Pe aceeași temă
La rândul lui, Cosmin Ciotloş nota: „Despre cartea aceasta am scris exigent în România literară, întristat oarecum de ipocrizia pe care-o simţeam pretutindeni în paginile ei. Îl preţuiesc sincer pe prozatorul Groşan, dar îl consider pe romancierul omonim o victimă, nu întru totul nevinovată, a iluziei romanului. Mi se pare că se investeşte într-o cauză în care nici măcar el însuşi nu crede. Ceea ce-l face până la urmă să-şi rateze chiar şi meritele indiscutabile“. În consecinţă, pentru Ciotloş, Un om din Est ar fi „o carte ce cumulează episoade legate ca vai de ele, dar nu un roman“. Când Ştefan Agopian i-a atras atenţia că ideea de roman nu este epuizată de o singură şi constrângătoare formulă, contestatarul talentului de romancier al lui Groşan a replicat că „Agopian, un cititor de altfel subtil, a înţeles exact unde băteam. Şi cinstit vorbind (subl. O.P.), sunt convins că e de acord cu mine“. Cu alte cuvinte, romancierul Agopian nu ar fi fost cinstit până atunci, deşi, altminteri (acel de altfel rămâne jenant pentru insinuarea pe care o disimulează), omul nu ar fi lipsit de subtilitate. În loc de contraargumente, Ciotloş preferă logica miliţiană a lui „las-că-ştim-noi“.
Publicându-şi romanul după o promisiune veche de ani şi ani, Ioan Groşan nu bănuia, probabil, că apariţia va stârni o bătălie pentru Hernani între optzecişi şi douămiişti. Cel puţin aşa pare, la primul nivel al receptării, fiindcă, de fapt, este vorba mai curând despre bătălia pentru restabilirea respectului faţă de roman şi romancieri, despre dreptul acestora la bună-credinţă şi onestitate critică; dreptul la demnitatea creatorului şi a creaţiei.
Recapitulând, în deschiderea unor consideraţii despre Un om din Est, aceste aventuri ale întâmpinărilor romanului, nu pot să nu amintesc că un recent roman al lui Alexandru Vlad (alt optzecist!) a „beneficiat“ din partea criticului care îl citea pe Călinescu prin grila... filosofiei analitice, de acelaşi tip de lectură bornată. Anodin în sine, acest fapt literar divers atrage atenţia asupra unei crize de sensibilitate şi nuanţă în receptarea romanului actual, într-un moment când criticii clasicizaţi şi încă în viaţă se odihnesc sau îşi fac de lucru prin alte părţi, iar celelalte voci autorizate îşi verifică vocaţia prin teritorii beletristice diferite.
De fapt, volumul 1 din Un om din Est este primul voleu dintr-un excelent roman ambientat în finalul dictaturii, interpretat polemic – prin recursul la armele ironiei aplicate parabolei – în formula unei descentrări de pe politic în direcţia cotidianului provincial şi a unei deconstruiri a perspectivei obiectivant istorice în favoarea experienţei unor inşi cvasi-anonimi (şi provinciali, şi lipsiţi de relief). Câteva evenimente ale micului univers în care se mişcă naraţiunea jalonează definitiv dimensiunea simbolică a tribulaţiilor, stabilind convenţia artistică ce se propune lecturii. Ruperea toaletei sub greutatea directoarei unei şcoli ardeleneşti prevesteşte surparea autorităţii într-un viitor apropiat, fiind o adevărată emblemă a prăbuşirii establishment-ului comunist. Secvenţa trimite la celebrul episod al morţii fiului lui Stalin, în lagăr, din Imposibila uşurătate a fiinţei de Milan Kundera: „(...) tânărul Stalin era fiul lui Dumnezeu (căci tatăl său era venerat ca un dumnezeu) şi, totodată, repudiat de acesta. (...) Fiul lui Stalin şi-a jertfit viaţa pe altarul căcatului. A muri pentru căcat nu înseamnă o moarte păgubită de semnificaţii“, căci „În clipa aceea fiul lui Stalin se năpusteşte spre firele sârmei ghimpate ale gardului electrificat, spre a-şi arunca trupul pe altarul unui cântar ce se ridică falnic, săltat de insuportabila uşurătate a unei lumi ce şi-a pierdut dimensiunile (subl. O.P.)“. Căderea directoarei Oproiu în toaleta agrestă a propriei şcoli semnalează, la Groşan, prăbuşirea în scatologia absolută a lumii româneşti a lui 1989.
În aceste condiţii, eroismul îmbracă haine meschine, burleşti, pentru care stilul lui Ioan Groşan este excelent pregătit. El se manifestă cinegetic şi erotic, după caz. Vânarea cerbului apărut în pădurea din preajma Sighişoarei, ca şi depistarea femeilor tipice pentru o anumită locaţie de către Nelu Sanepidu (alias Ion Cucerzan) au, de fapt, acelaşi obiectiv, semnalând filonul principal al construcţiei romaneşti: depistarea, cu mijloace adecvate fiecăruia dintre protagonişti: depistarea duhului locului (temă ce vine de la Agârbiceanu, Sadoveanu şi Rebreanu, deopotrivă, străbătând ca un fir stacojiu literatura noastră majoră) şi, odată cu aceasta, căutarea subtilă a rădăcinilor, salvarea, reînnoirea lumii personale. Scenariul arhetipal este atât de bine disimulat sub aparenţe grotesc-umoristice, încât a putut trece neobservat în cercurile comentatorilor specializaţi.
Marea noutate a scrisului groşanian odată cu acest roman este că, acum, ironia, sarcasmul, deriziunea şi chiar pamfletul nu mai servesc deconstruirea clişeelor uzuale ale unei lumi căzute în derivă istorică, ci duc cu un pas mai departe, fiind semnele unei explorări disimulate a adevărului, camuflat, spre a nu atrage atenţia, de formele kitsch, de limbajul de lemn, de aparenţele dezamăgitorului cotidian provincial. Este o căutare obstinantă a centralităţii autentice, de fapt a salvării din degringolada unui regim politic care a împins în ridicol şi minuscul orice tentativă de a trăi demn şi vertical. Este vorba de nimic altceva decât de lumea lui Bulă, în care Groşan, autor al parodiilor după evocarea istorică sadoveniană şi după epopeea SF – trecutul şi viitorul, aşadar –, excelează, iar şi iar, şi când vorbeşte despre Nuţi, spaima constituţii, şi când ţine un Jurnal de bordel (remake în stil propriu după tema lui Octav Şuluţiu din Ambigen?), şi când parodiază utopia integrării autentice, structurale, a Vasluiului în NATO (de fapt, a României în Occident), şi când ia în râs mediile aulice, în Jurnal de Cotroceni.
Colegi şi prieteni, cei patru protagonişti (Cucerzan şi dublul lui, Iuliu Borna, Grigore Samsaru şi Willy Schuster, conformiştii puşi în oglindă) sunt muşchetarii, dar şi craii mateini pe care îi merităm (nu spunea Camus despre eroul lui din Străinul că Meursault ar fi singurul Christ pe care îl merităm?). Singurele accente eroice care se mai pot naşte în „supa“ diluată a ceauşismului intrat în metastază sunt aventurile pe cont propriu, individuale: cea erotică şi cea cinegetică. Până şi tentativa de ascensiune socială a lui Grigore Samsaru – un Gregor Samsa al Ardealului post-săsesc – sfârşeşte, după participarea la vânătoarea prezidenţială, în proximitatea colorată cu promisiuni erotice a şefei organizaţiei de partid din şcoală.
Din această lume pustiită de sens, în care de evenimentele istorice contemporane amintesc doar etichetele de dulceţuri de la tante Hilde, toposul prin excelenţă al întâmplărilor este oraşul săsesc pustiit aproape în totalitate de ctitorii lui, lăsat acum pe seama purtătorilor autohtoni de nimic ideologizat, care recoltează ultimele trofee de la saşii pe cale de extincţie: verticalitatea şi complicitatea cu peisajul, în cazul lui Willy, virginitatea Annelisei, în cel al lui Nelu Sanepidu.
Construcţia romanului este, atâta cât poate fi ea descifrată în absenţa continuării – va exista numai un volum 2 sau va apărea şi al treilea? –, flexibilă, funcţională şi dezarmant de simplă. Se juxtapun ori episoadele privindu-i pe cei patru protagonişti, ori prezentul epic cu trecutul evocărilor (nu chiar atât de) erotice consemnate epistolar de Nelu Sanepidu. Suntem, astfel, la două niveluri ale ficţiunii: lumea ceauşismului târziu – tardceauşismul – şi fantasmele evazioniste, date drept pagini de jurnal. (Greu de ştiut exact dacă în cazul epistolelor lui Nelu este vorba de nonficţiune, de reportaj, ori de o manieră compensatorie a aceluia de a găsi un fir epic fantasmelor lui sexuale elaborate în marginea degringoladei României momentului.) Evadările cucerzaniene se fac astfel nu doar cu trenul, ci şi cu condeiul; tot o modalitate de punere în criză a banalităţii corozive, letale în perspectivă, a realităţii cancerigene a comunismului insidios care a alterat până şi relaţia dintre om şi natură.
S-a asociat, pe bună dreptate, Un om din Est atât unora dintre povestirile anterioare ale lui Groşan însuşi (O zi..., Marea amărăciune), cât şi artei scriitoriceşti a unor maeştri ai literaturii europene (D. Cristea-Enache vorbea despre Milan Kundera, Dan C. Mihăilescu îi pomenea pe Ilf şi Petrov, pe I.D. Sârbu). Le-aş adăuga acestora, din larg, numele lui Bohumil Hrabal, iar de la noi pe Costache Olăreanu, cel din Avionul de hârtie. De altfel, prin nu puţine jocuri intertextuale, Groşan aminteşte, în mai toate cărţile lui, de un filon al cărui maestru român este şi rămâne Mircea Horia Simionescu, cel din ciclul Ingeniosului bine temperat.
Ar fi multe de spus despre primul roman, realist şi parabolic, al lui Ioan Groşan. Din lipsă de spaţiu, mă rezum doar să-i susţin excelenţa.
Ioan Groşan, Un om din Est, Editura Noul Scris Românesc & Tracus Arte, 2010, 294 pp.
