Pe aceeași temă
Cu fiecare descoperire arheologică, Amathus s-a schimbat, a câştigat şi a pierdut, a fost un centru al lumii, s-a retras la periferie; liman pentru navigatori şi pelerini, leagăn al unei civilizaţii autohtone3 şi al unei limbi rămase nedescifrate – a fost întâiul dintre primi: oraşul care şi-ar fi extras esenţa din cel mai adânc şi pur izvor al insulei, într-o creştere naturală, de dinainte de venirea oricărui străin. Un oraş aproape mitic, ai cărui locuitori s-ar fi format embrionar din piatră, din cupru, din elementele primordiale, un loc al genezei. Dar aşa o plăsmuire nu a rezistat. Atraşi de vâna de cupru care era dusă până în Mesopotamia, peste aşezare şi insulă au venit în valuri amestecate, întrepătrunzându-se, hitiţi, egipteni, egeeni şi ahei4, ultimii fugiţi din Pelopones după distrugerea marilor centre miceniene. Şi, ca şi cum aceste populaţii ar fi înecat insula, începe „epoca întunecată“, ca o retragere într-o somnolenţă primordială, după care reapare un nou Amathus – colonie feniciană, o prelungire a modului de viaţă profund şi vechi al orientului. Oraşele matcă erau ridicate fie pe promontorii abrupte deasupra mării, ca la Byblos, fie pe mici insule care străjuiau coasta. Amathus e replica perfectă a acestora. Dunele de nisip se înalţă ca un stăvilar
în faţa mării, un mic golf folosea drept port natural, lângă care s-a extins unul artificial, acoperit azi în întregime de apă5.
Reînălţat, Amathus devine un punct cardinal, un reper pentru stabilirea momentului solstiţiului de vară şi, odată cu acesta, al coborârii în infern a lui Adonis / Tammuz, fiu al oraşului, jelit şi devorat de pasiunea zeiţelor dominatoare ale fecundităţii şi regatului celor morţi. Pe cât de mult se ridica oraşul şi noul palat era urcat pe terase artificiale, ca să devină un promontoriu deasupra mării, la fel ca oraşul-mamă fenician, pe atât de mult se adâncea misterul întreruperii ritmului vegetal şi al eroului-zeu, care încalcă graniţele dintre lumi.
Părintele mitic al celor două oraşe, Amathus şi Palaepaphos, Kinyras, cipriotul6, a păcătuit în faţa zeilor, lăudând frumuseţea fiicei sale, tânăra preoteasă Smyrna, care ar fi întrecut-o pe cea a marii zeiţe – Afrodita. Pedeapsa n-a întârziat şi, într-o noapte, când aerul era îngroşat de vântul cald, plin de nisip adus din deşert, Smyrna a devenit mireasa propriului său părinte. Alungată, transformată în mirt, dădu naştere lui Adonis, care a fost încredinţat, să fie ascuns, Persefonei. Aceasta şi Afrodita şi-au disputat destinul trist al tânărului, luând ca arbitru pe Zeus sau, în alte variante, pe Muza Calliope, care au dat celor două zeiţe drepturi egale asupra vieţii tânărului, lăsându-i acestuia şi o a treia parte, încredinţată doar sieşi. Dar Afrodita îl momi şi-i acapară şi-această a treia parte, aşa că tânărul Adonis rămase să petreacă un anotimp în lumea de dedesubt şi două anotimpuri pe pământ. Moartea sa la vânătoare, sângele lăsând să înroşească versanţii munţilor de anemone, renaşterea odată cu vegetaţia rămân constante ale festivalului care îi e dedicat atât în Orient, cât şi în Cipru, cunoscut sub numele de Adonia7.
Motivul zeului care învie şi moare, aşa cum apare în ciclul ugaritic al lui Baal şi Mot, se regăseşte în primul mileniu î.Chr., în figura zeităţilor şi a eroilor Melqart şi Adonis, a căror dispariţie şi resurecţie erau comemorate ciclic. Miturile lor au supravieţuit crizei tranziţiei de la epoca de bronz şi au rămas în noul panteon aşa cum au continuat să fie veneraţi marii zei, Baal şi Astartea. Acestora li s-au adăugat noi figuri, care fuseseră cu totul obscure în trecut, precum Eshmun, identificat fie cu Adonis, ca patron al ciclului vegetal, fie cu Asclepius, ca tămăduitor8. Mitul cipriot al lui Adonis are afinităţi cu cel al lui Tammuz, iubitul dintâi al lui Ishtar, care, pentru a reveni din „ţinutul cel fără de întoarcere“, îşi împarte dragostea pentru tânăr cu sora sa, zeiţa Infernului, smulgându-i promisiunea renaşterii acestuia. Totodată, răspândirea cultului lui Adonis în spaţiul elen, cel mai probabil în secolul al VI-lea î.Chr., este influenţată, dacă nu chiar iniţiată de cultul deja existent în Cipru, Amathus fiind singurul oraş de pe insulă unde s-au găsit dovezi arheologice clare ale cultului Afrodita/Adonis. Mai târziu, atât la Amathus, cât şi în întreaga lume elenistică, destinul frumosului erou s-a îmbibat şi de cultul egipteanului Osiris, venerat ca zeu al vegetaţiei, al ciclului fertilităţii.
Misterioasele ore ale morţii şi renaşterii sale erau gravate pe calendarul ceresc, iar începutul călătoriei înspre văile cele adânci, oraşele concentrice ale umbrelor şi revenirea la suprafaţă însemnau anotimpurile şi ritmurile pelerinajelor dedicate Adoniei. Dacă momentul de climax vegetal fusese stabilit în perioada Romei imperiale, în spaţiul siriano-fenician, la sfârşitul verii, chiar toamna, când Adonis, în ipostaza de zeu agrar, devenise patron al culesului, al boabelor încărcate de sevă şi, prin extensie, al viţei de vie, imaginea sa divină suprapunându-se peste cea a lui Dionysos, căruia iniţiaţii îi dedicau „sângele viţei de vie“9, cu totul altul pare să fie calendarul originar. Dar trecerea de la o cultură la alta, suprapunerile între zeităţile orientale, levantine, vechi egiptene şi greceşti nu mai corespund întru totul ciclului vegetal şi există mai multe aproximări legate de o posibilă dată a ceremoniilor. Rolul acestor festivităţi în ansamblul calendarului pare să fi fost unul polemic, în chiar conţinutul mitului – judecătorul divin la care merseseră Afrodita şi Persefona este când Zeus, când Muza Calliope, arbitri în fapt ai socotirii timpului, fiecare patronând o măsură astronomică, un calendar10. Astfel, anul oriental era împărţit în trei anotimpuri, în timp ce,
în Grecia, anul era secţionat în două părţi egale, fie marcate de echinoxuri, distincţie mai apropiată de sistemul oriental, fie de solstiţii, precum în Atena şi Theba. Prin cultul lui Adonis se suprapune peste calendarul ceresc, cel al naturii, unitatea de măsură fiind diferită în funcţie de anotimpul morţii sau al reînvierii. La Byblos, el era venerat la sfârşitul iernii sau primăvara11, când apele râului ce-i purta numele12 se colorau într-o tentă de roşu-sângeriu, mesaj că sărbătoarea poate să înceapă.
Pentru Cipru, pare să fie cel mai acceptat calendarul conform căruia Adonia avea loc în iunie-iulie, luna lui Tammuz, care marchează sfârşitul perioadei de creştere a recoltei şi încheierea destinului tânărului zeu în lumea de aici. Moartea sa era interpretată prin actul simbolic al secerişului grânelor, de uscăciunea aproape deşertică a verii, când ţinutul este pârjolit de soare. Nu mult mai târziu, renaşterea sa era un semn al primelor fructe în pârg, al culesului, iar apropierea cultului zeului de cultura viţei de vie a dus la ideea că poate toamna, când în culturile semitice era celebrat noul an, ar fi fost un alt reper al calendarului dedicat zeului.
Cultul lui Adonis nu era unitar13 şi festivităţile se desfăşurau diferit: în estul Mediteranei, Adoniile erau aproape ceremonii oficiale, celebrate în temple importante, unde veneau mulţimi de pelerini; în Grecia şi în Roma antică, erau festivităţi ale femeilor, ţinute în interiorul caselor. În Alexandria secolului al III-lea î.Chr., ceremonialul devenise un hibrid, ritualul desfăşurându-se atât în locuinţe, cât şi în grădini, chiar şi în grădina palatului, existând o conexiune între Adonia şi familia Ptolemeilor. O statuie a lui Adonis era întinsă pe pat, alături de Afrodita. După ce moartea tânărului era plânsă, în a doua zi acesta revenea la viaţă, a cărei atotputere era celebrată prin hierogamie, la care lua parte chiar regina Arsinoe, întruchipare a înseşi Afrodita. Festivalul alexandrin se situa la graniţa dintre Orient şi spaţiul elen, îmbinând elemente şi tradiţii diferite şi, deşi nu există mărturii clare asupra ritualurilor de la Amathus, oraşul cipriot poate să fi avut acelaşi rol de creuzet pentru diferite obiceiuri şi interpretări ale mitului.
De altfel, cultul major al eroului avea loc în oraşul fenician Byblos, unde corespondentul său oriental, Tammuz, era venerat încă din secolul al XIV-lea î.Chr., iar după aceea numele său a fost schimbat cu Adonis, Hesiod fiind primul care îl desemnează pe acesta ca fiu al Feniciei. Festivalul Adonia de la Byblos era un magnet al pelerinilor, iar templul eroului era monumental.
Byblos era aproape un patron al coloniilor feniciene din Cipru şi a rămas pentru milenii „înfrăţit“ cu Amathus, între cele două oraşe existând legături comerciale şi pacte politice care nu au fost încălcate de ciprioţi nici chiar atunci când cuceritori ai oraşului se aflau în raza portului. Aşa că templele din Amathus poartă o puternică amprentă feniciană, care le face oarecum diferite de celelalte de pe insulă. Misiunea arheologică franceză a descoperit statui ale Astarteei feniciene alături de coloane ale egiptenei Hathor. Adonis era aproape sacralizat alături de Afrodita – apropiere care nu a mai fost identificată nicăieri pe insulă. Există dovezi arheologice că, în secolul al IV-lea î.Chr., alături de marea zeiţă mai era venerat14 un însoţitor al său, nenumit de vreo inscripţie, dar pe care Pausanius15 l-a identificat mai târziu ca fiind Adonis. Ca şi la Byblos, acesta era adorat în templul zeiţei, după care un templu distinct i-a fost înălţat în perioada romană, după modernizarea întregului ansamblu sacru.
Corespondenţele simbolice dintre oraşul cipriot şi cel fenician nu sunt unidirecţionale, iar destinul „fiului“ celor două oraşe este clamat şi disputat de Byblos sau Amathus cu gelozia identică zeiţelor. „Poporul fenician o adora pe Baalat, regina Ciprului, deoarece aceasta se îndrăgostise de Tammuz, fiului lui Chousor16, regele fenicienilor, părăsindu-şi propriul ei regat pentru a veni la Byblos (...), iar toţi supuşii săi au devenit vasalii lui Chousor. Cu toate că-l mai iubise pe Ares şi astfel îşi înşelase soţul, pe Hefaistos, acesta din urmă, cuprins de gelozie, l-a ucis pe Tammuz, pe când vâna mistreţi în munţii Libanului. De atunci, regina a rămas la Byblos şi a murit la Afqa, unde era mormântul lui Tammuz“17. Nu e greu de înţeles cine este „regina“ insulei, soaţa mitică a lui Hefaistos, care se întoarce în Orient, părăseşte insula pustiită de vară şi secetă, la fel cum predecesoarea sa, Ishtar, se reîntorsese din valea celor morţi, îndreptându-se spre un loc al renaşterii, unde mitul se va regenera, asigurând bunul mers al anotimpurilor. Poate că era un pelerinaj care unea cele două oraşe, la fel cum acele ceasornicului trec pe rând prin fiecare solstiţiu sau anotimp, iar ritualurile se derulau nu în oglindă, ci într-un circuit care amesteca tradiţiile.
Nu e simplu de reconstituit18 un canon al Adoniei, al festivalului repetat în fiecare an. Ceremoniile erau triste, de doliu, dar şi pline de bucuria extatică a reînvierii eroului-zeu, iar unirea sa cu Afrodita era transpusă în hiero gamos. În perioada de dinaintea sărbătorii, erau pregătite aşa-numitele grădini ale lui Adonis19. Oricât de atrăgătoare pare imaginea acestora, înverzite în timpul festivalului, ele erau mai curând mici sere, grăunţe şi seminţe puse în vase de lut sau coşuri împletite, iar creşterea, germinarea, înverzirea – întreg ciclul vegetal – repeta destinul celui care-şi împărţea existenţa între două stăpâne, Persefona şi Afrodita. Uneori, grădinile lui Adonis erau plantate pe morminte, fiind preferate florile roşii, care, prin analogie cu sângele eroului, erau menite să redea vitalitatea pierdută celui trecut în nefiinţă. Grădinile lui Adonis ar mai fi fost o adaptare grecească a practicilor egiptene numite osiris vegetale – figurine „osiriforme“, din argilă moale îmbibată cu apă şi amestecată cu seminţe, care încolţeau în câteva zile şi se transformau în statui ciudate, la graniţa dintre inertul lut şi respiraţia de nedetectat a mlădiţelor abia încolţite.
Durata festivalului era, în general, de trei zile, aşa cum se întâmpla şi în Assiria secolului VII î.Chr., când Tammuz, întruchipare anterioară a eroului grec, era venerat pe durata unui triduum. Prima zi a Adoniei era de veghe funebră, iar aceasta începea mai curând seara, când o efigie, statuie sau chiar o întrupare umană a eroului-zeu era aşezată pe un pat funerar, în lamentaţiile şi plânsetele bocitoarelor, în mare parte femei, despletite, cu pieptul zgâriat de durere şi cu întreg trupul cuprins de convulsii euforice. „Leşul“ lui Adonis era stropit cu apă pură, îmbălsămat cu ulei şi întreg aerul era înmiresmat cu esenţă de trandafiri şi tămâie. Lamentaţiile erau acompaniate de sunetul trist, dar halucinant de ritmat al tobelor şi chitarelor... Celui plâns i se aduceau ca ofrande plante încolţite – aşa-numitele grădini, turte pregătite special, fructe şi flori. Întreaga ceremonie era vegheată de Afrodita, sub forma imuabilă a unei statui.
A doua zi, chiar în zori, efigia lui Adonis era lăsată în voia apelor râurilor, a curenţilor mării sau chiar înmormântată. După acest moment, Afrodita era conjurată să-şi usuce lacrimile, anul viitor urmând să-l revadă pe cel ce o părăsise. În unele tradiţii, în acest moment al sărbătorii, zeiţa chiar revenea din Infern, aşa cum se întâmplase cu Ishtar şi Inanna, anunţând că îl găsise pe cel pierdut. Coborârea în lumea tenebrelor declanşase o catastrofă cosmică, oprind sensul vieţii în univers, pentru că cele trei zeiţe, fiecare în panteonul său, guvernau chiar cerul, reprezentau lumina încrezătoare a planetei Venus de la asfinţit şi răsărit, garantând ciclicitatea calendarului, şi se opuneau prin excelenţă tenebrelor. Coborând, Ishtar îşi pierde toate
însemnele puterii, la fiecare vamă a oraşului subteran lasă un veşmânt, un brâu, o podoabă dumnezeiască, un talisman.
Neocrotită de acestea, zeiţa ar fi murit şi, pentru a scăpa, e nevoită să-l abandoneze surorii sale pe zeul-păstor, frate şi iubit dintâi, cu promisiunea reînvierii. „Când Tammuz va reveni (pe pământ)/, Va aduce cu el toiagul albastru şi discul de cornalină (…)/ Vor veni cu el în cortegiu bocitorii şi bocitoarele / Până şi morţii vor urca cu el“20. Revenirea pe pământ era semnul pentru corul bocitoarelor că se pot bucura şi că pot începe dansul.
În ultima zi, preceptele Adoniei din spaţiul oriental21 mai cuprindeau practici de prostituţie sacră, transpunere a uniunii dintre Afrodita şi Adonis, iar în Cipru, în templele Afroditei de la Amathus, Palaepahos şi Kition, hierogamia este atestată atât de vechi călători22, cât şi de planurile templelor descoperite de arheologi, de camerele hierodulelor.
Desfăşurarea Adoniei rămâne misterioasă, legată de multe practici care au transgresat alte ritualuri religioase, dispărute sau transformate în noi culte. Ce se întâmpla cu exactitate la Amathus este la fel de greu de reconstituit precum drumul zeiţei Isthar în oraşul concentric al lumii de jos. Derularea acestor procesiuni în Cipru nu este încă suficient cunoscută în absenţa textelor sau inscripţiilor, dar prezenţa distinctă a cultului lui Adonis pe insulă a impresionat mulţi călători şi cercetători, printre cei mai pasionaţi fiind Max Ohnefalsch-Richter. După ce începuse câteva săpături la Amathus şi în împrejurimi, se lasă cuprins de magia formelor vechi de cult ale lui Adonis. Le crede perpetuate în viaţa de zi cu zi, în sărbătorile ţăranilor ciprioţi, mai ales cu prilejul începutului postului, al sărbătorilor pascale şi la început de mai, într-o ceremonie câmpenească aproape păgână, care era ţinută doar de tinerele fete. Văzând cu propriii săi ochi patul funebru de flori pe care e întins cel mai frumos tânăr din sat, care este purtat ca „mort“ şi este „adus la viaţă“, fiind stropit cu apă din crengi de mirt, arheologul nu se poate opri din comparaţiile cu mitul străvechi al lui Adonis; îi pare că izolarea insulei a menţinut vii tradiţii pierdute oriunde, aiurea. Impregnat de această credinţă, descrie o posibilă derulare a Adoniei din Cipru, pornind de la decoraţiunea unui platou de argint, pe jumătate spart, găsit la Kurion23. Pe marginea de argint a platoului procesiunea este în toi: de-o parte şi de alta a unui altar plin de ofrande, stau întinse două divinităţi. În dreapta e Adonis, culcat, ţinând în mână un fruct rotund. În stânga altarului, pe un pat mai înalt, stă Afrodita. În jurul celor doi s-a format un cortegiu de dănţuitoare şi muziciene, doar femei, care aduc în mâini vase cu plante încolţite: grădinile lui Adonis, fructe şi vânat. Ritmul este de flaut, chitară şi tamburine. Întreg cortegiul e închis de un porumbel, pasărea simbol al Afroditei. Cel mai probabil este ultima zi a ceremoniilor, când cortegiul funerar s-a transformat într-unul de nuntă. Trebuie să fi fost după solstiţiu, iar zgomotul vesel al praznicului acoperea în fapt huruitul rostogolirii astrului solar, de la momentul apogeului căzând pe drumul spre iarnă.
În orice moment al anului, festivităţile dedicate lui Adonis contraziceau cumva mersul astrelor, cele trei zile voiau să comprime prea mult întreg ciclul natural, iar laudele aduse zeiţei vieţii slăveau mai curând ciclicitatea, roata perpetuă a schimbării, şi nu ideea renaşterii, spargerii zidurilor oraşului concentric al lumii de dedesubt şi a revenirii permanente. Festinul de nuntă vestea şi iminenta plecare, iar doliul nu avea voie să se aştearnă cu totul pe faţa zeiţei, căreia i se vestea, mereu şi mereu, revenirea tragicului erou-zeu.
Amathus de azi pare să plătească prin uitare păcatul abandonării vechiului pelerinaj şi al Adoniei. Colina centrală a oraşului e mai curând o cocoaşă răzuită de vânturile marine şi de căutătorii de comori – printre cei mai vechi despre care a rămas un semn sunt nişte tâlhari romani, care şi-au pierdut opaiţul cu ulei de măsline într-unul din mormintele pe care le jefuiau, mic detaliu care le-a reconstituit întreaga misiune. În urma lor au rămas doar cioburile vaselor de ceramică, aruncate cu dispreţ pentru că nu conţineau nimic preţios, şi mici obiecte de fildeş sau chiar bijuterii, care le-au scăpat din boccelele neîncăpătoare24. Şi, dacă n-ar fi fost de ajuns, aproape două mii de ani mai târziu, colina oraşului-templu a devenit carieră, iar uriaşele blocuri din piatră frumos făţuită, de meşteri ce învăţaseră tehnica în Orient, au fost încărcate pe vase, pentru a căptuşi fundaţia Canalului de Suez (1869). Una dintre ultimele imagini ale ruinelor oraşului, încă impresionate, de dinainte de masiva distrugere, datează din călătoria lui Luigi Meyer, pictor italiano-austriac, chemat în Cipru, în februarie 1792, de către trimisul britanic pe lângă Înalta Poartă. Au rămas trei acuarele, în care se văd încă fortificaţiile puternice de pe malul mării, misteriosul vas gigantic de piatră25... un templu, despre care artistul a notat că era dedicat lui Venus şi Adonis. Soarta ruinelor pare să-i fi lăsat o impresie puternică, deoarece într-una din schiţele-document, surprinde, ca într-un instantaneu fotografic, cum coloane din templu sunt încărcate de muncitori într-o ambarcaţiune uşoară26.
Chiar dacă nu a fost sistematică, prădarea oraşului, care ocupa iniţial două coline asimetrice – dintre care una este sufocată azi de atrăgătoare case de vacanţă –, a fost mai eficientă decât încercările de a păstra integritatea locului, de a opri erodarea voită. Amathus e menţionat pentru comorile sale, aflate peste tot în lume: sarcofage cu brâie de basorelief pictate, vase feniciene de aur şi argint intacte, statuia zeiţei Bes, inscripţii rămase misterioase, statui, măşti de teracotă şi bronz – o listă neterminată, diversă, care dă imaginea unui oraş stratificat, cu zeci de civilizaţii sedimentate, ca şi cum colinele ar fi crescut artificial, construcţie peste construcţie, una mai diferită de cealaltă, cu stiluri distincte, într-un talmeş-balmeş pe care numai depozitele de muzeu îl mai au. La baza colinei mai sunt doar câteva coloane ridicate, ca să străjuiască imaginea virtuală a vechilor temple. În spatele lor rămâne fundalul dealului misterios, un morman de tuneluri viscerale, de ziduri şi contraforţi, morminte, palate prăbuşite, incendiate, până când toate s-au făcut o movilă pe jumătate prăbuşită în mare.
Cu toate acestea locul intrigă, cheamă încă în pelerinaj, chiar dacă Adonia nu mai e un festival cunoscut şi mulţi îşi imaginează că, în zilele de atunci, tinerii atleţi ai oraşului alergau pe stadioanele amathusiene sau pe colinele din jurul oraşului, repetând vânătoarea căreia îi căzuse pradă Adonis27. Cumva, pelerinii moderni îşi doresc să suprapună imagini noi, pline de pasiune şi culoare densă, acrilică, peste peisajul tern. Răspund astfel unei chemări ancestrale. Oraşul, chiar dacă în totalitate distrus, spoliat de orice podoabă, îşi cheamă încă pelerinii. A mai rămas ceva ascuns, ceva de descoperit. Încheia la fel notele sale despre Amathus M. Ohnefalsch Richter28, cu speranţa unei reveniri: „Lângă Amathus, în capătul de nord-vest al oraşului am găsit, în 1885, incinta unui sanctuar dedicat unor divinităţi feminine şi masculine. Încă mai e de săpat. Am dat pământul în arendă“.
1. Situat azi în satul Kouklia, între localităţile Limassol şi Paphos, de pe coasta sud-vestică a Ciprului.
2. Ruinele acestuia sunt înglobate în zona turistică a oraşului Limassol, pe o colină aflată chiar pe malul mării. Există multe teorii privind întemeierea oraşului, iar primele dovezi arheologice care-l atestă datează din perioada 1500-1100 î.Chr., cu toate că acesta nu se află pe harta „exhaustivă“ a oraşelor cipriote, descoperită la Medinet Habu, în Egipt. Este în general acceptat că oraşul a fost refondat de fenicieni, faţă de care a păstrat, la fel ca şi regatul de mai târziu cu acelaşi nume, alianţe politice. Oraşul este în mare proporţie necercetat de arheologi, pe lângă săpăturile accidentale, dar rămase legendare datorită descoperirilor unice, o misiune arheologică ştiinţifică de lungă durată a fost condusă de Şcoala Franceză din Atena (1975-1992), la solicitarea Departamentului de Antichităţi din Cipru.
3. Prezenţa unei populaţii autohtone, anterioară sosirii pe insulă a aheilor şi fenicienilor, numită „eteocipriotă“ a fost semnalată de descoperirile arheologice de la începutul secolului XX, devenind parte integrantă a procesului politic modern de construire a unei identităţi naţionale – M.Given, Inventing the Eteocypriots: Imperialist Archeology and the Manipulation of Ethnic Identity, in Journal of Mediterranean Archaeology, 1998, 11: 3–29. Studiile ulterioare susţin cu tot mai multe dovezi arheologice şi lingvistice existenţa la Amathus a unui nucleu de civilizaţie, a unei limbi iniţiale, originare, peste care s-au suprapus succesiv culturi de sorginte orientală şi elenă – T. Petit, Eteocypriot Myth and Amathusian Reality, in Journal of Mediterranean Archaeology, 1999, 12,1, pag. 108-120.
4. Aheii sosesc pe insulă cel mai probabil în jurul anului 1200 î.Chr. şi întemeiază importante cetăţi-regate.
5. Portul artificial a fost construit la sfârşitul secolului al IV-lea şi abandonat în 294 î.Chr, când Cipru a fost recucerit de Ptolomei. Golful natural se află mai la nord şi este acoperit azi de drumul naţional Limassol-Nicosia. A fost investigat cu metode electromagnetice de expediţia arheologică franceză, 1984-1986.
6. Aceeaşi legendă mai este localizată la Byblos sau în Assiria.
7. Strigăt de fericire, marcând renaşterea lui Adonis, regăsit în antroponimul fenician din secolul al VV-lea î.Chr, însemnând „Domnul meu trăieşte“.
8. Lipiński, Edward – Dieux et déesses de lunivers phénicien et punique, Uitgeverij Peeters, Dép. Oosterse Studies (Leuven), 1995, pag. 50.
9. J.T. Milik – Dédicaces faites par de dieux (Palmyre, Hatra, Tyr) et des thiases sémitiques a lépoque romaine, Paris, 1972.
10. Robert Graves – Les mythes grecs, 1967, Fayard, Paris, pag. 84.
11. Datare care are la bază constatările vechilor călători, Ptolemeu, Strabon, Nonnos de Panopolis, Pliniu.
12. Astăzi râul e cunoscut sub numele de Nahr Ibrahim.
13. Wiebke Friese – The dead lover. Adonis in cult and architecture. From Levant to Cyprus and Rome, The University of Edinburgh.
14. Aupert, Guide to Amathus
15. Pausanius, Description of Greece, 9.41.2., Harvard University Press; London, William Heinemann Ltd., 1918.
16. Zeu artizan şi arhitect uneori asimilat cu Hefaistos, deoarece era şi fierar, armurier sau chiar constructor de nave – în calitatea sa de patron al oraşului Byblos. Este prezentat în vechile mituri din Ugarit ca fiind constructorul palatului lui Baal.
17. W. Cureton, Spicilegium Syriacum, Leiden, 1855, pag. 43-44.
18. Ernest Will, Le Rituel des Adonies, Syria, T. 52, Fasc. 1/2 (1975), pp. 93-105, Institut Franµais du Proche-Orient.
19. Acestea sunt descrise de mulţi autori din antichitate, chiar Platon face calculul celor opt zile necesare germinaţiei. J. Fraser, în Creanga de aur, expune pe larg cum această parte a cultului lui Adonis a transgresat diferite culturi. Alţi autori văd în aceste plantaţii efemere, culturi fără fructe, prin excelenţă sterile.
20. Mitul coborârii lui Ishtar în Infern, tabletă de argilă, Ninive, Biblioteca lui Assurbanipal, British Museum.
21. Byblos, Alexandria şi Cipru.
22. Corpus Inscriptionum Semiticarum I, 86, Paris, 1881; M.G. Guzzo-Adamassi, Vassos Karageorghis, Fouilles a Kition, Les inscription Phéniciennes, Nicosia, 1977.
23. Aflat la Muzeul Metropolitan din New York.
24. Gjerstad, E., Ages and Days in Cyprus. SIMA Pocket-book 12. Göteborg 1980, pag. 146.
25. Vas monumental realizat dintr-un singur bloc de piatră, înalt de 1,87 m şi cu diametrul de 3,19 m, caracteristic pentru civilizaţia feniciană din Cipru. Era folosit pentru băile rituale, dedicate Astarteei şi ulterior, Afroditei. În dreptul toartelor, are inscripţionat un text nedescifrat încă, cu caractere cypro-silabice, încadrat de flori de lotus şi un taur în basorelief. În timpul expediţiei arheologice franceze din 1865, vasul a fost transportat la Muzeul Louvre, unde se găseşte şi azi. Mai exista şi un al doilea vas, mai mic, care a rămas pe amplasamentul iniţial şi a fost distrus în întregime.
26. Rita C. Severis – Travelling Artists in Cyprus, 1700-1960, Philip Wilson Publishers, 2000, pag. 61-65.
27. Imagine comercială promovată pentru a atrage turiştii la Limassol.
28. Op. citate, pag.19.
