Pe aceeași temă
Jurnalul suedez, ajuns la „capitolul“ V, se citeşte ca un roman (cum observa şi Matei Călinescu), o carte-fluviu, care scoate la suprafaţa noilor pagini deopotrivă gândurile şi întâmplările existenţiale curente, dar şi obsesiile şi reziduurile aduse din amontele scrisului jurnalier. Sau, dacă ar fi să mă gândesc la încă o metaforă, mi-aş imagina această curgere autobiografică, susţinută de valuri de energie interioară, drept o simfonie neterminată, work in progress, în care răsună armonios, în ciuda intermezzo-urilor tensionate, temele vieţii şi ale operei polivalente a autoarei, împărţită între poezie, proză, desen şi pictură, traduceri şi jurnalism cultural.
Acoperind un interval temporal de cinci ani (2003–2008), volumul V este, ca şi celelalte, mai ales un jurnal de existenţă, deşi se regăsesc în el şi fragmente de jurnal de creaţie. Din punct de vedere factologic, Gabriela Melinescu, generoasă cu amănuntele, consemnează, pe lângă evenimente ale actualităţii social-politice sau culturale, interne (suedeze) şi internaţionale (războaie, conflicte armate, calamităţi naturale, premiile Nobel etc.), călătorii şi participări la festivaluri, ceremonii, întâlniri literare, la concerte muzicale, inclusiv la cele religioase, din Biserica Luterană Adolf Fredrik, la expoziţii artistice şi vizionări cinematografice, la interviuri, emisiuni, lansări şi recepţii: Festivalul Internaţional de Poezie de la Malmö, vizita la Chişinău, unde a primit, din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul de Excelenţă, dialogul despre cărţi şi arta traducerii de la Lund, descinderea la Iaşi, cu ocazia acordării Premiului Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“, sărbătorirea oficială pentru Premiul Academiei Suedeze de la Ambasada Română din Stockholm, sejurul primejdios, cu ţintă Salonul Cărţii, într-un Paris devastat de revoltele studenţeşti, Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“ de la Neptun, Târgul de Carte de la Göteborg, serile ICR etc. Catalogul mişcărilor zilnice se umple însă cu triada unei activităţi în egală măsură trudnică („mâna care scrie“ ori desenează devine aici „mâna care mă doare“) şi înălţătoare, scris-citit-desenat, unde scris-citit înseamnă, deopotrivă, transpunere în alteritate, traducere dintr-o limbă într-alta, exersare continuă, luptă cu „limba imposibilă“ a ţării de adopţie. Alături de prezenţa benefică a câtorva prieteni şi de „prezenţa“ absentă a morţilor iubiţi, cărţile reprezintă, în singurătatea mai degrabă autoimpusă a Gabrielei Melinescu, vajnici companioni de dialog şi de meditaţie. (Re)lecturile, inductoare de „stări luminoase“, sunt diverse şi, în general, de mare calibru: Biblia, Jurnalul lui Kafka, Divina Comedie dantescă, Măgarul de aur de Apuleius, Swedenborg, Proust, Nabokov, Epictet ş.a. De altfel, unul dintre multele vise relatate în acest şuvoi diaristic, prezentat ca un coşmar îngrozitor, transmite disperarea autoarei (din fericire, doar onirică!) a pierderii tuturor cărţilor.
Varietatea vastei materii autobiografice se coagulează, totuşi, în jurul câtorva nuclee tematice recurente, desfăşurate în numeroase variaţiuni şi sublinieri contrapunctice: problema (mai veche, dar constantă a) limbii („limba interioară“, greu definibilă, aproximată drept „conţinut sau stare de suflet“; visul şi căutarea „limbii adamice, limba poeţilor şi a nebunilor“; caracterul castrator şi mincinos al limbii sociale, „criza limbilor“, neputinţa limbii de a mai exprima adevărul); degradarea lumii în care care trăim, văzute ca „un imens bordel“ şi „măcelărie în care oamenii se hrănesc cu sângele şi carnea semenilor lor. Totul e de vânzare şi hedonismul e monedă curentă“. Gabriela Melinescu dezvăluie în acest volum o vână de moralist şi un acut spirit conservator, cu pusee de militantism eco, iar multe dintre însemnările pe marginea subiectului împrumută violenţa diatribei la adresa consumismului şi a „progresului“ tehnologic, responsabile de deteriorarea mediului şi de catastrofele naturale.
Scepticismul scientologic („nici o speranţă în ştiinţă şi nici în tehnologie – lumea nu va fi salvată de ele“) se împleteşte cu o pledoarie romantică pentru întoarcerea la Natură şi cu o, uimitoare azi (pentru că aminteşte de tânguirile sămănătoriste), nostalgie a traiului patriarhal: „Unde s-a pierdut acel timp când se călătorea cu caii şi căruţele? Ce privilegiu să fii dus dintr-un spaţiu de o fiinţă atât de superbă cum e calul? Unde a dispărut acel timp, timpul domnilor ţărani cărora oamenii fascinaţi de Golemul tehnicii le-a dat cu piciorul acceptând să fie cu toţii sclavii MAŞINII“. Tot legat de tema declinului civilizaţiei occidentale (spengleriană, nu-i aşa?), de resurecţia cruzimii barbare a contemporanilor (accentele mizantropice nu lipsesc: „Omul este fiinţa cea mai cumplită de pe pământ“), este şi motivul obsedant al „terorismului“ vecinilor de deasupra, o familie de psihopaţi cu înclinaţii nazist-rasiale. Dezgustul faţă de „omul recent“ (cum ar zice Patapievici) se adânceşte proporţional cu apropierea, mediată livresc, de spiritualitatea budistă şi creştină şi cu schiţarea frecventă a unui „program“ de viaţă cvasi-ascetic, care ar marca şi un moment de răscruce, anume intrarea în „deşertul bătrâneţii“: vegetarianismul, reprimarea „eului cheltuitor“ (şi profund feminin, fiindcă nu poate rezista în faţa tentaţiilor vestimentare), simplificarea existenţei („să mă esenţializez în tot ce păstrez şi fac, ca să devin ca înţelepţii uşori la plecare“), răbdarea şi detaşarea de „relele vieţii“, o „dezbrăcare“ de sentimente vecină cu atât de râvnita ataraxie antică.
Nu întâmplător, am lăsat la sfârşit temele cele mai importante ale jurnalului şi, totodată, elementele de susţinere a fiinţei multilateral vulnerate: datoria scrisului şi iubirea. Ca toţi creatorii autentici, halucinaţi de propria menire, Gabriela Melinescu vede în scris însăşi raţiunea de a fi, o misiune aproape sfântă, aşezată sub semnul imperativului („trebuie să scriu“), al intransigenţei şi exigenţei („nu trebuie făcute compromisuri când este vorba de artă“), aureolată de complicitatea Duhului Sfânt (invocat în rugăciuni, pentru luminarea minţii). Creaţia, adică „prima iubire“, trece înaintea „bucuriei superficiale de a fi împreună cu semenii“, deşi feed-back-ul la cărţile sale nu o lasă niciodată indiferentă, aprecierile pozitive încălzindu-i mereu sufletul. Eul mărturisitor al Gabrielei Melinescu conturează profilul unui „sacerdot“ al cultului Artei, dar aspirant neconsolat la Iubirea mistică: „Dar cum să ajungi la Dumnezeu? (...) iar între mine şi iubirea mare stau atâtea bagatele încât îmi vine să mă arunc pe pat şi să plâng în hohote de neputinţa de a renunţa la ele“. Până la Iubirea cea mare, purificatoare şi, deocamdată, inaccesibilă, o salvează însă, în momentele infernale, „iubirea omenească“, iubirea năvălind din scrisorile de odinioară ale dragului său René, scrisori datând dintr-o perioadă în care – spune ea – „mă credeam nefericită, fără să ştiu cât de fericită eram“. Epistolele lui René – emoţionante prin tonul cu care îşi exhibă dragostea disperată, sentimentele frustrate, dar şi prin speranţa neostoită a reunirii şi prin credinţa în forţa iubirii lor –, traduse în română, ocupă un spaţiu privilegiat în economia volumului. De fapt, singură iubirea încălzeşte atmosfera friguroasă, şi la propriu şi la figurat, din „exilul“ nordic al scriitoarei: „Când voi aţipi citind câteva rânduri din Proust, despre iubire, părându-mi-se că el a scris ce a scris numai pentru mine, atunci voi auzi paşi în sufragerie, paşi clari pe parchetul vechi, închipuindu-mi că sunt iubită de cel care mă iubea cel mai mult – reflectat de sus prin magia zăpezii, prin lumina care poate aluneca precum un fuior de lână albă până la patul meu“.
Jurnal suedez V este scris în tonuri îndeosebi sumbre şi în culori crepusculare, din care răzbate, totuşi, voinţa de fier a alergătorului de cursă lungă în arealul culturii, întărit de certitudinea talentului său şi de „umbrele“ protectoare ale celor iubiţi, mângâind, cu aripile lor nevăzute, rănile dureroase. Dacă ar fi să aleg o scenă reprezentativă pentru Gabriela Melinescu a acestui volum, aş opta pentru descrierea unei seri de Anul Nou, semnificativă atât pentru poezia singurătăţii, cât şi pentru puterea nebănuită a iubirii care anulează graniţele dintre viaţă şi moarte: „singură, îmbrăcată frumos, cu fotografiile celor iubiţi pe măsuţa cu douăsprezece lumânări (...). Am simţit prezenţa iubiţilor morţi lângă mine, am auzit paşii lor“. Jurnalul suedez este o carte frumoasă şi gravă, cu inflexiuni aspre şi învăluiri tandre, o carte despre nimicurile cu sens şi despre problemele arzătoare ale fiinţei umane. În ultimă instanţă, este spovedania unui învingător.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008), Editura Polirom, Colecţia „Egografii“, Iaşi, 2010, 306 pp.
