Pe aceeași temă
Nu se poate şti dacă Sigmund Freud, care a dispărut în preajma ascensiunii nazismului, n-ar fi extins, dacă trăia, teoria sa despre memoria opresivă de la individ la societate. Cu alte cuvinte, experienţele colective ar fi devenit la fel de importante ca şi cele individuale, în explicarea nevrozelor pentru care celebrul psihiatru a elaborat terapii de eliberare, şi traumele Holocaustului propagate endemic asupra unor generaţii succesive de „condamnaţi“ la memorie şi-ar fi aflat astfel o soluţie de vindecare.
În locul alienării sub presiunea unui trecut vinovat, va fi existat şansa eliberării de povara acestuia clasat, o dată pentru totdeauna, la judecata timpului. Experienţe recente din afara acestui moment istoric ne arată însă că omenirea insistă să aducă la lumina conştiinţei crimele trecutului (vezi comunismul), preferând această stare de veghe unui somn al raţiunii, tocmai pentru ca el să nu nască din nou monştri.
Ambele aceste atitudini sunt prezente în piesa israeliană Miriam W. (în original, Its all Greek to Me – Nu înţeleg o iotă) de Savyon Liebrecht, montată de Radu Afrim la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, în traducerea Adei Maria Ichim. O poveste emoţionantă de familie despre o femeie care revine după 20 de ani în casa părintească, retrăind atmosfera încărcată de idei confuze ale unei copilării frustrante. În decorul aparent realist, dar cu generoase deschideri onirice, conceput de Iuliana Vâlsan, planurile trecut-prezent, adevăr-imaginaţie alternează pulsatil, interferându-se poetic prin soluţii regizorale ingenioase.
Intrând prin şemineu sau ieşind prin dulapuri pe acoperişul mirific acoperit cu un pat de verdeaţă, adolescenta de odinioară se metamorfozează la vedere în femeia de azi, dornică să iubească şi să fie iubită. Nu mai contează că El este puiul de arab pe care cândva mama îşi revărsa ura xenofobă. Din adâncurile amintirii, portretul acesteia revine ca o icoană a suferinţei, iar doliul ei perpetuu la adresa memoriei lagărelor de concentrare ţine loc în familie de altar.
Clara Flores îşi însuşeşte până la detaliu vestimentar acest portret, adoptând o figură de tragediană într-un scenariu profan despre sacrificiu şi fatum. Scenele în care imploră parcă redempţiune, sacrificând şi cele mai intime sentimente în relaţia cu soţul, au dramatism, actriţa dozând impecabil prin glas şi gest comportamentul personajului. La extrema cealaltă, sora ei Carola (Ada Simionică), vitală, exuberantă, şi-ar vrea o altă soartă în bine sudata familie evreiască. Aproape frivole şi în orice caz provocatoare, manifestările ei sunt de fapt o invitaţie la viaţă pentru Miriam, iar, pentru actriţă, prilej de recital. Aceasta preferă să se înroleze voluntar, pentru a evada din casa părintească, unde şi mama (vestală veghind un foc imaginar), şi tatăl (ataşat unei ideologii precare) trăiesc captivi într-un trecut apăsător.
Casa va fi vândută acum, după douăzeci de ani, când Miriam se hotărăşte să şteargă într-un fel urmele penitenţei benevole şi ale legilor nescrise după care au trăit părinţii ei. Oxana Moravec, în această postură, exprimă convingător saltul de înţelegere făcut sub presiunea timpului de copila de odinioară care, prin Florentina Năstase, sensibila ei interpretă, ne-a transmis parcă imaginea nevinovăţiei bântuită de spectrul simbolicei Anne Frank. Puntea de legătură ar putea-o reprezenta Simon, interpretat cu reţinere studiată de Adi Vasluianu, un firav simbol al toleranţei necesare. Încercările de pacificare ale celor doi, de împăcare cu trecutul şi cu conaţionalii mi-au adus aminte de o experienţă personală care m-a marcat. Era undeva la Marsilia, unde se întâlniseră oameni de teatru din bazinul Mediteranei, y compris Orientul Apropiat. Discuţiile aprinse despre teatru, care eşuau în certuri de pe poziţii ireconciliabile, trădau aceleaşi răni vechi necicatrizate încă.
Păpuşarul, un avertisment la erupţia extremismului
Regizorul Alexander Hausvater vorbeşte despre noua sa montare de la Teatrul Evreiesc din Bucureşti ca despre un avertisment la adresa atitudinilor extremiste, tot mai prezente în lumea contemporană. Şi ameninţătoare. Piesa lui Gilles Segal, Păpuşarul, este însă şi o frumoasă metaforă despre puterea artei de a susţine supravieţuirea umană, iar într-un plan suprapus, o blasfemică punere în discuţie a credinţei în Dumnezeu. Samuel Finkelbaum, un păpuşar din Łódź încarcerat în lagărul de la Birkenau, evadează, dar refuză să iasă din recluziunea sa impusă din mansarda berlineză, unde stă ascuns cinci ani după terminarea războiului. Aici îşi pune el marile întrebări ale vieţii, inclusiv aceea despre existenţa lui Dumnezeu, şi tot aici recreează şi retrăieşte în imaginaţie trecutul său de păpuşar. Acest univers ficţionar îi e suficient. În el îşi regăseşte familia, trupa, personajele interpretate refuzând să revină la realitatea pe care o dezavuează. Îl vizitează, dintr-un plan doi al acţiunii piesei, proprietăreasa (precisă şi la obiect, Natalie Ester), nişte alte personaje generice reprezentând societatea şi mersul istoriei având în Nicolae Călugăriţa un interpret unic, metamorfozat cu aplicaţie profesională. Cel mai important vizitator e însă prietenul său de odinioară (Rudi Rosenfeld), care sfârşeşte prin a-i rămâne alături în această simbolică retragere din lume. Cei doi fraternizează întru suferinţă în numele destinului poporului pe care-l reprezintă, căci, după cum se vede, sfârşitul războiului nu înseamnă şi sfârşitul coşmarului trăit de evrei în cel de al doilea război mondial. Constantin Florescu, actor despe care ne amintim din păcate atât de rar, trăieşte cu fervoare drama păpuşarului evreu din această piesă, într-un zbucium aproape visceral, pe care proximitatea în raport cu publicul (spectacolul se joacă cu spectatorii pe scenă) îl face uneori greu de suportat.
Excesul de joc cu marioneta indicat de regizor introduce o doză de artificial în interpretarea, altfel emoţionantă, a păpuşarului, care duce pe umeri întregul spectacol.
Iadul este amintirea, fără puterea de a mai schimba ceva
Iată, în fine, o abordare pur psihanalitică a rolului memoriei. Piesa suedezului Jonas Gardell, un obişnuit al scenelor noastre, cu acest titlu imposibil, tradus mot à mot din engleză, este aproape un studiu de caz. În vizor sunt relaţiile frustrante între copii şi părinţi, atunci când aceştia din urmă încearcă să impună prin „educaţie“ idei prefabricate şi uneori greşite, sub semnul dictatului părintesc. Dar exemplele analizate le privesc pe cele două surori aduse la căpătâiul mamei muribunde, prilej de a retrăi un parcurs existenţial minat de ratare, provocată mai mult de hazard şi situaţii conjuncturale, decât de ambiţii şi ideal personal.
Şi, evident, de depozitul subconştient al unor amintiri negre din copilărie, la care face referire celălalt plan al acţiunii, cel fantastic, în care apar o mamă posesivă şi o fiică terorizată de închipuirile ei despre Diavol. Cu valoare arhetipală, situaţia se interferează cu prim-planul acţiunii prin intermediul personajului-copil, care sare dintr-o poveste în alta pentru a face legătura dintre cauză şi efect. În ţesătura aceasta complicată livrată de scriitorul suedez, cele două realizatoare ale spectacolului, regizoarea Mariana Cămărăşan şi scenografa Alexandra Penciuc, adaugă interpretări ezoterice, mimând un misterios joc de-a fantomele. Trecerea dintre lumi se face prin uşile de la un bufet (o predilecţie de dată recentă, această folosire a mobilierului scenic cu funcţie paranormală), iar la sfârşit o ciudată metamorfoză a decorului, care glisează spectaculos cu personaje cu tot, induce un efect supranatural cam ieftin.
Cel mai consistent plan al spectacolului îl constituie însă confruntarea dintre cele două surori, Agnes şi Viola, prima, făptură vulnerabilă, care şi-a sacrificat cariera şi viaţa pentru a-şi îngriji mama, cealaltă, superficială, actriţă din întâmplare şi tot din întâmplare rudă a celorlalte două, despre care aflăm în final, printr-o dezvăluire cu adevărat surpriză, că a fost cea mai iubită fiică. Diana Gheorghian şi Oana Ştefănescu susţin cu brio cele două roluri, cu patos expresionist la prima şi detaşare histrionică la cea de a doua. Tânăra şi hipersensibila Nicoleta Lefter întruchipează fetiţa strivită în această luptă pentru supremaţia sentimentelor, afişând o fragilitate maladivă care e, deopotrivă, a omului şi a actriţei din ea. Liana Mărgineanu e o icoană neagră a unei mame dintr-o poveste urâtă, pe care probabil autorul a auzit-o chiar la el în familie, iar actriţa l-a urmat.
Ca proiect câştigător la concursul Teatrului Odeon pentru tinerii regizori, Iadul este amintirea… este un spectacol căutat pentru tema neliniştitoare a piesei, privită ce-i drept mai degrabă din perspectivă patologică şi pentru cele două performanţe actoriceşti: Diana Gheorghian şi Oana Ştefănescu.
