Pe aceeași temă
Nu mai ştiu dacă monumentul istoric din Copăcioasa a supravieţuit ploilor din această vară, şansele sunt puţine. Între timp, şi pe casa în care locuiesc a apărut o placă la fel, după tipicul prevăzut în aceleaşi norme metodologice, oficiale de acum şase ani.
Spre deosebire de casa Popescu din satul din Gorj, casa unde locuiesc e în mijlocul Bucureştiului. A fost clasată pentru că face parte dintr-un mic ansamblu („în fund de sac“) şi are o arhitectură caracteristică pentru anii 1930. În rest, păstrând proporţiile, lucrurile stau cam la fel. Grilajul de metal este acoperit cu o tablă ruginită. Curtea are pavajul ruinat şi brazdele laterale pentru flori – desfiinţate. Feroneria art-deco nu se vede de cârpeli şi intervenţii la întâmplare. Dintre cele cam o sută zece ferestre din faţade, cel mult cincisprezece mai amintesc de arhitectura originală, restul au fost înlocuite cu termopane de plastic şi arată ca nişte ochi acoperiţi de albeaţă. Coviltire improvizate la balcoane, fire, antene parabolice şi cutii de branşament agăţate fără noimă desăvârşesc peisajul clasat ca monument istoric.
Cele două case, oricât de diferite ar fi, au cel puţin trei lucruri comune. Amândouă – monumente istorice declarate prin lege şi înscrise pe celebra listă. Amândouă – protejate de aceeaşi lege care trebuie să asigure transmiterea lor către viitorime. Amândouă – pe zi ce trece mai alterate, mai puţin monumente, mai puţin protejate.
Şi în Capitală, şi la Copăcioasa funcţionează aceleaşi măsuri, responsabilităţi, prescripţii, proceduri de restaurare şi pedepse pentru distrugerea patrimoniului. Şi oricine din „sistem“ va spune că toate textele de lege, toate normele şi toate regulamentele în funcţiune la noi sunt de nivel european, că protecţia patrimoniului construit este asigurată prin legile cele mai bune. Şi că e nevoie de mai multe pedepse, mai multe penalizări, de mai mulţi funcţionari şi de foarte mulţi bani ca moştenirea construită să nu fie pierdută cu totul.
Numai că, după cum se vede, această stufoasă şi amănunţită literatură normativă produce efecte cu totul diferite de cele pe care le urmăreşte. Nu numai că nu asigură perpetuarea patrimoniului construit, ci participă la degradarea lui. Ca pentru regele din povestea lui Saint Exupéry despre Micul Prinţ, realitatea e atât de încăpăţânată încât poate să răstoarne intenţiile cele mai generoase.
Ruina arhitecturii de secol XIX sau a modernismului 1930 la Bucureşti, prăbuşirea, una câte una, a bisericilor de lemn pictate, vechi de trei sute de ani, din Vâlcea, Gorj sau Hunedoara, dispariţia rapidă şi generală a arhitecturii vernaculare, abandonul centrelor negustoreşti din oraşele extracarpatice – clasate, înscrise pe liste, declarate monumente, ansambluri şi zone protejate –, toate astea nu se întâmplă peste noapte, ci s-au adunat zi după zi, timp de decenii, din sărăcie, neglijenţă, indiferenţă, nepricepere, corupţie, monopoluri persistente, dar incompetente. Şi în mare parte pentru că prescripţiile legii nu pot fi preluate de realitate. Ele pot fi, eventual, foarte bune, dar, după cum se vede, produc pe bandă rulantă efecte adverse.
Pentru studioşi şi observatori, e limpede că ne apropiem de un prag critic, dincolo de care recuperarea moştenirii construite nu va mai fi posibilă. După cum e limpede că, între viaţa zilnică – cu oamenii de rând, elita, purtătorii de opinie, legislaţie şi guvernanţa de la toate etajele – şi identitatea istorică construită, se cască o distanţă tot mai greu de acoperit. Şansa ca reformarea în logica internă a legilor (nu numai pentru patrimoniu, dar şi a celor care reglează – iau la întâmplare – conflictul de interese sau marea corupţie, de exemplu) să modifice cursul de azi nu e foarte mare. Deocamdată, producem proze legale perfecte şi cu totul europene atunci când sunt emise. Ce vedem la capătul drumului sunt efectele perverse care trimit la polul opus ţelurile declarate ale legilor. Sistemul legal ce reglează moştenirea de arhitectură nu este singurul care aşteaptă o reformă – esenţială pentru supravieţuirea societăţii deschise la noi.
La o recentă dezbatere (despre faţadele istorice jupuite ale Bucureştiului şi despre draparea lor în cârpe cu reclame) s-a pomenit în mai multe rânduri de efecte perverse, de realism legislativ, de nevoia de legi realiste. Se vede cu ochiul liber că legislaţia de astăzi şi felul cum e administrată nu este în stare să capteze direcţia şi gravitatea stărilor în curs şi cu atât mai puţin să le prevină sau să corecteze. Europenismul normelor de protecţie ar trebui deci să modifice logica construcţiei normative, să se apropie de încurajarea folosirii arhitecturii moştenite în viaţa de azi, să ţină seama de asceza impusă de sărăcia socială, dar şi de capitalul deţinut de meseriile şi meşteşugurile şi artele intermediare. E nevoie de o viziune contemporană atunci când se descrie şi se sistematizează expertiza pe care o cere varietatea obiectelor protejate. E nevoie de măsuri fiscale inteligente în sprijinul calităţii reabilitărilor de arhitectură.
O asemenea legislaţie nu se expediază de azi pe mâine. E posibil ca norme mai prudente, mai noncomprehensive, graduale, care să ia în calcul resursele limitate, starea culturală şi sărăcia, să se dovedească în timp realiste şi eficace. Dar, înainte de compunerea unor legi realiste, eşecul trebuie privit în ochi, critica trebuie să fie lucidă şi inteligentă. Realismul legislativ presupune autonomie faţă de interese şi presiuni sectare.
După cum se pare, şi când se emit legi, regulamente şi norme, adică texte cu expuneri de motive, paragrafe, aliniate şi puncte, avizate şi semnate de guvernanţi, e nevoie de invenţie, creativitate şi talent.
