Pe aceeași temă
Formula contribuţiilor radiofonice ale lui Raicu la RFI e dată aici. E vorba despre nişte însemnări în ambianţă pariziană şi franceză, cu deschideri în varii direcţii şi către epoci diferite, urmând un acelaşi fir al meditaţiei asupra scrisului. Aceste tablete puţin mai extinse, numite scrisori şi puse sub titlul precedenţei ionesciene, sunt iniţial nişte manuscrise aproape indescifrabile, scurtate şi redactate, ba chiar şi dactilografiate de comprehensivul Alexandru Papilian. „Nici măcar asta nu ştiam, cum atâtea nu ştiam“, îşi evocă autocritic Raicu începutul odiseei lui radiofonice, pentru a completa, cu o modestie şfichiuitoare în obrazul ştiutorilor de toate: „doar să încropesc stângaci şi nesigur de mine «ceva», în fine, «despre literatur㻓 (p. 281).
Ar fi relativ uşor să-l transformăm pe Critic într-un personaj şi să-i urmărim evoluţia scrisă-vorbită-retranscrisă în lumina unor gesturi şi reacţii pe care le considerăm definitorii. Modul acesta de a decupa un profil e deosebit de plastic – şi G. Călinescu, de exemplu, l-a utilizat copios şi strălucitor pe toate întinderea Istoriei sale. În cazul lui Lucian Raicu, o astfel de abordare n-ar duce prea departe. Şi aceasta fiindcă şi cel mai „neînsemnat“ alineat din scrisul lui se desprinde – cu o anume dificultate – dintr-un interior al gândirii ce se tatonează şi se chestionează, intră în propria ecuaţie şi se expune prin scriitură. Mai nimic din terenul biografic nu are portanţă în O sută de scrisori din Paris; chiar dacă, din loc în loc, autorul introduce paranteze confesive şi face referinţe la realităţile ceauşiste lăsate în urmă. Viaţa lui Lucian Raicu a fost mai curând o sumă de cărţi esenţiale şi o suită de (re)lecturi şi (re)scrieri decât o biografie compusă dintr-o „vieţuire“ românească şi una franceză.
Dar să nu sar dintr-o dată la concluzii. Lecturile în viteză şi graba de a înţelege, interpreta şi evalua o carte îi sunt destul de suspecte acestui critic ultrareflexiv, care citeşte lentement pentru a nu-i scăpa nimic din ponderea şi iradierile textului. Dacă subîmpărţim aceste (formidabile) scrisori în funcţie de simptomele culturale care îl bucură sau, dimpotrivă, îl deprimă pe autor, vom observa nu fără surprindere că a doua coloană e mult mai bine ilustrată. Despre Lucian Raicu s-a spus şi s-a repetat că este un critic preponderent afirmativ, „bun“ cu scriitorii şi produsele lor, rareori dispus la execuţii simbolice ori măcar la disocieri valorice în interiorul operelor analizate. Observaţia e corectă, dar ea se cere acum completată prin nu-urile pe care colaboratorul RFI le spune îndeajuns de răspicat şi de frecvent. „Blândul“ Raicu se dovedeşte pe aceste spaţii mai mici un spirit critic deloc concesiv şi un ironist (un polemist) a cărui aciditate se pierdea în masivitatea cărţilor româneşti.
Pe lista lui neagră, ca să zic aşa, figurează cam tot ceea ce, vorbind în numele literaturii, o trădează. Şi anume, emfaza, poza, inautenticitatea, grandilocvenţa şcolărească ori academică, dilatarea şi diluarea (acestea merg bine împreună), termenii pretenţioşi folosiţi pentru a epata şi exprimările preţioase, toate acele cuvinte uzate utilizate în exces de către „fabricanţii de literatură“, câte o „biată formulă“ ce ar vrea să tranşeze un caz artistic complex (cum e teatrul antiteatru al lui Ionesco), termenii clişeizaţi, insuportabili lui Raicu fără ghilimele însoţitoare şi recontextualizarea plus resemantizarea lor, banalităţile exasperante şi scleroza limbajului, locvacitatea şi facilitatea, răsfăţul verbal... Şi încă: morala instituţionalizată şi Valorile expuse în vitrină de o societate bien-pensante, aşa-numita lume bună, „cu fratele Claudel în frunte“, viaţa literară, cel mai adesea un infern meschin, şi însăşi instituţia Literaturii. Manipulările, încolonările şi recuperările politice, mesianismele mistificatoare, lecturile ideologic-suspicioase. Apa de ploaie a dizertaţiilor pe câte o temă dată, flecăreala şi impostura „specialiştilor“, frenezia celor ce vorbesc sau scriu „numai pentru a-şi exersa organul vorbirii-scrierii“. „Ştiutorii“ afectaţi-îngânduraţi care nu se mai obosesc să şi citească, oamenii nemaipomenit de serioşi care ştiu multe şi totodată ştiu ce vor (Raicu rulează verbul a şti cu o ironie tot mai ascuţită), savanţii încruntaţi, excesiv cantonaţi în metodologiile lor.
Cei care nu fac decât să dea note, să traseze tendinţe, să listeze clasamente; cei care se străduiesc şi, în optica lor, şi reuşesc să reducă multiplul, imprevizibilul şi viul literar la schemele lor prescriptive; cei prea pătrunşi de misia lor, dincolo de gradul zero al autenticităţii. Perspectiva extrem de largă a lui Lucian Raicu şi câmpul lui de receptare, amplu, nu includ, ci exclud toate aceste falsificări. La nivelul limbajului: „Slăbiciunea cuvintelor, uzura, scleroza limbajului, caracterul convenţional al cuvintelor «scrise», clişeul şi banalitatea exasperantă a locuţiunilor şi sintagmelor limbii – iată demonii meschini ai literaturii care se ia în serios, cu ei luptă, pe ei îi înfruntă, cu această ruinătoare degradare şi devitalizare a limbajului are de-a face Nathalie Sarraute“ (p. 225). Şi în sistemul cultural, pe diferitele paliere ale lumii profesional-literare: „Un mod de a fi (...) atât de deosebit de al altora, cercetători şi profesori şi critici şi eseişti şi ditamai specialişti şi experţi care, spre a parafraza vorba unui polemist, iubesc pe viaţă şi pe moarte nu atât literatura, cât, desigur, catedra de literatură. Catedra – funcţia, autoritatea, într-un cuvânt: Puterea.“ (p. 282).
Iată o decodare pe care o vizează şi Norman Manea când vorbeşte, în fragmentul reţinut pe coperta a IV-a, de incompatibilitatea criticului „cu măsluitorii de vorbe şi cu puzderia de paznici şi profitori ai Puterii“. În totalitarismul de amândouă culorile, Raicu identifică şi radiografiază tentativele repetate, sistematice de desfigurare a sensurilor. Dar nici în contextele nedistorsionate ideologic, raportul cu limbajul şi simpla determinare lingvistică nu sunt deloc relaţii simple şi „căldicele“. Dacă textul literar are atâta substanţă câtă poate genera un scriitor adevărat, „moartea expresiei“ e un risc pe care îl înfruntă şi cei mai mari creatori. E ceva surprinzător (pentru mine) de avangardist şi de revoluţionar în scrisul altfel paşnic al lui Lucian Raicu: un efort continuu de a disloca depunerile propriului limbaj critic şi de a curăţa, iar şi iar, terenul pentru un nou demers analitic. Autorul rupe metodic ceea ce tinde să vină de-a gata, prefabricat, clişeizat; şi schimbă constant unghiurile şi registrele, pentru ca apropierea de temele esenţiale să nu fie ratată. Nu o culturalizare prin corecţie pedagogică, în mod forţat şi în notă pedantă, ci un proces deschis şi cât mai firesc, o respiraţie naturală, o apropiere ca de la sine făcută.
Criticul-publicist va fi, prin urmare, de partea tuturor acelor actori ai literaturii care făcându-şi rolul nu trişează nici cu publicul, nici cu ei înşişi. îi plac în mod vădit „neortodocşii“ (Mauriac, de pildă, bătrânul catolic imprevizibil în opţiuni şi gusturi); şi este alături de cei care, oriunde şi oricând, iau lucrurile şi frazele în serios. Între Sartre şi Camus, Sartre şi Soljeniţîn, Paul Claudel şi Antonin Artaud, nu e deloc o surpriză că Lucian Raicu optează pentru termenul neînregimentat, mai liber şi mai autentic. Mai scriitor.
De la un nivel în sus, a fi scriitor este condiţia suficientă pentru acest împătimit cititor. Tolstoi e Tolstoi. Hugo „nu putea face altfel, ar fi încetat să fie ce era şi ştia bine ce era“. Contrazicerile, dezicerile, schimbările la faţă ale lui Ionesco nu-i anulează coerenţa de adâncime. Cărţii ultime şi neterminate a lui Camus nu-i lipseşte nimic, textul născându-se ca prin miracol „perfect“ (ghilimelele non-ironice, doar nonconformiste ale lui Raicu), „cum e tot ce-n lume e cu adevărat născut iar nu făcut“. În schimb, la Proust, cearşafurile de adăugiri nu ţin niciodată de o „complicaţie elaborată“, fiind dictate numai de „respiraţia lăuntrică a frazei“, de tonul „imperial“ proustian. Astfel că şi Proust e Proust, într-o determinare până la urmă tautologică, atât de grăitoare...
La contactul cu marii creatori, români şi străini, scriind la „aceeaşi mare Carte, cartea Vieţii“, Lucian Raicu se scufundă pur şi simplu în lumile lor, explorându-le dimensiunile ilimitate – şi asimilându-se, pe rând, cu poetici foarte diferite. Adâncimea criticii sale, ca foraj exterior developat în parcurs interior, a fost remarcată de colegii de breaslă. Mai puţin această mobilitate uimitoare a gândirii receptoare, o gândire ce alternează toate fazele (de la clasicismul valorilor canonice la avangardismul perturbator şi dislocant) pentru a pune obiectul artistic în cea mai bună lumină. Să mai vedem un fragment revelator, despre Nathalie Sarraute: „Din doar vorbite, cuvintele şi expresiile tipice limbii franceze devin «vorbitoare». Cuvintele au avut dintotdeauna un rol important în opera lui Nathalie Sarraute, o scriitoare care literalmente le «vede» chiar în timp ce le aude. Sensibilitatea sa faţă de ţesătura limbajului vorbit pare să nu cunoască limite. Prin mijlocirea ei şi aproape numai a ei, lumea se vede cu o acuitate extraordinară.“ (p. 219). Şi să-l întoarcem acum, uşor, asupra unui mare critic:
Din doar scrise, cuvintele şi expresiile devin „scriitoare“. Cuvintele au avut dintotdeauna un rol important în opera lui Lucian Raicu, un critic care literalmente le „aude“ chiar în timp ce le scrie. Sensibilitatea sa faţă de ţesătura limbajului (re)generativ pare să nu cunoască limite. Prin mijlocirea lui Raicu şi aproape numai a lui Raicu, literatura se vede cu o acuitate extraordinară.
Lucian Raicu, O sută de scrisori din Paris, selecţie de Livius Ciocârlie, prefaţă de Vasile Popovici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 320 Pp.
