Pe aceeași temă
Numele Ilanei Shmueli l-am întâlnit pentru prima oară cu mai mulţi ani în urmă, în scrisoarea ei adresată lui Celan, tradusă din germană şi publicată în Lettre Internationale, una dintre cele mai bune reviste literare din România. Tonul şi stilul, raţionamentul şi sensibilitatea autoarei m-au cucerit prompt. „O jivină literară“ minunată şi rară, mi-am spus. Am început să-i vânez textele de parcă eram în căutarea scrisorilor pierdute ale Milenei către Kafka.
În decembrie 2009, aflându-mă la o conferinţă în Ierusalim, am avut, în sfârşit, privilegiul să fac cunoştinţă cu Ilana Shmueli, prietena apropiată, interlocutoarea, sufletul pereche al lui Paul Celan. Am recunoscut imediat spiritualitatea şi farmecul bucovinean, marca unei lumi civilizate şi stimulatoare care adăpostea cândva un dialog viu între culturi. Am recunoscut melancolia şi frenezia unui timp revolut. Am vorbit despre mâncăruri şi graiuri, despre şcoală şi diversitate etnică, despre utopii politice şi visuri ale genialităţii, despre extraordinarul ei profesor român de vioară şi despre fidelitatea ei faţă de limba germană, despre amicii bucovineni cu care se mai vede în Israel şi prin lume. În apartamentul ei mic, elegant, am regăsit locuinţele atent îngrijite ale cunoştinţelor mele, pe rafturi am văzut titluri dragi şi familiare ale lecturilor mele mai vechi sau mai noi.
Când i-a fost decernat premiul literar al oraşului Bremen, Paul Celan a subliniat că venea dintr-un peisaj „locuit de oameni şi de cărţi“. Se referea la Bucovina noastră cea cosmopolită, provincia României de Nord-Est, unde români, evrei, germani, polonezi, ucraineni, armeni şi alte minorităţi trăiau împreună într-o atmosferă vie, de o vibrantă spiritualitate. Este regiunea în care eu şi familia mea am trăit înainte şi după cel de-al doilea război mondial, cu o pauză de patru ani, în timpul războiului, când am fost deportaţi de autorităţile române în lagărele de concentrare din Transnistria, un loc coşmaresc pe care aveam să-l numesc „Trans-tristia“.
Este coşmarul care a devenit tema neagră a multor scriitori evrei bucovineni şi nu lipseşte nici din opera mea. Este şi tema obsesivă a poeziei lui Paul Celan, opera cea mai strălucită şi mai întunecată centrată pe „laptele negru“ al suferinţei, perpetuată în memorie. Ceea ce conferă o intensitate lirică particulară versurilor sale este limbajul nontranzitiv, frazarea încifrată şi deseori fragmentară a solitudinii, definind şi potenţând fermentul vieţii interioare a posterităţii sale, bocetul atât de puternic, deşi fracturat, şoptit. Nu este vorba de o „ofertă gratuită“ a poeziei; poetul, ca şi adresanţii săi fraterni, au plătit-o scump. E poezia unei linişti turbulente, în căutarea cuvintelor care să-şi afle ascultătorul, acel tu fratern şi spectral, interlocutorul virtual şi necunoscut, capabil să aducă la viaţă cenuşa durabilă a trecutui însângerat şi a prezentului definitiv ruinat; încercare ultimă, persistentă de a da viaţă şi expresie coşmarului imuabil. Poezia sa, mesajele ei încifrate şi vocea singulară, abia audibilă, cheamă însă şi la rezistenţă şi renaştere, fără de care viaţa şi arta n-ar fi posibile.
Prin imaginea depărtată, însă vibrantă, a unui alt timp şi a unei alte lumi putem redobândi, chiar dacă parţial, ceea ce mai rămâne – inevitabil parţial şi încifrat – din oamenii şi cărţile numite Bucovina, din peisajul sufletului nostru în acel timp şi loc.
Ilana Shmueli reprezintă, cred, pentru poet un tu târziu, mult dorit şi aşteptat. „Sunt aproape sigură că a trebuit să străbatem toate aceste drumuri lungi şi grele pentru a fi noi înşine, aşa cum suntem acum – cum putem fi – cum vom fi?“ scrie ea.
Partenera feminină care poate fi iubita, prietena, sora şi „mult mai mult“, acel „tu, tu cu capul ras“, camarad bucovinean, cu aceeaşi copilărie şi formaţie culturală şi capul ras al supravieţuitorului. Ea îi aducea, după mulţi ani de despărţire, trecutul tinereţii lor, dar şi Ierusalimul, patria virtuală, visată şi de neatins („Spune că Ierusalimul este / de parcă noi, fără de noi, am putea fi noi înşine“).
Ilana Shmueli este printre adresanţii cei mai iubiţi şi mai apropiaţi ai scrisorilor, ca şi poemelor lui Celan.
Nu întâmplător scriitorii din familia solitarilor (Kafka, Beckett) au scris enorm de multe scrisori. Scrisori care nu sunt „conversaţia“ uzuală, comună, ori mărunta corespondenţă cotidiană pe care Proust o practica pe scară largă şi o dispreţuia, ca tribut şi mască socială frivolă, fără legătură cu artistul locuind în opera sa. În faimosul text Contra lui Sainte-Beuve, Proust vorbeşte despre „incapacitatea criticului de a înţelege originalitatea geniului şi nulitatea conversaţiei“. Conversaţie, aici, înseamnă prezenţa mimată a scriitorului, în afara chiliei sale creatoare, mişcarea în ambianţa socială, „însuşirile exterioare ale biografiei şi caracterului unui scriitor“ – şi nu comunicarea intimă cu un prieten sau iubit prin scrisori sau, chiar, la un alt nivel şi după un alt cod, prin mesajul poetic livrat necunoscutului.
Găsim, în scrisorile adresate Ilanei – ca şi în poezia sa – un Celan „pneumatic“, din ultimii ani de creaţie şi viaţă, când lupta dureros cu depresia şi fragilitatea. Deosebirea pe care Celan o resimţea între adâncul simţirii sale şi expunerea în „conversaţia“ ieftină, în jocul aparenţelor din societate, este pregnantă în relaţia cu Ilana şi în scrisorile pe care i le-a adresat – şi este şi deosebirea dintre poezia sa încifrată în interioritate şi lirica mai „obişnuită“ a contemporanilor săi. Ceea ce poetul considera diferenţa fundamentală dintre „tematic“ şi trăirea profundă, în propria sa evreitate, evreitatea literară, cum îi scria editorului său Schocken, se leagă de eul său lăuntric, de intimitatea sa cea mai adâncă. Vorbindu-i Ilanei despre iubire, despre scris şi despre dorul său de Ierusalim – cele trei teme principale ale acestei corespondenţe semnificative şi revelatoare – Celan se adresează Ilanei ca unui „dublu“ evreiesc, jumătatea lui însuşi.
Toate scrisorile sunt din anul care a precedat sinuciderea lui Celan. Ultima este datată 12 aprilie 1970, o săptămână înaintea dispariţiei poetului în apele Senei. Sunt scrisori ce readuc amploarea şi intensitatea luminii melancolice pe care înlănţuirea le-a dăruit-o amândurora.
„A dori şi a fi dorit este cel mai elementar şi poate cel mai frumos, mai esenţial lucru care i se poate întâmpla unui om, în sfârşit pregătit pentru asta“ scrie Ilana. Ea era evident pregătită. „Bucuria absurdă de a trăi... îmi era aproape străină, ca experienţă efectivă“, mărturiseşte ea. Este reîntâlnirea târzie, revitalizantă cu un prieten drag, cu amintirile tinereţii, un vis regăsit în lupta pentru fericire, văzută ca dragoste-admiraţie-tensiune-încredere-devotament, orice formă ar lua întregirea unui cuplu autentic.
„Îmi imaginez câteodată cum ar fi să fiu iar tânără şi frumoasă pentru tine – să am frumuseţea aceea tânără, forţa, imediateţea, siguranţa“, scrie ea, adăugând, ciudat, „Pe care cred că nu le-am avut de fapt niciodată“. (O afirmaţie stranie, dacă priveşti fotografiile ei de tinereţe.) Şi totuşi, partenera ştie foarte bine, ca întotdeauna, care-i este locul: „Ştiu ce valoare au pentru tine lucrurile de care sunt eu legată, această înrădăcinare“. Ea îi scrie lui Paul: „este minunat să nu mai simţi obligaţia de a fi tânăr“ şi încearcă să-l asigure, înaintea doritei lor întâlniri la Paris, de norocul pe care îl au „în ciuda a orice“ – vârsta, distanţa, rănile trecutului, căsătoriile (Paul notează într-un poem: „Eu port umbra unui inel,/ tu porţi inelul“). Ilana se dovedeşte mereu extrem de atentă, chiar şi atunci când, inevitabil, îşi revendică partea. „Am nevoie de un semn... dă-mi-l... nu-mi este uşor să-ţi spun asta.“ Ea este afectuoasă, prevenitoare, îngrijorată, generoasă, înţelegătoare, ageră, iubitoare. „Te iubesc foarte mult, n-avea teamă“. Este protectoare („uită lucrurile de care mă plâng, orice ţi-aş scrie“), gata să dăruiască şi să primească, să împartă şi să asume responsabilităţi, să „rezolve ceva fundamental, esenţial din suferinţa ta“, stimulând speranţa şi forţa („fiindcă tu, până la urmă, iubeşti – viaţa – altfel n-ar putea fi o asemenea tortură pentru tine“). Într-un post-scriptum din volumul de faţă, Ilana dezvăluie că, după sinuciderea lui Celan, s-a întâlnit, cordial, cu soţia lui, artista Gisèle Celan-Lestrange, şi cu fiul său, când Gisèle i-a dat o scrisoare adresată ei, pe care Celan n-a mai ajuns s-o expedieze.
Dar el?
„Puterile pe care le aveam în Ierusalim“ scrie Paul, referindu-se la prima lor întâlnire, după singura lui vizită în Israel, „au dispărut“. El vede, totuşi, un oarecare progres: „acum un an eram în spatele unor gratii de ospiciu, credeam că pentru totdeauna“. Cum este să „funcţioneze în dezastru“, în minunatul oraş care „îl împinge în jos şi-l goleşte“, unde străzile îi „hrănesc viziunile nebuneşti“? În ciuda îndârjirii zilnice şi insuportabile de a rămâne în viaţă, în ciuda singurătăţii lui, sau poate din cauza ei („în prezenţa unor intelectuali de cea mai mare calitate, eu abia dacă pot scoate un cuvânt“), relaţia lor a susţinut persistenţa sa cotidiană, devotamentul statornic faţă de poezie. Îi este dor de ea („Te traduc pentru mine“), cu puţin timp înainte de moarte el încă aspiră să realizeze împreună cu ea visul lui Kafka („Să înalţe lumea la puritate, constanţă, adevăr“) şi continuă să scrie versuri, până în ultima clipă („Eu lupt... rămân în picioare“), păstrează Israelul între ei, cu ei („neliniştea mea privind Israelul – şi în asta sunt eu însumi. Când îţi scriu – când îmi vorbeşti, când scrii, când... îţi sunt recunoscător pentru tot ce-mi spui despre Israel, inclusiv zonele sale întunecate, sunt fericit că îl priveşti cu ochii deschişi – pentru că doar în acest fel poţi iubi cu adevărat“). Dragostea lor („faptul că-i spui pe nume: îţi mulţumesc pentru asta, iubire, mulţumesc şi iar mulţumesc“), o dragoste cu ochii deschişi, care aduce iluminare, încurajare, înrobire, un dar şi o povară, bucurie şi amărăciune, speranţă şi nostalgie, o preţioasă, o nepreţuită intensitate.
Cei doi corespondenţi sunt nişte exilaţi („mergând din gol în gol, mi-aş dori să fiu în locul cuvenit“ scrie Paul) – el în insuportabilul Oraş al Luminilor, care devine unul al întunecării („golul infernal“), ea într-o ţară care îşi devoră copiii („Atât de îndoielnicul Heimat Evreiesc, din care însă fuga nu mai este posibilă“, scrie israelianca Ilana, profund devotată şi profund neliniştită de noua ei patrie). Exilaţi esenţiali, mereu şi oriunde, exilaţi în viaţă şi în lume. „Heimat înseamnă exil şi patrie-exil“ este ceea ce trăiesc amândoi, la care subscriu amândoi.
Iar, între ei, scrisorile. („Este ceva foarte crud în corespondenţa asta, în scrisori, aceste mici intuiţii controlate,“ scrie ea.) La oficiile poştale din Ierusalim şi Paris cei doi însufleţesc, în felul lor, povestea Micului Prinţ al lui Saint-Exupéry, supunându-se la ritualul îmblânzirii reciproce prin mult aşteptatele întâlniri; corespondenţii care şi-au scris întâlnirile, din ce în ce mai dependenţi de ele, dorindu-le tot mai mult, obişnuinţa şi ritualul devenind centrul aşteptărilor zilnice, aşa cum s-ar fi putut întâmpla şi cu întâlnirile fermecate dintre Micul Prinţ şi vulpea lui adorată.
Ilana îi povesteşte pelerinajul ei zilnic la poştă, e deseori tristă şi panicată când găseşte cutia goală. Paul are propriile lui aventuri la poşta pariziană. „Eu pun scrisorile la poşta din Rue dUlm şi, fiind par avion, trebuie cântărite înainte de a se pune timbrele. Funcţionarul de la ghişeu – de fapt pluralul funcţionarilor – mă cunosc şi şi-au dat seama că scriu în Israel. Sunt doi funcţionari. Unul e politicos, celălalt, deloc tânăr, acum câteva zile când am expediat o revistă în Germania, ca material tipărit, a deschis plicul – a fost prima oară, de 20 de ani încoace, când am văzut aşa ceva la Paris. Ar trebui să-ţi pot descrie expresia de pe faţa lui, spune multe, volume întregi, sau mişcările mâinilor – eram privit ca unul în care n-ai încredere. (Bine, până la urmă există şi asta, un pic de hărţuire, nu-i aşa, se mai întâmplă.) Astăzi, când am pus la poştă scrisoarea ta, era de serviciu acelaşi funcţionar, a citit destinaţia, ţara de destinaţie de pe plic şi mi-a aruncat o privire de genul acela pe care-l ştiu din tinereţe, de la Cernăuţi: m-a examinat, căutând pe faţa mea trăsături evreieşti, le-a găsit şi m-a atacat cu ură, din ochi, bineînţeles... De ce povestea asta, Ilana? Şi de ce întrebarea? – Tu ştii despre ce este vorba, chiar şi fără acest mic incident fără cuvinte. Da, eşti... un outsider, aşa cum şi eu sunt un outsider.“
O experienţă semnificativă, similară celei descrise de Kafka despre întâlnirea cu un grup de austrieci la un prânz, la băi, când domnii de la masă devin suspicioşi apropo de „accentul“ său şi insistă să afle de ce neam este. Asemenea instantanee îşi depăşesc propria limită, atingând o chestiune mai adâncă, esenţială pentru a înţelege viaţa şi opera acestor mari scriitori, iubirile lor, scrisorile lor şi, de fapt, nu doar ale lor.
Această corespondenţă revelatoare ne îngăduie apropierea de doi importanţi scriitori, de lumile lor mai vechi şi mai noi, de arta, cultura şi inteligenţa lor, de comunicarea lor excepţională. Este un dar căruia merită să-i devotăm atenţia cea mai profundă – acea „rugă naturală a sufletului“, cum spune Ilana Shmueli, citând pe Celan şi Malebranche.
Bard College, august 2010
În româneşte de Ioana Ieronim
* Textul reprezintă introducerea la volumul The Correspondence of Paul Celan & Ilana Shmueli, în curs de apariţie la Editura The Sheep Meadow Press din New York. Dialogul între autor şi Ilana Shmueli la care face referinţă primul paragraf a avut loc în decembrie 2009, la Ierusalim, şi apare în ultimul număr din revista Viaţa Românească.
