Pe aceeași temă
Sau, ca să ajung la punctul dureros şi necesar, imaginaţi-vă trezirea bruscă dintr-o anestezie totală de 70 de ani (dacă ne referim la războiul civil european, ca să folosim titlul lui Nolde, plus „ce a urmat“): „La începutul anilor 90, odată cu proprietatea privată, cu economia de piaţă, corupţia sistemului pluripartinic, contrabanda cu droguri şi comerţul de arme, au sosit în zonă nu numai untul şi ouăle, la urma urmei astea sunt nişte mici nimicuri, dar, alături de libertăţile individuale, au sosit inclusiv o sporită ură naţională şi cea faţă de minorităţile etnice, alimentate conştient, forţat, ridicate pe spirala agresivităţii, ura rasială practicată în mod activ, violenţa rasială şi homofobă, excluderea, asasinarea vecinilor şi toate teoriile străvechi privind necesitatea genocidului, cu toate argumentele, miturile, cultul de rigoare, cu binecuvântarea episcopilor în numele creştinătăţii, au sosit cohortele delincvenţilor meselor de scris, mai ceva ca lăcustele, cu diferite apartenenţe politice, indivizi declasaţi din punct de vedere profesional, semidocţi, necalificaţi, frustraţi, dornici să-şi concretizeze obsesiile erotice pe terenurile politicii. Şi asta nu e tot. Pentru că din program fac parte şi scăparea gloatei de sub control, înfiinţarea organizaţiilor paramilitare şi a armatelor particulare, intimidările persistente, pogromurile organizate, conflictele armate, izgonirea diferitelor grupuri etnice de la casele lor şi exterminarea în masă“. (Într-o călătorie fantastică, ultimul eseu al volumului Rănile bătrânului continent*) Péter Nádas radiografiază cu o luciditate deranjantă aşa-zisa stare de sănătate a unui continent pe trupul căruia, ca în Colonia penitenciară, pedeapsa a fost gravată. Rănile bătrânului continent vin dintr-o realitate uşor de exprimat printr-un loc comun:
n-am învăţat nimic şi nici n-o să învăţăm. Ba chiar, aşa cum arată Nádas, acel lung parcurs prin vata coşmarului n-a făcut altceva decât să ne dezveţe de asumarea responsabilităţii, să ne atrofieze muşchii demnităţii. Pentru că unul dintre scopurile decelabile la finalul cărţii este identificarea originii unei acute lipse de comunicare dintre popoarele estului şi centrului european şi Occident. Lipsa de comunicare fundamentală s-ar putea trage atât nu doar din destinele diferite ce au urmat războiului, ci chiar, cum demonstra Tony Judt în Epoca postbelică, din tratamentul „cu mănuşi“ aplicat de Puterile Axei Occidentului ocupat: vă amintiţi exemplele lui Judt, care compara numărul infim de Polizei din Franţa ocupată şi diviziile care cu greu puteau face faţă rezistenţelor din Iugoslavia.
Nádas practică luciditatea cu o cruzime greu de întâlnit la eseiştii contemporani: falimentele morale ale popoarelor ex-comuniste au dus la dispariţia organului demnităţii – ne complacem în postura de victime, mitizăm acte politice a căror unică pronunţare are rolul de ştergere a răspunderii. Aşa cum, la noi, rănile, infecţia şi, în general, toate simptomele postoperatorii sunt luate ca atare, epurările, războaiele interetnice, pogromurile sunt percepute de ei ca, vorba lui Nádas, o specialitate a casei. Şi, cu riscul de a mă îndepărta de o linie obiectiv-sobră, îmi face mare plăcere următorul citat care trage vălul de pe mecanismele uituceniei occidentale: „Ce frumos ar fi să fie aşa! În cazul acesta, dincolo de graniţele cumplitului nostru spaţiu, radicalii protestanţi din Irlanda a fi nişte scumpi mieluşei, la fel şi fraţii lor catolici, tot atât de radicali şi de scumpi. În cazul acesta, bascii n-ar mai comite atentate cu bombe. În cazul acesta, regele Belgiei nu s-ar obosi ca, împotriva voinţei valonilor şi a flamanzilor, să păstreze monarhia. În cazul acesta, fiecare om ar şti dinainte unde trebuie să se nască. În cazul acesta, suedezii, spre deosebire de slovaci şi de unguri bunăoară, ar fi cultivat întotdeauna cele mai bune relaţii de prietenie cu norvegienii, cu danezii, dar mai ales cu finlandezii, atât de dragi sufletului lor, sau conflictele de ieri, care-i privesc, şi remarcile grosolane din cârciumile de azi ar putea fi trecute în contul fraternităţii iluministe şi al iubirii creştineşti. În cazul acesta, regele Carol al XII-lea al Suediei niciodată n-ar fi dorit să încheie o alianţă cu turcii împotriva ruşilor, iar sarmalele nu s-ar numi kĂldomar, un cuvânt turcesc“.
Devine evidet că avem de-a face cu două tipuri de uitare: cea castratoare, specifică nouă, şi cea benignă, a lor. Şi, apropo de politica de cârciumă, cine poate uita aventurile lui Leopold Bloom din episodul ciclopic...? Nu e uimitor cât de mult copiază politica oficială pe cea de pub? Sau o fi invers?
Să revenim. La superba povestire-eseu Omul ca monstru, unde absurda şi maladiva epocă imediat postbelică prilejuieşte unui tânăr Nádas întâlnirea cu o variantă „reală“ a kafkienei Leni, cea care avea o pieliţă între degetul mijlociu şi inelarul mâinii drepte. Dimineaţa într-o gară „zonală“, urina care nu a apucat să se usuce, apoi observarea maniacală dintre cei doi tineri, el, îmbrăcat complet în negru, ea, în albastru, ochii ei bulbucaţi (prima trimitere intertextuală), tensiunea erotică observată cu interes de ceilalţi călători, apoi gestul ei de a-şi scoate mănuşile, ostentativ, pentru a-şi exhiba monstruozitatea şi reacţia nekafkiană a tânărului care, în loc de a exclama „Drăguţă gheară!“, coboară vijelios în prima gară.
Oare reacţia de respingere a tânărului Nádas nu reverberează, la nivel global, în următorul eseu, cel al Revoluţiei decapitate?Pentru că, „tot ce a reprezentat la nivelul practicii politice, în primă fază, o simplă întărire a statu quo-ului marilor puteri, în a doua fază a condus la o separare definitivă a zonelor din Vestul Europei şi la o izolare definitivă a zonelor din Estul Europei. Pe termen scurt, Europa democratică a avut numai de câştigat din propria separare, iar de pe urma miopiei cu care priveşte realitatea profită până şi în ziua de azi. A reuşit să se debaraseze de regiunile sale mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, la fel, să definitiveze deja la nivel cultural, sau chiar geografic, Acordul de la Ialta referitor la blocurile de putere.
Acest lucru nu a redus, ci a mărit mobilitatea economică a Europei democratice“. Fuga tânărului Nádas din faţa omului monstru, adică respingerea literarului-formator, diferă foarte mult de fuga Europei capitaliste din faţa zonei monstru sau e pur şi simplu aceeaşi reacţie a anticorpilor împotriva potenţialilor microbi? O acţiune eliminatorie aplicată dubiosului, maladivului, o laşitate, de ce să nu o spunem, acceptând că laşitatea ar fi rezultatul unui foarte sănătos instinct de conservare. În acelaşi eseu, o foarte interesantă observaţie, şi anume că revoluţia maghiară a intelectualilor a fost înghiţită efectiv de o altă revoluţie, cea a oamenilor din stradă. Intelectualii nu au reuşit să dea un progam puternic revoluţiei, nu au reuşit să-i ofere un conducător.
Celor două revoluţii le-a lipsit compatibilitatea. Şi uite aşa ajungem la cuvintele lui Rorty din Sfârşitul leninismului, Havel şi speranţa socială: „Noi, intelectualii, am emis pretenţii la o astfel de cunoaştere şa forţelor ce conduc soarta popoarelor, n.m., B.A.S.ţ încă de când am intrat în afacere. Pe vremuri am pretins că ştim că dreptatea nu putea domni până când regii nu deveneau filosofi sau filosofii regi; am pretins că ştim acest lucru pe baza unei examinări minuţioase a sufletului uman. Mai recent, am pretins că ştim că ea nu va domni până când capitalismul nu va fi răsturnat, iar cultura deprofitizată; noi am pretins că ştim acest lucru pe baza unei înţelegeri a formei şi a mişcării Istoriei. Eu sper că am atins un moment în care putem scăpa în sfârşit de convingerea comună lui Platon şi Marx că trebuie să existe modalităţi teoretice cuprinzătoare de a afla cum să punem capăt nedreptăţii, ca opuse modalităţilor experimentale mărunte“.
Una dintre principalele teze ale lui Nádas este aceea că experienţa totalitară, bazată fundamental pe servilism şi simulare, a pervertit în mod fundamental felul de a fi şi de a gândi al popoarelor din Estul şi Centrul Europei, le-a atrofiat capacitatea de implicare socială, le-a smuls din rădăcină orice înclinaţie naturală spre asumarea răspunderii, spre respectarea Celuilalt sau, şi mai rău, spre self-esteem. Statutul de victimă a Istoriei te preschimbă în ţap ispăşitor al propriei istorii. De aici apatia generală în faţa ultimelor două decenii şi a grozăviilor pe care le-au adăpostit. De aici statutul special al limbajului, caracterul său pervertit, argotic, în toate ţările din fostul bloc comunist. Pentru noi, definiţiile de dicţionar ale oricărui cuvânt sunt dublate, triplate de sensuri afective imperceptibile unui occidental. Cultura simulării, cu rădăcinile bine înfipte în psihologiile naţionale, se hrăneşte şi în clipa de faţă din producţiile celor ce se simt foarte bine în ea: e vorba de poeţii de curte, de simulatorii economici, politici etc. Puterea, aşa cum este ea înţeleasă în Centrul şi Estul Europei, nu este în mâinile unor oameni grupaţi în jurul unor idei sau chiar doctrine, ci în jurul unicului interes de a jefui sistematic statul.
Aşa cum numeşte Carmen Muşat volumul, avem în faţă un tulburător roman de idei, incomod, o adevărată pisică cu nouă cozi pentru cei neatinşi de morbul lucidităţii. Aspectul acesta de roman de idei este şi „vina“ excelentei traducătoare Anamaria Pop, responsabilă cu selecţia textelor cuprinse în acest excelent volum.
* Péter Nádas, Rănile bătrânului continent, traducere din limba maghiară şi note finale de Anamaria Pop, prefaţă de Carmen Muşat, Editura Curtea Veche, 2010.
