Pe aceeași temă
în spaţiul carpato-dunărean, ampla sinteză a lui Andrei Oişteanu a fost întâmpinată, pe bună dreptate, sărbătoreşte. Însă această apariţie-eveniment – pluridisciplinară prin excelenţă – a fost mai mult prezentată decât analizată, şi asta cu precădere în mediile literaţilor, nu în cele ale etnologilor sau antropologilor... În mod vădit, deschiderea ei de compas e mai largă decât cealaltă sinteză majoră a autorului, Imaginea evreului în cultura română, iar evantaiul de mize – mai variat.
Stimulată de studiile despre influenţa orientală asupra culturii româneşti ale unui Lazăr Şăineanu, de abordările despre şamanism, etnobotanică şi experienţele extatice ale unor magiştri ca Mircea Eliade, Simeon Florea Marian sau I.P. Culianu, dar şi de vechea familiaritate a autorului cu folclorul est-european şi contracultura hippie, cartea marchează o premieră editorială autohtonă, în pofida unor anticipări ignorate cu caracter de eboşă (Poezia stupefiantelor a lui Adrian Marino, 1944) şi a unei recente lucrări de doctorat despre „cultură şi extaz artificial“ a tinerei Andrada Fătu-Tutoveanu (fără trimiteri la spaţiul autohton). Prin intermediul ei, Andrei Oişteanu reuşeşte să „colonizeze“ dezinvolt un domeniu generos şi captivant, căruia tinde să-i epuizeze resursele.
Prohibită legal, dar imposibil de ignorat ca realitate socială, narcomania a devenit deja modă într-o anumită zonă a literaturii „tinere“ şi a culturii pop. Drept urmare, apariţia unui volum pe această temă are toate şansele să-şi dubleze succesul de stimă printr-un important succes de piaţă. Cu atât mai mult cu cât apetitul de „arhivar“ al lui Andrei Oişteanu este potenţat din plin prin valenţele sale de narator. Istoricul şi antropologul îşi aliază subtil experienţa scriitorului pentru a prinde – la modul „detectivistic“ –, într-o naraţiune proaspătă şi captivantă, o abundenţă de informaţii strânse cu hărnicie de furnică şi întreţesute migălos, cu o răbdare de păianjen.
Pe urmele mai multor cercetători români şi străini, autorul întreprinde, pentru început, o arheologie laborioasă a „şamanismului“ şi a plantelor etnobotanice (a căror listă n-o mai depăn) în folclorul ţărănesc autohton şi în cultura substratului traco-get sau scitic. Fără a fi un pionier pe această linie „demitizantă“, el demontează cel mai apăsat mitul naţionalist al „civilizatorului“ Burebista, argumentând că regele dac nu a stârpit viţa de vie din raţiuni morale, ci religioase, spre a combate cultele dionisiace radicale din zonă şi spre a instaura în locul lor religia „androcratică şi elitistă“ a pitagoreicului Zalmoxis. Oricum, dacă Eliade mai păstra încă unele îndoieli cu privire la realitatea unui „şamanism“ autohton, Andrei Oişteanu afirmă fără înconjur (pe urmele lui I.P. Culianu) existenţa unor astfel de practici pe teritoriul carpato-danubian. Ele sunt identificabile până târziu atât în cultura ţărănească tradiţională (de tip magic, precreştin), cât şi în cazul unor fenomene extatice „alogene“ (hasidismul lui Baal Şem Tov etc.). Autorul se dovedeşte un erudit şi într-ale etnobotanicii, examinând expert proprietăţile plantelor opiacee folosite în cadrul practicilor magico-religioase. Vezi, între altele, excursurile despre „teriacă“, ale cărei efecte sunt urmărite inclusiv... onomastic, sau cele despre colivă – privită ca „prăjitură a morţilor“ cu rădăcini păgâne şi implicaţii narcotice. Deschideri comparatiste apar pe tot parcursul cărţii; printre cele mai incitante, amintesc doar cazul sultanului otoman Murad al IV-lea, cel care – împotriva legii islamice – a „dat liber“ băutorilor de vin, reprimând în schimb consumul de halucinogene...
Un semn de întrebare ar fi putut ridica extinderea termenului narcotic asupra unor elemente soft ca alcoolul, ceaiul, cafeaua sau tutunul. Strategia e justificată, totuşi, de faptul că în spaţiul românesc drogurile mai „tari“ n-au lăsat urme culturale prea adânci. Romantismul nostru n-a avut un Coleridge sau un de Quincey, ci doar sinuciderea cu opiu a bietului Daniil Scavinschi. Drept urmare, Andrei Oişteanu se vede nevoit să umple, faute de mieux, capitolul despre „romanticii“ autohtoni cu un excurs – avenit – despre „narcofilia în Europa secolului al XIX-lea“, cu consemnarea experienţelor „anestezice“ ale neromanticilor Carol Davila, Titu Maiorescu şi Carmen Sylva, sau cu contextualizarea poetică a tratamentelor „narcotice“ aplicate de doctorul Şuţu „melancoliei“ psihotice a lui Eminescu, pentru a încheia, în forţă, prin evocarea sinuciderii cu morfină a dependentului – dar prea puţin romanticului – Al. Odobescu. El se dovedeşte însă perfect acoperit în extensia semantică menţionată, arătând că, în anumite contexte şi în anumite doze, ceaiul, cafeaua, tutunul, alcoolul şi alte astfel de stimulente au acţiune de drog şi pot fi privite ca atare. În felul acesta, istoria narcoticelor din cultura română se îmbogăţeşte cu câteva delectabile microistorii ale tutunului/ciubucului, narghilelei sau ale cafelei şi ceaiului (la acesta din urmă influenţa rusă covârşind-o pe cea engleză), cu un real profit pentru istoria mentalităţilor. Cât despre alcool, ar fi probabil necesară o nouă carte... Nu lipsesc din peisaj revelaţii documentare savuroase – spre exemplu, un doct Discurs împotriva tutunului al domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat, donat de Vasile Alecsandri Academiei Române. De notat că autorul nu se limitează la examinarea de cazuri ale unor scriitori „dependenţi“ de opiu, eter, cocaină, LSD, mescalină, haşiş, marijuana etc. sau de stimulente mai soft, ci merge până la a urmări, infinitezimal, topos-uri narcotice la nivelul imaginarului literar, măsurându-le efectele în plan artistic şi căutându-le eventualele resorturi biografice. Sunt valorificate pe această linie „neo-biografistă“ confesiuni de tot felul – scrisori, jurnale, memorii – cu rezultate adesea surprinzătoare. Dar investigaţiile sunt extinse şi dincolo de asemenea zone de psihologie a creaţiei, urmărind atât implicaţiile „curative“ ale practicii medicale asupra unor suferinzi (Maiorescu, Carmen Sylva, Eminescu, Eugen Ionescu ş.a.), cât şi efectele distructive ale drogurilor, mergând până la suicid (Scavinschi, Odobescu, unii avangardişti).
Evocarea calităţilor de „stimulent creator“ e mereu însoţită, precaut, de observaţia că drogul e un posibil favorizant al creaţiei autentice, nu o condiţie a ei... Docte, tacticoase, remarcabile prin densitatea lor intelectuală, capitolele „istorice“ despre utilizarea plantelor psihotrope în zorii modernităţii noastre sau despre primii „călători în Orient“ (Milescu Spătarul, Cantemir, J.M. Honigberger) sunt concurate doar de cele despre experimentele psihiatrice din România interbelică sau de amplele investigaţii despre relaţiile lui Eliade şi Culianu cu fenomenul narcotic. Bogatul aport documentar al cercetării este augmentat suplimentar de reproducerea, într-o addenda, a unor texte inedite: două studii despre etnobotanicele autohtone semnate de Simeon Florea Marian şi, respectiv, Mircea Eliade (ambele publicate în anii 80 de Andrei Oişteanu în Revista de Istorie şi Teorie Literară), alături de fragmente din romanul inedit Tozgrec al lui Culianu şi de o confesiune a lui Mircea Cărtărescu (Epoca nesului).
Studiind relaţiile „biografice“ dintre literatura modernă şi halucinogene în capitole dedicate simboliştilor, moderniştilor, avangardiştilor, suprarealiştilor, autenticiştilor, postmodernilor ş.a.m.d., autorul tinde să subsumeze istoria culturală a narcoticelor unei „istorii a transgresiunii“/a transgresării realului. În mod simptomatic, el se opreşte mai puţin asupra romanelor „tradiţionale“ ce relatează despre experienţa drogurilor, preferând formule literare mai novatoare. Să fie oare acesta motivul pentru care e complet ignorat Cezar Petrescu, deşi popularul romancier a abordat copios fenomenul în volumele sale? Greu de spus. E, desigur, foarte bine că sunt discutaţi, fie şi pe scurt, Panait Istrati, Pavel Chihaia sau Eugen Barbu, însă ar fi meritat, cred, măcar o menţiune şi Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, ca ilustrare a opticii realist-socialiste asupra „degenerescenţei“ burgheze. Nota Bene, Andrei Oişteanu include în „paradigma narcotică“ romanele lui Camil Petrescu – unde drogul este prezent doar ca metaforă a sevrajului erotic –, revizitează cu mult profit opera lui Mateiu Caragiale şi recuperează salutar proza unor scriitoare interbelice puţin discutate (Sorana Gurian, Henriette Yvonne Stahl, Ioana Postelnicu, Sanda Movilă).
Deşi, raportate la erudiţia ansamblului, scăpările sunt neglijabile, aş aminti totuşi câteva, în speranţa eliminării lor la o nouă ediţie: Ion Vinea nu a fost, v. p. 238, „fiul unui farmacist evreu“ (numitul Iovanachi din Giurgiu nu era nici evreu, nici farmacist!), poemul Constatări provinciale din 1917 nu îi aparţine lui Tzara, ci lui Vinea (p. 162), iar termenul „trăirist“ nu a fost lansat de Nae Ionescu (cf. p. 331), ci, la modul peiorativizant, de Şerban Cioculescu. Tot la o eventuală nouă ediţie, autorul ar trebui – sunt de acord cu Marius Chivu – să extindă puţin şi capitolul dedicat literaturii/culturii române postdecebriste, recuperând astfel unele „restanţe“ de informare (de la Balul fantomelor de Radu Paraschivescu până la autoficţiunile psihedelico-erotico-orientale publicate în serie de Claudia Golea şi fenomenul „douămiist“).
Dincolo însă de asemenea chiţibuşuri, Andrei Oişteanu e întotdeauna „acoperit“ în interpretări cu informaţii biobibliografice sau istorico-antropologice de primă mână, judecăţile sale – calme şi echilibrate – venind de regulă după confruntarea atentă a tuturor probelor disponibile. Schimbările de perspectivă sunt spectaculoase şi convingătoare. „Fantezia“ din Alice în }ara Minunilor apare ca o ilustrare „de manual“ a unor viziuni produse de substanţe narcotice, la fel anumite proze fantastice ale lui Eliade (La ţigănci sau Un om mare, discutate anterior din această perspectivă de către Dan Petrescu şi Matei Călinescu), tulburător de asemănătoare cu viziunile unor experimentatori „programatici“ de droguri, precum doctorul N. Leon sau Aldous Huxley... De asemenea, unele picturi şi proze fantastico-suprarealiste ale artistului avangardist Corneliu Michăilescu sunt „deconspirate“ ca rezultate ale experienţelor cu mescalină la care acesta s-a supus în anii 30 sub controlul neurologului Gheorghe Marinescu. Piesa de excelenţă a volumului de faţă rămâne totuşi capitolul despre Ion Barbu: un adevărat tur de forţă hermeneutic, de la reconstituirea meticuloasă a experienţei (şi competenţei) poetului-matematician în ale drogurilor până la spectaculoasele reinterpretări ale poemelor sale din perspectivă „eterico-erotică“... Punctul de vârf constă în recitirea baladei Riga Crypto şi lapona Enigel ca alegorie biografică, unde confruntarea dintre „Nordul“ germanic şi „Sudul“ mediteranean este dublată de interpretarea figurii lui Enigel ca „şamaniţă laponă“ şi a spânului „rege ciupearcă“ în cheie „etnobotanică“ (amanita muscaria). Interpretarea va face, sunt convins, carieră în receptarea lui Ion Barbu şi are toate şansele să-l relanseze în ochii publicului tânăr pe încifratul poet eteromano-erotoman...
În ansamblu, vasta explorare din unghi cultural, istoric şi antropologic aplicată dimensiunii evazionist-narcotice a identităţii autohtone (şi nu numai) poate fi privită ca o eliberare – nu neapărat freudiană – a „refulatului“ iraţional ce nu încetează să ispitească şi să seducă. Invocându-i pe Jünger, Culianu şi Andrei Codrescu, Andrei Oişteanu îşi dezvăluie, în final, pedagogia de „învăţător/dezvăţător“ care „eliberează mintea de sub stăpânirea convenţiilor, permiţându-i să perceapă lumea în toate dimensiunile ei“. Prin complexitatea şi acribia investigaţiilor, prin cuceritoarea erudiţie enciclopedică (în nici un caz una de enciclopedist „amator“!) şi prin „revoluţiile“ interpretative, volumul aduce o importantă schimbare de orizont în antropologia noastră culturală şi se afirmă ca una dintre sintezele de pondere ale culturii române dintotdeauna.
Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, ediţie ilustrată, Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, Iaşi, 2010, 504 p.
