sistematic să ocupe funcţii de prim-plan. Deşi a luat nenumărate decizii de prim-plan, a preferat să rămână o personalitate de penumbră.
Cu toate acestea, era mai mult decât cunoscut: era recunoscut de toată lumea. S-a aflat, între 1848 şi 1910, în miezul tuturor evenimentelor de care a depins istoria ţării, în calitate fie de inspirator, fie de conspirator. Ori că s-a aflat la putere, ori că s-a situat în opoziţie, capacitatea sa de a realiza întocmai lucrurile pe care şi le-a propus, fie cu ajutorul prietenilor, fie prin intermediul duşmanilor, era absolut uluitoare. Istoria noastră nu cunoaşte alt exemplu de om care să fi putut face, numai prin puterea influenţei, tot ce s-a legat de numele său. A fost implicat în răsturnarea lui Cuza, în aducerea pe tron a lui Carol, în redactarea Constituţiei de la 1866, în complotul pentru detronarea domnitorului (dar şi în consolidarea tronului, când s-a convins că domnitorul face bine ţării); a jucat un rol hotărâtor în ducerea şi câştigarea războiului de independenţă, în realizarea sistemului de alianţe care a permis României să profite internaţional de pe urma independenţei sale; în fine, a fost creatorul legii pe care s-a fundat Banca Naţională şi, timp de treizeci de ani, deşi a refuzat să fie guvernatorul Băncii, a fost conducătorul absolut al sistemului financiar al României, sistem pe care s-a ridicat mai apoi, pas cu pas, industria autohtonă.
A condus cum i-a plăcut, adică fără să asume poziţii oficiale. A refuzat să fie la putere, acceptând să acţioneze numai prin forţa influenţei şi a persuasiunii. Fiind republican şi om de stânga, a refuzat să depindă de rege şi s-a dedat la tot soiul de excentricităţi, uneori lipsite de bună creştere, ca să evite să-l întâlnească. A fost un conspirator redutabil, un om cu o influenţă europeană ocultă uluitoare, un constructor de instituţii de o eficacitate neverosimilă, un geniu multilateral, de o temeinicie verificată prin rezultatele obţinute în economie, legislaţie, administraţie, diplomaţie, strategie politică şi finanţe publice. Un om excentric şi recalcitrant, care a făcut mai mult pentru ţara lui decât majoritatea oamenilor care şi-au înscris numele în cartea de istorie. Acest om extraordinar a murit în februarie 1910 şi, în bună regulă românească, a fost imediat uitat.
Eugeniu Carada, cum vedeţi, era straniu în cel mai înalt grad. Gândiţi-vă doar, un om care a participat la toate conspiraţiile epocii, care a conspirat să-l aducă pe Carol şi care apoi a conspirat să-l înlăture, dar care l-a acceptat în cele din urmă ca rege pentru ţară, în răspăr cu convingerile sale, căci Carada rămăsese republican roşu, pentru că a înţeles utilitatea marilor însuşiri de caracter ale lui Carol pentru mereu neaşezata noastră ţară! Un om care atunci când regele vine neanunţat la Bancă să provoace o întâlnire cu el, căci ştia că se găseşte acolo, fuge pe culoare şi se ascunde prin cămăruţe, ca nu cumva să fie nevoit să îl întâlnească pe rege şi, astfel, să trebuiască să îl trateze ca rege! Acest republican care a făcut regi a refuzat să fie numit guvernator, dar a exercitat o putere de guvernator, având, îmi vine să spun, o forţă mai mare decât a oricărui alt guvernator.
Din acest motiv, Carada, omul care a refuzat mereu să asume puterea, era numit în Bancă „Stăpânul“. Urechilor noastre democratice le sună poate rău acest cuvânt, „Stăpânul“, dar el reflectă în mod judicios faptul, pentru contemporanii săi foarte evident, că influenţa acestui om, care a fost mult mai mare decât puterea sa instituţională, a fost extrem de reală. Puterea sa decurgea din ceea ce îmi place să numesc forţa de a influenţa, ca opusă puterii de a poseda. Un om care, prin inflexibilitatea caracterului său, într-o ţară în care totul se tranzacţiona, făcea figură de excentric absolut. Un creator de instituţii care a rămas un conspirator până la sfârşitul vieţii. Ah, cât îmi place la Eugeniu Carada acest nonconformism intransigent! El poate fi explicat numai printr-un extrem de exigent simţ al demnităţii. Alt mare om de stat român, C.A. Rosetti, prieten cu Carada, a fost şi el un conspirator până la sfârşitul vieţii. Banca Naţională este de fapt o idee care s-a născut în mijlocul conspiratorilor, în grupul lui C.A. Rosetti şi al lui Ion Brătianu, care erau „liberalii roşii“, nişte liberali de stânga. Acolo s-a născut ideea Băncii Naţionale şi pe noi astăzi ar trebui să ne bucure că societatea românească era atunci capabilă să absoarbă atât de temeinic energia şi creativitatea unor oameni atât de excentrici şi de radicali.
Aceşti oameni au ceva care îmi stârneşte incondiţionat admiraţia: o combinaţie fericită – dar atât de improbabilă! – de nonconformism radical şi de eficacitate practică. Să nu uităm că instituţia Băncii Naţionale, care a jucat un rol politic moderator şi stabilizator atât de important de-a lungul istoriei noastre, s-a născut într-un mediu de conspiratori şi de radicali, în care această combinaţie fericită de nonconformism şi eficacitate practică, atât de tipică lui Carada, era trăsătura de caracter dominantă.
Aşa că vreau să îi mulţumesc în încheiere domnului guvernator că mi-a oferit posibilitatea de a vorbi aici, cu această ocazie, nu ca intelectual public şi nici ca preşedinte al Institutului Cultural Român, ci ca fiu al unor demni funcţionari ai Băncii Naţionale a României. Mi-am iubit tatăl mai mult decât e decent să mărturisesc în public. Dar l-am şi respectat. Iar în acest respect personal s-a amestecat în mod indicibil respectul obiectiv pe care îl am faţă de o instituţie care a făcut atât de mult pentru ţară, şi când ţara era liberă, şi când era încarcerată, iar oamenii, ca totdeauna, se căzneau sub vremi.
